UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA DREPTUL MEDIULUI

REFERAT

POLUAREA ȘI NECESITATEA ECONOMISIRII APEI

STUDENT

MACELARU ALEXANDRU MARIUS

ANUL II FR

GRUPA

București, mai 2022

Resursele sub presiune Resursele de apă potabilă ale lumii sunt sub o presiune crescândă.
Creşterea numărului populaţiei, creşterea activităţilor economice şi îmbunătăţirea standardului
de viată conduc spre creşterea competiţiei şi a numărului conflictelor în legătură cu resursele
de apă limitate. O combinaţie de inechitate socială, marginalizare economică şi de asemeni
lipsa unor programe de diminuare a sărăciei forţează populaţia care trăieşte în sărăcie extremă
să supraexploateze solul şi resursele forestiere care deseori conduc la un impact negativ
asupra resurselor de apă. Lipsa unor măsuri de control al poluării conduc la degradarea
resurselor de apă.

Populaţia sub stresul apei Populaţia lumii a crescut de aproape trei ori în decursul secolului
al XX-lea în timp ce captarea apelor a crescut de aproape şapte ori. Este estimat în prezent că
o treime din populaţia lumii trăieşte în ţări cu un stres al apei mediu spre ridicat. Acest raport
este aşteptat să crească la două treimi în anul 2025.

Impactul poluării Poluarea apei este în mod inerent legată de activitatea umană. Pe lângă
rolul ei de a asigura cerinţele vieţii şi ale proceselor industriale, apa acţionează de asemeni ca
un mediu de colectare şi ca un mecanism de transport pentru reziduuri casnice, agricole şi
industriale, şi care prin aceasta îi cauzează poluarea. Deteriorarea calităţii apei cauzată de
poluare influenţează utilizarea apei în aval punând în pericol sănătatea oamenilor şi
funcţionarea ecosistemului acvatic deci reducerea utilizării efective şi creşterea competiţiei
pentru o apă cu calitate adecvată.

Problemele de mai sus sunt agravate de managementul defectuos al apelor.

Abordarea sectorială a managementului resurselor de apă a dominat şi încă este destul de
răspândit; aceasta insă conduce la dezvoltarea managementului fragmentat şi necoordonat al
resurselor de apă. Mai mult gospodărirea apelor este încă, lăsată instituţiilor care coordonează
de sus in jos activitatea şi a căror legitimitate şi eficacitate sunt tot mai mult contestate. Astfel
problemele generale sunt cauzate atât de administrarea ineficientă cât şi de competiţia
crescândă pentru resursele limitate.

Toate activităţile umane au nevoie de apă şi produc deşeuri, dar unele dintre ele au
nevoie de mai multă apă sau produc mai multe deşeuri pe activitate decât altele. De aceste
consideraţii trebuie să se ţină seama în strategiile de dezvoltare economică în special în
regiunile cu resurse de apă insuficiente.

Protejarea ecosistemelor vitale Ecosistemele terestre din zonele amonte ale unui bazin
hidrografic sunt importante prin facilitarea infiltraţiilor apei de ploaie, refacerea apelor
subterane şi menţinerea regimului debitelor râurilor. Ecosistemele terestre şi acvatice produc
o serie de beneficii economice inclusiv unele produse cum ar fi buşteni, lemn de foc şi plante
medicinale şi totodată asigură habitatul pentru fauna şi flora sălbatică. Ecosistemele depind de
debitele apelor, sezonalitatea şi fluctuaţiile nivelelor apei, atât de suprafaţă cât şi subterane şi
totodată de calitatea apei ca un element fundamental. Managementul resurselor de apă şi al
terenurilor trebuie să asigure că ecosistemele fundamentale să fie păstrate şi ca efectele
adverse asupra altor resurse naturale să fie luate în seamă şi unde este posibil , ameliorate
atunci când sunt luate deciziile manageriale şi de dezvoltare.

Oamenii pot evident influenţa productivitatea resurselor de apă. Ei pot reduce

disponibilitatea şi calitatea apelor prin diferite acţiuni ca activităţile miniere, care afectează
apele subterane, care poluează apele subterane şi de suprafaţă şi deasemeni prin schimbarea
folosirii terenurilor (împădurire, despădurire, urbanizare) care modifică regimul debitelor din
cadrul sistemului apelor de suprafaţă. Unele efecte pozitive momentane pot totuşi, rezulta din
regularizarea variabilităţii naturale temporale şi spaţiale a debitelor. Când apele sunt folosite
pentru scopuri neintensive şi implică debite care revin la normal, reutilizarea planificată poate
creşte efectiv eficienţa resurselor de apă ca utilizare şi deci cantitatea totală de servicii
disponibile. De asemenea trebuie recunoscut că valoarea bunăstării derivate din utilizarea
resurselor de apă va varia cu valoarea utilizărilor pentru care sunt destinate bunurile finale
produse.

Poluarea afectează toate formele apei în natură.

Datorită importanţei deosebite a apei pentru existenţa vieţii pe Pământ, se impune

protecţia ei atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Marea problemă a apelor o constituie nu
atât aspectul cantitativ care depinde de gospodărirea lor raţională şi echilibrată, cât aspectul
calitativ, respectiv poluarea apelor care este fenomen general grav, de regulă, invizibil,
deoarece cei mai mulţi agenţi poluanţi se dizolvă în apă.

Una din cele mai vechi reglementări internaţionale legate de poluarea apei este Codul
Suediei din 1734. În ţara noastă au existat norme cu privire la regimul juridic al apelor încă
din cele mai vechi timpuri, în cadrul vechiului drept românesc, a primelor legiuiri şi Coduri
scrise, în Codul civil din 1865, în Constituţia din 1866 şi în cea din 1923. Prima lege specială
în domeniu a fost Legea regimului apelor din 1924. O serie de acte normative ulterioare[1] au
impus un nou regim utilizării şi protecţiei apelor. În prezent, regimul juridic general al apelor
este stabilit prin Legea apelor numărul 107/1996[2], cu modificările şi completările ulterioare.

Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din
Europa de la Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau
stării apei, ca urmare a activităţii oamenilor, astfel încât ea devine neadecvată utilizării”.
Această definiţie a fost îmbogăţită ulterior cu alte precizări cuprinse în documente
internaţionale.

Poluarea apelor poate fi voluntară sau poate fi o poluare accidentală (din surse
naturale sau artificiale).

Se consideră că există cel puţin cinci categorii de poluanţi, de natură: fizică,

chimică, biologică, bacteriologică, radioactivă, care afectează calitatea apei.

Poluarea fizică se produce prin contaminarea radioactivă; produsă de apele folosite în uzinele
atomice, deşeurile radioactive, de ploaia radioactivă.

Poluarea chimică se produce prin infiltrarea apei cu diferite substanţe chimice (plumbul,
mercurul, azotul, fosforul, hidrocarburile, detergenţii şi pesticidele).

Poluarea termică se produce de regulă, prin deversarea în apă a lichidelor calde utilizate
pentru răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor atomoelectrice.

Poluarea biologică se produce prin deversarea apelor menajere şi industriale netratate care
conţin cantităţi uriaşe de virusuri sau bacili patogeni de natură să contamineze apa.

Principalele forme de poluare a apelor ar fi:

– poluare cu substanţe chimice şi hidrocarburi;
– poluare datorată exploatării navelor;
– poluare prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de nave;
– poluare prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;
– poluare de origine atmosferică, prin ploaia acidă;
– poluare rezultată din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului fundului mărilor şi
oceanelor, etc.
 Protecţia juridică a apelor continentale

În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi

documente cu referire la necesitatea protejării şi gospodăririi raţionale a apelor din continentul
european.

Unul dintre primele texte în materie a fost adoptat de O.N.U. şi îl constituie Regulile
de la Helsinki din 1966,care stabilesc că: “poluarea este o alterare a calităţii apelor” care
determină o schimbare dăunătoare în compoziţia, conţinutul sau calitatea apei produse prin
intervenţia factorului uman sau natural. Acest act a introdus conceptul de “ utilizare echitabilă
şi raţională a unui bazin de drenaj internaţional”.

În 1968, C.E: a adoptat “Carta Europeană a apei”, care cuprindea o serie de principii ca:
resursele de apă nu sunt inepuizabile; apa nu are frontiere; apa este un patrimoniu universal;
apa trebuie protejată în interesul comun al omenirii.

A urmat Conferinţa de la Stockholm, din 1972, unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii ce
cuprinde un Plan de acţiune cu cinci Recomandări privind cooperarea internaţională în
domeniul protecţiei apelor continentale împotriva poluării.

Conferinţa O.N.U. asupra apei de la Mar del Plata, din 1977 a avut drept obiectiv
gestionarea raţională a apelor de frontieră.

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.) de la Viena, din 1989, în

Documentul Final al Reuniunii de la Viena, se face apel la necesitatea cooperării statelor
pentru protecţia apelor transfrontaliere împotriva tuturor surselor de poluare, a elaborării de
convenţii-cadru în domeniu , etc.

Dintre Convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu, amintim:

– Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale

împotriva poluării, de la Strasbourg din 1973 – prevede obligaţia generală a statelor riverane
la acelaşi curs de apă internaţional, de a coopera pentru prevenirea şi reducerea poluării lor
(pe calea negocierii, informării reciproce, acordurilor, etc.)

– Convenţia relativă la protecţia Rhinului contra poluării chimice (prin hidrocarburi şi

cloruri) din 1985;

– Convenţia privind protecţia Tisei şi a afluenţilor ei împotriva poluării, din 1986;

– Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale, de la Helsinki din 1992; reprezintă reglementarea – cadru în materie.

Apele transfrontiere sunt definite de această Convenţie ca fiind “apele de suprafaţă

sau subterane ce marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt
localizate pe acestea, sau cele ce se varsă direct în mare fără să formeze estuare”, iar impactul
transfrontalier este „orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o modificare a stării
apelor transfrontaliere cauzate de către o activitate umană produsă de un stat altui stat.”

Obiectivul principal al convenţiei este acela de a determina părţile Convenţiei să se

angajeze să ia măsurile necesare pentru prevenirea, controlul sau producerea poluării
transfrontiere, fără a provoca un transfer al poluării în alt mediu. În acest sens, se vor conduce
după următoarele principii ca: principiul precauţiunii, principiul poluatorul plăteşte şi
principiul gestionării durabile a apelor.

– Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a Dunării, de la

Sofia din 1994, semnată de unsprezece state dunărene3 şi ratificată de ţara noastră în 1995, a
stabilit următoarele obiective principale:

– gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea şi utilizarea lor raţională;

– controlul pericolelor provocate prin substanţe periculoase, îngheţ, inundaţii;

– evitarea pagubelor ecologice, reducerea impactului transfrontier;

– programe de acţiune şi evaluare a pagubelor, etc.

Prin semnarea acestui document, regimul internaţional al Dunării se îmbogăţeşte cu

semnificative elemente de protecţie şi utilizare durabilă a apelor, care reprezintă cel de-al
doilea fluviu din Europa. În baza statutului Convenţiei, s-a înfiinţat Comisia internaţională
pentru protecţia Dunării.

La nivel european s-au elaborat o serie de acte, îmbunătăţiri legislative comunitare,

care urmăresc protecţia şi calitatea apelor, prevenirea poluării, eliminarea surselor de poluare
etc. Amintim în acest sens: Directiva 2000/60/CE de stabilire a cadrului comunitar de acţiuni
în domeniul strategiei apei, Directiva 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva poluării
cu substanţe periculoase provenite din surse agricole, Directiva 98/83/CE asupra calităţii apei
destinată pentru consumul uman, etc.
 Perfecţionarea legislaţiei din domeniul apei este, de obicei, un proces dificil şi
consumator de timp şi de aceea, legislaţia trebuie menţinută la un nivel suficient de general,
stabilind drepturile şi obligaţiile tuturor acţionarilor din domeniul gospodăririi apei,
împuternicirile şi funcţiunile corpurilor de reglementare şi deasemeni penalizările pentru
încălcările legii. Linii directoare şi prevederi detaliate, în vederea punerii în aplicare şi a
implementării trebuie încorporate în parţi mai dinamice ale sistemului legislativ, cum ar fi
cadrul de reglementare şi de dispoziţii executive, ce pot fi perfecţionate în proces continuu, pe
măsura ce circumstanţele se modifică.

Legislaţia din domeniul apei trebuie să se bazeze pe o politică naţională stabilă a

resurselor de apă, care să integreze diviziunile sectoriale şi ale diverşilor acţionari, care să
considere apa ca o resursă şi totodată să sublinieze priorităţile societăţii privind cerinţele
umane fundamentale şi protecţia ecosistemelor.

note bibliografice

[1]Legea apelor nr.8/1974 şi Legea nr.5/1980, privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor.
[2] Publicată în Monitorul Oficial nr.244 din 8 octombrie 1996, modificată şi completată.
[3] Statele riverane semnatare ale acestei Convenţii sunt statele dunărene: Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Croaţia, Slovenia, România, Moldova şi Ucraina, precum şi Comunitatea Europeană.

[4] “Apa ca Bun Economic si Social: cum se aplica principiile in practica” – Peter Rogers, Ramesh Bhatia si Annette Huber
(1998).

[5] Managementul Integrat al Resurselor De Apă