Construcția personajului- Otilia

Mărculescu
de George Călinescu

Ca teoretician al romanului românesc, George Călinescu respinge proustianul și pledează

pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian. Publicat în 1938, romanul „Enigma
Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea dintre cele patru romane scrise de
George Călinescu.

Personaj eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității

adolescentine, aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict
interior.

Otilia este fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu și
ilustrează tipologia orfanului deoarece acesta a tot amânat să o adopte după moartea mamei ei. Are
un statut social incert din cauza avariției acestuia și respingerii de către clanul Tulea, pentru care
este o rivală la moștenire. Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia
studiază cu plăcere pianul, citește cărți și reviste franțuzești și este indiferentă în ceea ce privește
averea lui Moș Costache. Este cocheta care consideră că „rostul femeii este să placă, în afară de asta
nu poate fi fericire”. Personalitate în formare, copil și femeie, cu un comportament derutant, Otilia
întruchipează un ideal de feminitate atât pentru tânărul Felix, care visează să o ia de soție, sau pentru
maturul Pascalopol, cât și pentru autor însuși, după cum acesta mărturisește „Eroina este tipizarea
mea fundamentala, in ipostaza feminina. Otilia este oglinda mea de argint.” (G. Călinescu, Esența
realismului).

Statutul ei psihologic este la rândul său marcat de faptul că a rămas orfană și de viața în
casa lui Giurgiuveanu, silită deseori să facă fața atacurilor mai mult sau mai puțin explicite, ale
membrilor familiei Tulea. Faptul că Aglae vede în Otilia un pericol pentru moștenirea bătrânului avar,
nu o împiedică pe aceasta din urmă să se comporte frumos cu toți membrii familiei. Otilia e sensibilă,
imprevizibilă, capricioasă, o imagine a misterului feminin.

Din punct de vedere moral, e discutabilă oscilația Otiliei între Felix și Pascalopol, precum și
alegerea finală a personajului. Deși pare să-l iubească pe Felix, Otilia alege în final să plece cu
Pascalopol motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism- nu dorea să stea în calea realizării
profesionale a lui Felix „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Însă, Otilia a ales mai degrabă
siguranța și stabilitatea financiară pe care i le putea oferi Pascalopol. Otilia este o fire inteligentă, dar
mai ales enigmatică, fapt susținut atât de Felix, dar și de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar
ciudată. Pe mine e o enigmă”.

Spiritul contradictoriu este trăsătura dominantă a Otiliei, caracterizând-o pe tot parcursul

romanului. Astfel, Otilia este o combinație de porniri contradictorii- îl iubește sincer pe Felix, dar îl
înconjoară cu atenții „de curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică și frivolă, melancolia și meditativă,
risipitoare, dar și capabilă de gesturi de devotament. O secvența semnificativă pentru trăsătura
Otiliei este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei ca o iubește, prin intermediul unei scrisori. Fata
nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare
nebuneasca, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când, în sfârșit îl găsește în
parc așezat pe o banca încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca
întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază
cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi ca sunt o zăpăcita.[…]/-Otilia, e
adevărat? Mă iubești?/ - Ei, ei, nu ti-a spus nimeni ca te urăște.” O altă secvență semnificativă
pentru spiritul contradictoriu este cea în care atunci când, după moartea lui Costache, Otilia vine în
camera lui Felix pentru a-i dovedi că-l iubește „ Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la
tine”. Discuția purtată între cei doi evidențiază faptul că se raportează diferit la iubire și că implicit au
concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și
libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin
în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului
bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Un prim element de structură semnificativ pentru construcția personajului este reprezentat

de mijloacele de caracterizare. Portretul fizic al Otiliei este conturat încă din primul capitol „o fată
subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul
este completat autorial „ față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Portretul, dar și
caracterul fetei reies din caracterizarea directă realizată de celelalte personaje, ea reflectându-se
poliedric în conștiința acestora. Astfel, Felix și Pascalopol o văd într-o dublă ipostază: tânărul o
privește ca pe o iubită și mamă „Otilia este foarte frumoasă, și apoi e cultă, talentată” , „ Nici nu știu
cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice” , „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în
copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „ N-aș putea să-ți spun
dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache o asociază cu mama ei „
Tot așa era, mândră, ținea la casă... și cânta bine la pian”. Pe de altă parte, Agale și Aurica o percep ca
fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii „ O stricată, o destrăbălată” . Toate aceste
trăsături sunt completate de cele care reies din caracterizarea indirectă a fetei, Otilia dovedindu-se o
ființă emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se
manifeste așa cum simte. Prin autocaracterizare, personajul își dezvăluie propria personalitate „ Sunt
foarte capricioasă, vreau sa fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene indică imaginea contradictorie a Otiliei
prin descrierea camerei și a portretului fizic. Interiorul dezvăluie preocupările artistice, naturalețea,
cochetăria, curiozitatea, atracția spre nou, neliniștea, nerăbdarea specifică tinereții.

Lipsa afecțiunii materne, mediul predominant masculin în care trăiește, precum și granița
dintre adolescență și tinerețe în care se află sunt cauzele puternicului conflict interior al Otiliei, un
alt element de structură semnificativ în construcția ei. Eroina este un amestec ciudat de atitudine
copilărească și matură în același timp. Aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de
fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru
care nu se pot căsători „ eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată” Aceste treceri rapide de la o stare la alta și impulsivitatea Otiliei sunt dovezi Clare ale
zbuciumului său interior. Existența acestui conflict interior implică nevoia ei de libertate, această
necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i
răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș
vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.

„Enigma Otiliei” este un roman de profundă critică socială, în cadrul căruia este construit
unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, cu un farmec inefabil,
amestec de candoare și rafinament, de copilărie și maturitate, de capriciu și devotament, de
inconștiența și luciditate.