Sunteți pe pagina 1din 90

GABRIELA LUPSAN

COSMIN DARIESCU

DREPT ROMAN
(NOTE DE CURS)

2003

PLANUL CURSULUI

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Definitia dreptului roman 1.2. nsemnatatea dreptului roman 1.3. Diviziunile dreptului roman 1.4. Periodizarea dreptului roman CAPITOLUL AL II-LEA. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN 2.1. Definitia izvorului de drept 2.2. Obiceiul juridic 2.3. Legea 2.4. Edictele magistratilor judiciari 2.5. Senatus consultele 2.6. Constitutiile imperiale 2.7. Jurisprudenta CAPITOLUL AL III-LEA. ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA 3.1. Diviziunea procesului n doua faze: ius si iudicum 3.2. Procesul formular 3.2.1. Formula, actio, iudicium 3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei 3.2.3. Clasificarea actiunilor 3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului 3.3. Procesul extra ordinem 3.3.1. nceputurile procesului extra ordinem 3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem 3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei CAPITOLUL AL IV. DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM) 4.1. Diviziunea lucrurilor 4.2. Proprietatea privata 4.2.1. Ager gentilicius 4.2.2. Heredium si fundus 4.2.3. Ager publicus 4.3. Proprietatea n epoca clasica 4.3.1. Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate 4.3.2. Proprietatea quiritara 4.3.3. Proprietatea pretoriana 4.3.4. Proprietatea provinciala si cea peregrina 4.4. Apararea proprietatii 4.4.1. Rei vindicatio 4.4.2. Actiunea publiciana 4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian 4.4.4. Actiunea publiciana a posesorului de buna-credinta 4.5. Posesiunea 2

4.5.1. Definitia posesiunii 4.5.2. Elementele posesiunii 4.5.3. Dobndirea si pierderea posesiunii 4.5.4. Persoanele care au posesiunea 4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea) 4.5.6. Efectele posesiunii 4.5.7. Protectia posesiunii. Interdictele posesorii 4.6. Servitutiile 4.6.1. Definitia servitutiilor 4.6.2. Servitutiile prediale 4.6.3. Servitutiile personale 4.6.4. Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor 4.7. Drepturile reale pretoriene 4.8. Superficia CAPITOLUL AL V-LEA. OBLIGATIILE (OBLIGATIONES) 5.1. Despre obligatii 5.1.1. Definitia romana a obligatiilor 5.1.2. diviziunea obligatiilor 5.1.3. Izvoarele obligatiilor 5.2. Notiunea romana de contract 5.2.1. Contracte si pacte 5.2.2. Conditiile de validitate a contractelor 5.2.3. Diviziunea contractelor 5.3. Contractele formale 5.3.1. contractele verbale 5.3.2. Contractele litteris 5.3.3. Chirografele si singrafele 5.4. Contractele reale 5.4.1. Definitia contractelor reale 5.4.2. Mutuum 5.4.3. Comodatul 5.4.4. Depozitul 5.4.5. Depozite exceptionale 5.4.6. Gajul 5.4.7. Fiducia 5.5. Contracte consensuale 5.5.1. Vnzarea-cumpararea 5.5.2. Locatiunea 5.5.3. Mandatul 5.5.4. Societatea 5.6. Contractele nenumite 5.6.1. Sanctiunea contractelor nenumite n epoca lui Iustinian 5.6.2. Schimbul 5.6.3. Tranzactia 5.6.4. Precariul 5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu 5.7.1. mbogatirea fara justa cauza 5.7.2. Plata nedatoratului 5.7.3. Gestiunea de afaceri

5.8. Obligatii nascute din delicte 5.8.1. Delicte publice si delicte private 5.8.2. Razbunarea privata 5.8.3. Poena 5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte 5.8.5. Iniuria 5.8.6. Furtum 5.8.7. Damnum iniuria datum 5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor 5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savrsite de persoanele n putere 5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definitia dreptului roman Dreptul roman a fost definit ca sistemul de coeziune sociala n vigoare ntre anii 754 .H. si 565 d.H.1 ntr-o alta opinie, dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice, aflate ntr-un proces continuu de transformare si interconditionare2. n viziunea noastra, dreptul roman reprezinta ansamblul normelor de conduita susceptibile de a fi aplicate cu ajutorul fortei de constrngere a autoritatilor romane. Aceasta definitie tine seama de particularitatea dreptului roman de a se fi dezvoltat, sub multe aspecte, prin opera jurisprudentilor, chiar naintea aparitiei unor reglementari edictate de catre autoritatile statului roman.

1.2. nsemnatatea dreptului roman Filosofii si jurisconsultii Romei sunt, nca, nvatatorii speciei umane. Caci, n parte, cu materialul bogat pe care ni l-au transmis, am construit edificiul legislatiei noastre nationale. Roma a supus Europa cu armele sale; ea a civilizat-o prin legile sale (Jean tienne Marie Portalis, jurist francez , care a trait ntre 1746-1807)3; Dreptul roman fiind baza tuturor legislatiilor civilizate, el nu trebuie neglijat, ci din contra, trebuie studiat n toate amanuntele lui, caci este si astazi, dupa aproape doua mii de ani, calauza cea mai sigura pentru jurisconsult si

1 2

M.V.Jakota, Drept roman, vol.1, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993, p.5; E.Molcut, D.Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1997, p. 5; 3 Apud D.Alexandresco, Principiile dreptului civil romn, Bucuresti, Atelierele Grafice Socec&Co, Societate Anonima, 1926, p.5;

magistrat.(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea de Drept din Iasi)4; ntr-o alta opinie, dreptul roman prezinta interes pentru ca: a) A creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul caruia s-au putut exprima ideile juridice cerute de viata practica; b) A determinat dezvoltarea gndirii juridice, iar consecinta a fost ca notiunile juridice actuale au aparut n marea lor majoritate n cadrul sau, caracterizndu-se prin precizie, claritate si logica stricta; c) A contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre transmise lumii moderne; d) Determina formarea unei educatii juridice att pentru omul de cultura, ct si pentru specialistul care se formeaza n stiinta dreptului; e) Dezvolta simtul juridic practic.5 1.3. Diviziunile dreptului roman

Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera ca dreptul roman are doua compartimente importante: DREPTUL PUBLIC: ansamblul de norme care reglementeaza organizarea statului roman, pe de-o parte, iar, pe de-alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoane particulare.6; DREPTUL PRIVAT: ansamblul de norme juridice ce reglementeaza relatiile dintre particulari; DREPTUL PRIVAT are urmatoarele diviziuni: IUS CIVILE: ansamblul de norme juridice care reglementeaza, ntr-o maniera formalista; relatiile dintre persoane care sunt fie cetateni romani, fie peregrini cu ius commercii (adica cu dreptul de a se folosi de ius civile); IUS HONORARIUM (FACTUM): Sistemul de reguli complementare lui ius civile, elaborat de magistratii judiciari, cu ajutorul jurisprudentilor, pentru reglementarea unor raporturi sociale noi, pe care ius civile nu le luase n considerare. Se dezvolta dupa votarea Legii Aebutia (150 .H finele sec. al II-lea

4 5

Ibidem, p.5; St. Cocos, Drept roman. Breviar, Editura Fundatiei Romnia de Mine, 2000, p.8; 6 Ibidem, p.9;

.H). Sediul juridic: edictele magistratilor judiciari, dar mai ales, edictele pretorilor7; IUS GENTIUM Ansamblul de norme juridice care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani si peregrini sau dintre peregrini; IUS NATURALE: un ansamblu vag si variabil de principii presupuse conforme cu ordinea naturala, cu natura.8 Este comun tuturor fiintelor de pe pamnt, din cer sau din mare. ntr-o alta acceptiune, prin drept natural se ntelege ansamblul de reguli de conduita care sunt respectate de catre toate popoarele, oriunde si oricnd, fiind stabilite, pentru orice fiinta omeneasca, de catre divinitate.9 Exemple de institutii ale dreptului natural: uniunea barbatului cu femeia, zamislirea si educarea copiilor etc. 1.4. Periodizarea dreptului roman n general, majoritatea autorilor, mpart dreptul roman n trei epoci, dupa cum urmeaza: I. Strvechiul drept roman (754 sau 753 .H, anul fundarii Romei pna la Legea celor XII Table 450 .H); II. Vechiul drept roman (de la Legea celor XII Table pna n sec. I .H); III. Dreptul roman clasic (din secolul I d.H pna la mijlocul secolului al III-lea d.H).10 Alti autori considera ca periodizarea dreptului roman contine urmatoarele epoci: - vechiul drept roman ( din 754 .H 27 .H); - dreptul clasic ( din 27 .H 284 d.H, anul ntronarii lui Diocletian); - dreptul postclasic ( din 284 d.H 565 d.H, anul mortii mparatului Iustinian) .
11

REZUMAT
Dreptul roman, sistem de coeziune sociala n vigoare ntre anii 754 . H. si 565 d. H., a stat la baza crearii si dezvoltarii tuturor sistemelor de drept din lume.
7 8

M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.67; Ibidem, p.67; 9 St.Cocos, op.cit., p.10; 10 M.V.Jakota, op.cit., vol.1,p.10;

Prezentul curs analizeaza cteva norme si reguli din domeniul dreptului public, n special organizarea judecatoreasca, accentul fiind pus pe dreptul privat, care reglementeaza relatiile dintre particulari. Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei institutii juridce se face, n mod istoric, parcurgndu-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, stravechiul si vechiul ius civile, dreptul clasic si dreptul din timpul lui Justinian.

CONCLUZII
Cunoasterea dreptului roman influenteaza formarea unei educatii juridice pentru viitorul specialist n stiinta dreptului.

TEME DE CONTROL
1. nsemnatatea si actualitatea dreptului roman 2. Diviziunile dreptului roman si ramurile de drept din sistemul de drept actual 3. Viata si opera legislativa a mparatului Justinian.

11

St. Cocos, op.cit., p.19;

CAPITOLUL AL ll-LEA IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

2.1. Notiunea de izvor de drept Notiunea de izvor de drept are doua sensuri: Sensul material: conditiile sociale, economice, politice care au determinat edictarea unor norme juridice;

Sensul formal: caile prin care normele juridice sunt aduse la

cunostinta celor guvernati (Exemplu: Parlamentul foloseste legile ca forma de exprimare a normelor juridice pe care le adopta, Guvernul foloseste hotarrile sau ordonantele de urgenta, ministrii folosesc forma instructiunilor pentru a comunica normele juridice pe care le elaboreaza). n continuare vom folosi notiunea de izvor de drept doar n sens formal. Izvoarele formale ale dreptului roman sunt: Consuetudinea (obiceiul juridic roman); Legea ; Edictele magistratilor judiciari; Senatus consultele; Constitutiile imperiale; Jurisprudenta. Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea. Restul izvoarelor sau adaugat n cursul evolutiei istorice a societatii romane. 2.2. Obiceiul juridic (consuetudinea, mos maiorum) Dreptul roman a fost, prin excelenta, un drept consuetudinar12. De-a lungul timpului s-au facut numeroase ncercari de a defini consuetudinea. Unele definitii antice nu ne multumesc pe deplin, ntruct ele se refera fie la fundamentul fortei juridice a consuetudinii (Ulpian: obiceiul se bazeaza pe
12

M.V.Jakota, op.cit., vol.I,p.69

consimtamntul tacit al poporului, consacrat printr-un uzaj ndelungat13), fie folosesc o terminologie ca diferenta specifica un sinonim al notiunii de definit (Salvius Iulianus: Obiceiul este reglementarea despre care se spune ca a fost instituita de moravuri, de obiceiul stramosilor14). Doctrina contemporana de drept roman a oferit o definitie mai clara a consuetudinii: Consuetudinea este un obicei care se repeta mereu acelasi n cazuri identice. Aceasta aplicare permanenta a obiceiului constituie o reafirmare a existentei si validitatii lui15. n opinia noastra, Consuetudinea reprezinta totalitatea regulilor de conduita care trebuie respectate atunci cnd individul se afla n anumite situatii din viata cotidiana, reguli ce au fost elaborate pe baza experientei de viata a generatiilor trecute de catre comunitatea umana al carui membru este respectivul individ . Consuetudinea romana se distinge prin formalism si imuabilitate. Desi ritmul vietii economice romane se accelerase mult, spre sfrsitul Republicii, totusi, ius civile mentinea modurile formaliste, greoaie, de dobndire a proprietatii quiritare, moduri de dobndire dictate de consuetudine. Dar stabilitatea consuetudinii si obligativitatea respectarii ei de catre autoritatile romane au avut si un efect pozitiv, crend cetateanului roman un sentiment de siguranta, la care celelalte popoare mediteraneene doar visau. Cunoasterea si interpretarea consuetudinii au fost, initial, apanajul exclusiv al pontifilor, dar din secolul al III-lea .H, n aceste domenii se afirma jurisprudentii laici.16

DICTIONAR:
Pontif (pontifex, cel care deschide caile spre zei). Colegiul pontifilor, nfiintat de Numa, compus initial din trei sau cinci membri si n cele din urma din 16, pe timpul lui Cezar, detine un loc de exceptie n organizarea religioasa a Romei. Pastrator al traditiei, el este nsarcinat sa supravegheze n ntregime cultul privat si public. Dar are si alte atributii precise (ius pontificale): sfintirea edificiilor, stabilirea zilelor faste si a celor nefaste, stabilirea regulilor jocurilor de origine romana, pastrarea cartilor pontificale si, pna la sfrsitul secolului al IVlea .Hr., pastrarea si cunoasterea legilor si formulelor de procedura. Acest colegiu a fost deschis plebei ncepnd din anul 300 .Hr.; membrii sai au fost mai nti recrutati prin
13 14

Ibidem, p.69; Ibidem, p.69; 15 Ibidem, p.70; 16 Ibidem, p.70;

10

cooptare, apoi au fost alesi de catre comitii n formatie restrnsa. n fruntea colegiului se afla marele pontif (Pontifex Maximus), numit pe viata de colegii sai, nzestrat cu prerogativele religioase ale vechilor regi i numeste pe cei 15 flamini, alege vestalele, joaca un rol preponderent n cultul lui Iupiter Capitolinul, asista la casatoriile prin confarreatio. Prestigiul marelui pontif este considerabil. Cezar, ncepnd din 63, obtine marele pontificat; n timpul Imperiului, toti mparatii vor purta titlul de Pontifex maximus17.

Pentru detalii asupra unei consultatii juridice a pontifilor a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, Iasi, Editura Fundatiei Chemarea, 1993, vol.I, p.71.18 2.3. Legea Notiunea de lege (lex) avea, n dreptul roman, trei ntelesuri: Legi votate de adunarile poporului (leges publicae populi romani); Reglementari cu caracter administrativ (leges datae); Clauze introduse n actele juridice ( leges privatae).19 Legile votate de adunarile poporului poarta numele de legi rogatae. Legea rogata este acordul de vointa dintre magistratul cu drept de a convoca adunarea poporului (consuli, tribuni, dictator sau pretor) si adunarea poporului, acord prin care magistratul propune (rogat), iar poporul accepta propunerea magistratului (iubet), transformnd-o n lege publica a poporului roman.20 Orice lege rogata, dupa votare de catre adunarea poporului era supusa aprobarii senatului (auctoritas patrum). Din 339 .Hr, aceasta ratificare se transforma ntr-o autorizare prealabila.21 Denumirea legilor rogatae: purta numele magistratului ce o propunea. Astfel: Daca era propusa de consuli, legea purta numele celor doi magistrati (Legea Aelia-Sentia); Daca era propusa de dictator, de tribun sau pretor, legea i purta numele acestuia (Legea Aebutia).
17

J.C. Fredouille, Larousse.Dictionar de civilizatie romana, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000, p.155; 18 n anul 2002, Editura Cugetarea din Iasi a tiparit un nou curs de drept roman al profesorului M.V.Jakota. ntruct acest nou curs este o varianta concentrata a celui din 1993, studiind, cu precadere, drepturile reale si obligatiile, n continuare ne vom referi doar la editia din 1993, care n anumite privinte este mai bogata n informatii. 19 M.V. Jakota, op.cit., vol. I, p.72; 20 n acelasi sens, M.V. Jakota, op.cit., vol.1, p.73 si St. Cocos, op.cit., p.22; 21 J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

11

Structura legilor rogatae: Praescriptio ( preambul care indica numele magistratului care a propus-o, adunarea care a aprobat-o, locul si data votarii); Rogatio (textul propriu-zis); Sanctio (ce masuri se iau daca lege nu este respectata). Din punct de vedere al lui sanctio, legile rogatae se mpart n: Legi mai mult ca perfecte ( anuleaza actul ncheiat mpotriva prevederilor lor si l sanctioneaza pe cel care l-a consimtit); Legi perfecte (anuleaza actul juridic ncheiat contra prevederilor lor); Legi mai putin dect perfecte ( nu anuleaza actul juridic ilegal, dar i pedepseste pe cel care a consimtit la ncheierea acelui act); Legi imperfecte (nu anuleaza actul ilegal si nu l pedepsesc pe cel care a consimtit ncheierea acelui act).22 Se pare ca ntr-o epoca mai veche, magistratii garantau eficacitatea legilor imperfecte, supunndu-i pe cei care le nesocoteau unui sistem de sanctiuni, pe care-l aplicau, n temeiul puterii lor de a comanda civil si militar (imperium)23. Orice lege rogata continea, n forma prescurtata fraza: daca ceva n propunerea de lege n-ar fi conforma cu ius (civile), atunci propunerea aceea sa fie socotita ca nu a fost facuta. 24 Legea rogata reprezinta un izvor formal de mai mica importanta pentru dreptul privat roman. Din 800 de legi rogatae votate ntre 500 .Hr. si sec. I , numai 24 interesau dreptul privat.25 Leges datae reprezinta reglementari care priveau organizarea unei cetati sau a unei provincii si proveneau de la un magistrat sau de la un general nvingator.26 Exemplu: Legea Rupilia, data pentru organizarea Siciliei.

22 23

Ibidem, p.117; M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.74; 24 Ibidem, p.73; 25 Ibidem, p.74; 26 Ibidem, p.75 si J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

12

Legile privatae completau actul juridic, exprimnd vointa partilor.


LEGEA CELOR XII TABLE- Reprezinta prima legislatie scrisa a romanilor si conform traditiei dateaza de la jumatatea secolului al V-lea .Hr. (451-449). Pna atunci, nu exista dect obiceiul, cunoscut practic doar de patricieni. Pentru a pune capat acestei situatii care aducea prejudicii plebeilor, tribunul Terentillius Harsa se spune ca ar fi determinat numirea unei comisii de zece membri ( decemviri legibus scribundis) nsarcinata sa ntocmeasca un cod nou, cunoscut de toti, afisat n for. Desigur ca nu mai posedam tablitele originale, arse n incendiul provocat de gali n 390 (.Hr.), dar ne putem face o idee destul de precisa despre ele din citatele autorilor antici: acestea ne dau totusi un text ntinerit si poate modificat, ulterior incendiului din 390. Aceasta lege continea reguli foarte diverse ( drept privat, penal, religios, procedura, sanctiuni), dar si cteva mari principii, cum ar fi interzicerea privilegiilor si consfintea egalitatea plebeilor si patricienilor n fata legii, cu toate ca doar mult mai trziu (312-308 .Hr.) au fost divulgate formalitatile procedurii (lista zilelor faste, actiunile legii etc.) susceptibile de a le aplica. Pe de alta parte, ea laiciza dreptul si crea un drept obiectiv: dreptul exista, pentru ca exista o lege care poate fi cunoscuta. Totusi, Legea celor XII Table ramne fragmentara si nu este absolut originala: multe dintre regulile pe care le formula erau foarte vechi; din acest motiv, o anumita perioada a trebuit completata prin dreptul cutumiar exisitent. Dar, pe drept cuvnt romanii o nvatau pe de rost (nca din epoca clasica) si era larg difuzata n ntregul Imperiu: ei o socoteau , pe buna dreptate, baza oricarui drept al lor. Primul comentariu care s-a facut pe marginea ei dateaza de la nceputul secolului al II-lea .Hr. ( Sext. Aelius Paetus, consul n 198).27

2.4. Edictele magistratilor judiciari Edictul reprezinta actul prin intermediul caruia magistratul roman (cu ius edicendi) aducea la cunostinta publicului modul cum ntelege sa exercite atributiile functiei pe care o ocupa, pe timpul mandatului sau de un an. La nceput orale, edictele au capatat forma scrisa, fiind afisate pe o tabla alba de lemn, numita album. Pentru dezvoltarea dreptului privat roman, un rol foarte important l-au avut edictele magistratilor investiti cu iurisdictio (cu dreptul de a numi un judecator si de a organiza procesele ntre particulari). Acesti magistrati erau: pretorul urban, cel peregrin, edilii curuli la Roma, guvernatorii de provincie si questorii lor.28

27 28

J .C. Fredouille, op.cit., p.117; M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.75;

13

Pentru romani, prin edict se ntelegea att ansamblul reglementarilor din edict ct si fiecare prevedere n parte.29 Edictul pretorului urban reprezenta modelul dupa care se redactau edictele celorlalti magistrati cu iurisdictio.30 Edictul perpetuu este edictul care se aplica pe toata durata mandatului pretorului, adica pe durata unui an ntreg. Edictul repentinum este edictul pe care l da pretorul pentru reglementarea unei situatii neprevazute n edictul perpetuu, aparute n cursul mandatului sau. Edictul vechi (pars translaticia) reprezenta partea din edictul pretorului care fusese preluata de catre acesta de la naintasii sai n magistratura, ntruct aceasta cuprindea dispozitii utile si juste. Edictul nou (pars nova) reprezenta contributia noului pretor la dezvoltarea edictului, adica dispozitiile pe care le introducea pe edict, fie din proprie initiativa, fie la sfatul jurisprudentilor.31 Pars nova si pars translaticia au disparut la mijlocul sec. al II-lea d.Hr., n vremea mparatului Hadrian, atunci cnd jurisconsultul Salvius Iulianus, din ordinul mparatului, a sistematizat edictul pretorului, transformndu-l n ntregime ntr-un edict perpetuu, care se transmitea fara modificari de la pretor la pretor.32 Cuprinsul edictului pretorului : formule de actiuni civile, de actiuni pretoriene, prescriptii, exceptii, precum si mijloace variate ntemeiate pe puterea de a comanda a pretorului, mijloace puse la dispozitia justitiabililor.33 Magistratii au fost obligati, prin Legea Cornelia (67 .Hr.), sa respecte ntocmai dispozitiile edictului.34 Pretorul nu creeaza reguli de ius civile. Reglementarile lui se numesc factum (adica un set de reglementari care completeaza lacunele lui ius civile). Abia n epoca clasica, reglementarile pretorului au dobndit denumirea de ius (ius honorarum).35

Ius vine de la zei. Factum vine de la oameni. ( Valentin Georgescu)


29 30

Ibidem, p.75; Ibidem, p.75; 31 St. Cocos, op.cit., p. 24-25; 32 Ibidem, op.cit. p.25; 33 M.V.Jakota, op.cit., p. 76; 34 Ibidem, p.76; 35 Ibidem, p.78;

14

2.5. Senatus consultele Senatus consultum reprezinta avizul dat de Senat unui magistrat, care I-a prezentat o anumita problema. Dupa votare acest aviz trebuia depus n Templul lui Saturn (care avea rolul de arhiva publica) si din vremea lui Cezar, era copiat n Jurnalul Oficial. Din secolul al II-lea d.Hr., se considera ca senatus consultele aveau putere de lege. Si pna n secolul al II-lea, senatus consultele aveau o mare forta morala, magistratii respectndu-le cu strictete. Aceasta forta morala se observa din faptul ca daca n momentul votarii un magistrat si-a manifestat mpotrivirea, exercitndu-si dreptul de interventie, senatus consultul ramne, totusi, cu titlu indicativ, ca o senatus auctoritas ( vointa senatului) si poate fi supus unui nou vot. Nici senatus consultul nici senatus auctoritas nu trebuie confundate cu patrum auctoritas ( aprobarea senatorilor patricieni), care a fost la nceput ratificarea de catre senatorii patricieni a unei legi rogata sau a alegerii unui magistrat. Senatus consultum ultimum este o masura de salvare publica, adoptata de senat si care confera magistratilor puteri foarte extinse. Se evita, astfel, numirea unui dictator. Acest tip de senatus consult a aparut la sfrsitul sec. al II-lea .Hr.36 Denumirea senatus consultelor: purtau numele magistratului care le-a propus, nume caruia I se adauga terminatia -ianum (Senatus consultul Trebellianum, sau Senatus consultul Orfitianum).37 2.6. Constitutiile imperiale Constitutiile imperiale reprezinta acte normative care provin de la mparat (din cancelaria acestuia) si care, ncepnd cu secolul al II-lea d.Hr. au putere de lege n toate domeniile. n perioada Imperiului Trziu, constitutiile imperiale iau numele de leges (legi). Ele vor fi adunate n diverse coduri. Constitutiile imperiale sunt de patru feluri: Edicte (edicta), adica actul prin care mparatul anunta cum avea sasi exercite atributiile, pe timpul domniei. Erau valabile pentru ntregul Imperiu si sunt, de multe ori, preluate de mparatii care urmeaza;
36

J .C. Fredouille, op.cit., p.184;

15

Rescriptele sunt raspunsuri date de mparat unei persoane particulare sau unui magistrat, raspunsuri n legatura cu anumite chestiuni de drept privat; Mandatele (mandata) sunt instructiuni administrative adresate guvernatorilor de provincie; Decretele (decreta) reprezinta hotarrile date de mparat n procese. Aceste hotarri serveau ca precedente judiciare, crend jurisprudenta. Erau adunate n culegeri de decrete.38 2.6. Jurisprudenta Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse n celelalte izvoare ale dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari. Jurisconsultii erau acei jurisprudenti (specialisti n drept,

cunoscatori ai dreptului ) care primisera de la mparat dreptul de a da consultatii ntemeiate pe autoritatea acestuia (ius respondendi ex auctoritate Augusti).39 Augustus a fost primul mparat care a acordat acest privilegiu lui Massurius Sabinus. Acest ius publice respondendi ex auctoritate Augusti reprezenta mai mult dect o recomandare. Astfel, conform unui rescript al mparatului Hadrian, rescript care confirma o practica mai veche, din timpul lui Augustus, daca raspunsurile jurisconsultilor sunt concordante ntr-o problema de drept, ele se impun judecatorului cu titlu de lege. Daca nu sunt concordante, atunci judecatorul poate sa urmeze opinia care i se pare preferabila. Exista o disputa asupra posibilitatii de alegere a judecatorului. Era el silit sa aleaga numai dintre raspunsurile jurisconsultilor sau putea adopta o solutie propusa de un jurisprudent ?40 ACTVITATEA JURISPRUDENTILOR:

37

Agere ( cum sa te comporti n instanta); Cavere ( redactarea actelor juridice); Respondere ( consultatii juridice);

M.V.Jakota, op.cit., p. 76 38 J .C. Fredouille, op.cit., p.60; 39 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.94; 40 Ibidem, p.95;

16

Scribere (redactarea de tratate de drept, de culegeri de formulare si

de raspunsuri ). Pentru amanunte legate de activitatea jurisprudentilor a se vedea M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.97-101.

REZUMAT
Acceptiunea n sens formal a izvoarelor de drept consta n totalitatea mijloacelor prin care normele de conduita sociala snt exprimate n norme cu putere obligatorie, deci norme de drept. Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele, obiceiurile, adica reguli nescrise care, aplicate n mod continuu si ndelungat, au capatat forta juridica. Aproape singurele izvoare de drept pna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au adaugat alte izvoare de drept. Legea, definita de Gaius ca fiind ceea ce poporul porunceste si rnduieste, reprezinta o hotarre pe care poporul o ia n adunarile sale legislative, organizate fie dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului. Edictul este un program pe care magistratii l afisau n for la intrarea lor n functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la organizarea instantelor si la modul n care ntelegeau sa solutioneze pricinile dintre cetateni. Edictul era perpetuu sau repentina, vetus sau novum. Dupa instaurarea imperiului, activitatea pretorilor se restrnge, pierzndu-si din forta creatoare n fata vointei mparatului, concretizata n constitutii, edicte, mandate, decrete, rescripte. Hotarrile senatului nu erau izvoare de drept n epoca republicana, ele dobndind aceasta calitate n timpul domniei mparatului Hadrian (117-138 d. H.). Senatus consultele exprimau, n realitate, tot vointa mparatului. Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse n celelalte izvoare ale dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.

17

CONCLUZII
Izvoarele de drept roman cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus consultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta au evoluat n stnsa legatura cu schimbarile n structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare corespunzndu-i o anumita ierarhie a acestora.

TEME DE CONTROL
1.Definiti izvorul de drept si analizati unul dintre izvoarele formale ale dreptului roman 2.Explicati adagiul Ius honorarium viva vox est iuris civilis (dreptul pretorian este vocea vie a dreptului) 2. Prezentati o consultatie juridica a pontifilor 3. Prezentati activitatea unuia dintre jurisprudentii cunoscuti (Servius Rufus, Marcus Tullius Cicero, Sextus Pomponius, Gaius, Paul, Ulpian, de exemplu)

18

CAPITOLUL AL III-LEA ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA (ORDO IUDICIORUM PRIVATORUM)


3.1 Diviziunea procesului n doua faze: ius si iudicum Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate (mai precis, drepturi reale), mostenire si valorificarea drepturilor de creanta.41 Dreptul privat roman a cunoscut urmatoarele trei proceduri: Procedura actiunilor legii ( corespunde epocii vechi a dreptului roman); Procedura formulara ( corespunde epocii clasice a dreptului roman); Procedura extra ordinem ( ncepe sa fie aplicata n anumite litigii n paralel cu cea formulara si o nlocuieste complet pe aceasta n epoca postclasica). Procedura actiunilor legii si procedura formulara se caracterizeaza prin mpartirea procesului n doua etape: Etapa in iure, care se desfasoara n fata magistratului; Etapa in iudicio, care se desfasoara n fata judecatorului. Procedura extra ordinem se deosebea de procedura actiunilor legii si de cea formulara prin lipsa celor doua etape enumerate mai sus. Desfasurarea procesului se realiza ntr-o singura faza.42 Pentru amanunte asupra desfasurarii procesului roman n cele doua faze, in iure si in iudicium, a se consulta M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.109-122.

3.2.Procesul formular 3.2.1.Formula, actio, iudicium Procedura formulara a fost introdusa prin Legea Aebutia (a doua jumatate a sec. al II-lea .Hr.). Aceasta procedura a coexistat cu procedura actiunilor legii pna n

41 42

E. Molcut, D.Oancea, op.cit., p.59; St. Cocos, op.cit., p.34;

19

anul 17 .Hr., cnd, prin Legile Iuliae iudiciariae, procedura actiunilor legii a fost abrogata.43 Elementul central al procedurii formulare l reprezinta formula. Dar pentru a ntelege formula este necesar sa definim notiunea de actio (actiunea). Actio (actiunea) reprezinta dreptul unei persoane de a pretinde n justitie ceea ce I se datoreaza. 44 ntr-o alta opinie, prin actio se ntelege un mijloc procedural la ndemna unei persoane careia i s-a ncalcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia.45 Procedura eliberarii actiunii este urmatoarea: 1) Reclamantul si alege o actiune de pe edict si-i solicita magistratului judiciar eliberarea formulei corespunzatoare; 2) Magistratul i acorda sau nu reclamantului formula corespunzatoare actiunii alese; 3) Daca nu exista actiune pe edictul magistratului judiciar, reclamantul nu-si poate apara dreptul ncalcat. n aceasta situatie, magistratul judiciar poate elibera o actiune noua. Aceasta actiune noua poate fi actiune in factum sau actiune utila. Astfel de actiuni se eliberau doar la sfatul unui jurisprudent 46. Din prezentarea succinta a procedurii de eliberare a unei actiuni, se observa ca, n procedura formulara, fiecarei actiuni i corespunde o formula. Formula reprezinta un model de actiune. Acest model, specific pentru fiecare actiune n parte, era alcatuit, dintr-o serie de instructiuni adresate judecatorului privind etapele de solutionare a litigiului cu care era sesizat de catre magistratul judiciar. Sfera notiunii de formula cuprinde:

a) Formule incluse pe album ( adica n edictul magistratului judiciar); b)


decretale); Formule eliberate de pretor sau de alt magistrat judiciar dupa o prealabila examinare a cazului terminata printr-un decret ( formule in factum

c)

Formule eliberate de pretor pentru a-I sluji judecatorului n

solutionarea unui litigiu concret ( este vorba de formule din edict sau in factum

43 44

Ibidem, p.43; M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128; 45 St. Cocos, op.cit., p.45; 46 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128-129

20

decretale dar particularizate prin mentionarea numelor reclamantului si prtului din speta). Efectul formulei: limiteaza puterea judecatorului la problemele de drept si de fapt mentionate n formula. Exemplu de formula ( actio certae creditae pecuniae):
Titius va fi judecator. Daca ti se pare ca prtul trebuie sa dea 10.000 de sesterti reclamantului, atunci judecatorule condamna pe prt sa plateasca reclamantului 10.000 de sesterti. Daca nu ti se pare absolva.

3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei

3)DEMONSTRATIO 2)CONDEMNATIO

1) INTENTIO
Formula este alcatuita din : I. Parti principale, care sunt urmatoarele: a) Intentio; b) Condemnatio; c) Demonstratio; d) Adiudicatio. II. Parti accesorii47, care sunt urmatoarele: a) Exceptii; b) Replici, duplici, triplici; c) Prescriptii.

3.2.3.Studiul partilor principale ale formulei INTENTIO reprezinta pretentia reclamantului. ntreaga formula se poate reduce, uneori, la intentio. INTENTIO poate fi :

21

Certa ( reclamantul pretinde un lucru determinat, cum ar fi un sclav, un cal etc.); Incerta ( pretentia reclamantului nu este bine precizata : Ce ti se pare ca prtul datoreaza reclamantului).48 INTENTIO mai poate fi: In ius (se refera la o problema de ius civile). Se recunosc dupa anumite expresii tip : ex iure quiritium esse, dare, facere, opportere; In factum (se refera la o problema care nu este reglementata de ius civile, adica la o situatie de fapt) Exemplu: daca ti se pare ca reclamantul a depus la prt o masa de argint.49 CONDEMNATIO: partea principala a formulei prin care se confera judecatorului puterea de a-l obliga pe prt sa plateasca o suma de bani sau de a-l absolvi, dupa cum pretentia reclamantului este dovedita sau nu. CONDEMNATIO poate fi: Certa ( se fixa suma de bani la plata careia judecatorul trebuia sa-l condamne pe prt ). Vointa judecatorului nu avea nici un rol n stabilirea cuantumului acestei sume de bani; Cu taxatie ( magistratul stabileste plafonul maxim al sanctiunii pecuniare); Incerta ( judecatorul primeste ordinul de a aprecia valoarea condamnarii n bani : ct va fi acel lucru, judecatorule condamna-l pe prt fata de reclamant).50 DEMONSTRATIO: figureaza la nceputul formulei pentru a-I arata judecatorului cauza, fundamentul juridic al pretentiei reclamantului ( adica al lui intentio). Demonstratio se ntlneste doar n formulele actiunilor de buna-credinta. Demonstratio nu exista n actiunile in factum, n actiunile condictio sau n actiunile reale. ADIUDICATIO: parte din formula prin care magistratul i da dreptul judecatorului de a mparti lucrul si de a da n proprietate. Se ntlneste doar n actiunile de partaj a unei succesiuni, a unui bun comun sau n actiunile de fixare a unui hotar.

B. Studiul partilor accesorii ale formulei


PRESCRIPTII: adaugiri scrise nainte de formula. Prescriptiile sunt :

n favoarea reclamantului ( pro actore): evita stingerea actiuniii ca efect al litis contestatiunii. Exemplu: n cazul platii anuale a unei sume de bani.

47 48

Ibidem, p.130; Ibidem, p.130; 49 Ibidem, p.130; 50 Ibidem, p.131;

22

n favoarea prtului (pro reo). Au disparut, fiind nlocuite de exceptii.

EXCEPTIILE: parti accesorii ale formulei , introduse la cererea prtului, care constau n elemente de drept sau de fapt care daca sunt dovedite duc la respingerea definitiva a actiunii reclamantului sau la amnarea urmaririi. Exceptiile izvorasc din legi, senatus consulte, sau se ntemeiaza pe iurisdictio (puterea magistratului judiciar de a organiza procesul civil), caz n care se numesc exceptii in factum. Exceptiile sunt:

Perpetui: se pot invoca oricnd pe parcursul procesului civil. Daca, din eroare nu se invoca, prtul putea cere repunerea n situatia anterioara.

Dilatorii: se pot invoca doar ntr-un anumit termen. Exemplu: exceptia plus petitio tempore.51

REPLICA: raspunsul reclamantului la exceptia invocata de catre prt. DUPLICA: obiectia prtului la replica. TRIPLICA: raspunsul reclamantului la duplica. 3.2.4.Clasificarea actiunilor Attea drepturi erau sanctionate n dreptul roman, cte actiuni existau pe edictele magistratilor judiciari.52 - Cea mai cuprinzatoare clasificare a actiunilor era n actiuni personale si actiuni reale a)Actiuni personale (actiuni introduse de catre titularii de drepturi personale mpotriva persoanelor care nu si-a executat obligatiile corespunzatoare respectivelor drepturi personale). Caracteristici: - Numele prtului figureaza n intentio; - Izvorasc din contracte, delicte civile sau fapte juridice licite: mbogatirea fara justa cauza, gestiunea de afaceri; - Se recunosc dupa cuvintele dare, facere, opportere. b) Actiuni reale (actiuni introduse mpotriva unei persoane care detine sau poseda un bun, actiune pornita de catre o alta persoana care pretinde un anumit drept asupra acelui bun, adica un drept real). Denumirea actiunilor reale: vindicationes ( rei vindicatio, vindicatio servitutis, etc). Tot n categoria actiunilor reale intra actiunile
51 52

Ibidem, p.133; Ibidem, p.134;

23

confesorii (actiunea prin care reclamantul sustine ca este titularul unui drept de servitute) si actiuni negatorii ( actiune prin care titularul dreptului real respinge pretentia unei persoane ca ar avea un drept de servitute asupra lucrului sau). Caracteristici: - n intentio apare numele reclamantului si afirmatia ca el este proprietar sau afirmatia ca este titularul unui alt drept real: Daca ti se pare ca sclavul aprtine reclamantului; - Nu au demonstratio. Sunt arbitrare. - Prtul da o satisdatio iudicatum solvi (promisiune ntarita cu garantii ca va plati suma de bani la care eventual ar putea fi condamnat. Satisdatio este un contract de drept civil. 2) Actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta a)Actiuni de drept strict (judecatorul nu putea sa le interpreteze, ci respecta fiecare cuvnt nscris n formula). Pna n secolul I .Hr. nu se tinea cont de violenta, dol etc; b)Actiuni de buna-credinta (actiuni in ius, care au n intentio clauzula ex fide bona). Caracterisitici: - Judecatorul are o larga putere de apreciere; - Aceste actiuni izvorasc din : contractele de societate, depozit, locatie, mandat, fiducie, vnzare sau din faptul de gestiune de afaceri ori din tutela. Actiunea rei uxoriae (privind restituirea dotei femeii); - Exceptia de dol este ntotdeauna subnteleasa n formula. Prtul poate invoca aceasta exceptie pentru prima data naintea judecatorului; - Actiunile de buna-credinta admit compensatia, dobnzi moratorii, dobnzi convenite prin pactul de dobnda; - Plata ntre litis contestatio si judecata este valabila. 3). Actiuni civile si actiuni onorare a) Actiunile civile sunt actiuni bazate pe dreptul civil ( rezultate din actiunile legii); b) Actiunile onorare sunt actiunile formulate de catre pretori si de catre ceilalti magistrati judiciari. 4). Actiuni directe si actiuni utile c) Actiunea directa este actiunea civila formulata de catre lege pentru o anumita situatie;

24

d) Actiunea utila este actiunea construita de pretor, pornind de la actiunea directa, pentru a se aplica unei situatii neprevazute de lege. Actiunea utila presupune ntotdeauna fictiune. 5). Actiuni directe si actiuni contrare (apar dintr-un contract nascut unilateral si devenit bilateral pe parcursul executarii, adica dintr-un contract sinalagmatic imperfect) e) Actiunea directa rezulta din contractul unilateral initial. Este actiunea creditorului mpotriva debitorului obligatiei initiale; f) Actiunea contrara rezulta din contractul bilateral final. Este actiunea debitorului initial mpotriva creditorului initial. 6). Actiuni penale si rei persecutorii; 7). Actiuni arbitrare; 8). Actiuni cu transpunere de persoana; 9). Actiuni in bonum et aequum concepta Pentru aceste actiuni a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, vol.I, p.134-141.

3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului Interdictele sunt de doua feluri: Interdicta ( ordin de a nu face ceva, de a te abtine de la o activitate) Exemplu: Nu tulbura pe posesor !

Decreta ( pretorul obliga o persoana sa faca ceva) Exemplu: Restituie! Din epoca clasica, interdictele se refera exclusiv la decreta53. Trimiteri n posesie erau foarte importante n provincii;

Restitutio in integrum nsemna repunerea partilor n situatia dinaintea ncheierii unui act sau n situatia anterioara producerii unui fapt juridic. Restitutio in integrum se acorda n urmatoarele cazuri: Pentru eroare; Pentru dol; Pentru violenta; Pentru minoritate; Pentru fraudarea creditorilor; n favoarea tnarului sub 25 de ani care a ncheiat un act juridic ce-l pagubeste;

25

Pentru soldatul plecat n razboi sau pentru magistratul n misiune (rei publicae causa); Pentru repunerea n termen spre a se putea folosi o actiune temporara; Pentru cazul cnd cineva ti-a uzucapat lucrul Conditii pentru restitutio in integrum: Restituirea se acorda n termen de un an de zile, din momentul n care reclamantul ia cunostinta de actul juridic pagubitor; Prejudiciul sa fie mare.54

3.3.Procesul extra ordinem 3.3.1.nceputurile procesului extra ordinem; Originile procesului extra-ordinem pot fi gasite n urmatoarele fenomene juridice: n cognitio extraordinaria de la nceputul Imperiului (adica o procedura complet diferita de cea formulara, care se desfasura numai n fata unui magistrat, n chestiuni administrative);55 n competenta judiciara a comandantului roman; n fideicomisul lui Lucius Lentulus, executat de catre Augustus si reglementat de catre acesta, la sfarul juristului Trebatius Testa. Conform acestei reglementari, consulul sau pretorul fideicomisorium au competenta de a-l ajuta pe fideicomisar sa-si primeasca bunul lasat de de cuius, prin fiduciar. DICTIONAR: Fideicomisul reprezinta actul juridic prin care autorul testamentului nsarcineaza o persoana gratificata prin acel testament (numita fiduciar) sa transmita o succesiune, o cota-parte dintr-o succesiune sau un anumit lucru unei a treia persoane ( numita fideicomisar). Pna la Augustus, fiduciarul nu putea fi constrns n justitie sa execute fideicomisul, astfel nct, pna n acea epoca, autorul testamentului trebuia sa se bazeze numai pe buna-credinta fiduciarului ( numita, n limba latina, fiducia, ae). 56

53 54

Ibidem, p.141; Ibidem, p. 144; 55 Ren Foignet , Manuel lmentaire de Droit romain , Neuvime dition, Libraire Arthur Rousseau. Rousseau et C ie diteurs, Paris, vol.1, 351;

26

3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem n cursul Principatului, procesul extra-ordinem a fost admis n tot maio multe materii precum: litigiile dintre mama si fostul ei sot cu privire la recunoasterea copilului, actiunea mamei mpotriva sotului ei divortat pentru a fi obligat sa plateasca alimente, cererile privind onorariul de avocat, probleme de drept sacru, procesele de libertate, de ingenuitate, litigiile dintre parinti si copii etc. Din secolul al III-lea e.n., procesul extraordinem l nlocuieste pe cel ordo iudiciorum privatorum.57 3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei n procesul extra-ordinem, toti judecatorii sunt functionari de stat din

ierarhia functionarilor administrativi .58 Ei nu mai sunt simpli particulari ca n procesul ordo iudiciorum privatorum. Iata sistemul ierarhic al judecatorilor n procesul extra-ordinem: mparatul se afla n vrful ierarhiei judecatorilor extra-ordinem. El poate examina cauzele att n apel ct si n prima si ultima instanta. mparatul este substituit, adesea, n procesele extra-ordinem, de catre prefectul pretoriului. Din aceasta cauza, nu exista apel de la prefectul pretoriului la mparat. mparatul mai putea fi substiutit, n judecarea proceselor extra-ordinem si de catre vicari. Din aceasta cauza nu exista apel de la vicari la mparat; Judecatorii ordinari (prefectul Romei si cel al Constantinopolului, iar n provincie, guvernatorul) aveau o competenta de drept comun, adica judecau orice proces daca acesta nu era dat n competenta unui alt judecator, de pe o alta treapta ierarhica; Judecatorii pedanei judeca orice proces pe care l primesc de la judecatorii ordinari. n ultima faza de evolutie a procesului extra-ordinem, judecatorii pedanei judecau toate procesele al caror obiect era mai mic de 500 de bani de aur; Judecatorii locali (duumviri iure dicundo, nlocuiti mai trziu prin defensores civitatis) judeca cauze mai putin importante. 59 Ca regula generala, orice functionar poate judeca procese extra-ordinem legate de domeniul n care activeaza. Procedura proceselor extra-ordinem
56 57

M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.202, nota 11; St. Cocos, op.cit., p.52; 58 Ibidem, p.52;

27

Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum privatorum, unde etapele procedurale se parcurgeau doar prin grija reclamantului, desfasurarea procesului extraordinem de la citatie la executarea sentintei este asigurata de catre autoritatile romane. Procedura procesului extra-ordinem are doar o singura faza care s e desfasoara, n ntregime, naintea functionarului judecator. CITAREA PRTULUI se realizeaza prin:

Litis denuntiatio. Reclamantul remite o petitie functionarului competent, prin care-l informeaza asupra persoanei pe care vrea sa o cheme n judecata precum si asupra motivelor pentru care vrea sa se judece cu aceasta. Functionarul, dupa ce nregistreaza cererea, o trimite, printr-un alt functionar, prtului;

Libellus conventiones. Reclamantul i prezinta functionarului competent cererea de chemare n judecata n doua exemplare. Judecatorul pastreaza un exemplar, iar pe celalalt l trimite prtului, printr-un functionar numit viator sau executor. Momentul depunerii petitiei introductive de instanta ntrerupe

termenul de prescriptie extinctiva. JUDECATA N LIPSA ( eremodicium sau lis deserta) este posibila. Se desfasoara cnd prtul, desi a fost citat de mai multe ori, nu se prezinta. Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum, unde ntotdeauna sentinta judecatorului se dadea n favoarea partii prezente60, n procesul extraordinem, prtul absent poate fi absolvit de catre judecator61. REPREZENTAREA este admisa, dar numai cu garantii. Reprezentantul reclamantului dadea garantii ca reclamantul va ratifica actele sale. Reprezentatul prtului trebuie sa garanteze ca prtul va executa sentinta. DEZBATERILE se desfasurau astfel:

Narratio ( reclamantul si prezinta pretentiile); Contradictio ( prtul se apara mpotriva pretentiilor reclamantului); Litis contestatio ( are efecte mai reduse dect n procesul formular). Astfel, litis contestatio are urmatoarele efecte, n judecata extra-ordinem,:

59 60

M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.148; Ibidem, p.119; 61 Ibidem, p.148-149;

28

actiunea temporara devine perpetua, actiunea intransmisibila devine transmisibila mostenitorilor, elementele condamnarii sunt apreciate acum de catre judecator. De asemenea, litis contestatio nu mai transforma pretentia reclamantului ntr-un drept de a primi o suma de bani. Judecatorul l poate obliga pe prt sa execute ntocmai pretentia reclamantului ( cu exceptia obligatiilor de a face sau a nu face care i incumba prtului, caci, n acest cazuri, daca prtul refuza sa le execute, va fi condamnat sa-i plateasca reclamantului o suma de bani). Litis contestatio nu mai stinge actiunea reclamantului;

Postulatio ( pledoaria avocatului reclamantului); Contradictio (pledoaria avocatului prtului); SENTINTA (judecatorul are puteri largi n darea hotarrii). Daca prtul se opune executarii n natura, daca lucrul a disparut sau obligatia prtului nu poate fi executata silit, atunci se recurge la condamnarea pecuniara.62 EXECUTAREA SENTINTEI:

Pentru restituirea unui lucru, prtul era constrns cu ajutorul fortei publice; Pentru plata unei sume de bani, existau patru modalitati de executare silita:

Sechestrul judiciar (pignus ex iudicati causa captum). Prin hotarre se sechestra un bun care, apoi, era vndut. Acest procedeu se folosea n cazul n care prtul era solvabil; Executarea asupra averii (distractio bonorum). Creditorii sunt trimisi n posesia averii debitorului. Judecatorul vinde bunurile pna la acoperirea datoriilor debitorului. n momentul achitarii tuturor datoriilor, vnzarea se opreste; Cedarea averii (cessio bonorum), modalitate rezervata numai debitorului care si-a pierdut averea din cauza de forta majora. Debitorul care si-a risipit intentionat averea, spre a-I frauda pe creditori nu poate beneficia de aceasta modalitate de executare. Executarea asupra persoanei (prtul debitor, daca refuza sa-si cedeze bunurile catre creditorii sai, trebuia dus n nchisoarea publica a datornicilor,
62

Ibidem, p.150;

29

care a nlocuit, nchisorile private pentru datornici, n urma Constitutiei lui Theodosius, Valentinianus si Arcadius din 388 d.Hr.). nchisorile private ale datornicilor au continuat sa existe clandestin; LOCUL DE JUDECATA: basilica. Judecatorii erau despartiti de public printr-o cortina (cancella). DICTIONAR: Forta majora este o mprejurare de origine externa ( adica din afara cmpului de activitate al debitorului), cu caracter exceptional, care este absolut imrevizibila si inevitabila sau irezistibila.63 Exemplu: o eruptie vulcanica, un cutremur etc.

REZUMAT
Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, mostenire si valorificarea drepturilor de creanta. Pentru a se ajunge la aparitia si perfectionarea acestui mecanism numit procedura s-au parcurs mai multe etape. O data cu aparitia statului se poate vorbi de o procedura n sensul unui sistem, ca ansamblu de norme ce reglementeaza desfasurarea litigiilor. Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale: procedura legisactiunilor ( epoca veche) procedura formulara (epoca clasica) procedura extraordinara (epoca postclasica)

Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracterizeaza prin desfasurarea procesului n doua faze. Daca n prima faza a procesului, magistratul, ca organ de stat, organiza instanta, pregatind sub aspect juridic, in iure, solutionarea spetei, n cea de-a doua faza, judecatorul, ales de parti, avea sa dea solutia, individualiznd, astfel, normele legii la speta supusa judecatii, in iudicio.

CONCLUZII
63

Liviu Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat., Editie revazuta, Editura Fundatiei Chemarea, iasi, 1994, p.362;

30

n procedura legisactiunilor si n cea formulara magistratul avea rolul de a lega, de a organiza instanta, iar judecatorul, care era o persoana privata, de a conduce desfasurarea procesului si de a pronunta sentinta. Procedura extraordinara se deosebea de primele doua prin lipsa celor doua etape, procesul desfasurndu-se n fata unei singure persoane.

TEME DE CONTROL
1. Prezentati fazele procesului civil 2. Construiti o formula ipotetica si faceti o analiza a acesteia. 3.Clasificati actiunile din dreptul roman 4.Explicati adagiul Res iudicata pro veritate habetur.

CAPITOLUL AL IV-LEA DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)


4.1. Diviziunea lucrurilor Bunul reprezinta o portiune din materia nconjuratoare, individualizata n raport cu anumite criterii sociale, admise la un anumit moment dat si luata n considerare de normele juridice, deoarece prezinta utilitate pentru oameni. Romanii confundau bunul cu dreptul de proprietate asupra lui. Abia mai trziu, juristii au facut distinctia ntre dreptul real si bunul care constituie obiectul acestui drept ( n Institutele lui Iustinian, la 2,2,2, drepturile reale se numesc drepturi asupra unui lucru strain) .

31

n conceptia juristilor romani, bunurile se mparteau n mai multe categorii, pe care le vom prezenta n cele ce urmeaza: I. Lucruri care pot fi nsusite de catre un particular (res in patrimonio) si lucruri care nu pot fi nsusite (res nullius sau res extra patrimonium). Lucrurile extra patrimonium se mpart la rndul lor n: a) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul divin (res nullius divini iuris), adica toate lucrurile care erau: res sacrae ( consacrate zeilor prin consacratio); res sanctae ( sunt legate de religie);

- res religiosae ( consacrate zeilor mortii); b) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul uman (res nullius humani iuris), adica toate lucrurile care erau: - Communes (care apartin tuturor). Exemple: apa, aerul, marea, cerul, lumina soarelui etc; - Publicae (care apartin statului). Ex: ager publicus (pamntul statului) si servus publicus (sclavul statului); - Universitatum (care apartin cetatilor). Ex: teatrele, stadioanele, baile publice etc. Lucrurile care sunt susceptibile de apropriere (res in patrimonio) se mpart la rndul lor n: - Lucruri susceptibile de apropriere dar care n prezent nu se afla n proprietatea nimanui (res nullius); - Lucruri susceptibile de apropriere care se afla n proprietatea unei persoane (res privata). 2.Res privata se mpart n: a)Bunuri care se nstraineaza doar prin mancipatie sau prin in iure cessio (res mancipi). Sunt bunuri mancipi: sclavii, pamntul din Roma sau cel din Italia, servitutile prediale rustice asupra acestor terenuri, animalelel de tractiune sau de calarie. Se pare ca au fost primele bunuri care au intrat n proprietatea privata, adica n puterea sefului de familie ( mancipium)64. Bunurile mancipi aveau, n vechiul drept

64

Ibidem, vol al II-lea, p.299;

32

roman dar si n cel clasic, un regim juridic special, conform nsemnatatii deosebite a acestor bunuri65; b)Bunuri care nu se nstraineaza prin mancipatie sau in iure cessio (res nec mancipi). Se nstraineaza prin traditie. Exemple de astfel de bunuri: bijuteriile, turmele de oi etc. 3.Res privata se mpart, de asemenea, n: - Corporale (au un corp material); - Necorporale (drepturile asupra bunului altuia). 4.Res privata sunt: a)lucruri de specie (au o individualitate proprie, asigurata de anumite trasaturi specifice). Ex: sclavul Tyron; b) lucruri de gen (se individualizeaza doar prin indicarea genului, calitatii si cantitatii. Cantitatea se determina prin masurare, cntarire sau numarare) Exemplu: sapte amfore mari de Corint. 5.Bunurile susceptibile de apropriere, aflate n proprietatea unei persoane sunt: a)Fungibile ( se pot nlocui unele cu altele). Ex.: monedele, uleiul, vinul, maslinele etc. Se observa ca bunurile de gen sunt fungibile; b)Nefungibile ( nu se pot nlocui unele cu altele). 6.Res privata se mpart, de asemenea, n . a)Consumptibile (la prima ntrebuintare se consuma). Ex.: vinul, grul, etc.; b) Neconsumptibile (se consuma dupa o folosinta ndelungata) Ex.: sandalele, hainele, etc. 7.Cea mai nsemnata diviziune a lucrurilor n dreptul modern, dar care si are originea n dreptul roman clasic, este mpartirea bunurilor susceptibile de apropriere, aflate n proprietatea unei persoane n: a)Mobile ( se misca singure sau ajutate). Ex.: calul sau carul; b) Imobile (nu se pot misca). Ex.: o casa sau un teren. Imobilele erau considerate mai importante dect mobilele. Din aceasta cauza, imobilele aveau un regim juridic special. Astfel, prin Oratio Severi (195 d.Hr.), tutorele este oprit sa nstraineze terenurile necladite sau terenurile cu cladiri nconjurate de

65

Ibidem, vol. al II-lea, p.300;

33

gradini, pe care trebuia sa le transfere n proprietatea pupilului, atunci cnd acesta ajungea la pubertate.66 n vremea lui Augustus, sotului I se interzicea sa nstraineze imobilele dotale din Italia.67 Pentru influenta acestei ultime clasificari a bunurilor private asupra Codului Civil Romn din 1864 a se citi art.461-474.

Juristii romani nu au cunoscut notiunea de patrimoniu (ansamblul drepturilor si obligatiilor evaluabile n bani, ansamblu ce apartine unui subiect de drept). Aceasta notiune a fost elaborata n epoca moderna, pornindu-se de la elemente romane, cum ar fi: Familia pecuniaque ( ntreaga avere a unei familii romane, avere alcatuita din familia, adica toate bunurile mancipi ale acelui sef de familie si pecunia, adica ansamblul bunurilor nec mancipi ale acelui sef de familie); Hereditas (mostenirea, adica un ansamblu de bunuri, drepturi si datorii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, n temeiul dreptului civil); Bona (ansamblul de drepturi si obligatii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, n temeiul edictului pretorian). Se traduce prin succesiunea deferita de pretor; Peculiul (la origine desemna un ansamblu de bunuri pe care stapnul le ncredinta sclavului sau spre o mai buna fructificare, dar n timp ajunge sa desemneze un ansamblu de drepturi si datorii patrimoniale ale sclavului).

4.2. Proprietatea privata 4.2.1. Ager gentilicius Ager gentilicius reprezinta pamntul comun al fiecarei ginte din Roma.

66 67

Ibidem, vol. al II-lea, p.280; Ibidem, vol. al II-lea, p.302;

34

Astfel, conform istoricilor Titus Livius si Dionis din Halicarnas, cnd Appius Claudius, mpreuna cu ntreaga ginta Claudia, a venit din Sabinia ca sa se stabileasca n Roma, senatul I-a acordat un ager gentilicius dincolo de Arno. Acest pamnt a fost mpartit de catre Appius Claudius ntre familiile care-i constituiau ginta.68 Ager gentilicius a fost mpartit n proprietate privata familiilor din ginta ntr-o epoca anterioara Legii celor XII Table. Existenta proprietatii comune a gintii asupra lui ager gentilicius mai era evocata n epoca dreptului clasic de dreptul de mostenire si de tutela a gentililor.69

4.2.2.Heredium si fundus Heredium era pamntul din cetatea Romei, n suprafata de doua iugare, pe care-l primise n proprietate fiecare sef de familie, cu ocazia fundarii Romei, spre a-si construi casa. Heredium-ul era, initial, inalienabil, iar spre sfrsitul Republicii, patricianul care-l nstraina era dispretuit. Heredium-ul era, initial, indivizibil. Conform unor fragmente din Institutiile lui Gaius, descoperite n Egipt, mostenitorii ramneau dupa moartea sefului de familie ntr-o devalmasie numita ercto non cito (divisione non provocata). De la Legea celor XII Table, care contine o actiune de iesire din indiviziune a mostenitorilor (actio familia herciscundae ), heredium-ul poate fi partajat ntre mostenitori.70 Astfel, de la Legea celor XII table, prin heredium se ntelege pamntul din intravilanul Romei, pe care-l stapnea un pater familias, fara a mai lega aceasta calitate de suprafata de doua iugare. Fundus reprezinta terenul pentru agricultura, situat n afara Romei, aflat n proprietatea lui pater familias. Proprietatea asupra lui se poate dobndi prin uzucapiunea de 2 ani.

4.2.3. Ager publicus Ager publicus populi romani era constituit din toate bunurile imobile pe care statul roman le dobndea prin cucerire, pe care le mostenea ( astfel, Attala, regele Pergamului, si-a lasat prin testament regatul statului roman, n 134 .Hr.) sau pe care le

68 69

Ibidem, vol. al II-lea, p.305; Ibidem, vol. al II-lea, p.305; 70 Ibidem, vol al II-lea, p.306;

35

confisca de la cei condamnati.71 Aceste imobile, n functie de natura lor erau utilizate diferit. Astfel, statul roman si rezerva exploatarea minelor si a padurilor. Pamnturile din ager publicus primeau urmatoarele destinatii: - Fie erau acordate n proprietate, n loturi mici, cetatenilor (agri limitari) sau celor care ntemeiau o colonie latina; - Fie erau arendate pe termen de cinci ani, contra unei dari numita vectigal (ager vectigali); - Fie erau lasate la dispozitia cetatenilor care puteau ocupa teren ct puteau sa cultive (ager ocupatorius). Dupa aparitia pretorului, ocuparea de terenuri din ager publicus se facea n temeiul unei concesii acordate de catre pretor prin edict.72 Cel care ocupa acest teren trebuia sa plateasca o taxa statului roman. Concesiunea lui ager ocupatorius putea fi revocata de catre statul roman. La sfrsitul Republicii ctiva mari proprietari si mpart ager publicus din Italia si-l considera averea lor personala. 73 4.3.Proprietatea n epoca clasica 4.3.1.Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate Pentru romani, proprietatea era un lucru corporal, la fel ca si servitutile prediale rustice. Si aceasta, ntruct romanii nu distingeau ntre dreptul de proprietate sau dreptul de servitute prediala rustica si obiectul acelui drept de proprietate sau de

servitute prediala rustica. Pentru a desemna proprietatea, romanii spuneau, asa cum spun majoritatea romnilor: lucrul este al meu sau am un lucru(res mea est, meum est ex iure quiritium).74 Dreptul de proprietate (proprietatea) reprezinta dreptul subiectiv al unei persoane, numita proprietar, asupra unui lucru, drept care i confera anumite atribute ocrotite de dreptul obiectiv. Aceste atribute, care reprezinta continutul dreptului de proprietate sunt:

Ius utendi ( dreptul proprietarului de a folosi lucrul care reprezinta obiectul dreptului de proprietate); Ius fruendi ( dreptul proprietarului de a culege fructele si de a dobndi produsele lucrului);

71 72

J .C. Fredouille, op.cit., p.19; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.307; 73 J.C.Fredouille, op.cit., p.19;

36

Ius abutendi ( dreptul proprietarului de a dispune de lucrul n proprietate, fie material, prin modificare sau distrugere, fie juridic, nstrainndu-l ori prin acte ntre vii, ori prin acte din cauza de moarte, cum ar fi prin legatul inclus n testament sau fideicomis-ul). Acest ius abutendi nu a fost nelimitat. Din cele mai vechi timpuri, acest atribut al proprietatii a fost ngradit n interesul general al societatii. Astfel, nainte de 390 .Hr., n Roma, proprietarii de cladiri trebuiau sa respecte o distanta de doi pasi ntre cladirile vecine, distanta numita ambitus. ntre ogoarele vecine, proprietarii trebuiau sa respecte o distanta de cinci pasi, numita fines (confinium). Legea celor XII Table i interzicea proprietarului unei grinzi folosita de un alt proprietar n constructia casei sale, sa dispuna demontarea acesteia.75

DICTIONAR:
Fructele reprezinta ceea ce produc bunurile frugifere periodic si fara sa-si consume substanta. Exemplu: iarba, grul, puii de animale, copiii sclavilor etc. Fructele sunt : naturale (

apar independent de vointa omului), industriale ( rezulta numai ca urmare a stradaniei omului ) si civile ( consecinta unor acte juridice chiriile , dobnzile etc.). Produsele reprezinta ceea ce rezulta din bunuri prin consumarea substantei acestora. Ex.: scndurile sunt un produs al copacilor, aurul reprezinta un produs al minelor de aur etc.

4.3.2.Proprietatea quiritara Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) este proprietatea quiritilor (a cetatenilor romani) recunoscuta si sanctionata de catre ius civile.76 CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE QUIRITARA:

Drept absolut ( adica i permite proprietarului quiritar sa se foloseasca


de toate avantajele pe care lucrul n proprietate i le poate procura);

Drept exclusiv ( adica numai proprietarul poate exercita cele trei


atribute ale dreptului de proprietate quiritara);

Drept perpetuu ( adica proprietatea quiritara exista att timp ct exista


obiectul proprietatii iar proprietatea quiritara nu se stinge prin neuz ).
M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.310; Ibidem, p.311; 76 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.153;
75 74

37

Aceste caractere specifice, initial, proprietatii quiritare au devenit, odata cu stergerea diferentelor dintre proprietatea quiritara, cea provinciala, peregrina si pretoriana ( proces accelerat n secolul al IIIlea d.Hr. si terminat n secolul al VI-lea d.Hr.), caracterele dreptului de proprietate, n general. Conditiile proprietatii quiritare:

Proprietarul: cetatean roman sau peregrin cu ius commercii ( subiecte


de ius civile);

Bunul, obiect al proprietatii quiritare: lucru roman transmis fie prin


mancipatie sau in iure cessio, pentru res mancipi, sau prin traditiune, pentru res nec mancipi. Mobilele erau romane daca se aflau n mna unui cetatean roman. Imobilele erau romane daca erau situate pe pamnt italic. Imobilele italice aveau un regim juridic special, fiind scutite de impozit si res mancipi. n timpul Principatului, patruzeci de cetati din Imperiu au obtinut pentru teritoriile lor ius italicum (adica calitatea de pamnt italic), desi erau situate n afara Peninsulei Italice. Mentionam printre aceste cetati: Sarmisegetuza, Napoca, Apulum, Beyruth etc).

Modul de transmitere a dreptului de proprietate: Pentru


transmiterea dreptului de proprietate quiritara cetatenii romani foloseau numai modurile solemne prevazute de ius civile, care erau, n functie de calificarea lucrului, dupa caz, mancipatiunea si in iure cessio pentru lucrurile mancipi si traditiunea pentru lucrurile nec mancipi. Atributele dreptului de proprietate quiritara: Ius utendi; Ius fruendi; Ius abutendi. Proprietatea quiritara a fost considerata de romani ca o institutie rezervata doar acelor persoane ce aveau voie sa foloseasca ius civile (cetatenii romani si peregrinii cu ius commercii). Din ratiuni practice, romanii au trebuit sa inventeze niste institutii juridice care sa reglementeze stapnirea bunurilor n provincii sau stapnirea bunurilor mancipi dobndite prin traditie. Aceste institutii, pe care romanii le numeau generic possessio, au mprumutat de la proprietatea quiritara atributele. Acest mprumut a declansat

38

procesul de contopire a proprietatii quiritare cu aceste possessiones, proces datorita caruia, consideram astazi ca proprietarul are n dreptul civil romn aceleasi atribute ca si proprietarul quiritar ( a se vedea art. 480 din Codul civil). Iata etapele pe care le-a parcurs procesul de confundare a proprietatii quiritare cu posesiunea provinciala, peregrina si pretoriana: n secolul al II-lea d.Hr., juristi, precum Gaius, denumeau posesiunea provinciala, cu termenul dominium, rezervat exclusiv proprietatii quiritare, n sec. al III-lea d.Hr., prin Edictul lui Caracalla din 212, toti locuitorii Imperiului primeau cetatenia romana cu exceptia dediticilor, mparatul Maximin generaliza concesiunile de ius italicum si pamnturile italice erau supuse impozitului, iar n secolul al VI-lea, Iustinian desfiinteaza clasificarea bunurilor n mancipi si nec mancipi, precum si orice deosebire ntre pamntul italic si cel provincial. Astfel, se ncheia procesul de fuziune al proprietatii quiritare cu posesiunile provinciala, peregrina si pretoriana77. SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE: actiunea civila rei vindicatio (actiune in rem).

4.3.3.Proprietatea pretoriana (bonitara) Aceasta possessio a fost creata de catre juristii romani n secolul I .Hr., pentru a pune capat obiceiului proprietarilor quiritari de a introduce, n mod abuziv, actiuni rei vindicatio mpotriva celor care dobndisera obiectul proprietatii quiritare, prin traditie, chiar de la aceiasi proprietari care acum i chemau naintea magistratului. Prin proprietate pretoriana (bonitara) se ntelege proprietatea recunoscuta si aparata de catre edictul pretorului, asupra unui lucru mancipi, dobndit de proprietarul pretorian prin traditie si nu prin mancipatie sau in iure cessio. Aceasta proprietate pretoriana era recunoscuta si aparata pna la mplinirea termenului de uzucapiune ( un an pentru mobile, doi ani pentru imobile), cnd proprietarul pretorian dobndea proprietatea quiritara asupra acelui lucru mancipi. Prin introducerea proprietatii pretoriene, n dreptul roman clasic s-a semnalat o dedublare a proprietatii. Astfel, un bun mancipi putea avea doi proprietari: unul era proprietarul quiritar, care l nstrainase prin traditie, iar celalalt era cel care-l avea printre

77

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.317;

39

lucrurile sale ( in bonis habet), adica proprietarul pretorian (cel care dobndise lucrul mancipi prin traditie).78 ATRIBUTELE PROPRIETARULUI PRETORIAN: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi ( acesta cu urmatoarea restrictie: nu putea dispune juridic de bun folosindu-se de modurile de dispozitie de ius civile: mancipatia, in iure cessio sau legatul per vindicationem). SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE: Exceptii:

Exceptio de dol (Primus i vinde prin traditie lui Secundus un bun


mancipi. Primus, stiind ca dupa ius civile, tot el este proprietarul quiritar al lucrului vndut, introduce mpotriva lui Secundus actiunea rei vindicatio. Secundus pentru a nu pierde att bunul ct si banii pe care I-a dat lui Primus, n chip de pret, i cere magistratului sa introduca n formula exceptia de dol, prin care va paraliza actiunea lui Primus);

Exceptio rei venditae et traditae (Primus i vinde lui Secundus, prin


traditie un teren italic. Apoi, prin mancipatie, acelasi Primus i vinde terenul lui Tertius. Tertius introduce actiunea de rei vindicatio mpotriva lui Secundus. Acesta va cere inserarea n formula a exceptiei rei venditae et traditae, conform careia lucrul a fost vndut si remis de la mna la mna. Astfel, se va paraliza revendicarea lui Tertius). c)Actiunea publiciana (a fost creata de catre pretorul Publicius, dupa modelul actiunii rei vindicatio, pentru a-l ajuta pe proprietarul pretorian sa-si revendice bunul, ajuns n posesia unei alte persoane sau chiar n posesia proprietarului quiritar). Formula actiunii publiciene continea fictiune conform careia, proprietarul pretorian uzucapase lucrul, transformndu-se n proprietar quiritar. Proprietarul quiritar putea invoca mpotriva publicienii, exceptia iustii domini (proprietar dupa ius civile), nsa proprietarul pretorian i raspundea cu replicatio rei venditae et traditae( prin care arata ca proprietarul quiritar I-a nstrainat lucrul contra unei sume de bani si ca I l-a remis prin traditie).79 Proprietatea pretoriana a fost extinsa, prin senatus consulte si prin constitutii imperiale, la numeroase situatii, n care ius civile nu recunostea nici un drept de proprietate. Iata cteva dintre ele:
78

Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.158;

40

Succesorul pretorian (bonorum possesor); Cumparatorul averii debitorului insolvabil (bonorum emptor); Damnum infectum (paguba neprodusa). Daca o casa ameninta sa se prabuseasca peste casa vecinului, atunci proprietarul casei n ruina trebuia sa-I ofere vecinului o suma de bani suficienta pentru despagubirea acestuia, n cazul n care casa sa i-ar fi fost distrusa prin prabusirea casei n ruina. Daca proprietarul casei n ruina refuza sa ofere cautiunea mentionata, atunci, pretorul l putea trimite pe vecinul amenintat n posesia casei n ruina. Vecinul devenea, astfel, proprietar pretorian al casei n ruina. Delictul comis de o persoana n puterea unui pater familias (alieni iuris). Daca un alieni iuris savrsea un delict, stapnul lui avea doua posibilitati de a-I oferi satisfactie victimei delictului: fie platea o amenda, fie l abandona pe autorul delictului n puterea victimei. Daca stapnul nu platea amenda, dar nici nu-l abandona pe autor, victima devenea, prin decretul pretorului, proprietar pretorian al autorului delictului. Proprietatea pretoriana a disparut n epoca lui Iustinan, care a suprimat, ca desueta, clasificarea bunurilor n mancipi si nec mancipi.

4.3.4.Proprietatea provinciala si cea peregrina Pamntul din provincii era ager publicus (era proprietatea statului roman, n provinciile senatoriale sau era proprietatea mparatului, n provinciile imperiale). Nici un cetatean roman nu putea sa devina proprietar quiritar asupra unui pamnt sau asupra unei cladiri din provincie. Totusi, portiuni din ager publicus erau distribuite cetatenilor romani, spre cultivare, spre folosinta. Odata cu trecerea timpului, cetatenilor romani care exploatau portiuni din ager publicus li s-a recunoscut att posesia asupra acestor terenuri, ct si dreptul de dispozitie juridica (prin traditie) si materiala80. Proprietatea provinciala (possessio usus fructus, habere licere) reprezinta dreptul subiectiv al cetatenilor romani asupra pamnturilor si cladirilor din provincii,

79 80

Ibidem, p.159; Ibidem, p.158;

41

drept ocrotit prin edictul guvernatorului de provincie si care confera titularului aceleasi atribute ca dreptul de proprietate quiritara. SANCTIUNEA PROPRIETATII PROVINCIALE: o actiune utila, construita dupa modelul actiunii de rei vindicatio.81 n cursul secolului al III-lea d.Hr., proprietatea provinciala se confunda cu cea quiritara, caci dispare distinctia dintre imobilele italice si cele provinciale.82 Proprietatea peregrina reprezinta dreptul real al peregrinilor fara ius commercii, recunoscut si ocrotit prin edictul pretorului peregrin (la Roma) si prin edictul guvernatorului (n provincie), drept n temeiul caruia peregrinii dobndesc, asupra lucrurilor lor, atribute asemanatoare celor ale proprietarilor quiritari. SANCTIUNEA PROPRIETATII PEREGRINE: o actiune utila, construita dupa modelul actiunii rei vindicatio (continea fictiunea conform careia peregrinul trebuie considerat cetatean roman). Proprietatea peregrina a disparut n secolul al III-lea d.Hr., n urma edictului lui Caracalla, prin care toti peregrini au primit cetatenie romana, cu exceptia celor dediticii.83 4.4.Apararea proprietatii 4.4.1.Rei vindicatio Revendicarea este actiunea reala si civila prin care proprietarul quiritar pretinde restituirea lucrului obiect al dreptului de proprietate quiritara, de la cel care-l detine cu orice titlu. n fata instantelor ordo iudiciorum privatorum, actiunea n revendicare se introduce prin formula petitorie. Conditii pentru intentarea actiunii n revendicare: Bunul revendicat: Lucru roman, obiect al proprietatii quiritare; Corporal (se pretindea posesiunea si se intentau mpotriva posesorului sau detentorului, ori numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune);

81 82

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319; Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.158 83 Ibidem, p.157;

42

Lucrul sa fie de specie (adica individualizat). Pentru considerente practice, s-a admis ca se poate revendica un ansamblu de bunuri de acelasi fel precum o turma de oi sau de vite. Reclamantul: Proprietar quiritar (cetatean roman sau peregrin cu ius commercii); Sa probeze ca persoana de la care a dobndit bunul era, si ea, proprietar quiritar, ntruct l capatase, la rndu-I de la un proprietar quiritar, care la l dobndise de la un alt proprietar quiritar si tot asa pna se ajungea la persoana care-l dobndise printr-un mod originar. Sarcina aceasta att de dificila era usurata de existenta uzucapiunii; Sa nu se afle n posesia bunului revendicat. Prtul: Ca regula generala, trebuie sa fie posesor al lucrului revendicat; Exceptii: - prt poate fi si persoana care, prin dol, nceteaza sa posede( cel care vazndu-se amenintat cu revendicarea distruge bunul, l nstraineaza sau l abandoneaza); - prt poate fi si acela care se lasa urmarit cu revendicarea desi nu este posesor al bunului revendicat (aceasta spre a-l sanctiona pentru ca, prin fapta sa l-a indus n eroare pe proprietar si I-a permis adevaratului posesor sa obtina proprietatea quiritara asupra bunului, prin uzucapiune. n situatia exceptiilor de mai sus, prtii nu pot fi obligati de catre judecator sa restituie bunul revendicat, caci acestia nu-l poseda. Ei vor fi obligati, nsa, sa-I plateasca reclamantului o suma de bani echivalenta cu interesul acestuia ca bunul sa-I fost restituit n natura. 84 Exceptiile prtului: exceptia de dol, rei venditae et traditae, rei donatae et traditae, exceptia de uzufruct, de gaj etc. Efectele actiunii n revendicare: Daca judecatorul constata ca reclamantul n actiunea de revendicare are dreptate, atunci pronunta o sentinta prin care: - Reclamantul obtine lucrul si accesoriile sale. Pentru a-l determina pe prt sa napoieze bunul n natura, actiunea n revendicare avea o clauzula arbitrara, care-i

84

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319-321;

43

permitea reclamantului sa indice, sub prestare de juramnt, ct valoreaza acel lucru pentru el. Aceasta valoare indicata de reclamant depasea cu mult valoarea de piata a bunului, astfel nct, prtul prefera sa napoieze bunul n natura, dect sa-l pastreze, platind un suprapret. n procedura formulara, nca n faza in iure, prtul era obligat sa-I faca reclamantului o promisiune, ntarita cu doi garanti, ca va plati suma de bani la care va fi condamnat (satisdatio iudicatum solvi). Daca nu facea aceasta promisiune, devenea indefensus si se trecea la executarea silita. n vremea lui Iustinian, ordinul judecatorului, adresat prtului, de a restitui lucrul era executat cu ajutorul fortei publice85. - Reclamantul dobndeste att produsele ct si fructele bunului revendicat. Prtul care a fost posesor de buna-credinta (adica nu a stiut ca bunul este proprietatea unei alte persoane) trebuie sa-I restituie reclamantului doar fructele dobndite dupa litis contestatio, caci doar din acel moment a aflat ca lucrul are un alt proprietar. Aceasta solutie vrea sa-l rasplateasca pe posesorul de buna-credinta pentru munca depusa spre a face lucru sa rodeasca fructe industriale si, n acelasi timp, vrea sa-l protejeze pe acelasi posesor, care a consumat mai mult din fructele naturale ale bunului, avnd convingerea ca bunul si fructele acestuia sunt ale sale. Din epoca lui Iustinian, posesorul de buna-credinta trebuia sa-I restituie reclamantului toate fructele pe care nu le-a consumat. Nu trebuia nsa sa-l despagubeasca pe reclamant, n vreun fel pentru fructele pe care deja le consumase. - Prtul trebuie sa-l despagubeasca pe reclamant pentru eventualele stricaciuni ale lucrului produse din vina lui. Pentru stricaciunile produse nainte de litis contestatio, prtul va raspunde doar pentru o greseala foarte grava , sau pentru o greseala pe care nu ar fi facut-o atunci cnd si administra propria avere. Daca stricaciunile s-au produs dupa litis contestatio, atunci prtul va raspunde pentru orice greseala pe care un bun administrator al lucrului nu ar fi comis-o. Se observa ca n situatia stricaciunilor produse dupa litis contestatio, culpa prtului este judecata in abstracto, adica prin raportarea la idealul de bun administrator. Aceste solutii au urmatoarele justificari: nainte de litis contestatio, prtul considera bunul ca pe un element al averii sale. De aceea, i este ngaduita o oarecare neglijenta n administrarea

85

Ibidem, p.321-322;

44

bunului. Dupa litis contestatio nsa, prtul trebuie sa tina seama de ipoteza restituirii bunului catre reclamant. De aceea, nu i este iertata nici o neglijenta.86 - Prtul trebuie sa fie despagubit de catre reclamant pentru cheltuielile necesare facute n legatura cu bunul. Posesorul de buna-credinta are dreptul si la despagubiri pentru cheltuielile utile, n masura n care acestea au sporit valoarea bunului. Prtul nu are dreptul la despagubiri pentru cheltuielile voluptorii, dar poate ridica ornamentele n care s-au materializat acestea, cu conditia de a nu deteriora bunul. DICTIONAR:
Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul se deterioreaza sau dispare. Ex: cheltuielile facute cu medicamentatia necesara pentru tratamentul sclavului bolnav. Cheltuielile utile sunt acelea care maresc valoarea lucrului. Ex: nlocuirea acoperisului de sindrila cu unul facut din tigle. Cheltuieli voluptorii sunt acelea care nfrumuseteaza lucrul. Ex: cheltuielile facute pentru decorarea cu mozaic aurit a pardoselii dintr-o camera.

4.4.2.Actiunea publiciana Actiunea publiciana reprezinta actiunea reala honorara care i permite proprietarului pretorian sa dobndeasca posesiunea lucrului, posesiune pe care fie a pierdut-o, fie nu a avut-o niciodata. Aceasta actiune, are o formula copiata dupa cea a revendicarii, singura diferenta fiind reprezentata de fictiunea, conform careia s-a mplinit termenul necesar pentru dobndirea de catre reclamant a proprietati quiritare prin uzucapiune. Conditiile de exercitare si solutionarea actiunii publiciene difera dupa cum reclamantul este proprietar pretorian sau posesor de buna-credinta. 4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este proprietarul pretorian

(dobnditorul unui res mancipi prin traditiune), iar prtul poate fi ori proprietarul quiritar al lucrului respectiv ori un simplu posesor sau detentor.

86

Ibidem, p.323;

45

SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Reclamantul va cstiga posesia bunului sau, daca n calitate de prt apare proprietarul quiritar. Acesta se apara cu exceptia iusti domini (proprietar de drept). Reclamantul raspunde cu replicatio doli (replica de dol), cu replicatio rei venditae et traditae (invocnd ca lucrul I-a fost vndut si predat prin traditiune) sau cu replicatio rei donatae et traditae etc. De asemenea, reclamantul va dobndi bunul, daca, prtul este un simplu posesor sau un detentor. 4.4.4.Publiciana posesorului de buna- credinta CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este ntotdeauna un posesor de buna-credinta (adica o persoana care a dobndit un lucru de la o alta persoana pe care o crede adevaratul proprietar al bunului, desi n realitate nu este). n calitate de prt, apare fie adevaratul proprietar al bunului, fie un alt posesor de buna-credinta. SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Daca prtul este adevaratul proprietar al bunului, atunci prin exceptia iusti domini actiunea publiciana este paralizata. Posesorul de buna-credinta pierde procesul si nu va obtine bunul urmarit. Daca prtul este si el un posesor de buna-credinta, atunci avem doua posibilitati: Daca prtul a obtinut lucrul de la acelasi fals proprietar al lui, atunci va cstiga procesul acela dintre posesorii de buna-credinta care a intrat primul n posesia lucrului. Daca reclamantul a fost pus primul n posesia lucrului, atunci la exceptia rei venditae et traditae pe care o invoca prtul, reclamantul va raspunde cu replicatio primo rei venditae et traditae si cstiga procesul. Daca prtul a fost pus primul n posesia lucrului, atunci va cstiga procesul invocnd exceptia primo rei venditae et traditae.87 Daca n calitate de prt se afla un posesor de buna-credinta care a dobndit lucrul de la un alt fals proprietar, procesul va fi cstigat de acela dintre posesorii de buna-credinta care poseda lucrul n momentul procesului (adica n momentul lui litis contestatio). Se urmeaza principiul: In pari causa, melior est causa possidentis (n situatii identice, este preferat posesorul actual).88

87 88

Ibidem, p.325-326; Ibidem, p.326;

46

4.5. Posesiunea 4.5.1. Definitia posesiunii Posesiunea reprezinta dreptul subiectiv ocrotit prin edictul magistratilor judiciari, n temeiul caruia o persoana (cetatean roman, peregrin cu ius commercii sau peregrin) dobndeste asupra unui lucru, atribute asemanatoare cu cele conferite de dreptul de proprietatea quiritara, dar, n conditii care mpiedica dobndirea proprietatii quiritare asupra bunului respectiv. Posesiunea, fiind reglementata prin edictul pretorului, era privita de catre jurisprudenti, ca o institutie juridica ce apartine de factum(dreptul creat de catre pretor).89 nsa, savantii moderni au interpretat gresit sensul cuvntului factum, interpretndu-l drept realitate care scapa reglementarii juridice si au concluzionat ca posesiunea nu este un drept ci o stare de lucruri n care o persoana se comporta fata de un bun ca si cum ar fi titularul unui drept real asupra acelui bun sau drept puterea fizica ce se exercita asupra unui bun.90 Asadar, definitiile moderne ale posesiei nu sunt ntru-totul corecte, ntruct posesiunea reprezinta un drept si nu un fapt, cel putin din punctul de vedere al istoriei dreptului. 4.5.2. Elementele posesiunii Posesiunea are doua elemente: A.CORPUS (puterea fizica asupra lucrului, stapnirea efectiva a lucrului). Lucrul mobil se ia n mna. Imobilul se ia n stapnire fie prin izgonirea persoanei care-l ocupa fara drept, fie prin savrsirea unui act de stapn ( ruperea unei crengi dintr-un pom din livada, schimbarea ncuietorii de la usa de intrare etc). B.ANIMUS DOMINI (elementul intelectual, adica intentia cu care stapneste bunul posesorul). De fapt, prin animus trebuie sa ntelegem nu att adevaratele gnduri ale posesorului legate de stapnirea lucrului, ct atitudinea pe care dreptul roman credea ca o adopta posesorul fata de acel lucru. Juristii romani considerau ca pentru a deveni posesor trebuie sa stapnesti un lucru n circumstante care sa dezvaluie unul din urmatoarele doua tipuri de animus :

89

Ibidem, p.330; 90 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.161;

47

animus domini (intentia de a te comporta fata de lucru ca un adevaraat proprietar)

animus sibi habendi (dorinta de a pastra lucrul respectiv doar pentru tine). Animus sibi habendi se cerea doar pentru cei care stapneau terenuri din ager publicus, numite ager occupatorius, ntruct, cel putin n teorie, posesorii nu puteau deveni proprietari asupra acestor terenuri ( care erau considerate ca extra patrimonium). Animus domini se cerea pentru posesorii acelor lucruri care pot fi nsusite de catre particulari ( res in patrimonio).91 Acest animus domini este n conceptia lui Savigny (Tratat despre posesie), elementul care distinge posesia ( possessio civilis) de detentie (possessio naturalis). Detentorul nu are animus domini, ntruct titlul, n virtutea caruia exercita stapnirea materiala asupra bunului, dovedeste ca proprietatea bunului apartine unei alte persoane.92 Pentru Ihering, nsa, acest element intentional al posesiei este reprezentat doar de affectio tenedi (vointa de a pastra lucrul, fie ca exista sau nu intentia de a te comporta fata de lucru asemeni unui proprietar). Ihering considera, deci, n lucrarea Despre rolul vointei n posesie, ca nu exista nici o diferenta ntre detentie si posesiune. Conceptia lui Ihering, desi preluata n Codul civil german, este respinsa de doctrina franceza si romna de drept civil.

Cel care reuneste n persoana sa cele doua elemente ale posesiunii devine posesor. 4.5.3.Dobndirea si pierderea posesiunii Posesiunea se poate dobndi: A. De catre nsusi posesorul; B. Prin intermediul altei persoane A. Dobndirea posesiunii chiar de catre posesor O persoana devine posesor al unui anumit lucru in patrimonio, daca obtine stapnirea efectiva a respectivului lucru (corpus), cu intentia de a se comporta ca un adevarat proprietar (animus domini). O persoana devine posesor asupra unui teren din ager publicus, daca l stapneste efectiv, cu intentia de a-l pastra pentru sine (animus sibi habendi).
91

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.331-332;

48

B. Dobndirea posesiunii prin intermediul altei persoane n vechiul drept roman se considera ca nu se poate dobndi animus printr-o alta persoana. Dar, copilul pna la 7 ani (infans), nebunul sau persoana juridica nu pot avea niciodata un animus. Din aceasta cauza, s-a admis ca animus poate fi dobndit prin intermediul urmatoarelor trei persoane: tutorele unui infans, curatorul nebunului si administratorul persoanei juridice.93 Ca o curiozitate, mentionam si solutia conform careia sclavul cu peculiu poate dobndi, pentru stapnul sau, att animus ct si corpus.94 n vechiul drept roman s-a considerat ca un pater familias poate dobndi corpus asupra unui lucru prin intermediul unei persoane n putere (alieni iuris). Corpus nu putea fi dobndit, nsa, prin intermediul unei persoane care nu se afla n puterea lui pater familias (sui iuris). n epoca clasica, s-a admis, nsa, ca mandatarul sau gerantul de afaceri (ambii persoane sui iuris) dobndesc corpus pentru un pater familias. Pater familias obtine posesia prin intermediul mandatarului n momentul n care acesta obtine corpus (aceasta ntruct pater familias si-a manifestat animus domini nca din momentul n care l-a mputernicit pe mandatar). Pater familias obtine posesiunea prin intermediul gerantului de afaceri, doar n ziua n care ratifica actele gerantului, caci doar n acel moment si manifesta animus-ul care alaturat lui corpus, dobndit anterior, confera posesia. 95 Posesiunea se pierde, de regula, prin pierderea concomitenta a celor doua elemente: corpus si animus. Spre exemplu, un posesor i nmneaza lucrul, prin traditie, unei alte persoane. Posesiunea se pierde, uneori, prin pierderea unuia din cele doua elemente, corpus si animus. Pierderea lui corpus se realizeaza atunci cnd lucrul nu se mai gaseste n puterea posesorului, n stapnirea lui. Spre exemplu, lucrul este furat de catre un hot, sau sclavul fuge de la stapn.96 Totusi, n situatia pasunilor, folosite de catre pastori doar n anumite perioade ale anului, s-a admis solutia conform careia pastorii retineau posesia acestora numai prin animus, chiar daca n anumite perioade nu aveau si corpus-ul.97 Pierderea lui animus se realizeaza atunci cnd, desi stapnim efectiv un lucru, nu mai avem intentia sa-l pastram pentru noi nsine, ci l stapnim
92 93

Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.163; Ibidem, p.165; 94 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p333; 95 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.164; 96 Ibidem, p.165; 97 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 333;

49

pentru altul. Exemplu: proprietarul casei si vinde casa unei alte persoane, dar ramne sa locuiasca n aceasta n calitate de chirias. 4.5.4.Persoanele care au posesiunea Au posesiunea urmatoarele persoane: - Proprietarul quiritar, proprietarul pretorian, provincial sau peregrin daca stapneau efectiv bunul; - Posesorul de buna-credinta; - Posesorul de rea-credinta (hotul, cel care dobndeste un imobil prin violenta); - Posesorul pe ager publicus, - Locatarii pe termen lung (arendasul lui ager vectigalis, emfiteotul); - Precaristul (este posesor fata de toti, cu exceptia proprietarului lucrului pe care l-a primit cu titlu precar); - Creditorul gajist, n legatura cu bunul dat n gaj; - Depozitarul sechestru (adica persoana ce pastreaza un bun asupra caruia exista un litigiu, pna la pronuntarea sentintei). Nu sunt posesori urmatoarele persoane: - Locatarii pe termen scurt (chiriasul si arendasul); - Uzufructuarul; - Depozitarul ordinar; - Comodotarul.98 Din ce cauza sunt considerati posesori, creditorul gajist sau precaristul, att timp ct nici unul din ei nu are animus domini n legatura cu stapnirea lucurului in patrimonio ? Savigny considera ca aceste doua persoane au o posesie derivata, adica ei pastreaza posesiunea pentru proprietar, care le-a ncredintat-o cu misiunea de a o apara.99 4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea) Quasi-posesiunea reprezinta posesiunea drepturilor reale, altele dect

proprietatea, cum ar fi servitutile, posesiune manifestata prin exercitiul acestor drepturi. Quasi-posesiunea a fost o notiune contestata de o parte din jurisprudentii romani, ntruct ei considerau ca drepturile reale asupra lucrurilor altora, fiind incorporale nu
98

Ibidem, p.334;

50

sunt susceptibile de posesie. Dar sustinatorii quasi-posesiunii au triumfat, opinia lor impunndu-se, dupa unii specialisti, la sfrsitul secolului I d.Hr, dupa altii, n epoca lui Constantin, sau chiar n vremea lui Iustitnian, cnd textele privind aceasta chestiune au fost interpolate.100 Sunt susceptibile de quasi-posesiune: Servitutile prediale rustice (considerate lucruri corporale). Se pare ca ele stau la originea cvasiposesiunii. Servitutile personale; Anumite servituti urbane cum ar fi servitutea de scurgere, Dreptul de superficie.101 Consecintele quasi-posesiunii: - Drepturile reale de mai sus pot fi dobndite prin traditie ( quasi-traditio); - Drepturile reale de mai sus pot fi dobndite printr-o posesiune prelungita ( longa posessio sau diuturnus usus); - Quasi-posesiunea este ocrotita printr-o actiune publiciana utila si prin quasiinterdicte.102 4.5.6.Efectele posesiunii Posesiunea produce urmatoarele efecte juridice importante: a) Posesiunea reprezinta temeiul a trei moduri de dobndire a proprietatii: ocupatiunea ( prin care dobndim posesiunea unui lucru care anterior nu a apartinut nimanui), traditiunea (care consta n cedarea posesiunii unui lucru) si uzucapiunea (care consta n posesiunea continua a unui bun, n anumite conditii, prevazute de ius civile). b)Posesorul de buna-credinta are datorita posesiunii anumite avantaje: poate uzucapa lucrul, dobndeste fructele lucrului si poate reclama posesiunea lucrului de la o alta persoana prin intermediul actiunii publiciene; c)Posesorul, fie de buna-credinta, fie de rea-credinta, este protejat de catre pretor prin interdictele posesorii;

99

Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.169 Ibidem, p.171; 101 Ibidem, p.171; 102 Ibidem, p.171;
100

51

d)n cursul unui proces de revendicare, posesiunea i asigura posesorului calitatea procesuala de prt, mai avantajoasa dect cea de reclamant, caci nu trebuie sa probeze nimic.103

4.5.7.Protectia posesiunii. Interdictele posesorii uti possidetis, utrubi, unde vi, unde vi armata, de precario Posesiunea era protejata, la epoca clasica, prin intermediul interdictelor posesorii (mijloace ntemeiate pe puterea pretorului de a comanda civil si militar imperium). Actiunea publiciana (ntemeiata pe puterea pretorului de a organiza procesele ntre particulari iurisdictio) proteja doua forme speciale de posesiune : este vorba de proprietatea pretoriana si de posesiunea posesorului de buna-credinta. ntruct despre actiunea publiciana am vorbit att n paragraful 4.3.3., ct si n paragrafele 4.4.2 , 4.4.3 si 4.4.4, n continuare ne vom referi doar la interdictele posesorii. Interdictul reprezinta un ordin prin care magistratul fie interzice, fie ordona savrsirea unei anumite actiuni.. Acest ordin se dadea fara verificarea minutioasa a faptelor si era , de asemenea, un ordin conditional. Din aceasta cauza daca o parte dintr-un litigiu privind tulburarea posesiunii asupra unui lucru, nu respecta interdictul, atunci cealalta parte deschidea un proces prin intermediul caruia judecatorul verifica care dintre parti nu putea beneficia de protectia oferita de interdict, ntruct nu ndeplinea conditiile prevazute acolo.104 Interdictele posesorii se mpart n doua clase: Interdictele prohibitorii (retinendae possessionis causa) care au drept scop recunoasterea posesiunii si ncetarea tulburarii ei de catre un tert. Pretorul intervine pentru a solutiona conflictul dintre doua persoane care se pretind, amndoua, proprietare ale aceluiasi lucru. El interzice ca sa fie tulburata persoana care poseda n anumite conditii.105 Aceste interdicte sunt, la rndu-le de doua tipuri:

Interdictul uti possidetis; Interdictul utrubi.

103 104

Ibidem, p.162; M.V.Jakota, op.cit., vol. I, p. 141-142; 105 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.166;

52

Interdicte recuperatorii (recuperandae possessionis causa) care au drept scop recuperarea posesiunii pierdute. Aceste interdicte sunt de patru tipuri: Interdictul unde vi;

Interdictul unde vi armata; Interdictul de precario; Interdictul de clandestina possesione. INTERDICTELE PROHIBITORII:

Interdictul uti possidetis ( numit asa dupa primele cuvinte ale formulei), era pus la dispozitia posesorului actual al unui imobil pentru a-I ndeparta pe cei care-I tulburau posesiunea. Formula interdictului era urmatoarea: Cum posedati acum acest imobil despre care este vorba n procedura, pe care nu-l posedati prin violenta, nici clandestin, nici cu titlu precar, astfel sa-l posedati. mpotriva acestei situatii va opresc sa folositi violenta106. Se observa din formula, ca interdictul uti possidetis l proteja pe posesorul actual doar daca acesta exercita asupra imobilului o posesie neviciata fata de persoana sau persoanele care l tulburau, adica o posesie care sa fie nec vi (fara violenta), nec clam ( sa fie exercitata public si nu n mod clandestin), nec precario ( lucrul sa nu fi ajuns la posesor n urma unei concesiuni gratuite facute de catre proprietarul lucrului sau de catre un posesor al lui). Interdictul utrubi era destinat apararii posesorului unui lucru mobil. Formula interdictului proteja acea persoana care posedase lucrul mai mult timp n anul dinaintea eliberarii interdictului. Aceasta posesie trebuia sa fie lipsita de vicii fata de persoana care-l tulbura pe posesor. n cazul ambelor interdicte posesorii, partea care avea o posesiune viciata asupra lucrului, pierdea lucrul, n favoarea celeilalte parti.107 n epoca lui Iustinian, cele doua interdicte prohibitorii (utrubi si uti possidetis) se confunda, transformndu-se ntr-o unica actiune care-l protejeaza pe posesorul actula al bunului mobil sau imobil.108 INTERDICTELE RECUPERATORII Interdictul unde vi (de vi quotidiana) era acordat posesorului care a fost expulzat cu violenta din stapnirea lucrului. Pentru a fi protejat prin acest interdict,

106 107

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.337; Ibidem, p:337; 108 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.167;

53

reclamantul trebuia sa fi exercitat asupra lucrului o posesie lipsita de vicii, fata de persoana ce l-a deposedat prin violenta si sa fi cerut interdictul n cel mult un an de la deposedare. Interdictul unde vi armata era acordat posesorului care fusese expulzat din stapnirea lucrului de catre persoane narmate. Posesorul expulzat era aparat de acest interdict chiar daca posesia lui asupra lucrului era viciata fata de persoana care l-a expulzat si chiar daca se scursese mai mult de un an de la deposedare. n epoca lui Iustinian, dispare distinctia ntre vis quotidiana si vis armata. Posesorul expulzat prin violenta are o actiune care-l protejeaza chiar daca posesiunea lui este viciata. Aceasta actiune se introduce n termen de un an de zile de la expulzarea prin violenta109. Interdictul de precario proteja persoana care, la cerea unei alte persoane, i cedeaza acesteia, gratuit, un lucru, n schimbul respectului, ajutorului si a unei parti din fructele bunului. Aceasta concesiune gratuita se revoca la prima manifestare de vointa a celui care a cedat lucrul (proprietarul lui sau posesorul lui). Daca precaristul nu mai voia sa restituie lucrul, proprietarul lucrului sau posesorul lui foloseau interdictul n discutie. Mentionam ca precaristul era posesor al lucrului fata de toate celelalte persoane cu exceptia celui care I-a cedat lucrul.110 Interdictul de clandestina possessione proteja posesorul care a fost lipsit de posesiunea lucrului sau n mod clandestin.111

Temeiul protejarii posesiunii. Din ce cauza, romanii au considerat ca trebuie protejata posesiunea, avantajnd, astfel, persoana care nu este proprietarul bunului si care, n anumite situatii cum ar fi cea a hotului, stie cu siguranta ca nu poate avea aceasta calitate ? Explicatia lui Savigny: posesiunea a fost sanctionata pentru apararea pacii publice. Interdictele posesorii au aparut din grija de a-I mpiedica pe oameni sa-si faca singuri dreptate. Ele au menirea de a pastra starea de fapt existenta pna n momentul n care se va pronunta instanta.

109 110

Ibidem, p.168; Pentru primele trei interdicte recuperatorii, a se vedea M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.337-338; 111 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.168;

54

Explicatia lui Ihering: protejarea posesiunii prin interdicte nseamna de fapt protejarea proprietatii. Interdictul este un mijloc de protectie al proprietatii mult mai comod dect actiunea rei vindciatio, ntruct proprietarul nu mai trebuie sa-si dovedeasca proprietatea (adica ca a obtinut lucrul de la un proprietar care la rndu-I obtinuse lucrul de la un proprietar etc.). n majoritatea cazurilor, posesorul este si proprietar, deci prin protejarea posesorului, nsusi proprietarul este protejat. Sigur, uneori, de protectie beneficiaza si un posesor fara titlu, un hot spre exemplu, dar aceste cazuri sunt extrem de rare, astfel nct pretorul le neglijeaza. 112

4.6. Servitutile Servitutile reprezinta drepturi reale stabilite fie n folosul unei anumite persoane, n calitatea ei de proprietar al unui imobil, fie n folosul unei anumite persoane, asupra lucrului proprietate al altei persoane. Servitutile reprezinta dezmembraminte ale dreptului de proprietate, ntruct n situatia unui lucru grevat de servituti, o parte din atributele dreptului de proprietate ramn la proprietar (cum ar fi ius abutendi, uneori si ius fruendi), n timp ce altele se afla la titularul servitutii (ius utendi, uneori si ius fruendi etc).113 Servitutile sunt de doua feluri: prediale si personale. Cele prediale sunt cele mai vechi. Categoria servitutilor personale a fost creata, se pare de Iustinian, pentru a cuprinde drepturi reale cum ar fi uzufructul, uzul, habitatia, operae, create n epocile anterioare lui.114 4.6.1.Servitutile prediale

Servitutile prediale reprezinta sarcini impuse oricarei persoane care devine proprietarul unui imobil (numit fond aservit), n folosul oricarei persoane care devine proprietarul unui alt imobil (numit fond dominant). O alta definitie, mai concisa este urmatoarea: sarcini impuse unui fond n folosul altui fond.115 Dupa cum fondul dominant are sau nu pe el o cladire, servitutile prediale se mpart n :
112 113

Ibidem, p.170; Ibidem, p.211; 114 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.363; 115 St.Cocos, op.cit., p.116;

55

Servituti prediale rustice ( erau stabilite n folosul oricarei persoane care devenea proprietarul unui anumit teren viran, lipsit de orice cladire); Servituti prediale urbane (erau stabilite n folosul oricarei persoane care devenea proprietarul unei anumite cladiri). Servitutile prediale rustice (rurale) cuprind urmatoarele drepturi reale: Servitutile de trecere, alcatuite din: Iter (dreptul de trecere cu piciorul pe pamnt strain); Via (dreptul de a trece cu caruta pe pamnt strain); Actus ( dreptul de a trece cu turmele de vite pe terenul altuia) Ius pascendi ( dreptul de a paste turmele pe terenul atuia); Aquaeductus ( dreptul de a aduce apa pe terenul tau, printr-o conducta ce trece pe terenul altuia)116; Acquaehaustus (dreptul de a scoate apa dintr-o fntna situata pe terenul altuia); Dreptul de a scoate nisip dintr-o cariera aflata pe terenul altuia; Dreptul de a face var cu calcarul de pe terenul altuia, etc.117 Servitutile prediale rustice erau lucruri corporale, suceptibile de posesie si res mancipi. Prin urmare, puteau fi nstrainate prin mancipatiune, puteau fi ipotecate si, pna la Legea Scribonia, puteau fi uzucapate. Se observa ca majoritatea servitutilor rurale constau n fapte ale omului, deci, sunt discontinui. Din aceasta cauza, servitutile prediale rurale (rustice) se sting prin neuz.118 Servitutile prediale urbane cuprind urmatoarele drepturi reale: Cloaca ( servitutea de scurgere a apelor de canal, de pe fondul dominant, pe cel aservit); Stilicidium (servitutea de scurgere a apei de ploaie); Servitus oneris ferendi (servitute ce impunea proprietarului unei cladiri sa permita ca asupra acelei cladiri sa apese greutatea unei constructii vecine, apartinnd altei persoane, constructie ce se sprijina de cladirea aservita); Servitus altius tolendi (servitutea ce-I permitea proprietarului cladirii dominante sa o nalte mai sus dect cladirea dominata) etc.
116 117

Ibidem, p.117; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.364; 118 Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.214;

56

Servitutile urbane sunt lucruri necorporale si nec mancipi. Ele nu constau n fapte ale omului si , spre deosebire de cele rurale, sunt continui.119

4.6.2.Servitutile personale Servitutile personale reprezinta dreptul real stabilit n avantajul unei persoane bine-determinate asupra unui lucru aflat n proprietatea unei alte persoane. Servitutile personale cuprind urmatoarele drepturi reale: Usus fructus (uzufructul); Usus (uzul); Habitatio (habitatia); Operae animalis vel servi120. A. Uzufructul este dreptul real care-i permite titularului sa foloseasca bunul altuia si sa-i culeaga fructele, pastrndu-I, nsa, neatinsa substanta. Uzufructul a aparut n secolul al II-lea .Hr., n legatura cu dota femeii casatorite sine manu, dota al carei uzufruct i-l lasa sotul prin legat. La nceput, uzufructul a fost acceptat doar asupra terenurilor si caselor.121 Apoi, uzufructul a fost extins asupra oricarui lucru corporal neconsumptibil. De asemenea, juristii romani au creat si quasiuzufructul, care se exercita asupra lucrurilor consumptibile (banii, uleiul, vinul etc). n cazul quasi-uzufructului, obligatia uzufructuarului de a pastra neatinsa substanta bunului se traducea n obligatia de a restitui, la sfrsitul quasi-uzufructului, proprietarului bunului consumptibil, un alt lucru consumptibil, de aceeasi calitate si n aceeasi cantitate ca bunul pe care-l primise n quasi-uzufruct. Aceasta obligatie a quasiuzufructuarului era asigurata printr-o promisiune facuta de uzufructuar proprietarului, promisiune ntarita cu garanti.122 Uzufructul are urmatoarele caractere juridice:

Drept real (se refera direct la un lucru, nu este un drept contra unei anumite
persoane, care este obligata sa-ti procure folosinta si o parte din fructele unui lucru, asa cum se ntmpla cu dreptul chiriasului sau arendasului ) ;

Drept temporar (n mod normal, este viager, stingndu-se prin moartea


uzufructuarului). Caracterul sau temporar, deosebeste uzufructul de servitutile
119 120

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.365; St.Cocos, op.cit., p.118; 121 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.366;

57

reale care sunt perpetue. Uzufructul spre deosebire de servitutile reale poate fi constituit sub conditie rezolutorie sau sub termen extinctiv123 ;

Dezmebramnt al dreptului de proprietate124


ATRIBUTELE UZUFRUCTUARULUI Ius utendi ( dreptul uzufructuarului de a se folosi de bunul dat n uzufruct); Ius fruendi (dreptul uzufructuarului de a dobndi fructele bunului). Uzufructuarul dobndeste fructele naturale si industriale prin perceptie, adica prin luarea lor n posesiune (spre exemplu, uzufructuarul unei vii, i culege strugurii). Aceasta, ntruct el nu este considerat posesor al lucrului. Fructele naturale si industriale care nu au fost, nca, percepute de catre uzufructuar, apartin proprietarului lucrului. Daca acestea sunt furate, nainte ca uzufructuarul sa le fi perceput, doar proprietarul le poate revendica. Aceasta regula avea si exceptii: uzufructuarul turmei dobndeste miei din momentul nasterii lor.125 Fructele civile sunt dobndite zi cu zi, uzufructuarul primind sumele de bani proportionale cu numarul de zile ct dureaza dreptul sau. Uzufructul, fiind un drept real, nu crea, initial, nici o legatura personala ntre proprietarul lucrului dat n uzufruct si uzufructuar. Din aceasta cauza, uzufructuarul nu-I putea pretinde nudului proprietar (care pastreaza ius abutendi) nimic altceva dect sa-I lase sa se bucure de bunul dat n uzufruct. Uzufructuarul nu-l putea obliga pe nudul proprietar sa execute o anumita actiune pentru a-I usura exploatarea bunului. Pe dealta parte, nudul proprietar, nu-i putea pretinde uzufructuarului sa aiba grija de bunul dat n uzufruct, ca un bun administrator, ci doar sa pastreze substanta bunului, adica sa nu distruga bunul. Mai mult, uzufructuarul nu era obligat sa-I restituie nudului proprietar bunul dat n uzufruct. La sfrsitul uzufructului, nudul proprietar trebuia sa introduca actiune n revendicarea mpotriva uzufructuarului sau mpotriva mostenitorilor uzufructuarului, pentru a obtine bunul dat cndva n uzufruct. Pozitia dezavantajoasa a nudului proprietar a fost corectata, nsa, de catre pretor care a introdus obligativitatea unei stipulatii pretoriene, numita cautio usufructuaria, prin care uzufructuarul i promitea nudului proprietar ca va folosi bunul ca un bun administrator (bun sef de familie) si ca la sfrsitul uzufructului i va restitui lucrul. Aceasta stipulatie era ntarita cu garanti si-I acordau nudului proprietar o actiune n plus pentru recuperarea bunului si pentru
122 123

Ibidem, p.367; Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.221; 124 Pentru caracterele juridice ale uzufructului, ibidem, p.220;

58

stricaciunile aduse lucrului , actiune numita ex stipulatu, mult mai comod de sustinut n justitie dect revendicarea, ntruct nu presupune dovedirea calitatii de proprietar. B. Uzul este dreptul real al unei persoane asupra lucrului altuia, drept n temeiul caruia titularul poate folosi bunul ( ius utendi) fara sa obtina nsa nici un profit (fara ius fruendi). n practica, nsa, titularul uzului are un drept limitat asupra fructelor produse de bun. El percepe doar acele fructe ale bunului necesare nevoilor personale si ale familiei sale. Uzuarul nu poate sa cedeze exercitiul dreptului sau unei alte persoane, spre deosebire de uzufructuar. Cu toate acestea s-a admis ca poate exista un locatar al bunului dat n uz, cu conditia ca acesta sa foloseasca bunul mpreuna cu titularul uzului si nu n locul acestuia.126 C.Habitatia este dreptul de a sta ntr-o casa. Habitatia este un drept diferit de uz, ntruct nu se stinge prin capitis deminutio sau nefolosinta, cum se ntmpla cu uzul. D.Operae (serviciile animalului sau ale sclavului) reprezinta dreptul unei persoane anumite de a profita de pe urma muncii depuse de un animal sau de catre un sclav. Si acest drept este un drept diferit de cel de uz, pentru aceleasi motive pentru care habitatia difera de uz. Se pare ca habitatia si operae sunt creatii juridice ulterioare aparitiei dreptului de uz, juristii romani dorind, n cazul acestor doua servituti personale, sa nlature neajunsurile provocate de teoria schimbarii starii unei persoane.127

4.6.3.Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor

1. Constituirea servitutilor prediale: Servitutile prediale rustice se constituiau prin : in iure cessio, mancipatio, adiudicatio (arbitrii atunci cnd mparteau un bun si atribuiau partilor proprietatea asupra partilor din bunul respectiv puteau sa constituie si servituti), testament (prin legatul per vindicationem), quasi-traditiune (exercitarea servitutii dublata de toleranta proprietarului fondului aservit), uzucapiune (folosita pentru terenurile din Italia, dar interzisa de Legea Scribonia) si, pentru fondurile provinciale, prin posesiune
125 126

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 367; Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.225; 127 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.370;

59

ndelungata fara just titlu si fara buna-credinta, posesiune exercitata zece ani ntre prezenti si douazeci, ntre absenti (longa possessio) sau prin pacte urmate de stipulatii; b)Servitutile prediale urbane se constituiau direct prin aceleasi moduri ca si servitutile prediale rustice cu exceptia mancipatiunii. Mancipatiunea putea fi folosita pentru constituirea indirecta a servitutilor prediale urbane ( proprietarul si vindea viitorul fond aservit prin mancipatie proprietarului fondului dominant, care printr-o clauza expresa se obliga sa restituie fondul aservit catre proprietarul sau, mai putin servitutea prediala urbana.128 Constituirea servitutilor personale: Se constituie prin aceleasi mijloace ca si cele prediale. Pentru uzufruct , uz sau habitatie se foloseste mai ales legatul. Servitutile personale se pot constitui sub conditie rezolutorie sau cu termen extinctiv129. n vremea lui Iustinian, servitutile prediale si personale se constituiau prin pacte urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune, prin testament, prin adjudecare, prin prescriptie sau prin traditiunea fondului cu rezerva servitutii130. Stingerea servitutilor prediale Servitutile prediale se sting prin: a) Renuntarea proprietarului fondului dominant; b) Pierderea fondului dominant sau a celui aservit; c) Confuziune ( prioprietarul unuia din cele doua fonduri devine si proprietarul celuilalt); d) Neutilizarea servitutii o anumita perioada de timp (perioada egala cu cea necesara pentru uzucaparea unui imobil).131 Stingerea servitutilor personale: Servitutile personale se sting prin: a) Moartea titularului servitutii; b) Capitis deminutio pentru uzufructuar. Iustinian decide ca uzufructul nu se poate stinge prin capitis deminutio; c) Pentru uzufruct, prin neutilizare n timpul cerut pentru uzucapare (1 an pentru mobile, 2 ani pentru imobile, iar n vremea lui Iustinian, 3 ani pentru mobile, 1020 de ani pentru imobile) ;
128 129

Pentru constituirea servitutilor prediale, Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p. 215-218; Ibidem, p. 221 si M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 366, 369, 370; 130 Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.218;;

60

d) Renuntarea titularului; e) Prin mplinirea termenului extinctiv sau a conditiei rezolutorii; f) Prin pierderea bunului asupra caruia exista servitutea personala, sau prin transformarea radicala a bunului care duce la pierderea calitatilor esentiale ale acestuia (Exemplu: casa data n habitatie se darma); g) Prin consolidare, adica prin reunirea calitatii de titular al servitutii personale cu cea de proprietar al bunului grevat de servitute. Sanctiunea servitutilor n vechiul drept roman, servitutile prediale erau protejate printr-o actiune numita vindicatio servitutis. 132 n dreptul clasic, servitutile civile, adica cele nascute prin modurile recunoscute de ius civile, erau protejate printr-o actiune confesorie (prin care o persoana i cere proprietarului unui lucru sa recunoasca ca ea este titularul unei servituti asupra acelui lucru) si prin interdicte posesorii . Servitutile pretoriene (adica cele nascute prin pacte urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune sau prin longa possessio) sunt protejate prin actiunea confesorie utila si prin interdicte quasi-posesorii. 133 4.7. Drepturile reale pretoriene Drepturile reale pretoriene sunt: - Proprietatea bonitara; - Ius in agro vectigali (dreptul real al persoanei care a obtinut concesiunea, pe termen lung, sau pentru totdeauna, a unui teren apartinnd unei cetati, concesiune pentru care plateste catre cetate, periodic, o suma de bani numita vectigal); - Emfiteoza (dreptul real al persoanei care a obtinut o concesiune perpetua sau pe termen lung a unui teren apartinnd unui mare proprietar funciar, concesiune pentru care trebuie sa-I plateasca acestuia, periodic o suma de bani); - Ipoteca (dreptul real asupra unui lucru, drept constituit pentru garantarea platii unei datorii si care-I confera titularului posesiunea bunului si dreptul de a-l vinde n caz de neplata); - Superficia.134
131 132

Ibidem, p.218-219; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 364; 133 Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.225-226; 134 Ibidem, p.226;

61

4.8. Superficia

Superficia reprezinta dreptul real recunoscut de catre pretor unei persoane, numita superficiar, asupra constructiei naltate pe terenul altuia, drept care-I permite sa o foloseasca, n schimbul unei sume de bani numita solarium.135 Acest drept nu era cunoscut de catre ius civile. Conform lui ius civile, orice constructie ridicata pe terenul aflat n proprietatea quiritara a unei persoane nu putea sa apartina dect proprietarului quiritar al terenului, n temeiul principiului superficies solo cedit (suprafata apartine terenului). Dar pretorul a recunoscut acest drept si l-a sanctionat prin interdictul de superficie, acordat superficiarului spre a se mentine n posesie, apoi printr-o actiune honorara care putea fi intentata contra unui tert sau contra proprietarului terenului. Superficia se stinge prin: 1. mplinirea termenului pentru care a fost concedata; 2. Neplata solarium-ului timp de doi ani; 3. Pierderea lucrului.136

REZUMAT
Prin notiunea de bun se ntelege orice lucru care poate fi nsusit de cineva sub forma dreptului de proprietate. n dreptul roman, cuvntul res desemna att bunul, ct si lucrul, desi din punct de vedere juridic, sfera notiunii de bun este inclusa n cea a notiunii de lucru, conform principiului ca orice bun poate fi un lucru, dar nu orice lucru poat fi un bun. Cea mai importanta clasificare a lucrurilor este cea a lui res privata sau res in patrimonio. Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi, fruendi, abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, de unde rezulta cele trei atribute ale dreptului de proprietate.

135 136

St.Cocos, op.cit., p.119; Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.228;

62

n dreptul roman proprietatea a cunoscut patru forme: proprietatea quiritara, cea pretoriana, provinciala si peregrina, fiecare dintre acestea fiind protejate de anumite actiuni, exceptii, interdicte etc. Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept, care consta n actul material l de a pastra si de a folosi un lucru. Cu toate ca ea este o stare de fapt, posesiunea produce efecte juridice. Posesiunea exercitata n anumite conditii conduce, prin intermediul uzucapiunii, la dobndirea proprietatii. Protectia juridica a posesiunii se realiza prin interdictele posesorii, care snt ordine date de catre pretor. Interdictele posesorii snt de doua feluri: interdicta recuperandi possessionis causa (interdicta unde vi, interdicta de precario,interdicta de clandestina possessione) si interdicta retinende possessionis causa (interdicta utrubi, interdictul uti possidentis).

CONCLUZII
Prin patrimoniu se ntelege totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor uneii persoane, care snt susceptibile de o valoare pecuniara. Romanii au nteles foarte bine atributele dreptului de proprietate, usus, fructus, abusus, si au construit o actiune care sa ofere o protectie maxima acestui drept, actiunea n revendicare. n materia posesiunii, dreptul roman a surprins elementele acestei stari de fapt producatoare de efecte juridice -corpus si animus. Protectia posesiei se facea prin interdictele posesorii. Drepturile reale asupra bunului altuia snt: servitutiile prediale (rustice si urbane) si servitutiile personale (uzufructul, usus, habitatio, operae servorum), precum si drepturile reale pretoriene (superficia, ius in agro vectigali, emfiteoza)

TEME DE CONTROL
1.Clasificarea lucrurilor n dreptul roman si clasificarea bunurilor n dreptul civil 2.Analizati aributele dreptului de proprietate 3.Conditiile actiunii n revendicare 4.Elementele posesiei n dreptuzl roman si n dreptul civil actual 5.Servitutiile n dreptul roman si servitutiile n dreptul civil actual 6. Explicati adagiul superficies cedit solo.

63

64

CAPITOLUL AL V-LEA OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)


5.1. Despre obligatii 5.1.1. Definitia romana a obligatiilor n Institutiile lui Iustinian, obligatia este definita astfel: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura (obligatia este legatura juridica prin care noi suntem constrnsi sa predam un lucru conform dreptului cetatii noastre9 137 Elementele obligatiei: a)Subiectul activ (creditor, reus credendi), care are dreptul de a-i cere subiectului pasiv executarea obiectului obligatiei; b) Subiectul pasiv (debitor; reus debendi), care este constrns sa execute obiectul obligatiei; c) Obiectul obligatiei este actul pe care debitorul trebuie sa-l ndeplineasca n folosul creditorului. Consta n dare (constituirea unui drept real, transferarea proprietatii), facere (a ndeplini orice alta actiune sau chiar a se abtine de la ndeplinirea unei anumite actiuni) si n praestare (a-i procura creditorului un anumit lucru, fara a-I transfera proprietatea si fara a-I constitui un alt drept real asupra acelui lucru).138 Obiectul poate fi: Certum (poate fi determinat dinainte, n natura, cantitate si calitate). Se ntlneste, mai ales, atunci cnd obiectul obligatiei consta n dare; Incertum ( nu poate fi determinat dinainte n natura, calitate si cantitate). Se ntlneste atunci cnd obiectul obligatiei consta n facere. Paulus, n Digeste (44, 7,3), spune ca esenta obligatiei nu consta n a ne face sa dobndim proprietatea unui lucru sau o servitute, ci n a constrnge o persoana sa ne transmita proprietatea unui lucru, sa faca ceva sau sa ndeplineasca o prestatie.139 d)O legatura juridica (vinculum iuris).

5.2.Diviziunea obligatiilor

137 138

Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.1; Ibidem, p.1-2; 139 Ibidem, p. 2;

65

Obligatiile se clasifica n functie de mai multe criterii. 1. Functie de autoritatea care le sanctioneaza, obligatiile sunt: a) Civile (sanctionate de regulile dreptului civil); b) Honorare (sanctionate de edictele magistratilor judiciari, deci, de dreptul honorar). 2. Din punctul de vedere al obligativitatii lor, obligatiile sunt: a) Civile (sunt sanctionate prin actiuni); b) Naturale ( nu sunt sanctionate cu actiuni, dar odata executate, debitorul nu poate cere ntoarcerea prestatiei sale); 3.Dupa cum obiectul lor poate fi mpartit sau nu, ntre mai multi debitori, avem : a) Obligatii divizibile ( obiectul lor poate fi mpartit). Spre exemplu, poate fi mpartita plata unei sume de bani; b) Obligatii indivizibile ( obiectul lor nu poate fi mpartit). Spre exemplu, pictarea unui tablou sau prestarea unui anumit serviciu nu pot fi mpartite. 3. Dupa subiectele lor obligatiile pot fi : a) Simple (un singur debitor, un singur creditor); b) Plurale (mai multi debitori si/sau mai multi creditori). Acestea la rndul lor sunt: conjuncte (creanta si datoria se divid ntre subiectele active si cele pasive), solidare sau in solidum (orice creditor solidar poate sa ceara oricarui debitor solidar sa plateasca ntreaga datorie).140

5.3. Izvoarele obligatiilor Conform Institutiilor lui Iustinian, n functie de izvoarele lor juridice, obligatiile se clasifica n : obligatii ex contractu (izvorte din contracte); obligatii ex delictu (izvorte din delicte); obligatii quasi ex contractu ( izvorte din operatiuni juridice asemanatoare contractelor); obligatii quasi ex delictu (izvorte din operatii care se aseamana cu delictele141).

140 141

Pentru clasificari, M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.380; Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.5;

66

Prin urmare, izvoarele juridice ale obligatiilor sunt: contractele, delictele si diferite alte cauze (unde intra cvasi contractele si cvasidelictele).

5.4. Notiunea romana de contract 5.4.1.Contracte si pacte n stravechiul si vechiul drept roman, contractul reprezinta un acord de vointa ntre creditor si debitor, acord care este exprimat ntr-o anumita forma solemna, recunoscuta de ius civile. n stravechiul si vechiul drept roman, pactul reprezinta acordul de vointa dintre creditor si debitor, acord care nu mbraca formele solemne impuse de catre ius civile. Diferenta esentiala ntre contract si pact este rezumata de regula conform careia: ex nudo pacto, non nascitur actio ( nu se naste actiune dintr-un simplu pact). Prin urmare, creditorul dintr-un pact nu are actiune n justitie spre a-l constrnge pe debitor sa-si execute obligatia. n schimb, creditorul dintr-un contract poate sa-l sileasca pe debitor sa-si execute obligatia prin intermediul actiunii n justitie corespunzatoare contractului ncheiat. Aceasta regula, absoluta, n vechiul drept roman, a dobndit, cu timpul, o sumedenie de exceptii ( cum ar fi contractele reale si cele consensuale, contractul de dota, de fiducie etc., care toate la origine au fost simple pacte), dar nu a fost, niciodata, abrogata. Ea mai era n vigoare si n epoca lui Iustinian.142 Din pricina acestor numeroase exceptii, se poate afirma ca: La sfrsitul dreptului roman, prin contract se ntelege conventia care este sanctionata cu o actiune (fie de ius civile, fie de ius honorarium) . Se observa, ca pentru a fi calificat drept contract, un act juridic bi- sau multilateral nu trebuie sa mai ndeplineasca anumite conditii de forma. n schimb, trebuie sa existe o actiune care sa-l oblige pe debitor sa-si execute obligatia asumata printr-un astfel de contract. Daca dreptul roman nu cunostea o astfel de actiune pentru un act juridic bi- sau multilateral, acesta nu putea fi numit contract, ci doar pact.

142

Ibidem, p.6;

67

5.4.2. Validitatea contractelor. Consimtamntul. Capacitatea. Obiectul. Cauza. Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt, n dreptul roman: Capacitatea partilor; Consimtamntul acestora; Obiectul. Cauza, n sens de cauza finala, de scop economic urmarit de fiecare parte a contractului nu a reprezentat, n principiu, o conditie de validitate a contractului.143 Nerespectarea acestor conditii de validitate atrage dupa sine nulitatea contractului. Romanii nu cunosteau dect ceea ce numim noi, astazi, nulitate absoluta.144 Capacitatea partilor (aptitudinea partilor de a figura n nume propriu ntr-un act juridic). Partile unui contract trebuiau sa fie persoane capabile, att n drept ct si n fapt. Sclavii nu aveau capacitate de drept. Peregrinii fara ius commercii nu aveau aceasta capacitate pentru contractele de ius civile. Ei au capacitate de drept pentru contractele de ius gentium. Persoanele care au o deplina capacitate de drept pot sa fie, nsa, incapabile, n fapt, sa-si exercite, n fapt, drepturile. Incapacitatile de fapt sunt determinate de vrsta, sex, sau de alterarea facultatilor mintale.145 Consimtamntul (acordul vointelor partilor contractante). Pentru contractele de drept strict, consimtamntul trebuia doar sa existe ( n cazul contractelor de ius civile, sa fie exprimat n formele solemne cerute, iar pentru mutuum, sa se fi exprimat prin traditiunea bunului mprumutat) Pentru contractele de buna-credinta, el trebuie sa fie serios, sa nu fie simulat si sa fie lipsit de vicii. Viciile consimtamntului sunt aceleasi ca cele din dreptul civil romnesc (eroarea, dolul, violenta). Obiectul (conduita pe care debitorul s-a angajat, prin contract, s-o aiba fata de creditor). Pentru validitatea unui contract, obiectul trebuie sa fie: posibil, licit, determinat si sa prezinte un interes pentru creditor.146 5.4.Diviziunea contractelor

143 144

Ibidem, p.17; Ibidem, p.17; 145 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.386; 146 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.23;

68

Contractele pot fi clasificate astfel: 1. n functie de regulile de drept care le sanctioneaza: a) Contracte civile ( cum ar fi nexum, sponsio, contractele literale); b) Contracte de ius gentium ( toate celelalte contracte); 2. Din punctul de vedere al solemnitatilor cerute pentru ncheierea lor: a) Contracte formale (nexum, sponsio si contractele literale). Pentru ncheierea lor valida, trebuie ndeplinite anumite formalitati ( cum ar fi pronuntarea anumitor cuvinte, scrierea anumitor formule etc.) Sunt cele mai vechi contracte si sunt reglementate de ius civile. Sunt contracte abstracte, caci ele pot fi folosite pentru a transforma n contract orice pact; 5... Contracte neformale (toate celelalte). Se pot ncheia valid fara ndeplinirea nici unei solemnitati. Acestea au aparut pe parcursul dezvoltarii dreptului roman si sunt reglementate de ius gentium. 3. Dupa modalitatea de interpretare a lor, contractele sunt: a) De drept strict ( sunt de stricta interpretare si dau nastere unei actiuni numite condictio). Toate contractele de ius civile sunt contracte de drept strict. Exemple: sponsio, contractele literale, nexum. Atragem atentia ca romanii considerau mutuum-ul (contractul de mprumut spre consumatie) ca un contract de drept strict, desi acesta nu a fost reglementat de ius civile.147 n contractele de drept strict, debitorul nu putea invoca eroarea, dolul sau violenta, spre a nu-si mai executa obligatia asumata. Nici creditorul nu primea dobnzi pentru executarea cu ntrziere de catre debitor a obligatiei sale si nu era ocrotit mpotriva releicredinte a debitorului. Calitatea esentiala a acestor contracte era aceea de a feri partile de bunul plac al judecatorului.148 b) Contracte de buna-credinta (n interpretarea lor se tine seama de intentia partilor si de circumstante). n astfel de contracte, debitorul poate invoca eroarea, dolul sau violenta, spre a se sustrage executarii obligatiei asumate. De asemenea, creditorul se poate despagubi pentru executarea cu ntrziere a obligatiei asumate de catre debitor (prin dobnzi percepute de la scadenta) dar si pentru reaua-credinta a acestuia. Contractele de buna-credinta sunt sanctionate prin actiuni speciale, care poarta numele fiecarui contract de buna-credinta n parte. Reamintim ca n aceste
147

Ibidem, p.15;

69

actiuni, exceptia de metus (violenta) si de dol sunt subntelese. Orice pact adaugat unui contract de buna-credinta este sanctionat prin actiunea din contract (daca este n favoarea creditorului) si prin exceptia de pact convenit (daca este n favoarea debitorului).149 Prin contracte de buna-credinta se pot contracta obligatii afectate de modalitati. Toate contractele de ius gentium, cu exceptia mutum-ului, sunt contracte de buna-credinta. 5.4.Contractele formale 1.4.1. Contractele verbale; 1.4.2. Contractele litteris; 1.4.3. Chirografele si singrafele.

5.7.Contractele reale 5.7.1. Definitia contractelor reale Contractele reale sunt acele contracte care, pentru ncheierea lor valida, necesita, pe lnga acordul partilor, remiterea materiala a unui lucru (res). Din aceasta cauza, juristii romani considerau ca aceste contracte se formeaza re. Contractele reale se mpart n doua categorii:

Mutuum-ul, contract real, de drept strict, unilateral, sanctionat printr-o condictio; Celelalte contracte reale (fiducie, comodat, depozit, gaj), contracte reale de bunacredinta sanctionate prin actiuni speciale, de buna-credinta.150 5.7.2. Mutuum Mutuum-ul (mprumutul spre consumatie) reprezinta contractul real si gratuit, n

baza caruia o persoana (creditor) remite proprietatea unor lucruri de gen altei persoane (debitor), care se obliga sa restituie lucruri de acelasi gen, de aceeasi calitate si n aceeasi cantitate.

148 149

Ibidem, p.9; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.389; 150 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.43;

70

Mutuum-ul este un contract special si nu abstract. El nu poate fi utilizat pentru a transforma n contracte diferite alte pacte, ci doar pentru a-i procura unei persoane proprietatea unor lucruri de gen consumptibile, pentru ca aceasta sa le consume . n opinia unui reputat specialist francez, forta obligatorie a mutuum-ului s-ar ntemeia nu att pe ideea ca aceasta ntelegere este un contract obligatoriu, ct pe ideea sanctionarii mbogatirii fara justa cauza a persoanei ce a mprumutat bunurile de gen.151 FORMAREA CONTRACTULUI DE MUTUUM Asa cum s-a mentionat, deja, contractul de mutuum necesita, pe lnga acordul prealabil al partilor, traditiunea lucrului dat n mutuum. Prin aceasta traditiune debitorul devine proprietar al bunului. Prin urmare, pentru a ncheia, n mod valid, contractul de mutuum, mprumutatorul (creditorul) trebuie sa fie proprietarul bunului pe care l mprumuta spre a fi consumat. Daca el nu ar fi proprietar, el nu ar putea sa-l mproprietareasca pe debitor, caci nimeni nu poate sa transmita prin traditiune mai mult dect are. Traditiunii necesare ncheierii valide a mutuum-ului i se aplica toate regulile privind traditiunea ca mod de dobndire a proprietatii, inclusiv cele privind traditiunea brevi manu si cea longa manu.152 Obiectul dat n mutuum, trebuie sa fie un bun de gen, care sa se individualizeze prin numarare, cntarire sau masurare. Senatus-consultul Macedonian, edictat n epoca lui Vespasian, interzice fiilor aflati n puterea sefului de familie sa apara n calitate de debitori ntr-un mutuum, avnd ca obiect o suma de bani. Daca mprumutul de bani era facut, totusi, fiului de familie, el era valabil. Dar fiul de familie era ncurajat sa nu restituie suma de bani mprumutata, avnd la dispozitie exceptio senatus-consulti Macedoniani, prin care paraliza actiunea n restituire formulata de catre creditor. Mai trziu, interdictia impusa de Senatusconsultul Macedonian a fost extinsa asupra tuturor operatiilor care au drept scop sa ascunda un mprumut de bani.153 EFECTELE SI SANCTIUNEA MUTUUM-ULUI Debitorul este obligat, prin mutuum, sa restituie lucruri echivalente n calitate si cantitate bunurilor de gen mprumutate. Se observa ca mutuum-ul este un contract unilateral.
151 152

Girard, apud Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.44; Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.45; 153 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.400;

71

Fiind un contract de drept strict, contractul de mutuum era sanctionat printr-o condictio certae creditae pecuniae (daca se mprumutasera bani) sau printr-o condictio certae rei sau condictio triticaria (daca se mprumutasera alte bunuri de gen).154 MPRUMUTUL CU DOBNDA (FOENUS) Contractul de mutuum, nsotit de o stipulatio usurarum (stipulatie de dobnda, prin care debitorul se obliga sa-i plateasca creditorului o dobnda), se numeste foenus. Stipulatia de dobnda era obligatorie n cazul urmatoarelor contracte de mutuum:

Nauticum foenus (mprumutul facut unui armator pentru comertul pe mare, mprumut considerat ca foarte riscant); mprumutul de marfuri; mprumuturile facute de bancheri.155 Legea celor XII table fixa dobnda legala la 12%. n vremea lui Iustinian,

dobnda era de 6%, pentru mprumuturile obisnuite, de 8%, pentru creditul comercial si de 12 %, pentru creditul maritim.156 Iustinian a decis, de asemenea, ca dobnzile sa nu mai fie datorate, din momentul n care totalul dobnzilor platite egaleaza capitalul mprumutat. De asemenea, Iustinian a interzis conventia de anatocism chiar pentru dobnzi ajunse la scadenta.157 Prin conventie de anatocism se ntelege conventia dintre creditor si debitor conform careia dobnzile neplatite se adauga la capital, dobnzile urmatoare urmnd sa fie socotite din suma de bani rezultata din adunarea capitalului cu dobnzile restante. 5.4.3. Comodatul Comodatul (mprumutul spre folosinta) este contractul real de buna-credinta n temeiul caruia o persoana, numita comodant, remite, gratuit, un bun de specie unei alte persoane (comodatar) pentru a-l folosi si pentru a-l napoia la un anumit moment. FORMAREA CONTRACTULUI Contractul de comodat se ncheie valabil doar daca, pe lnga acordul partilor, comodatarului i-a fost predat si bunul care i se da n comodat. Prin predarea lucrului dat

154 155

Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.46; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.401 156 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.47; 157 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.401;

72

n comodat, comodatarul obtine doar detentia bunului si nicidecum posesia sau proprietatea. 158 Bunul dat n comodat trebuie sa fie un bun de corp cert si neconsumptibil. Comodantul trebuie sa fie proprietarul, posesorul sau detentorul lucurului.159 EFECTELE COMODATULUI Comodatul este un contract sinalagmatic imperfect. Din el izvorasc, ntotdeauna, obligatii n sarcina unei parti si numai uneori, obligatii n sarcina celeilalte parti. OBLIGATIILE COMODATARULUI - Obligatia de a pastra lucrul mprumutat. Comodatarul raspunde pentru pierderea lucrului survenita nu doar ca urmare a dolului ci si din culpa sa, apreciata n abstract (culpa levis in abstracto). Nu raspunde daca pierderea bunului s-a datorat unui caz de forta majora sau unui caz fortuit. - Sa restituie lucrul la termenul convenit. OBLIGATIILE EVENTUALE ALE COMODANTULUI Comodantul este obligat sa-I restituie comodatarului cheltuielile de conservare a bunului (cheltuielile necesare).160 SANCTIUNEA COMODATULUI Obligatiile comodatarului sunt sanctionate prin actio commodati directa. Obligatiile comodantului sunt sanctionate, atunci cnd apar, prin actio commodati contraria.161 5.4.4. Depozitul Depozitul reprezinta contractul real n temeiul caruia o persoana (deponentul) remite unei alte persoane ( depozitarul) un anumit lucru mobil si cert, pentru ca aceasta din urma sa-l pastreze gratuit si sa I-l restituie la prima solicitare. FORMAREA CONTRACTULUI DE DEPOZIT Contractul de depozit este un contract real. Se ncheie valid, abia n momentul n care deponentul i remite depozitarului lucrul depozitat. Aceasta remitere i confera depozitarului numai detentia. OBIECTUL
158 159

Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.51; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.403; 160 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.51; 161 Ibidem, p.51,

73

Obiectul depozitat trebuie sa fie un bun cert si mobil.162 EFECTELE CONTRACTULUI DE DEPOZIT Contractul de depozit este un contract sinalagmatic imperfect. OBLIGATIILE DEPOZITARULUI: - Sa pastreze lucrul depus. Datorita caracterului gratuit al depozitului, depozitarul va raspunde de pierderea lucrului doar daca aceasta a survenit din dolul sau sau din culpa sa grava. Depozitarul nu raspunde pentru o culpa determinata in abstracto, precum comodatarul. Depozitarului I se interzice sa se foloseasca de bunul depus. Daca o face, va fi pedepsit pentru comiterea delictului de furtum usus163. - Sa restituie lucrul depus la cererea deponentului. OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEPONENTULUI: Deponentul trebuie, dupa caz, sa restituie depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a facut cu pastrarea lucrului. SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE DEPOZIT Obligatiile depozitarului sunt sanctionate prin actio deposita directa. Aceasta actiune atrage infamia asupra depozitarului care a preferat sa fie condamnat dect sa restituie lucrul primit n depozit.164 Obligatiile deponentului sunt sanctionate prin actio deposita contraria.

5.4.4.Depozite exceptionale Exista trei feluri de depozite exceptionale: 1.DEPOZITUL NECESAR se face n cazul unor calamitati naturale cum ar fi incendiul, naufragiul etc. Din cauza ca deponentul nu a avut timpul necesar pentru a-si alege depozitarul, acesta din urma este sanctionat drastic daca refuza restituirea lucrului primit n depozit. El este condamnat sa plateasca dublul valorii lucrului primit n depozit ( conform Legii celor XII Table, orice depozitar care nu-si respecta obligatiile era condamnat la aceasta sanctiune, nsa pretorul a intervenit si a limitat aplicarea acestei sanctiuni doar la depozitarul din depozitul necesar.165 2.DEPOZITUL SECHESTRU este depozitul unui lucru asupra caruia exista un litigiu n justitie. Spre deosebire de depozitul ordinar, depozitul sechestru se aplica si
162 163

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.404, Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.52; 164 Ibidem, p.52, 165 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.405;

74

asupra bunurilor imobile si i confera depozitarului sechestru posesiunea asupra bunului sechestrat. n consecinta, depozitarul sechestru poate uzucapa lucrul pentru partea care va cstiga procesul si poate folosi interdictele posesorii, spre a proteja posesiunea bunului. Depozitarul sechestru poate primi o retributie pentru serviciul pe care-l face166. 3.DEPOZITUL NEREGULAT reprezinta acel depozit n care lucrul depozitat consta ntr-un bun de gen. n cazul acestui depozit, depozitarul devine proprietarul lucrului depozitat. El poate dispune de acesta cum doreste. n schimb, el este obligat sa-I restituie deponentului, la cererea acestuia, bunuri echivalente. Pactul de dobnda este valid n cazul contractului de depozit neregulat. Depozitarul va plati dobnda daca a fost pus n ntrziere. Depozitul neregulat difera de contractul de mutuum prin aceea ca depozitul neregulat este un contract de buna-credinta, n timp ce mutuum este un contract de drept strict. 167 5.4.6. Gajul Gajul (amanetul) reprezinta contractul real prin care un debitor i remite un lucru creditorului sau, spre a-I garanta plata unei obligatii. Creditorul pastreaza lucrul pna la efectuarea platii. FORMAREA CONTRACTULUI Contractul de gaj se ncheie valid prin remiterea lucrului dat n gaj. Creditorul gajist dobndeste asupra bunului dat n gaj, posesia si nu doar detentia. n consecinta, creditorul gajist va putea utiliza interdictele posesorii mpotriva tuturor persoanelor ce-I tulbura posesiunea (inclusiv mpotriva debitorului, pna la efectuarea platii).168 EFECTELE CONTRACTULUI Contractul de gaj este un contract sinalagmatic imperfect. OBLIGATIILE CREDITORULUI GAJIST 1.Sa pastreze lucrul. Raspunde pentru pierderea lucrului cauzata de dolul sau, de o culpa grava concreta sau de o culpa a sa in abstracto. Nu are voie sa foloseasca lucrul, sub sanctiunea cuvenita delictului de furtum usus. Daca bunul este frugifer, gajistul poate percepe aceste fructe, dar trebuie sa le scada din dobnzile obligatiei debitorului, iar daca valoarea fructelor depaseste valoarea dobnzilor, trebuie sa scada din capital restul ramas din imputarea valorii fructelor asupra dobnzilor. n contractele
166 167

Ibidem, p.405, Ibidem, p.405-406 si Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.53; 168 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.53;

75

de gaj privind bunuri frugifere, adesea, apare pactul de anticreza, conform caruia gajistul pastreaza fructele bunului cu titlu de dobnzi. n situatia pactului de anticreza, fructele nu se mai imputa din dobnzi sau din capital.169 2.Sa restituie lucrul primit n gaj, imediat ce a fost platita obligatia garantata. OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEBITORULUI Sa-I restituie creditorului gajist cheltuielile facute de acesta cu pastrarea bunului dat n gaj. SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE GAJ Obligatiile creditorului gajist sunt sanctionate prin actio pigneratitia directa. Obligatia eventuala a debitorului este sanctionata prin actio pigneratitia contraria.170 5.4.7. Fiducia Pactul de fiducie (pactum fiduciae) este o conventie de restiuire ce nsoteste un transfer de proprietate efectuat prin mancipatio sau in iure cessio. Ansamblul acestor doua acte, pactul de fiducie si transferul de proprietate formeaza contractul de fiducie.171 Fiducia este un contract abstract. Contractul de fiducie nu indica scopurile economice ale partilor. Astfel, fiducia a fost la nceput folosita pentru constituirea unui gaj sau pentru realizarea unui comodat. Fiducia nu este un contract formalist.172 FORMAREA CONTRACTULUI SI CONDITII DE VALIDITATE Contractul de fiducie se ncheie valid daca: - Se efectueaza un transfer de proprietate prin mancipatie si prin in iure cessio si daca - Acestui transfer i se ataseaza pactul de fiducie prin care accipiens-ul (cel care primeste proprietatea) se obliga sa retransfere proprietatea asupra lucrului catre tradens ( cel care a nstrainat, initial, proprietatea catre accipiens).173 OBIECTUL CONTRACTULUI DE FIDUCIE Obiectul acestui contract trebuie sa fie un res mancipi, un bun de corp cert (de specie) si neconsumptibil.174
169 170

Ibidem, p.54; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.406; 171 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.47; 172 Ibidem, p.48; 173 Ibidem, p.48, 174 Ibidem, p.48,

76

DOMENIUL DE APLICARE Fiducia a fost utilizata, n vechiul drept roman, pentru ncheierea comodatului, a gajului, a depozitului, pentru constituirea unei dote cu conventie de restituire, pentru o donatie mortis causa etc. SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE FIDUCIE n vechiul drept roman, contractul de fiducie nu era sanctionat printr-o actiune. Tradens-ul se ncredea n buna-credinta a accipiens-ului. Cu toate acestea, contractul de fiducie era sanctionat, indirect, prin usureceptio fiduciae (conform careia, daca dobnditorul a ncalcat pactul de fiducie, atunci nstrainatorul lucrului, daca a reintrat n posesiunea lucrului nstrainat, va redobndi proprietatea asupra acestuia, prin trecerea unui an de zile, fara a I se cere nici buna-credinta si nici just titlu).175 n dreptul clasic, contractul de fiducie era sanctionat, direct, printr-o actiune pretoriana in factum. Este o actiune infamanta, prin care pretorul l pedepsea pe cel care, ncalcnd fides ( obligativitatea cuvntului dat) , nu restituia lucrul primit. DESUETUDINEA FIDUCIEI Fiducia si-a pierdut o mare parte din domeniul de aplicabilitate, odata cu aparitia celorlalte contracte reale. De asemenea, fiducia si-a pierdut utilitatea juridica prin disparitia distinctiei ntre res mancipi si res nec mancipi. n consecinta, n epoca lui Iustinian nu se mai vorbeste de fiducie. 5.5.Contracte consensuale Contractele consensuale sunt acelea care se ncheie valid doar prin simplul acord de vointa al partilor. Toate contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice (bilaterale) de buna-credinta. Conform lui Gaius, romanii cunosteau patru contracte consensuale: emptio venditio (vnzarea-cumpararea), locatio conductio (contractul de nchiriere), societas (contractul de societate) si mandatum (mandatul).176 5.5.1.Vnzarea-cumpararea

175 176

Ibidem, p.49; Ibidem, p.54;

77

Vnzarea-cumpararea este contractul consensual prin care o persoana, numita vnzator (venditor) se obliga sa predea posesiunea linistita a unui lucru, unei alte persoane, numita cumparator (emptor) care se obliga sa-I plateasca n schimb o a numita suma de bani, numita pret (pretium sau merx).177 ntre vnzarea-cumpararea din dreptul civil romn si cea din dreptul roman exista doua diferente majore: - Daca n dreptul civil romnesc, prin contractul de vnzare-cumparare se transmite proprietatea asupra lucrului vndut, n dreptul roman, prin contractul de vnzare-cumparare nu se transmitea dreptul de proprietate (chiar daca vnzatorul era proprietarul lucrului vndut), ci, vnzatorul se obliga sa efectueze acest transfer, ulterior, prin mancipatiune sau prin in iure cessio (daca bunul vndut era un res mancipi) ori prin traditiune (daca bunul vndut era un res nec mancipi); - n dreptul civil romnesc, rezultatul vnzarii este, obligatoriu, un transfer de proprietate. n dreptul roman, vnzatorul nu este, n principiu, obligat sa-i transfere cumparatorului proprietatea lucrului vndut. Vnzatorul trebuie sa-I transmita cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului.178 ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE VNZARECUMPARARE Contractul de vnzare-cumparare cuprinde trei elemente constituitve: - Obiectul vndut, - Pretul; - Consimtamntul. 1.Obiectul vndut trebuie sa fie un lucru in patrimonio. Lucrul poate fi corporal sau incorporal (exemplu: o mostenire), prezent sau viitor, de gen sau de specie.179 Vnzarea lucrului altuia era admisa n dreptul roman, ntruct vnzatorul trebuia sa-I transmita cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului. n cazul unei astfel de vnzari, ntlnim una din urmatoarele doua situatii: a)Vnzatorul este de rea-credinta, caci nu-I comunica cumparatorului ca lucrul vndut i apartine altuia. n acest caz, cumparatorul putea introduce actio empti mpotriva vnzatorului, chiar nainte de a fi tulburat n posesie, daca si-a dat seama de adevarata situatie juridica a lucrului.
177 178

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.407; Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.55; 179 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.407;

78

b)Vnzatorul este de buna-credinta, caci l nstiinteaza pe cumparator ca lucrul vndut i apartine altuia. n aceasta situatie, cumparatorul nu poate introduce actiune mpotriva vnzatorului, dect daca este tulburat n posesiunea linistita a lucrului cumparat.180 2.Pretul trebuie sa fie platit ntr-o suma de bani (opinia preluata de la proculieni). Pretul trebuie sa fie: i) Verum (real ). Daca pretul este fictiv, atunci avem o donatie si nu o vnzare; ii) Certum (determinat). Se accepta, nsa, ca determinarea pretului sa fie lasata, uneori, la latitudinea unei tete persoane; iii) Spre sfrsitul Imperiului, pretul de vnzare al imobileleor trebuie sa iustum ( just). Daca vnzatorul unui imobil primea un pret mai mic de jumatate din pretul just al imobilului, atunci, n schimbul restituirii pretului primit putea sa ceara napoierea lucrului, invocnd o leziune importanta (lesio enormis). Cumparatorul putea pastra bunul cumparat doar daca platea si diferenta dintre pretul oferit si pretul just al imobilului. 181 3.Consimtamntul are o importanta deosebita n materia contractului de vnzare-cumparare. Contractul de vnzare-cumparare este valid ncheiat n momentul n care vnzatorul si cumparatorul cad de acord asupra bunului si asupra pretului. Cu toate acestea, n dreptul roman clasic, existau doua situatii n care acordul de vointa al vnzatorului si cumparatorului asupra bunului si asupra pretului nu echivala cu ncheierea valida a vnzarii. Aceste situatii erau: i) Situatia vnzarii prin nscris. Daca partile conveneau sa consemneze n scris contractul de vnzare-cumparare, atunci vnzarea-cumpararea nu era valid ncheiata dect n momentul n care semnaturile partilor erau puse pe nscrisul constatator. Pna n momentul semnarii nscrisului, partile vnzarii se puteau rzgndi, ii) Situatia vnzarii cu arvuna (arrha). Arvuna consta ntr-o suma de bani pe care una dintre parti (cel mai adesea cumparatorul) o dadea celeilalte parti ca semn al ncheierii contractului de vnzare-cumparare. n cazul vnzarii cu arvuna, contractul de vnzare-cumparare se socotea ncheiat doar n momentul n care una din parti i dadea celeilalte arvuna convenita. n epoca lui Iustinian, arvuna devine un mijloc ce-i permite partii care a acordat-o sa
180

Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.57;

79

renunte, unilateral, la contract. n aceasta situatie, partea care a renuntat la executarea contractului de vnzare-cumparare va pierde numai arvuna acordata celeilalte parti. Partea care a primit arvuna, daca renunta la executarea contractului de vnzare-cumparare, i va napoia celeilalte parti arvuna acordata precum si o suma de bani egala cu arvuna, cu titlu de sanctiune.182

EFECTELE CONTRACTULUI DE VNZARE-CUMPARARE Contractul de vnzare-cumparare, fiind un contract sinalagmatic, naste obligatii n sarcina ambelor parti. De asemenea, reamintim ca, n dreptul roman, prin contractul de vnzare-cumparare nu se transfera proprietatea. Vnzatorul are urmatoarele obligatii: -Obligatia de a preda lucrul cumparatorului (principala obligatie a vnzatorului), -Obligatia de a pastra lucrul pna la predarea lui catre cumparator; - Obligatia de garantare a cumparatorului mpotriva evictiunii si a viciilor ascunse. 1.Obligatia de predare a lucrului catre cumparator. Vnzatorul este obligat sa predea cumparatorului posesiunea linistita a lucrului (vacuam possessionem tradere). Prin posesiune linistita se ntelege acea posesiune pe care cumparatorul nu o poate pierde din cauza ca o alta persoana a obtinut un interdict posesoriu contra lui. Aceasta transmitere a posesiunii linistite a lucrului i asigura cumparatorului toate avantajele economice pe care, astazi, le asociem cu proprietatea.183 Obligatia de predare a lucrului presupune si obligatia vnzatorului de a se abtine de la orice dol. Astfel, daca vnzatorul era proprietarul lucrului, el trebuia sa-I transmita cumparatorului proprietatea, altfel, facndu-se vinovat de dol.184 2.Obligatia de a pastra lucrul pna la predare. Vnzatorul este obligat sa pastreze lucrul pna la predarea catre cumparator. El raspunde pentru pierderea bunului din culpa sa, evaluata in abstracto ( tinndu-se cont de conduita unui sef de familie ideal). El nu raspunde nsa de pierderea fortuita a lucrului. Conform principiului Res perit emptori, cumparatorul trebuie sa-I plateasca vnzatorului unui lucru cert
181 182

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.409; Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.59, 183 St.Cocos, op.cit., p.181;

80

pretul promis, chiar daca lucrul vndut a pierit fortuit, nainte de predarea sa catre cumparator. Acest principiu nu se aplica, nsa, daca pierirea fortuita a bunului cert vndut a rezultat dintr-o culpa a vnzatorului sau daca lucrul a pierit pna la mplinirea conditiei suspensive ce afecta vnzarea.185 3.Obligatia de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru viciile ascunse ale lucrului. Prin evictiune se ntelege pierderea posesiunii asupra lucrului cumparat ca urmare a faptului ca un tert a cstigat n actiunea n revendicare sau n interdictul posesoriu pe care l-a introdus.186 Romanii au sanctionat aceasta obligatie a vnzatorului prin intermediul urmatoarelor trei tipuri de actiuni: i) actio auctoritatis pentru vnzarea prin mancipatie ( actiunea prin care vnzatorul care nu i asigura cumparatorului o asistenta eficienta, numita auctoritatis, contra tertului evingator, era obligat sa-I plateasca cumparatorului dublul pretului lucrului mancipat); ii) actio ex stipulatu duplae sau ex stipulatu rem habere licere , pentru vnzarea nsotita de stipulatii (actiune prin care vnzatorul trebuia sa-I plateasca cumparatorului evins fie de doua ori pretul lucrului pentru actio ex stipulatu duplae, fie o suma de bani echivalenta cu prejudiciul suferit de catre cumparator, pentru actio ex stipulatu rem habere licere); iii) actio empti, pentru vnzarea consensuala.187 Vnzatorii erau considerati raspunzatori pentru viciile ascunse ale lucrului ntotdeauna, chiar si n situatia n care ei nu avusesera cunostinta de aceste vicii). Cumparatorul unui lucru afectat de vicii ascunse, avea, n epoca lui Iustinian, urmatoarele doua actiuni contra vnzatorului: a)actio redhibitoria o actiune n rezolutiunea ( desfacerea) vnzarii, prin care vnzatorul era obligat sa plateasca cumparatorului dublul prejudiciului. Se putea exercita n termen de sase luni de la descoperirea viciului. b) actio quanti minoris o actiune n diminuarea pretului platit. Se exercita timp de un an de zile.188 Cumparatorului i revin urmatoarele obligatii:

184 185

Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.62-63; Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.60-61; 186 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.411; 187 A se vedea St.Cocos, op.cit., p.181 si Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.63-64; 188 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.66;

81

1.Sa

plateasca

pretul

convenit

(aceasta

este

principala

obligatie

cumparatorului); 2.Sa plateasca cheltuielile de pastrare a lucrului daca predarea bunului a fost ntrziata din vina sa; 3.Sa plateasca dobnzi la pret, daca dupa ce I s-a predat lucrul a ntrziat cu plata pretului. Toate aceste obligatii sunt sanctionate prin actio venditi (pe care o are vnzatorul contra cumparatorului189). Pentru garantiile pe care le are vnzatorul pentru plata pretului a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993, vol. al II-lea, g. 413. n epoca lui Iustinian, proprietatea lucrului vndut nu se transfera pna cnd nu se plateste pretul. Exceptii: cumparatorul i ofera vnzatorului o garantie, sau cnd vnzatorul I-a acordat cumparatorului un termen de plata.190 Despre pactele adaugate la contractul de vnzare-cumparare a se citi M.V.Jakota, op.cit., p.144 5.5.2.Locatiunea Contractul de nchiriere (locatio conductio) este contractul consensual prin care o persoana se obliga sa procure folosinta unui lucru, sa asigure prestarea unor anumite servicii sau executarea unei anumite lucrari pentru o alta persoana, care se obliga, la rndu-I, sa plateasca un anumit pret (merces), care consta, n general, ntr-o suma de bani. Exista trei tipuri de contracte de nchiriere: nchirierea lucrurilor (locatio conductio rei); nchirierea serviciilor unei persoane (locatio conductio operarum) sau contractul de munca; nchirirerea n vederea executarii unei anumite lucrari (locatio conductio operis faciendi) prin care o persoana, muncitor sau antreprenor, se obliga sa execute o anumita lucrare determinata, cum ar fi spre exemplu sa construiasca un pod. n cele ce urmeaza prezentam numai contractul de nchiriere a lucrurilor

189 190

Ibidem, p.67; Ibidem, p.68,

82

Contractul de nchiriere a lucrurilor (locatio conductio rei) sau arenda este contractul prin care o persoana (locator) se angajeaza sa procure folosinta linistita a unui lucru (uneori si fructele lucrului) unei alte persoane (conductor), care se obliga sa-I plateasca un pret fixat n bani (merces).191 Elementele constitutive ale contractului de nchiriere a lucrurilor sunt: Consimtamntul. Contractul este valid ncheiat, mediat ce partile s-au nteles asupra bunului si chiriei. Bunul. Poate fi mobil, imobil, etc. Pretul nchirierii ( chiria). n general, trebuie sa constea n bani. Trebuie sa fie cert si real. Efectele nchirierii lucrului nchirierea lucrului este un contract sinalagmatic perfect. OBLIGATIILE LOCATORULUI sunt: 1.Sa predea prin traditiune lucrul catre conductor. Conductorul obtine doar detentia asupra bunului. 2.Sa-l mentina pe conductor n folosinta bunului nchiriat. Locatorul trebuie sa-l garanteze pe conductor mpotriva evictiunii si a viciilor ascunse ale bunului nchiriat.192 OBLIGATIILE CONDUCTORULUI sunt: 1.Sa plateasca chiria (merces); 2.Sa foloseasca lucrul ca un bun sef de familie. SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE NCHIRIERE A LUCRULUI Obligatiile locatorului sunt sanctionate prin actio conducti. Obligatiile conductorului sunt sanctionate prin actio locati. RISCURILE pieirii fortuite a bunului nchiriat sunt suportate ntotdeauna de catre locator, caci obligatia conductorului de a plati chiria este succesiva. Ea dureaza att timp ct locatorul i pune la dispozitie folosinta lucrului.193 STINGEREA CONTRACTULUI DE NCHIRIERE A UNUI BUN se realizeaza prin: - prin acordul partilor; - prin vointa unilaterala a locatorului, daca conductorul nu foloseste bunul ca un bun pater familias, sau daca nu plateste chiria o anumita perioada;
191 192

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.416; Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.73; 193 Ibidem, p.73;

83

- prin vointa unilaterala a conductorului daca: a) Nu poate folosi lucrul (ca urmare a lipsei de reparatii sau ca urmare a pierderii fortuite); b)Daca nchirierea s-a facut fara termen (sine die); c)Prin mplinirea termenului fixat de catre parti. Termenul folosit pentru arendarea pamnturilor era, n general, de 5 ani. Daca la expirarea termenului, conductorul continua sa foloseasca lucrul fara opozitia locatorului, contractul de nchiriere este prelungit prin tacita reconductiune. Se presupune ca partile au convenit sa prelungeasca nchirierea n aceleasi conditii convenite initial, cu exceptia termenului. Prin tacita reconductiune, contractul de locatiune se prelungea doar pentru un singur an.194 Daca bunul nchiriat era vndut de catre locator, n timpul nchirierii, unei alte persoane, atunci, n dreptul clasic, cumparatorul putea sa-l expulzeze pe conductor din detentia lucrului. Conductorul avea actiune mpotriva locatorului pentru daune. mparatul Diocletian a hotart, nsa, ca cel care a cumparat lucrul trebuie sa respecte nchirierea daca exista, n acest sens, o clauza expresa n contractul de vnzare. Aceasta dispozitie se regaseste n Codul civil romn n art. 1441.195 Contractul de locatie a lucrurilor este reglementat n Codul civil n art. 14101469, a caror lectura o recomandam . Pentru contractul de munca si pentru cel de nchiriere n vederea realizarii unei anumite lucrari recomandam a se citi M.V.Jakota Drept roman, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993, vol. Al II-lea, pag. 419-423, precum si articolele 1410, 1412, 1413, 14701490 din Codul civil ( referitoare la locatia lucrarilor).

5.5.3.Mandatul Mandatul este contractul consensual prin care o persoana (mandantul sau mandatorul) nsarcineaza o anumita persoana (mandatar sau procurator) sa faca ceva, fara plata, n mod gratuit, n folosul sau, adica al mandantului.196 n dreptul roman, mandatarul nu-l reprezinta pe mandant. Actul pe care mandatarul (procuratorul) l ncheia din nsarcinarea mandantului (mandator) nu
194 195

Ibidem, p.74; Ibidem, 75;

84

producea absolut nici un efect fata de mandant. Efectele toate se produceau asupra mandatarului (procuratorului). Dupa executarea mandatului si n temeiul acestuia mandatarul (procuratorul) i transfera mandantului (mandator) toate drepturile si obligatiile pe care le dobndise n executarea mandatului. n dreptul civil romnesc, mandatarul l reprezinta efectiv pe mandant. Efectele actului juridic se produc, direct, n persoana mandantului. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE MANDATULUI Pentru ca o conventie dintre doua persoane sa constituie contract de mandat, este necesar ca: 1.Obiectul conventiei sa-l reprezinte un serviciu pe care mandatarul I-l face mandantului. Acest serviciu trebuie sa fie licit si moral. 2.Obiectul trebuie sa-l intereseze pe mandant. Este nul mandatul al carui obiect nu-l intereseaza dect pe mandatar sau pe tert. Cu toate acestea, este considerat valid mandatul de a mprumuta bani unui tert, pentru constituirea unei garantii (mandatum credenda pecuniae). 3.Mandatul sa fie gratuit. Spre sfrsitul Imperiului Roman, s-a admis si validitatea mandatului platit n cazurile n care juristii considerau ca nu se poate ncheia un contract de nchiriere a serviciilor unei persoane (spre exemplu, pentru serviciile profesorului, avocatului, medicului, etc.) Remuneratia se numea honos. Putea fi reclamata n justitie n cadrul procedurii extra-ordinem.197 EFECTELE MANDATULUI Mandatul este un contract sinalagmatic imperfect. El naste ntotdeauna obligatii n sarcina mandatarului si doar eventual n sarcina mandantului. OBLIGATIILE MANDATARULUI (procuratorului) sunt: - Sa ncheie actul cu care a fost nsarcinat. n epoca lui Iustinian, raspunde pentru culpa sa evaluata in abstracto, fiindca, n acea epoca, mandatarul este de cele mai multe ori salariat.198 - La sfrsitul mandatului, trebuie sa-i dea socoteala mandantului despre modul n care a actionat si sa-i transfere acestuia toate drepturile si obligatiile dobndite n executarea mandatului. OBLIGATIA EVENTUALA A MANDANTULUI consta n restituirea sumeleor de bani pe care mandatarul le-a cheltuit n executarea mandatului primit.199
196 197

St.Cocos, op.cit., p.184; Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.80; 198 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.425;

85

SANCTIUNEA MANDATULUI: Obligatiile mandatarului sunt sanctionate prin actio mandati directa. Obligatia eventuala a mandantului este sanctionata prin actio mandati contraria. DEPASIREA LIMITELOR MANDATULUI Daca mandatarul depasea limitele mandatului, atunci mandatul exista pna la atingerea limitelor fixate prin mandat. Astfel daca Titius a primit de la Lucius mandat sa cumpere un cal cu 100 si el l cumpara cu 200, mandatul exista doar pna la concurenta sumei de 100. Aceasta a fost parerea proculienilor care a fost acceptata n dreptul lui Iustinian, n detrimentul celei a sabinienilor, care negau existenta mandatului.200 STINGEREA MANDATULUI Mandatul se stinge: - prin ajungerea la termen; - prin moartea uneia dintre parti, deoarece contractul de mandat este un contract intuitu personae (avnd n vedere calitatile personale ale partilor); - prin acordul de vointa al partilor sau prin manifestarea vointei uneia dintre parti. Astfel, mandantul l poate revoca pe mandatar. Chiar mandatarul poate renunta la mandat, dar numai daca, astfel, nu-I cauzeaza un prejudiciu mandantului.201 5.5.4.Societatea Contractul de societate este un contract prin intermediul caruia mai multe persoane se obliga sa puna ceva n comun n scopul de a realiza si mparti cstigul.202 ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE Pentru ca o conventie sa poata fi calificata drept contract de societate, ea are nevoie , de urmatoarele elemente constitutive: - Acordul de vointa al partilor; - Aportul fiecarui asociat. Aportul poate consta n bani, proprietatea sau folosinta unui bun, n activitatea, cunostintele sau chiar n experienta de specialitate a unuia dintre asociati, - Interes comun. Fiecare asociat trebuie sa aiba dreptul la o parte din cstigurile realizate prin administrarea aporturilor. Participarea fiecarui asociat la

199 200

St.Cocos, op.cit., p.186; M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.426; 201 Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.81-82; 202 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.426;

86

cstiguri se precizeaza n contractul de societate. Daca unul dintre asociati nu are nici un drept la cstiguri, societatea este nula, fiind afectata de clauza leonina. - Intentia de a constitui o societate. Altfel, prin aporturi, asociatii constituie doar o indiviziune. - Un scop licit. Un contract de societate n vederea contrabandei este nul. EFECTELE SOCIETATII Societatea este un contract sinalagmatic perfect. Toate partile contractului au anumite obligatii. OBLIGATIILE FIECARUI ASOCIAT sunt: 1.Sa efectueze aportul promis; 2. Sa se ocupe de administrarea societatii cu aceeasi grija cu care si administreaza averea proprie. Asociatul raspunde pentru orice culpa usoara, evaluata in concreto; 3.Sa asigure participarea tuturor asociatilor att la cstigurile ct si la pierderile realizate de societate. Proportia n care fiecare asociat participa la cstiguri si la pierderi se poate determina astfel: 4.Printr-o clauza speciala introdusa n contract. S-a decis ca este valida si clauza prin care un asociat participa la cstiguri dar nu si la pierderi; 5.Cu ajutorul unui arbitru; 6.n lipsa altui mijloc de determinare a proportiei, prin mpartirea n parti egale, fara a se tine seama de aportul asociatului.203 Obligatiile asociatilor sunt sanctionate prin actio pro socio (o actiune infamanta). STINGEREA SOCIETATII Societatea se stinge prin: 1) Prin moartea fizica, prin capitis deminutio sau prin saracirea completa a unuia dintre asociati. Si aceasta ntruct societatea este un contract intuitu personae ( se formeaza lund n considerare personalitatea fiecarui asociat); 2) Cnd a fost atins scopul pentru care s-a constituit societatea sau cnd atingerea acestui scop este imposibila (cum ar fi, spre exemplu, situatia pierderii patrimoniului social); 3) Prin vointa tuturor asociatilor sau prin vointa unuia dintre ei.204

203 204

Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.79; Ibidem, p.79;

87

Cele mai multe societati constituite n temeiul contractului de societate nu se bucurau de personalitate juridica. Acest tip de personalitate se acorda doar marilor societati constituite n vederea colectarii impozitelor sau pentru executarea lucrarilor publice.205 5.6. Contractele nenumite 5.6.1.Sanctiunea contractelor nenumite n epoca lui Iustinian 5.6.2.Schimbul 5.6.3. Tranzactia 5.6.4. Precariul 5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu 5.7.1.mbogatirea fara justa cauza 5.7.2. Plata nedatoratului 5.7.3. Gestiunea de afaceri 5.8. Obligatii nascute din delicte 5.8.1. Delicte publice si delicte private 5.8.2. Razbunarea privata 5.8.3. Poena 5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte 5.8.5. Iniuria 5.8.6. Furtum 5.8.7. Damnum iniuria datum 5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor 5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savrsite de persoanele n putere 5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal.

REZUMAT
Obligatia, ca institutie de drept, apare o data cu formarea proprietatii private romane. n vechea conceptie romana, obligatia ius in personam este receptata dupa chipul si asempanarea dreptului de proprietate ius in rei . Aceleasi prerogative snt acordate ambilor titulari:proprietarul si debitorul. Amenintat n nsasi existenta sa, debitorul apare ca un obiect al dreptului de proprietate, iar ideea de legatura obligatio se reduce la o adevarata legatura materiala, la nlantuirea debitorului si nu la una juridica, abstracta. n epoca clasica a dreptului roman notiunea de obligatie si schimba structura primitiva, ideea de legatura materiala devenind legatura juridica, n temeiul careia
205

Ibidem, p.78, nota de subsol.

88

debitorul este ndatorat sa execute o prestatie, iar n caz de neexecutare, creditorul poate urmari bunurile debitorului si nu persoana fizica a acestuia. Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura. Elementele obligatiei snt: creditorul, debitorul si obiectul. Prin izvor al obligatiei se ntelege un act juridic sau un fapt care da nastere unei obligatii. Principalul izvor de obligatii l constituie contractele. Daca la origini contractul sub forma stipulatiei apare ca o conventie mbracata n forme solemne, prevazute de ius civile si facute n conformitate cu acesta, n dreptul clasic apar la polul opus contractele consemsuale, care se formeaza prin simpla manifestare de vointa.

CONCLUZII
Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura. Izvoarele principale ale obligatiilor snt contractele si delictele. n functie de formarea lor, contractele au cunoscut o evolutie interesanta n dreptul roman, de la contractele formale la cele nesolemne, respectiv contractele reale, cele consensuale si cele nenumite. Cea mai mare parte a contractelor nesolemne se regasesc astazi n dreptul civil.

TEME DE CONTROL
1. Analizati comparativ definitia si elementele obligatiei din dreptul roman si dreptul civil actual 2.Conditiile consimtamntul, element de validitate al contractului, n dreptul roman si dreptul civil actual 3. Asemanari si deosebiri ale contractului de comodat n dreptul roman si dreptul civil 4.Efectele contractului de vnzare-cumparare n dreptul roman si dreptul civil. 5. Contractele reale din dreptul roman si cele din dreptul civil

89

BIBLIOGRAFIE GENERALA

1. COCOS STEFAN, Drept roman, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2000; 2. GEORGESCU V. A., Etudes de philologie juridique et de droit romain, 1940, Paris-Bucuresti; 3. HANGA VLADIMIR, Drept privat roman, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978; 4. HANGA VLADIMIR, Principiile dreptului roman, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1989; 5. JAKOTA MIHAI VASILE, Drept roman, vol. I si II, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993; 6. JAKOTA MIHAI VASILE, Drept roman, vol. I, Editura Cugetarea, Iasi, 2002; 7. MOLCUT EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1997; 8. TOMULESCU C. ST, Drept privat roman, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1973; 9. CIUCA VALERIUS, Drept roman, vol. I-IV, Editura Polirom, Iasi, 1997- 2001 10. DELEANU ION, DELEANU SERGIU, Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si locutiuni latine n dreptul romnesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

90