THANAS MEDI

Casa de nebuni a Atenei

roman

Traducere din limba albaneză: Oana Glasu

 Me dy fjalë, "Çmendina e Athinës" është e djeshmja dhe e sotmja e një copëze shoqërie
shqiptare në mërgim. Në Greqi. Përballja e "tonës" me "të huajën". Përplasja e brezave në një
truall ku jetohet ndryshe. Në një mjedis ku hipokrizia mbyt dëlirësinë. Në një botë plot drita e
shkëlqim, veç, pak ta gërvishtës e do hasësh shëmtinë. Në një vend ku ka "shumë bukë e pak
zemër", ndryshe: shumë mirëqënie e pak dashuri të vërtetë.
Çdo shkrimtar ka minierën e tij të mbresave, përvojave, përshtypjeve, kujtimeve të cilat
herët a vonë, kur më shumë e kur më pak, do t'i shfrytëzojë për ngritjen e lartësimin e "pallatit"
të vetë letrar. Dhe në këtë mes, nëse në një kat do strehonim një roman, i bie që me
"Çmendinën.." të ngrejë katin e pestë. Ndërkaq, vërej se "Zonja e madhe" e çdo kati është
"Dashuria". Dashuria me të veçantën e vetë, peripecitë, vështirësitë, ndalesat, pengesat e një
kohe e botëkuptimi të caktuar. Kështu, në romanin e parë "Hija e mallkuar ", Toena-2011,
(rumanisht "Umbra blestemata ", EIKON -2023), hasim dashurinë e penguar. Në të dytin, "Fjala
e fundit e Sokrat Bubës'', Toena-2013, (greqisht-2019, rumanisht-2020), dashurinë e pamundur.
Në të tretin, "Kohë e djegur", Onufri -2016, dashurinë e papërmbushur. Në të katërtin, "Valsi i
një dasme fantazmë", Onufri -2019, ( "Markela", rumanisht, frëngjisht), dashurinë e ndaluar. Dhe
në më të riun, "Çmendina e Athinës", dashuria si frymë jete, si ajo që mund të përsosë njeriun e
shpëtojë botën. E parë në tre plane njëherësh: brenda familjes, në mes një çifti të huajsh e,
ç'përbën dhe shtyllën kryesore të romanit, brenda një Çmendine.
Është prekëse të zbulosh sa shumë nevojë për dashuri, mirësi kanë këto qenie njerëzore,
më së tepërmi të injoruara, të anashkaluara e të nëpërkëmbura. E ke të vështirë të besosh, se në
kaosin e çmendur të një truri njeriu, ka dhe jo pak mënçuri. Në një marrëzi, ka dhe shumë zemër
e shpirt. S'të vjen për mbarë të pranosh, se të çmendurit më të shumtë janë jashtë çmendinës e jo
brenda saj. Pasurohesh kur kupton se, "të gjithë duan pak dashuri". Të duket e pabesueshme, por
tek e fundit është e vërtetë: "Dashuria është mençuria e çmendurisë". Të mbetet dhe një
pëshpërimë miqësore në vesh, ( që në teorinë e letërsisë zakonisht përkufizohet si "mesazhi
qendror i veprës"): Jeta bëhet më e bukur, kur dashuria për veten është dhe dashuri për tjetrin..
Këto e të tjera përpiqet të përcjellë tek lexuesi "Çmendina e Athinës". E sapo dalë nga
shtypi e që do promovohet në panairin e madh të Tiranës, dt. 17/11/2023, ora 11, stenda "Toena".
Falenderoj botuesen time, Irena Toçi dhe stafin e saj të mrekullueshëm për gatishmërinë dhe
punën cilësore në përgatitjen për botim të këtij libri. Dëshiroj të falënderoj këtu dhe lexuesit e
parakohshëm, ata që e patën librin në dorëshkrim, miqtë e mi, Oana Glasun e Robert Goron. Pa
harruar lexuesit e ardhshëm, miqtë e dashamirësit e krijimtarisë sime, për të cilët ushqej
mirënjohje e respekt të veçantë. Kush dëshiron dhe e ka të mundur, shihemi nga afër gjatë ditëve
të panairit, (15-19).
(P.s. Idenë e "pallatit letrar" e mora nga faqja e shkrimtarit të njohur e shumë të dashur
për mua, Arbër Ahmetaj, që i ka shkelur të gjitha katet e tij e ka pranuar se është ndjerë mirë...
Shpresoj që kështu të ndihet dhe në të pestin.)
 Capitolul 1.

Trebuia să fie acolo înainte de șapte. La ei! Era atât de speriată de ei, i se păreau atât de
înfricoșători, încât nici în vis n-ar fi vrut să-i vadă. Nici nu îndrăznea să-i pomenească cu acea
poreclă cunoscută pe care le-o punea toată lumea, deși nu-i făcuseră niciodată vreun rău. Îi ținea
la distanță ca să nu-i năpădească creierul și astfel se consola cu vinovăția de a nu avea serviciu, și
deci, nu o lega nimic de „ei”. Întrucât „ei” nu făceau umbră pământului, nu existau și nu s-ar fi
împiedicat de ei. Undeva deasupra străzii Thivon, una dintre arterele cu cel mai intens trafic
rutier din partea de vest a Atenei, luă autobuzul 732. Era plin de oameni, înghesuiți ca sardelele,
care se grăbeau la muncă. Cu greu a reușit să-și facă loc și să se agațe de bara verticală de lângă
ușa principală. Găsi drept cea mai bună soluție pentru moment, să-și lase privirea să-i alunece
dincolo de geamul aburit al ferestrei din față. Acolo, unde totul se rostogolea cu rapiditate, un
amestec de clădiri, copaci, dar și lumini și stele care se stingeau continuu spre cer. Se cufundă
înlăuntrul său din cap până în picioare pentru a se simți mai bine și a uita încotro merge, locul în
care avea să înceapă noua muncă, pe „ei”, oamenii înfiorători care o așteptau. Se agăță de o stea
care strălucea mai tare, de parcă s-ar fi prins de trecutul său îndepărtat, de vremea când era
cineva. Plângea sufletul în ea pentru puțină mândrie, pentru puțin mai multă demnitate, iar zicala
aceea bine-cunoscută „Munca este onoare” i se păru un nimic, o expresie mai perimată ca
oricând. Pentru că asta era și ea însăși: un mare nimic. Ajunsese la limita de jos, nivelul zero al
priceperii sau intelectului uman. Avea să facă cea mai banală, cea mai lamentabilă muncă, pe
care o evitase întotdeauna: femeie de serviciu! Pentru a da cu mătura și mopul, pentru a curăța
podeaua de gunoaie, de murdăria și scuipatul altora (în special al lor), nu credea că e nevoie de
cine știe câtă minte. Era suficient să ai brațe, brațe puternice. Nimeni nu mai avea nevoie de
înclinațiile, visele, dorințele, creierul ei. Să fii o ființă fără cap, doar cu corp, mușchi și stomac,
era mult mai bine. Geamul ferestrei se aburi și mai tare, și între timp ceva ca o flegmă căzu și pe
ea. Îi stropi fața, îi alunecă pe haine, îi pătrunse în carne. I se părea că se scufundă din ce în ce
mai mult în mizerie și, parcă pentru a scăpa de alte șicane, simțea nevoia insuportabilă de a scăpa
de acolo. De a evada undeva. Acolo unde sufletul ei ar fi găsit odihnă, pace. În locurile din care
plecase cu ani în urmă. Așa cum făcuse de multe alte ori, stârni fantomele trecutului, tânjind
după cea mai strălucită perioadă a carierei sale, aceea de profesoară de muzică într-un sat de
munte din Shkodra, în nordul Albaniei. I se arătă deodată groapa în care a locuit la sfârșitul
anilor optzeci. Pârâul care dădea pe din două niște parcele neroditoare de porumb, puținele
clădiri de locuit, cu birourile cooperativei, depozitul de otrăvuri care fusese eliberat pentru a
locui ea, Casa de Cultură, școala unde fusese repartizată imediat după absolvirea Liceului artistic
„Tefta Tashko” din Korça. Pentru a-i învăța pe micuții munteni muzica, DO-RE-MI-FA-SOL-
LA-SI. Coborâți din înaltul munților din jur, cu cule înalte, una aici, alta colo. Cu acel petic de
cer atârnând deasupra gropii, de parcă nu puteai nici să respiri. Despărțită de lume, de viață,
părea că totul pentru ea începe și se termină acolo. I-a mers bine totuși. Avea un loc de muncă
care îi plăcea și care îi scotea în evidență talentul și aptitudinile. S-a obișnuit repede cu nordul,
cu acei oameni care îi ofereau multă dragoste și respect unei femei străine, provenită din satele
din sud. Pentru o femeie, bărbații cu capul până la tavan se aplecau până la pământ ca s-o întrebe
pe ea: „Ești obosită?”. O iubeau și îi iubea. Când pleca în vacanță, acasă la părinți, îi ziceau
„munteanca”. A venit munteanca! De ce nu te căsătorești cu un muntean, ca să știm o treabă ? Îi
cerea chiar Marta asta: „Căsătorește-te cu unul de-al nostru, rămâi aici pentru totdeauna, ca să
fim împreună!”. Buna ei colegă, o fată de la țară, preda istorie, și, deși era mai mare ca vârstă, i-a
devenit prietenă apropiată. Precum o soră. În primele luni de la numirea ei acolo, n-a lăsat-o să
doarmă în depozitul de otrăvuri. O lua în cula ei. O implora să rămână cât dorește. „Soțul meu
vine o dată pe săptămână, din cauza muncii, e goală casa, închipuie-ți că ești la tine acasă.” Cu
dragoste și duioșie i se adresa și ei, la fel cum îi vorbea fiicei sale, Diana. Celei mai răsfățate
eleve, pe care o iubea cel mai mult, sperând că într-o zi va deveni cântăreață. Plecând de la voce
și de la o grație sau prezență care nu puteau fi trecute fără a fi observate. „Zici că am două fete”,
spunea Marta când le vedea împreună. Ori de câte ori dormea în culă, îi așterneau pe pat
cearșafuri spălate, albe ca zăpada. Friguroasă cum era, îi dădeau să poarte ciorapi de lână în
picioare. Îi tricota Marta cu propriile mâini. Mâncau la o sofra tot ce se găsea prin casă: pâine,
sare și inimă. Cântau la saz. Cânta și ea, cântau toți împreună. Dragostea pe care acei oameni i-
au oferit-o, dar mai ales familia Martei, n-avea s-o uite niciodată. Chiar și după ce s-a transferat
în satul natal, a păstrat legătura cu profesoara de istorie. Părăsiseră și ei satul de munte după
căderea dictaturii și se stabiliseră în capitală, la Tirana. Îi făcuse și o vizită în sat, pe când ea
țesea planurile emigrării în Grecia. Venise împreună cu Diana. Crescuse dintr-odată, de parcă
cineva ar fi tras-o de păr. Corpul zvelt, frumos, atât de frumos că parcă îți era rușine s-o privești
în ochi.
─ Ai grijă cu ea – îi spuse Martei trăgând-o deoparte în timp ce o conducea – au venit
vremuri rele, răpesc fetele din mijlocul străzii!
Dacă ar fi știut că avea să cobească, ar fi oprit răul. După un timp, în noaptea în care își
făcea bagajele pentru a pleca a doua zi la Atena, îi telefonă Marta din Tirana. Înecată în lacrimi,
i-a povestit despre nenorocirea care se abătuse asupra ei. Pe Diana ei, dacă n-au răpit-o de pe
stradă, așa cum i-a spus ea, au păcălit-o. Pe atunci, cunoscuse un băiat din Vlora, s-au logodit
repede și au fugit în Grecia. N-a durat mult până când au aflat că era un bandit, un mafiot – se
logodea cu fete de aici și le ducea dincolo, la Atena, la muncă murdară... A implorat-o de o sută
de ori: „Găsește-mi fata! Unde vei merge tu, acolo va fi!”. „O voi găsi”, îi promise ea, „voi
întoarce orașul pe dos și o voi găsi!” Promisiune deșartă. Atena era o junglă nesfârșită, iar găsirea
Dianei acolo era ca și cum ai căuta acul în carul cu fân. După primele încercări, căutări împreună
cu soțul ei, Dhori, de jur-împrejur pe aleile întunecate ale „Omoniei”, întrebări încolo și încoace,
sau iscodind case cu felinarul roșu, au renunțat. Odată cu trecerea timpului, au uitat drama Martei
sau a fiicei ei. Atena, ca toate orașele mari, avea un lucru - te lăsa fără memorie. Îți ștergea
amintirile vechi, le îmbrăca cu uitare, în timp ce noua memorie nu lăsa nicio urmă. Fiecare își
vedea de munca, bunăstarea și confortul propriu, și nimănui nu-i păsa de ce face vecinul de
alături. Era mai ușor să te scuipe decât să-ți întindă mâna. Cam așa se comporta și ea față de
fosta ei prietenă, Marta, atâta timp cât dăduse uitării promisiunea pe care i-o făcuse. Dar, la
mijloc erau multe alte motive; avea o familie de întreținut, un fiu și o fiică de crescut și de școlit,
trebuia să aibă grijă de soț și soacră și, fără îndoială, avea de plătit împrumutul pentru locuință.
Iar criza care cuprinsese Grecia, însemna că lucrurile se vor fi înrăutățit din ce în ce mai mult.
Subjugarea economiei odată cu închiderea locurilor de muncă, aruncarea în stradă a surplusului
de forță de muncă, i-a îngenuncheat și pe oameni. Pretențiile nu-și mai au locul atunci când e în
joc asigurarea mijloacelor de supraviețuire. Și împreună cu ei a îngenuncheat și ea, după lacătul
pe care l-au pus pe laboratorul cofetăriei „Romina”, unde lucrase până atunci, astfel încât nu mai
încăpea vorbă despre demnitate și prestigiu. A închis ochii și a fost de acord să accepte orice
slujbă îi iese în cale. Chiar și aceea pe care nu și-o dorea: femeie de serviciu. Și unde, la „ei”, la
nebuni. În cel mai mare spital de psihiatrie din Grecia, pe care oamenii îl numeau altfel „Casa de
nebuni a Atenei”. Amalgamul pe care-l privea dincolo de fereastră a încetat când 732-ul s-a oprit.
În stația unde trebuia să coboare, lângă un chioșc de mizilicuri. Împreună cu mulți alții, se grăbi
prin spatele lui. Ea, la capătul unui șir lung care șerpuia de-a lungul acelei străzi pietonale
acoperite cu frunze de toamnă căzute și îngălbenite. Ce părea interminabilă și nu se știa nici unde
o va scoate.
Poate unde era spitalul. Care nu se vedea pe nicăieri, o mulțime de pini și șiruri de
eucalipți înalți îi blocau vederea. Undeva în spate trebuia să fie, acolo erau și ei, ființele
iresponsabile pentru acțiunile lor. Îngrijorarea părea acum amorțită, ca și cum te-ai afla în fața
unei prăpastii care trebuie depășită și nu mai ai timp să te gândești prea mult. Rămăsese timp
doar de contemplat, de aruncat privirea dincolo de copaci, în adâncuri, unde se vedeau vag
picioarele și cocoașele unui munte gol, la poalele căruia se întrezăreau clădirile de locuințe cu
trei-patru etaje, văruite în alb, îndreptate cu fața spre mare. Care nu se vedea, ci se simțea.
Ajungea până acolo printr-o adiere umedă, plină cu iz de iod. Între timp, piciorul îi ajunse pe
asfalt. Îi alunecase de-a lungul unui râu nesfârșit de mașini mici, iar ea avea grijă să nu-i calce
pantoful cauciucurile care se învârteau continuu. Se lovi de privirile șoferilor iritați, care cine
știe, poate o crezuseră nebună. Fugită din vreuna dintre secțiile spitalului. Asta până când în fața
ochilor i-a apărut un punct de control, pe unde nu putea trece oricine. Au întrebat-o unde merge,
au aflat că era noua femeie de serviciu și i-au făcut semn în direcția pe care trebuia s-o urmeze.
Într-acolo era biroul unui anume Harun, care se ocupa de femeile cu mătura și mopul, angajat al
Firmei. De îndată ce a părăsit punctul de control, a avut o priveliște mai plină și mai clară a
spitalului. Se aștepta să vadă o clădire cu multe etaje, cu balcoane și ferestre peste tot, dar arăta
cu totul altfel. Spitalul era un șir de clădiri cu parter și etaj. Erau secțiile, într-una dintre care
urma să lucreze și ea. Unde ar fi repartizat-o omul de la firma „Pavlaqi”, cu acel nume care îi
zgâria auzul, Harun.
Acesta o aștepta. Într-o baracă cu ziduri vechi de cărămidă, acoperită cu tablă zincată,
destul de departe de pavilioanele spitalului. Într-un birou cu pete de igrasie pe la colțuri, pline de
sfoiag verzui ca prazul. Stătea în spatele unei mese cu un singur registru în față, în care își băgase
capul cu totul. Chelia de fapt, care îi strălucea de departe ca o oglindă. Nu-și ridică capul, deși
simțea prezența ei în fața lui. Părea foarte preocupat de registru, ceva citea acolo, poate numele
îngrijitoarelor. Trezindu-i și ei niște amintiri pierdute, nostalgia trecutului, a vremurilor apuse,
când era mândră de munca pe care o făcea. Când, ca profesoară avea și ea un astfel de registru,
cu numele elevilor. Îi răsunau în urechi notele pentagramei, amestecate cu sunete fugitive de saz.
─ Și tu ești îngrijitoare?! – auzi între timp.
 Văzu chelia ridicându-se dintr-o smucitură și întâlni niște ochi bulbucați de uimire, de
parcă ar fi văzut ceva în neregulă la ea, care ieșea în evidență în acel mediu unde ar fi fost greu
de găsit la alte femei de la curățenie.
─ Da! – zise cu o jumătate de glas.
Lăsă din nou capul în registru și îi pronunță numele:
─ Valentina!
O rază de zâmbet i-a străfulgerat chipul, de parcă se afla pe punctul de a glumi puțin.
─ Te înțelegi bine cu sfântul iubirii. ─ Continuă: ─ Albaneză?
Sunt unii greci, care au încredere oarbă în simțul lor olfactiv și nu pregetă în a-ți da peste
nas cu țara din care ai venit.
─ Contează asta?!
─ Nu, nu!
În cele din urmă, luă alura responsabilului și începu să-i vorbească despre slujbă. Despre
mături, cârpe, găleți, clor și, bineînțeles, grija care trebuia arătată bolnavilor. Ea așteptase să audă
„nebunii”. Îi ură apoi bun venit și spor la treabă, și îi repartiză postul:
─ Pavilionul 7, de la opt la două. Vei fi a doua îngrijitoare, prima este Efi. Vine și pleacă
cu o oră mai devreme, nu face schimb de tură cu altele, o vei găsi acolo, te va învăța ce trebuie să
faci. Ușa pavilionului i-o deschise o persoană cu părul ars, neîngrijit și fața palidă, care din
exterior părea să fie trecută de patruzeci de ani. Purta uniforma firmei. Pânză albastră cu dungi
albe pe mâneci și în jurul taliei. Cu un mănunchi de chei în mâini, precum un gardian de
închisoare, fără îndoială că era Efi. A văzut-o surprinsă, ca pe Harun mai înainte.
─ Tu ești Valentina – o întrebă – noua femeie de serviciu?!
─ Da, eu sunt!
Controlă ca nu cumva să aibă ceva cu care să lase o impresie proastă, vreo murdărie, o
pată pe față sau frunze de eucalipt înfipte în păr.
─ Ce-ai lucrat înainte?!
Era gata să pomenească fosta sa profesie. O astfel de ispită i se întâmplase des de când
venise în Grecia și era întrebată ce știe să facă, câtă școală are. Și mai ales în acea dimineață,
când mintea îi stătea la anii când purta în mână geanta profesoarei.
─ Unde n-am lucrat – nu știa de unde să înceapă – la început, când m-am stabilit la
Atena, am făcut curățenie prin case. Nu mi-a plăcut munca aceea și mai târziu am căutat una mai
bună. Am găsit un loc de muncă într-un laborator de cofetărie, eram fericită acolo, dar a venit
criza și am fost lăsați pe drumuri. Ne-am pierdut locurile de muncă, împrumutul pentru casă
trebuia plătit, nu m-am încumetat să emigrez din nou, am căutat în ziare, orice, iar firma unde
ești și tu, avea nevoie de femeie de serviciu și am închis ochii, am acceptat. În Albania am fost
profesoară...
A spus-o în cele din urmă și parcă s-a eliberat de încordarea tăcerii. S-a ridicat o treaptă
mai sus în ochii viitoarei ei colege, s-a reabilitat, a dovedit că a fi femeie de serviciu era un
accident în viața ei de imigrantă.
 ─ Spune așa – Efi se entuziasmase – acum se explică, te-am luat drept asistentă. Uită ce-
ai fost, sunt destui și de-ai noștri cu diplome universitare, care prestează orice muncă le iese în
cale. Eu, cel puțin, sunt liniștită din punctul acesta de vedere, n-am învățat, mi-a rămas mătura.
Privi peste umerii lui Efi, ca cineva care a intrat într-o pădure de lupi și așteaptă ca unul
dintre ei sau toți să se năpustească asupra ei. Urmărind parcă, de unde va ieși fiara, de unde va
veni răul, pericolul. Își lăsă ochii să rătăcească de-a lungul unui coridor îngust, nesfârșit, cu
multe uși de-o parte și de alta. Ale saloanelor acelora, înspăimântătorilor, pe care îi ținea mereu
la distanță, iar acum ajunsese atât de aproape de ei. Le intrase în bârlog. Cu sângele înghețat,
aștepta să se deschidă una dintre uși, să iasă de acolo un nebun necunoscut și să se repeadă spre
ea cu cuvinte, scuipături sau lovituri. Într-adevăr, o ușă se deschise, cineva ieși, noroc că n-a
venit spre ușa principală a pavilionului, unde stătea ea cu Efi. Părea calm, se mulțumise cu
câteva învârtiri undeva la capătul coridorului. Un altul, nu-l văzuse de unde ieșise, a trecut chiar
pe lângă ea, iar ea, parcă pentru a se proteja, și-a băgat capul între umeri. Gestul nu i-a scăpat
colegei.
─ Ce sa întâmplat, ți-e frică de ei?!
─ Foarte tare!
─ O să te obișnuiești, nu sunt atât de periculoși pe cât par, deși uneori...
Râse ușor și, în loc să continue, se îndreptă spre încăperea femeilor de serviciu. Puțin mai
încolo, aproape vizavi de cabinetul asistentelor. Foarte mică. Fără ferestre, cu umerașe de haine
agățate pe pereți, o masă joasă, două scaune, o scrumieră plină de mucuri de țigară, fum otrăvitor
în loc de aer. A tușit tare, Efi a înțeles:
─ Voi din fostul bloc comunist nu fumați, la femei mă refer, bine faceți, doar dacă
fumează tinerele care și-au început viața aici.
O familiariză cu locul de muncă. Cu saloanele, spațiile, birourile, toaletele care trebuiau
curățate zilnic. În acea oră, pentru că venea mai devreme, Efi se ocupa de cabinetele medicilor.
Ca să găsească totul bec când veneau. Aceasta era și un fel de responsabilitatea pentru buna
întreținere a pavilionului, întrucât avuseseră încredere în ea și îi dăduseră cheile de la depozit, de
la intrarea principală, nelăsând bolnavii să iasă când voiau. Mulți dintre aceștia, respirând aerul
libertății, fugeau unde vedeau cu ochii. Ajunse și la acel uneori, pe care nu-l detaliase mai
devreme, adică posibilele pericolele de la bolnavi. „Nebuni” îi răsuna ei în urechi. Nu era
degeaba frica față de ei. Efi îi enumeră o serie de fapte extreme, care reprezentau și oglinda
palpitantă a acelui pavilion. Trecutul lui îngrijorător... Acolo, odată, un bolnav i-a scos ochii
preotului cu care împărțea camera, doar pentru că acesta l-a sfătuit să aibă răbdare și să nu-și
piardă credința în Dumnezeu. Altul, cu două luni în urmă, a mușcat mâna asistentului care îi
făcea injecția, întrucât credea că voiau să-l omoare. Iar un al treilea aproape că a omorât-o pe
îngrijitoarea de după-amiază, deoarece aceasta a refuzat să deschidă ușa pentru ca el să iasă.
Unul...
─ Destul! – o întrerupse, speriată până în măduva oaselor – De ce nu-mi spui să plec
imediat, asta e o morgă, nu e spital, munca asta nu e pentru mine, asta mi-ar mai trebui, să mă
schilodească nebunii!
 Efi râse în hohote, o scutură de umeri ca să-și revină și îi repetă de mai multe ori „te vei
obișnui”. Adăugă și o impresie proaspătă despre ei:
─ Dacă știi cum să-i iei, își dau viața pentru tine!
Bolborosi printre dinți „ce să faci cu ăștia” și se pregăti de muncă. Ieși din colivia care de
acum înainte avea să fie a ei, cu uniforma firmei pe trup și materialele de curățenie în mâini.
Trebuia să înceapă din camera 9, care se afla la capătul lungului coridor. Acesta, între timp, se
umpluse de bolnavi. Intrau și ieșeau de prin saloane, din sala TV, din sala de mese, se uitau
precum vițeii la poarta nouă, privind pierduți dincolo de ferestre sau se mișcau cu pași stângaci.
Fiecare făcea câte ceva. Unul râdea fără motiv, altul vorbea cu cineva, care nu exista decât în
creierul lui lipsit de judecată, cineva tachina pe oricine putea, celălalt filosofa cu voce tare,
prietenul de lângă el comanda la telefon cafea sau ceva de mâncat de la un anumit Zaharopoulou.
Îmbrăcați în niște zdrențe largi, care le atârnau de umeri și le stăteau pe trup precum un sac. Îți
aminteau de întemnițați. Lipsiți de vise, ființe părăsite, uitate în nenorocirea lor, cu o dramă pe
care numai ei știau cum o trăiau. Pașnici, dar și învăluiți în mister, de-un calm înșelător. La care
puteau renunța din moment în moment, scoțând pe altcineva la lumină. Ființa înfricoșătoare, pe
care o ascundeau sub piele, nu degeaba se spunea „Cu nebunul să nu te pui!”. Și nu întâmplător
se petrecuseră toate câte se povesteau...
„Bună dimineața, îngrijitoareo!”
O trecură fiorii. Unul dintre ei, fără să-l fi văzut, se apropiase brusc de urechea ei. Pe
nesimțite. O salută ca un om obișnuit. Și-a dat seama între timp, că erau și ei oameni, deși purtau
stigmatul de ființe care n-aveau toate țiglele pe casă. L-a privit în ochi, cu frica în inimă. A
înțeles că suferea să vorbească cu ea, să descarce ceea ce ținea înăuntru, nu-l interesa despre
angoasele ei, deși ea nu-i întorsese salutul - acestea nu erau motive pentru a nu continua..
─ Sunt Vlashi, părinții mei au murit, am un frate mai mare care are grijă de mine, mă ia
acasă de sărbători. E căsătorit, are două fetițe pe care le iubesc foarte mult, are o motocicletă
mare, mi-o dă și mie s-o conduc când vine aici să mă vadă și să-mi dea niște bani. Conduc mai
bine decât el, toată lumea rămâne cu gura căscată. Aveam nouăsprezece ani când m-au adus aici,
tocmai terminasem liceul. „Vlashi, fiul meu”, mi-a spus tatăl meu în ziua aceea, „pregătește-te
pentru că te voi duce la universitate”. Am umplut și eu o geantă cu haine, m-am îmbrăcat, m-am
ferchezuit, ne-am urcat în mașină și m-a adus aici. Casei de nebuni îi spunea universitate. Au
trecut douăzeci de ani de atunci...
Îl înțelegea cu greu, pentru că își mânca cuvintele, pricepea mai mult uitându-se în ochii
lui. Din ei venea un fel de chicot vesel, ca o rugăminte sau un sfat de a nu lua lucrurile prea în
serios. Să zâmbești uneori, chiar și în vremuri rele. Chiar și când te năpădește plânsul. Nu știa
cum, dar chiar o făcuse să zâmbească. Găsi ceva să-i spună lui Vlashi și continuă mai departe pe
coridor. Puțin mai calmă acum, mai puțin încordată. Poate că exagera, erau oameni și ei, bolnavi,
nu erau sălbatici care așteptau ocazia să se arunce asupra ei. O liniște trecătoare îi mângâie șira
spinării și decise să se autoconvingă că negrul nu era atât de negru. Nu era cazul să-ți fie atât de
frică de acei bieți oameni. Părea că grijile de până atunci se estompaseră cumva, și ca atare lăsă
amintirile în singurătatea lor, părându-i-se inutil să se oprească asupra lor sau să se preocupe de
necazurile ei, care în comparație cu ceea ce-i vedeau ochii în acel pavilion erau un lux. Drama ei
pierdea din greutate între acele ziduri, frica de nebuni, deși exista încă, începea să dispară și nu
puțin. În acea dimineață a intrat în salonul 9 mult mai ușurată decât fusese în toate acele zile, din
preajma începerii noii ei slujbe. De îndată ce a trecut pragul, nările i-au fost invadate de duhoarea
grea de aer stătut. Amestecat cu miros de iod, medicamente și șmag de mâncare lăsată pe
jumătate și aruncată pe jos de către bolnavii, pe care nu-i vedea pe nicăieri. Nu vedea nimic
altceva decât păturile înălțate precum niște samare, sub care se aflau ei. Acoperiți din cap până-n
picioare, de parcă s-ar fi temut de lumina soarelui care intra prin ferestre. De parcă ar fi fost
obișnuiți cu întunericul nopții și nu puteau suporta chipul zilei. Dintre cei patru, câți erau de
obicei într-o cameră, doar unul nu dormea. Stătea pe jumătate întins, cu spatele lipit de perna de
la capul patului și gâtul întors în lateral. Se uita concentrat la noptieră. Nu-și lua ochii de pe o
ramă de acolo, cu fotografia unei tinere, din câte putea spune privind-o de departe, foarte
frumoasă. Nici n-a observat că a intrat cineva în cameră, gâtul îi era înțepenit, de parcă ar fi fost
băgat în ghips. Ochii erau și ei înghețați, fixați parcă pe viață și pe moarte pe acel chip drăgălaș
al acelei care cine știe ce legătură avea cu el. De parcă aceasta ar fi fost anume singurul motiv
pentru existența lui pe fața pământului. Soarele viselor, aerul plămânilor lui...
Treburi de nebuni, îngăimă printre dinți și începu să curețe. După ce a terminat cu
toaletele, s-a întors în salon. Mai întâi cu mătura, începând de la cel mai apropiat pat în care se
afla unul dintre cei acoperiți. De sub pătură ieșeau zulufi grizonați și deci, nu încăpea îndoială că
era un bătrân. L-a întrebat: „Ești viu, bunicule?!” și l-a auzit răspunzând de sub pătură: „Sunt
viu, fata mea, sunt viu!”. Pe cel cu gâtul înțepenit l-a lăsat pentru final. Când i-a venit rândul, s-a
gândit să înceapă cu noptiera. Să șteargă praful și să facă ordine printre lucruri și nimicurile pe
care le avea acolo. Pachete de țigări, mucuri de țigări aruncate aiurea, brichete, pahare de plastic,
vată, tifon folosit și... rama prețioasă. Când s-a oprit lângă noptieră, ochii i-au căzut pe fotografia
înrămată și acolo i-au rămas. Înțepeni și ea precum cel care nu se mișca niciun milimetru din
poziția lui eroică. S-a aplecat ca să vadă mai bine, să-i dispară perdeaua de ceață de pe gene, să
alunge mirajele vremurilor trecute, imaginația amăgitoare, dar nu, cea din fotografie îi era
cunoscută. Acel chip, acea frunte înaltă, părul acela, sprâncenele acelea, ochii aceia atât de negri,
frumusețea aceea care nu poate fi întâlnită atât de des, le văzuse undeva... Undeva, într-o groapă,
în niște munți, în unele locuri care îi răscoliră cu furie amintirea. Pentru a-i smulge de pe buze
doar un icnet blând:
─ Ce caută Diana aici?! Vru să ia rama în mâini, s-o privească mai atent, să se convingă,
în sfârșit, că ochii nu o înșelau și n-a înțeles de unde a sărit acel monstru furios. De unde
apăruseră acele labe care strângeau cu atâta ardoare gâtul ei fragil...
─ Manoli o sugrumă pe îngrijitoare – auzi ca prin fum – Manoli...

Capitolul 2.

Ca întotdeauna, când se întorcea de la serviciu, ușa i-o deschise soacra. „Chestia neagră”.
Nu era nevoie să sune la sonerie, pentru că bătrâna funcționa ca un ceas exact. Ii urmărea sosirea
de la balconul unde stătea în fiecare zi. O vedea apărând în capătul străzii drepte care ducea către
blocul lor, cea mai nouă construcție de pe acel câmp cu clădiri vechi, și se grăbea să ajungă în
spatele ușii. Pentru a-i deschide la momentul potrivit, ca să nu se supere nora așteptând și, în
același timp, să-i pună acea întrebare zilnică: „Ai venit, fata mea?”, care, de obicei, rămânea fără
răspuns.
Cum rămăsese și acum, așteptând în zadar să audă „Am venit, măi, mamă!”, acea
expresie standard a nurorilor bune (dacă era vreuna), care ei îi stătea ca o piatră nedigerată în
stomac. Nu putea să-i dea satisfacția de a-i fi fiică, să i se adreseze cu „mamă” nici măcar formal;
numai una o născuse și de aceea era prea mult să le spună la amândouă. Distanța aceasta se
produsese de când devenise noră în acea casă, și nici acum nu avea nici cea mai mică dorință s-o
depășească, în schimb, mormăi ceva printre dinți și o ignoră. Lăsând-o să înțeleagă că n-are chef
de vorbă. Întrucât era sătulă până-n gât de propriile ei necazuri. Venea de la o slujbă la care nu
știa dacă va merge din nou a doua zi – dintr-un adevărat calvar, unde un nebun aproape că o
sufocase doar pentru că a atins un colț de ramă. Trecuse prin destule, încă din prima zi la
Balamuc, așa că ar fi fost bine s-o lase în pace. Și ea a lăsat-o, a ridicat din umerii firavi și a
urmat drumul dincotro venise. A ieșit pe balcon, s-a așezat în colțul ei să vorbească cu
chiparosul, ca întotdeauna. Cu basmaua neagră deasupra ochilor, așteptând venirea soțului ei sau
a vreunui alt plecat din această lume. Când oamenii din casă nu-i vorbeau, îi avea pe aceștia.
Porecla „Chestia neagră” nu avea legătură cu basmaua, ci cu laboratorul cofetăriei „Romina”,
unde lucrase atâția ani. Îi venea în vârful limbii, dar ea nu prea o spunea cu voce tare, ca tinerele
nurori de la „Romina”. Toate albaneze, adunate parcă una și una sub osânda de a fi „nurorile
mici”. Pe umerii cărora apăsau normele albaneze ale tradiției, fiind obligate să-i țină pe bătrâni.
Socrul sau soacra, în special pe aceștia, deoarece trăiau mai mult. Iar ea era cea mai mică dintre
cumnate, dar cea mai mare dintre celelalte de la „Romina”, și din respect pentru soțul ei, Dhori,
era rezervată în a o denigra pe femeia care-i dăduse lui viață. Detaliu neglijabil pentru nurorile
prăjiturilor, prima lor preocupare, înainte de a începe munca, fiind soacrele.
─ Ia zi dragă, cum ai petrecut aseară cu acea „Chestie Neagră”, încă n-a crăpat?
Părea că așa se eliberau de un mare chin pe care-l sufereau între zidurile casei, lepădau o
povară care le atârna greu pe umeri, își vărsau năduful, pe care n-ar fi dorit ca soții lor să-l audă.
Cei care înaintea mamei nu puneau pe nimeni. Nici măcar pe cele în brațele cărora stăteau toată
noaptea șoptindu-le la ureche vorbe de dragoste. Deși rezervată, era și ea una dintre ele. Trăia și
ea acea dramă a incompatibilității dintre soacră și noră. Oricât încerca, nu putea s-o vadă ca pe
mama ei; s-o respecte mai mult. Chiar dacă îi iubea fiul cu tot sufletul, foarte puțin din această
iubire i-a putut oferi ei. Mai degrabă, era un obstacol pentru a-l iubi mai mult pe Dhori. Femeia
aceea, îmbrăcată mai mereu în haine închise la culoare, devenise ca o bucată de noapte stând fără
nicio grijă în casă. Precum o negură care îți taie răsuflarea, te sufocă și aștepți cu nerăbdare
momentul să scapi de ea. Momentul în care s-o conduci la groapă și să nu te mai împiedici de ea.
Oricât de ciudat i se părea, de când venise la Atena, se schimbase și ea ca persoană. Lucrul
împreună cu nurorile înapoiate a influențat-o să devină și ea astfel. Nu-i trecuse niciodată prin
minte că și-ar putea dori moartea unui om și, cu atât mai mult, a femeii care i-a născut soțul. Că
va aștepta plecarea acesteia din această lume, ca și cum s-ar dezbăra de un jug care nu era jug.
Că ar fi deranjat-o sănătatea bună, faptul de a fi încă în putere, făcând parte dintre cei care nu
cedează ușor. Că va deveni un chin existența unei sărmane bătrâne, astfel încât o zi în plus în
viața soacrei ar însemna încă una în minus din viața ei. Viețile lor păreau să nu poată continua în
pace, trăind una lângă alta, ca și când ar fi fost destinate să-și scoată ochii una alteia.
Nu știa să spună de ce trebuia să se întâmple așa. De ce toată dușmănia aceea față de
bunica copiilor ei, de-o vârstă cu mama ei, omul casei, poate pentru că nu puteau respira
împreună într-un spațiu atât de îngust. Sau poate că la mijloc era acea poziție a „primei doamne”.
Bătrâna pusese stăpânire pe locul care i se cuvenea ei, iar două prime doamne sub același
acoperiș nu puteau trăi. O umbrea cu prezența ei, n-o lăsa să se simtă pe deplin fericită alături de
cei doi copii ai săi și de soțul ei. Chiar și aceștia erau puși la grea încercare, mai ales Dhori care,
fiind între două femei, era nevoit să aleagă de partea cui să încline balanța. De partea celei care îi
dăduse viață sau a acelei cu care își construia viața. Cu toate acestea, în ciuda tuturor oscilațiilor,
soțul făcuse alegerea, înclina spre mamă. Era foarte atașat de ea. De îndată ce se întorcea de la
serviciu, o tipografie de cărți și ziare, se ducea mai întâi la ea. Îi cerea detalii despre cum și-a
petrecut ziua, dacă s-a plictisit, dacă și-a luat pastila de tensiune, cu cine vorbea puțin mai
devreme, cine venise din lumea celor drepți, a mâncat sau i-a așteptat pe ei să se întoarcă de la
serviciu. Cafeaua de după-amiază pe care o începea cu ea în sufragerie, de multe ori o termina pe
balcon, în compania mamei sale. Nu-și permitea s-o lase singură. Când îi vedea discutând față în
față, mamă și fiu, simțea un laț în jurul gâtului, sufocând-o încetul cu încetul. Dhori simțea asta
și, în loc să i-l elibereze, i-l strângea mai tare. Ca și cum îi tăia răsuflarea cu toată plăcerea, fără
să-și trădeze mama. Nevrând să știe ce va crede ea; soția, sau ceilalți. Că puteau să-i spună
„mamakas”, așa cum le spuneau grecii acestor indivizi, sau „pămpălău”, care era epitetul cel mai
plăcut de către colegele ei de la laboratorul cofetăriei: „Îl pun eu la punct pe pămpălăul meu!”.
Totuși, pe Dhori nu puteai să-l bagi în categoria pămpălăilor, dacă acesta era atributul celor care
își venerează mama ca pe o sfântă icoană și făcea doar ceea ce spunea ea, cuvântul ei fiind lege
incontestabilă în casă. Mai mult decât unul care a capitulat în fața femeii care i-a dat viață, el era
mai degrabă drept. Încerca să mențină echilibrul soacră-noră, să păstreze o balanță care să se
încline în mod egal de ambele părți, era dispus să împace două contrarii, să fie un fiu și un soț
exemplar în același timp. Cu excepția faptului că rămânea ferm și neclintit în privința lucrurilor
esențiale. Vorba vine, despre cine era „prima doamnă” a casei, ceea ce a lămurit încă din prima zi
de căsătorie. Nimeni nu trecea înaintea mamei, nici măcar cea pe care, fără îndoială, o iubea din
tot sufletul. Și căreia îi subliniase încă o dată când se făcuseră cu casă nouă, la etajul al treilea al
acelei clădiri în care locuiau doar greci:
─ În această casă, atâta timp cât trăiește, prima doamnă este mama, nu încape discuție!
Cât de răsfățată s-a simțit bătrâna când a auzit asta, i s-a umplut chipul de bucurie. Pe de
altă parte, s-a arătat nemulțumită, de parcă n-ar fi avut o aplecare specială pentru titluri și
ranguri.
─ Ce sunt astea, măi băiete – suntem una, ce avem de împărțit?!
În timp ce ea, soția, se supăra și bombănea fără s-o audă nimeni:
─ Culcă-te pe urechea aia, că o aranjez eu pe ea, și pe tine odată cu ea!
Repetase deseori asta, încă din primele zile ale căsătoriei, în cazuri de iritare sau certuri
cu bătrâna, dar fără a face vreun pas concret. Influențaseră și împrejurările, întrucât fiind în
Albania și locuind într-o casă împreună cu cei trei frați mai mari ai lui Dhori, nurorile cu greu
ridicau capul. Nici vorbă să întoarcă vorba, mai ales soacrei sau socrului. Era vremea bătrânilor,
cuvântul lor avea încă greutate, erau respectați de tineri, nimeni nu le spunea „dă-te mai încolo”.
Vechea educație avea temelii puternice, până când a lovit cutremurul marii răsturnări. Când
Dictatura i-a cedat locul Democrației, în zorii anilor '90. Când odată cu emigrarea în țările
dezvoltate au fost transferate și cele „nedezvoltate” de până atunci. Când a început era
deschiderii a ceea ce fusese prea închis, a început ciocnirea generațiilor, ignorarea vechiului și
triumful noului. Abandonarea unor obiceiuri, care îi ținuseră pe loc, pentru a îmbrățișa altele,
presupuse mai moderne, mai nobile. Nu știa să spună ce s-a întâmplat cu albanezii care
emigraseră în diferite țări ale lumii, dar pentru cei din Grecia și-a creat o imagine, pentru că ea
însăși locuia aici de ani de zile. Cât despre cum se mai purtau cei tineri față de cei în vârstă,
nurorile față de mamele soților, era suficient ce-i auzeau urechile la „Romina”. De la acele femei
implicate într-o cursă febrilă de schimbare imediată. Recuperarea timpul pierdut, trăitul ca grecii,
privitul bătrânilor ca pe un obstacol, urâțenia caselor moderne, excesul meselor îmbelșugate. Pe
măsură ce abundența, bunăstarea creștea, cu atât inimile se îngustau. Strâmtoare din care nici nu
a putut scăpa sau nu a făcut efortul potrivit pentru a scăpa. Era dispusă să aibă grijă de părinții lui
Dhori, dar de departe, fără să-i aibă acasă. Iar când a murit socrul în Albania, pe bătrână au luat-o
la Atena. Și, conform tradiției, cel mai mic dintre frați trebuia s-o ia în întreținere. Atunci, ea a
anunțat graficul: câte o lună la fiecare dintre fii. Așa cum procedau și grecii în astfel de cazuri.
Tradițiile erau moarte, țară nouă, obiceiuri noi. Cu certuri între cumnate și cumnați, răul a fost
acceptat. O vreme, bătrâna avea să aibă patru case, doar că niciuna nu ar fi fost a ei. Ar fi fost în
plus, musafirul propriilor copii, s-ar fi dus când la unul, când la altul, cu o geanta în care purta
trusoul de moarte, întrucât nu se știa unde o va găsi. Cu demnitatea lezată a mamei, cu mândria
femeii care făcuse atât de multe pentru familia ei, pentru alții, prefăcute în praf și cenușă. Ceea
ce Dhori nu a putut îndura mult timp.
─ Gata cu rândul – le spuse el fraților într-o zi – mama nu e un obiect, pe care să-l
trambalăm de colo-colo, așa că o voi lua eu! Casa mea este și casa ei.
N-a dat înapoi, deși locuiau într-o căsuță mică, construită cine știe când și pe care o
întrețineau văruind-o în fiecare an. Dar, în plus a fost mama și când au primit o casă nouă. Când
s-au instalat în acel bloc nou construit, cu două dormitoare, bucătărie și living spațios, balcoane
mari, pe care nici localnicii nu le aveau, iar bătrâna a fost uitată în casa cea veche. Uimiți de
frumusețea mediului în care aveau să locuiască de acum înainte, nimănui nu-i trecuse prin minte
să întrebe ce se va întâmpla cu mama lor. Unde avea să stea, singură, în ruina aceea în care până
ieri trăiseră toți împreună, sau undeva în casa cea nouă. Ca întotdeauna, Dhori fu primul care își
aminti de ea.
─ O să o lăsăm pe mama acolo? – întrebă fără să-și ierte că se lăsase și el prins în mrejele
luxului și își aminti târziu că familia nu însemnau doar cei doi copii și ei. – Nu se găsește vreun
loc și pentru ea aici?!
Se anunța prima ceartă serioasă soț-soție. În timp ce se aflau în sufragerie și se bucurau
de candelabrele strălucitoare, de tavanul înalt, de masa destinată prietenilor speciali, de rozul
deschis al pereților, de sticlăria cu acea strălucire liniștitoare pentru suflet, iar ea rămase parcă
fără suflet imediat după întrebarea previzibilă din partea lui Dhori.
─ Unde aici – i-o întoarse imediat – las-o să stea acolo unde e, acum toată lumea face
asta cu bătrânii!
Dar soțul gândea altfel.
─ Nu vreau să știu ce fac alții!
─ Și, apoi, unde va sta ea aici, în sufragerie?! Unde va dormi, sunt două dormitoare, unul
pentru noi, unul pentru copii. Să-i dau pe ei afară, asta vrei să spui?!
Se uită în jur de parcă ar fi căzut într-o capcană, căutând un colț, un adăpost pentru cea
care îl purtase nouă luni în pântece, l-a născut, l-a crescut, l-a făcut om și murmură confuz:
─ Putem pune undeva un pat de o persoană, o canapea, atât îi trebuie ei...
─ Unde să punem patul, în W.C.?!
─ Mama mea în closet, vorbești serios?!
─ Vorba vine, n-am spus asta.
─ Ai spus-o, te-am auzit cu urechile mele! Mama este de modă veche, nu poate sta
singură, este obișnuită cu oameni în jur, cu familia, noi suntem familia ei. Fără noi moare, se
duce. Să se ducă vrei?! Ne-a crescut copiii, i-a dus vară-iarnă la școală, i-a ținut de mână să nu-i
calce vreo mașină, să nu se sperie de câini, târându-se așa gârbovită cum era. Acum că nu mai
avem nevoie, ce să facem, s-o aruncăm ca pe o cârpă?! S-o lăsăm în dărăpănătura aia, să se
îmbolnăvească mai mult decât este?!
Cearta a culminat cu acele cuvinte ca un ultimatum, despre cine este prima doamnă din
acea casă. Pe care el i le repetase și de față cu mama, atunci când o aduse în casa nouă, neștiind
încă exact unde va sta. Provizoriu fu aleasă sufrageria și un pat pliant, pe care îl întindeau
noaptea și îl strângeau ziua, dar amândoi știau că trebuie găsită altă soluție. Ea fu prima care
trase un semnal de alarmă: cu bătrâna acolo, toată frumusețea camerei principale a casei avea să
se estompeze. A locului în care ar fi trebuit să primească musafiri. Pereții proaspăt vopsiți și-ar fi
pierdut din prospețime, draperiile ferestrelor albul, mobilierul strălucirea roșiatică, sticlăria
strălucirea de cristal...
─ Ești imposibilă – o întrerupse Dhori – erai bună, când te-ai stricat așa? !
─ De când am venit la Atena!
Între timp, ochii îi rămaseră ațintiți spre balcon, bătrâna se putea acomoda foarte bine
acolo.
─ Tot acel spațiu, putem să-l compartimentăm, cât să încapă un pat de o persoana,
fereastra poate servi și ca ușă, va fi ca o cameră.
După obiecțiile prevăzute:
─ Eu s-o scot pe mama pe balcon, să râdă lumea de mine? Ce ți-a făcut încât nu poți s-o
suporți deloc?! – ideea ei fu acceptată.
În scurt timp se improviză o încăpere de mărimea unui cuibar. Dar, avea tot acel balcon
disponibil, acoperit cu copertină. Avea o masă și scaune unde puteau sta cei care veneau să o
întâlnească și să discute cu ea, prieteni și cunoscuți de demult care locuiau la Atena. Avea flori și
pomi în ghivece mari, precum chiparosul, care s-a dovedit a fi cel mai de preț prieten al ei.
Vorbea cu el ore întregi, încât credeai că o ascultă de parcă ar fi fost o persoană vie. Își descărca
cu el poverile sufletului, își amintea de trecut, îi trecea dorul de cei plecați în Paradis. În special
de soțul ei, căruia nu-i lăsa nimic fără să-i spună. Asta făcea și după atitudinea rece a nurori abia
venită de la serviciu, care nu i se putea adresa cu „mamă”. Vorbea cu chiparosul, fără să-și ia
privirea de la ușă. Neliniștită, de ce fiul întârzia să se întoarcă de la serviciu. La fel simțea și ea,
iar după ce s-a spălat, s-a schimbat, a făcut cafeaua și a pus ceștile pe măsuța joasă dintre
canapelele din sufragerie, și-a fixat privirea pe ușă și pe ceasul de perete.
─ Ce s-a întâmplat cu el – îi scăpă între timp – a întârziat mult astăzi?!
Era ca și cum i s-ar fi adresat bătrânei, să împartă îngrijorarea cu ea, și nu degeaba
aceasta părăsi balconul și veni să-i fie alături. S-o întrebe cu sângele stricat în ochi:
─ Ce s-a întâmplat cu Dhori, de ce întârzie, a pățit ceva?!
Regretă imediat acel moment de slăbiciune, acel mod de invitație pentru îngrijorarea
comună, topirea gheții dintre ele, trebuia să-i îndure și ei fantezia acum.
─ Ce să i se întâmple, dragă – o repezi furioasă – numai la rău te gândești!
─ E cu mașina...
─ Așa și?!
─ Au loc accidente în fiecare zi!
─ Usca-ți-s-ar limba aia să ți se usuce! De ce te-am provocat, că bine îți era pe balcon!
Avea ea însăși această teamă, dar nu voia s-o împartă cu femeia care îi făcea umbră în
acasă. Cu cât se apropia mai mult de ea, cu atât încerca s-o țină mai departe pe bătrână. Îi venea
de la sine, oricât s-ar fi dojenit: „Nu faci bine așa!”. Pe de altă parte, o putea vedea mai degrabă
ca pe un obiect în casă, dar nu putea nega că era de neegalat ca mamă. Devotată, atentă,
îngrijorată față de odrasla ei până în vârful unghiilor. Observase asta de mult și o vedea și în acel
moment, când stătea ochii pe ușă, tremurând de agonia așteptării. A văzut-o și când, în sfârșit, a
venit Dhori, iar în loc de cuvinte, posibile întrebări, s-a grăbit să-l verifice din cap până în
picioare. Asigurându-se că n-avea răni pe față, cheaguri de sânge undeva pe corp, zgârieturi sau
hainele rupte din cauza impactului cu asfaltul.
─ Maică-ta crede că ai făcut accident cu o mașină – își lămuri soțul surprins de gesturile
mamei – că ți-ai rupt vreo coastă și ascunzi...
După ce și-a liniștit mama, convingând-o că e bine, că nu are ce să i se întâmple, întrucât
merge ca broasca și are și binecuvântarea ei, s-a întors către ea.
─ Cum a fost prima zi cu ei? Numai la tine mi-a stat gândul azi.
─ Skata1 - îi răspunse ea în greacă – unul era gata să mă sugrume, doar pentru că voiam
să privesc o fotografie!
─ Nu înțeleg nimic!
Ea îi povesti în detaliu. Acolo era o porcărie în care înnebunește și cel cu toate țiglele pe
casă. Te ajunge răul când nu te aștepți, tu mergi să-i cureți locul în care stă, să ștergi pe jos, să
aduni praful, în timp ce dementul îți vine de hac. Te poate bate, că așa-i vine, sau să te sufoce...

1
Un căcat.
 ─ Dacă așa e, nu te mai duce – o sfătui Dhori după ce o ascultă până la capăt – vom găsi
un alt loc de muncă!
─ Toate locurile de muncă pe noi ne așteaptă, nu vezi ce se întâmplă, criza se adâncește
din ce în ce mai tare.
─ Văd, și la noi au făcut restructurări.
─ Nu ți-am povestit despre femeia din fotografie... Îți amintești de Diana, fiica Martei din
Shkodra, care au venit la noi acasă?
─ Desigur, cum să nu, dispăruta pe care am căutat-o împreună în „Omonia”.
─ Păi, în fotografia aia pe care grecul ăla nebun o păzește, e o fată care seamănă izbitor
cu Diana.
─ Și, ce adică, câți oameni seamănă pe lumea asta!?
─ Știu asta, dar nu-i pot uita ochii, de parcă ar fi vorbit, de parcă ar fi vrut să-mi spună
ceva!
─ Ei, asta-i acum! Și ce să-ți spună, nu cumva ai început s-o iei și tu puțin razna?!
─ Nu-ți bate joc, zi ce vrei, dar e ceva aici...

Capitolul 3

De câteva zile o urmărea de la balconul clădirii de vizavi. Chiar dacă se prefăcea că se

află acolo întâmplător, să contemple cel mai nou cartier al Tiranei, muntele Dajti în depărtare,
amurgul care îi potența toamnei vălul conabiu, străzile pline de mașini sau canarul din colivia de
lângă ușă; era convinsă că iese pentru ea. Să o privească, în timp ce apărea în balconul ei ca să
întindă rufele pe sârmă, să dea cu mopul pe gresie, să ude florile sau să bea cafea afară.
 La început, îl zărise din interior, în timp ce spăla vasele în chiuveta din bucătărie. Privi pe
fereastră în virtutea inerției și ochii i se opriră asupra vecinului necunoscut. Stătea sprijinit de
balustradă, cu ochii ațintiți pe tocul ușii de la balconul ei. Ca vânătorul care așteaptă să iasă
prada. Un tânăr ca el, poate cu câțiva ani mai în vârstă decât ea, frumos din câte își dădea seama
de la distanță, care, fără îndoială, aștepta s-o vadă. Ea locuia cu mama și cu tatăl său, și era
imposibil ca vreunul dintre aceștia să fi fost motivul stăruinței lui de a o pândi.
De când se stabilise cu familia în capitală, în acea zonă în care la sfârșitul anilor 90
veniseră mulți din diferite părți ale Albaniei, dar majoritatea, ca și ei, din nord; cu privirea de
vânător a bărbaților avea să se confrunte în fiecare zi. De câte ori ieșea din casă pentru a merge la
serviciu, la plimbare sau la cafea. Alături de acea foame și ochi lacom de femei, de sâni, fese și
picioare neacoperite; însoțite de cuvinte provocatoare, dar și neplăcute, izvorâte din fervoarea
dorinței. Odată cu schimbarea sistemelor, când au căzut zăvorârea de fier, restricția sexului și
norma prezenței feminine, albanezii au luat cu asalt parcă orbiți ceea ce nu putuseră trăi înainte.
Mai mult decât pentru pâine, ochiul le plângea după o femeie. Pentru o relație, o aventură, o
amantă. Locul dragostei era luat de dorință. De sex. Dacă se spunea încă „te iubesc”, în minte era
„te doresc”. Toată societatea se îmbolnăvea de această epidemie, nu doar cei de pe stradă, care
agățau orice, și care vedeau femeile doar ca pe o sursă de plăcere, ca pe o potențială pradă. Ea
stătea departe de ei, retrasă, își vedea de drumul ei neacordându-le atenție și lăsându-i să fiarbă în
febra masculină pe care le-o trezea. Pricepere a femeilor frumoase, ca ea, cele mai râvnite de
derbedeii plictisitori. Deși nu țintea sus, și se considera „normală” ca înfățișare, alții vedeau în ea
ceva deosebit. Ceva pământesc, provenit din calități morale care erau interpretate poate, ca
depășite de către opinia generală, perimate, dar care pentru ea continuau să fie respectate,
importante și necesare. Cu prezența lor, încă purtând pe umeri și o grație a culmilor muntoase
unde se născuse, trăsăturile fizice deveneau mai evidente decât erau. Beneficiau de o altă alură,
aceea pe care o aveau doar femeile dificile. Cele ce nu se lăsau înșelate de vorbe frumoase, nu
răspundeau tachinărilor, superlativelor, devenind astfel și mai dorite de către trântorii străzii, cu
care n-avea nimic în comun. Întrucât ea nu visa momentul, ci năzuia eternitatea. Nu se dădea-n
vânt după aventuri, ci era însetată de iubire. Iubirea adevărată, mare, care se întâmplă o dată în
viață, dar care te face fericit pentru totdeauna.
Stabilirea la Tirana o vedea mai ales ca pe o oportunitate de a întâlni a ceea ce îi lipsise
până atunci: dragostea. Voia să iubească și să fie iubită, nu-l aștepta pe Prințul visurilor ei din
copilărie, îi era suficient să dea peste bărbatul potrivit. Băiatul care să-i fura inima, care să nu fie
ca ceilalți, care putea să fie coate-goale, dar cu sufletul și inima pline. Înainte de a avea un chip
frumos, trebuia să fie un om bun. Dar timpul se scurgea, lunile treceau și omul potrivit nu se
întrezărea nicăieri. De parcă s-ar fi pierdut printre turma vagabonzilor, zgomotul capitalei,
agitația cotidiană, până când a apărut cineva care a făcut diferența. Se grăbea pe o stradă
principală, undeva în centru, când observă că era urmărită. O socoti una dintre multele, așteptând
să audă: „O, stea!”, „O, inimă!”, „Mânca-ți-aș păsărica!” și alte expresii dintre cele mai vulgare,
dar cu totul și cu totul altceva îi ajunse la urechi:
─ Tu nu ești ca celelalte!
Se opri, picioarele o trădară, de parcă n-ar mai ascultat-o.
 S-a întors, l-a privit, avea o privire de om vinovat, afectat, care te făcea să te simți în
afara pericolului. Te îmbia să ai o oarecare apropiere cu el, să ți se pară cunoscut de mult timp, și
să-ți dorești neapărat să vorbești cu el:
─ Dar, de unde știi tu că nu sunt ca celelalte?!
─ Văd în interiorul tău!
Se căi imediat că-i vorbi, asta aștepta el, să se oprească, să-i capteze atenția, s-o prindă în
cârlig, apoi urmau șiretlicurile, vorbele dulci, jurămintele: „Am fost orbit de frumusețea ta!”.
Doar atât și era de-ajuns să-i întoarcă spatele și să-și continue drumul, dar curiozitatea se dovedi
mai puternică.
─ Și ce găsești acolo?!
─ Mândrie feminină, pe care nu este ușor s-o posezi.
Plecă fără nici cea mai mică ezitare, dar lăsă în urmă ceva din sine. Ceva ca o nuditate a
sentimentelor, ceea ce lui îi dădea dreptul să creadă că arde în tăcere pentru a o avea. S-o fi
cuprins în brațele lui viguroase, să se piardă la pieptul lui viril, să-i fi sărutat buzele care dădeau
impresia unui temperament puternic. Deși tânăr, părea destul de bărbat. Exagerat de încrezător că
ar putea realiza orice și-a propus. Că era greu să-i scapi. De parcă ar fi posedat-o, fără s-o fi atins
încă, urmând să vină zile și nopți care n-ar fi avut alt chip decât imaginea lui. Soarele și luna ar fi
strălucit doar prin ochii lui. Simțea că se vor regăsi din nou foarte curând. Ea însăși își dorea
asta, deși nu mișcase nici măcar un deget ca să se întâmple. Numai că el, după o pândă aproape
zilnică de la distanță, îi tăie calea pe când ea se întorcea acasă de la serviciu. O alee puțin
circulată, parcă ascunsă sub plopii cu frunze îngălbenite.
─ Mă urmărești insistent – vorbi ea prima – ce vrei de la mine?!
─ Să ne căsătorim, să fii soția mea!
Râse de superficialitatea lui în chestiuni pe cât de esențiale, pe atât de etice. - Cum de,
pare atât de ușor, nu mă întrebi o dată dacă te iubesc sau nu?!
─ Cum așa, atât de simplu ți se pare, nu întrebi mai întâi te iubesc, nu te iubesc?
─ Nu, pentru că știu că mă iubești. Și eu te iubesc, mult, nu există cuvânt care să descrie
cât de mult...
Lăsă declarațiile, pentru a face ceea ce și ea aștepta. O trase brusc de mână și o sărută la
fel de aspru pe buze. Primul ei sărut cu un bărbat, care, deși îi plăcea, nu putea nega întrebarea
care îi lovea tâmplele în toată acea confuzie de fierbere a sângelui: „Să fie asta dragostea?!”.
Nu asta era, trăi o dezamăgire dureroasă câteva luni mai târziu. Când el își arătă
adevărata față. De bădăran incorigibil, căruia îi plăcea femeia acoperită cu hijab, cap plecat în
fața lui, o pisică de casă, care ar fi trebuit să aibă ochi doar pentru el. O femeie a cărei demnitatea
și mândria trebuiau zdrobite cu orice preț. Cu forța bărbatului, a masculului care trăiește doar
pentru a sparge nasul soției sale. L-a alungat, iar celor care o întrebau: „De ce s-a stricat atât de
repede?”, le răspundea la fel: „Vreau bărbat, nu vreau țap!”. O copleșise de ura față de sămânța
masculină, încât pentru oricine se apropia de el, candidați la căsătorie, admiratori și iubiți
înfocați, nu spunea decât un cuvânt. „Iată un alt țap!” S-a închis în sine, nu voia nici prieteni, nici
colegi, o sufoca casa, Tirana, aerul pe care-l respira îi părea îmbâcsit și, parcă pentru a-și reveni,
în fiecare weekend ieșea pe dealurile lacului artificial. Cu păduri considerate plămânii orașului.
De mână cu dragostea ucisă mergea pe alei lipsită de gânduri, se plimba din loc în loc, oprindu-
se doar atunci când întâlnea cupluri care se sărutau. Îi urmărea de la distanță, ascunzându-se în
spatele unui buștean sau al unui desiș, furând dragoste. Și, parcă leșul pe care îl trăgea de mână a
reînviat. În aceste circumstanțe, l-a descoperit pe noul său admirator. Străinul care o urmărea de
la balconul clădirii de vizavi. În mod surprinzător, nu zise ca mai înainte, „Uite încă un țap!”, nu
i-a ieșit pe gură, cine știe de ce.
De îndată ce termină cu vasele, ieși pe balcon. Mai degrabă, pentru a vedea reacția lui,
convinsă fiind că-i va transmite pe calea aerului un mesaj, de genul „Pe tine te așteptam, în
sfârșit ai venit!”, dar el a procedat cu totul altfel. S-a îndepărtat în grabă de balustradă, s-a jucat
puțin cu canarul și a intrat. Lăsând impresia că nu-l interesa ea. Lăsă în urmă indiferență, dispreț,
care nu trecură neobservate din partea ei. Răsfățată de atenția bărbaților, se simți rănită de
ignoranța cuiva cu care nu-i ieșise precum se aștepta. Acum deveni ea mai curioasă în legătură cu
vecinul neprevăzut. Voia să știe cine este, de unde era, când a luat casa în acel bloc, cu cine mai
locuia acolo. A îndesit ieșirile în balcon, și-au încrucișat câteva priviri rapide de la distanță și era
din ce în ce mai convinsă că nu-i era indiferentă. Dimpotrivă, întindea cu grijă capcana în care
avea să cadă ea. Înaintea ei, a avut impresia că deja căzuse tatăl ei, care începu într-o zi să-i
vorbească despre el.
Se numea Artur, era din Vlora, trăia la Atena, venise să-și vadă mama bolnavă, să
găsească pe cineva care s-o îngrijească și avea de gând să plece din nou. Întrebând cine putea
face asta, îi venise și lui rândul să se cunoască. În ciuda diferenței de vârstă, au devenit prieteni.
Lucra și el paznic, la Security, într-o vilă a bogaților, și de aceea îl striga „colegu”. Se opriseră de
mai multe ori la o țuică, în barul de lângă agenția de autobuze unde lucra ea, fără să-l lase să
bage mâna în buzunar.
─ Plătesc eu, că primesc mai mult decât tine, cu salariile astea pe care le aveți voi, moare
bietul om.
Avea inimă de aur, muncitor, n-avea somn de grija mamei lui, unde mai găsești așa băieți
astăzi! L-a adus și acasă. Într-o duminică după-amiază, erau afară, pe aleea din fața blocului, și îl
luă de braț.
─ Azi vom bea din rachiul meu!
Nu a obiectat prea mult, a acceptat. A dat mâna mai întâi cu mama ei, apoi cu ea. Cu
mâinile împreunate, s-au privit ochi în ochi, de foarte aproape acum, fără distanța care separa
cele două clădiri. Cu o concentrare deosebită din partea ei, de parcă ar fi vrut să privească
dincolo de ceea ce era evident și trebuia să înțeleagă dacă aceasta era o simplă vizită a lui sau
dacă se ascundea altceva la mijloc. Și avu senzația că vrea s-o evite. Să se ferească, să lase
impresia oaspetelui desăvârșit, care se bucură s-o vadă pentru prima dată. Cât timp a stat; au
umplut și golit pahare de rachiu, au vorbit despre Vlora lui și Shkodra lor, extinderea Tiranei în
acea zonă, au râs repetând „Țara asta nu se face bine!”, au înjurat sau lăudat Grecia; în schimb, ei
nu i-a aruncat nici măcar o privire. Nicio încercare din partea lui de a o invita la conversație sau
de a schimba o părere. Lăsa impresia unui tânăr serios, matur și trecut prin viață, nu ca cei care
pierdeau timpul prin cluburile din Tirana. Înainte de a pleca, și-a cerut scuze că a venit cu mâna
goală. A mulțumit pentru primirea călduroasă și și-a luat la revedere mai întâi de la părinții ei.
Cărora le-a oferit și un zâmbet sincer, ceea ce îl făcea mai atrăgător și oarecum misterios. Care
dispăru în momentul în care a dădu mâna cu ea. Pentru ea n-a avut zâmbet, undeva se blocase, se
topise, iar asta nu i-a scăpat de mamei ei, care, de îndată ce ușa s-a închis nu a ezitat să spună ce
intuise.
─ Ăsta a pus ochii pe Diana – vorbi de parcă ar fi descoperit vreo conspirație de stat – să
vezi când o va cere într-o zi de nevastă!
Tatăl trecu ușor peste acea predicție, cu un „Lasă-l s-o ceară, sunt băieți, vor să se
căsătorească”, în timp ce ea își aminti porecla cu care obișnuia să pedepsească bărbații.
─ Nu cred că e așa de țap – îngăimă înfundat – să mă ceară la părinți ca pe vremuri.
Și chiar nu voia să-l includă în categoria țapilor, fiindcă până la urmă era de lăudat. Se
îngrija de părinți, lucra în Grecia, luase viața în piept, ce să-i fi cerut mai mult unui tânăr.
Inclusiv prietenia cu tatăl ei, părea fără îndoială o modalitate de a o cuceri pe ea, dar asta n-o
înjosea cu nimic. Poate că încerca să rămână cumva cu ea, să lase o urmă, un semn înainte de a
face pasul decisiv și a reușit. Și-a făcut loc, s-a remarcat ca bărbatul al cărui zâmbet a dispărut la
contactul cu ea. Acceptând astfel o slăbiciune a inimii pe care numai ea i-o putea provoca. Aceea
că o iubea, dar nu avea curajul să-i iasă înainte, să-i spună în față. Deși satisfăcută/flatată în
orgoliu de acest lucru, ea nu a uitat să-și exprime și neîncrederea în același timp.
─ Te iubește, te iubește, culcă-te pe urechea aia, stai să vezi când și-o arăta adevărata față
și ăsta.
Între timp, dispăruse, n-o mai urmărea, nu mai ieșea pe balcon, nu-l mai întâlnea pe
stradă și începuse să-i lipsească. Se intersecta cu tot felul de trecători pe trotuare și se mira cum
nu se arătă el. Auzea o voce asemănătoare cu a lui și își întorcea brusc capul. Îi aruncau cuvinte,
chiar și murdare, și se întrista pentru că nu le auzea de la el. Ori se juca cu răbdarea ei, devenind
mai indispensabil, mai prezent prin absență, ori nu simțea nimic pentru ea.
Nu voia să accepte ultima variantă, se simțea abandonată, ignorată, rănită, cu mândria
zdrobită, cel puțin. Ar fi vrut ca cineva s-o poarte în gând sau și mai bine, în inimă, să nu poată
trăi fără ea. A înțeles esența adversității ei față de bărbați: îi ura pentru că nu-l găsea pe cel mai
bun dintre ei, bărbatul adevărat, și nu pentru că inumană. Întrucât, deși îi închisese ușa iubirii,
aștepta mereu cu ochii fixați spre ea. Deoarece, nu se putea trăi fără iubire, fie și în forma ei
nepământeană, a viselor. Luată cu împrumut de la alții, care se iubeau cu adevărat, se sărutau
departe de ochii lumii, prin parcuri și păduri, fiind absolut doar a lor, precum cuplurile pe care le
urmărea când ieșea pe dealurile lacului. Deși răpită, furată astfel, această iubire era mai loială
decât cea obișnuită, nu te părăsea niciodată. Se putea simți bătrână înainte de vreme, dar pentru
ea exista întotdeauna timp. Care devenea și mai prețios atunci când era înconjurată de vulgaritate
sau indiferență punitivă, precum cea a acestui Arthur, de neînțeles acum.
Parcă pentru a se regăsi/reveni mai bine, rupându-se și de acele fire fragile care-o legau
de vecinul pe care nu-l întâlnea/afla nicăieri, a intensificat ieșirile la lac. Chiar și în mijlocul
săptămânii, sau când avea vreo dimineață liberă. În diminețile în care îi cuibărea la sânul ei și pe
ei, pe cuplurile care îi ofereau și ei puțină. Îi dăruiau acea scânteie sufletească și acea dulce uitare
de sine/reverie, care o făceau să se simtă vie.
 Absorbită așa, într-una din ieșirile de la mijlocul săptămânii, în timp ce îi urmărea pe cei
ce se sărutau puțin mai departe, sub soarele care topea miezul/zgârci iernii, observă cu întârziere
pașii ușori din spatele ei. De parcă cineva s-ar fi apropiat de ea cu grijă, delicat, de parcă n-ar fi
călcat pe pământ, de parcă ar fi călcat în aer. Cum se întâmplă doar în vise. În cele pe care le
inventezi cu ochii deschiși, ca să împlinești ceea ce nu ai. De care ți-e dor și îți dorești mult să-l
ai. Îi era dor de iubire, îi era dor de el. O persoană fără nume care s-o țină în brațe, să-i murmure
vorbe de dragoste, s-o sărute pe buze, precum făcea băiatul cu fata de pe banca de vizavi. Totul
era născocire, fantezie a creierului ei, nimeni nu se apropia, n-avea niciun motiv să întoarcă
capul; pentru a-și veni în fire când era prea târziu. Când două brațe vânjoase au prins-o de talie și
o voce cunoscută i-a șoptit la ureche:
─ Diana, te iubesc, te ador! Am fost în spatele tău în tot acest timp, ți-am călcat pe urme
fără să fiu văzut, așteptam această ocazie.
Ea se chirci precum puiul de pasăre prins în capcană și nu putu spune decât două cuvinte:
─ Artur, ce faci?!
Și nimic mai mult, s-a lăsat în mâinile lui. Visul o stăpâni, o întoarse spre el, se făcu buză
care-i căutau buzele... La fel de rapid pe cât a ars în gura aceea de foc, pe atât de iute s-a
desprins. S-a îndepărtat, fără să spună nimic, urmărită de jurăminte de dragoste și ce i-o mai fi
spus el, care a rămas în urmă:
─ Voi veni acasă, să te cer la părinți, ne logodim și plecăm în Grecia!

Capitolul 4

De la toaletele din capătul coridorului, plecă încărcată ca naiba. Cu găleata, bidonul cu

clor, mătura și mopul. Dacă ele se certau în jurul ei, ea se certa cu ea însăși. De ce s-a întors la
acea slujbă!? De ce era osândită să șteargă căcații nebunilor?! De ce o punea soarta la asemenea
încercări, încât nu îndrăznea să spună „Nu!”, să refuze ceea ce nu-i plăcea. Sau de ce se agăța de
o promisiune pe care aproape o uitase, făcută unei vechi prietene, când nici aceasta n-o mai
deranjase din acea zi îndepărtată, în care împărtășise cu ea grozăvia în legătura cu fiica ei. Cu
Diana, care i se arătă după atâția ani într-unul dintre saloanele acelui pavilion de demenți, dându-
i de înțeles că nu poate scăpa ușor de trecut. Că el, vădit sau nu, te urmărește toată viața. Așa cum
o urmărea o ispravă din copilărie care, mai ales în acel moment, nu putea să nu-i revină în minte,
însoțită fiind de mirosul puternic de căcat proaspăt. Duhoare insuportabilă, încă de când era o
fetiță drăguță, cu cozi împletite, care fugea de îndată ce făcea caca pe jos. Alerga încotro vedea
cu ochii, doar pentru a evita acea putoare. Părinții ei râdeau când o vedeau alergând, cine știe ce
gândeau că va deveni fetița lor când va crește, de unde să fi știut că va ajunge să șteargă/curețe
WC-urile grecului...
Fluxul amintirilor din copilărie i fu întrerupt brutal, de o priveliște absurdă. Insuportabilă,
scandaloasă și pe care nu se așteptase s-o vadă vreodată. Grea/gravă și, totuși, nu putea să-i
întoarcă spatele și să plece. Să fugă, așa cum făcea când era mică. Acum era o femeie în toată
firea, la vârsta maturității, care n-avea voie să intre în panică. Să arunce uneltele și uniforma și
să-l dea dracului de pavilion. Și pe nebunul care-i ieși înainte de îndată ce trecu pragul toaletei,
stând cu picioarele încrucișate lângă propriul rahat, lăsat direct pe gresie. Se uita la el, îl
amesteca cu degetele, îl apropia de gură, șovăind dacă să-l mănânce sau nu. Iar când a văzut-o, a
decis... l-a mâncat. Îi veni să verse, leșină, n-o mai ținură picioarele. Căzu pe jos împreună cu tot
ce ținea în mâini, chiar lângă cel care o privea surprins, de parcă ar fi spus: „Ce s-a întâmplat cu
ea?!”.
De ea se ocupară ceilalți. Îi aruncară apă rece pe față și își reveni printre picăturile ce-i
curgeau ca lacrimile de sub gene. O asistentă îi măsură pulsul, iar bolnavii începură să discute
între ei cel mai recent eveniment din Secția 7.
─ Noua femeie de serviciu a leșinat după ce l-a văzut pe Noti mâncând căcat!
Efi o duse în camera lor, să se adune înainte de a-și relua munca. O încurajă tot timpul,
răbdarea era la urma urmei arma potrivită pentru a sfida și în final a triumfa asupra greutăților
vieții. În definitiv, ea știa: la balamuc ai parte de nebuni. Aveau de-a face cu bolnavi la creier, era
normal să se întâmple și aceste lucruri. Efi îi arătă solidaritate colegială, până se obișnuia cu
mirosul excrementelor umane, încât să i se pară că miros a schinduf, toaletele le va curăța ea. O
lăsă singură când fu strigată. Cineva vărsase cafea pe jos.
─Vezi – îi spuse ieșind – aici trebuie să fii prompt în orice moment!
Privi de jur-împrejur, neștiind încotro s-o ia, să reia curățenia sau să-și ia geanta în care
ținea cele mai necesare lucruri și să plece. Să nu mai audă de casa de nebuni. N-a ales niciuna
dintre variante, ci a preferat să se privească într-o bucată de oglindă, fixată pe spatele ușii, dorind
parcă să se întâlnească pe sine. Se sperie de chipul gălbejit care îi apăru în fața ochilor, cu
privirea pierdută și părul dezordonat.
─ Cum ai ajuns în halul ăsta, măi, nefericito – în doar două zile la nebuni?! Ce-ți trebuia
încurcătura asta, de ce nu pleci să-ți aduni mintea, las-o și pe Diana în treaba ei, vezi-ți de ale
tale, că nu sunt puține!
Chipul din oglindă părea nemișcat, îi făcu clar că n-o va lăsa. La mijloc nu era numai
credința, respectarea cuvântului dat, era și curiozitate, rezolvarea dilemei referitoare la femeia lui
Manoli. Era într-adevăr Diana, fiica Martei și fosta ei elevă, sau vreo grecoaică care semăna cu
ea.
Înainte de a părăsi oglinda și a ieși, își aranjă și câte o buclă. Își frecă obrajii cu buricele
degetelor, să se înroșească puțin, își netezi sprâncenele cu salivă și în final scoase limba:
─ Pentru cine te aranjezi așa, bolnavi ai aici, debili la creier, mai bine ai grijă să nu
înnebunești tu, asta să faci! Găsi timp să se descarce și pe ghinionul ei, pe acea forță oarbă care o
făcea să se zvârcolească prin niște șanțuri extenuante până când respira. Care îi întindea capcane
în care cădea fără să-și dea seama, și fără speranța că va putea scăpa vreodată de ele. Un fel de
capcană constituiseră și profesoratul ei în nordul Albaniei, cunoașterea și prietenia cu Marta,
simpatia pentru fiica ei, Diana, despre care credea că va deveni cântăreață; fără a le lăsa deoparte
pe celelalte care aveau să vină după. Emigrarea la Atena, sosirea crizei, închiderea fabricii de
dulciuri, angajarea la Casa de Nebuni, camera în care avea să i se arate Diana sau sosia ei, ca și
cum s-ar fi închis un cerc care intenționa să-i testeze caracterul. Pe de altă parte, întrucât totul
oscila între hazard și nebunie (ieri unul dintre ei aproape că a sugrumat-o, iar azi altul își
mănâncă rahatul), aflându-se într-un mediu cu nebuni, îi era frică să nu înnebunească ea însăși.
Nu cumva slujba care îi ieșise în cale era următoarea capcană pentru împlinirea poruncii lui
Dumnezeu: din femeie de serviciu a acelui pavilion, să ajungă pacienta lui...
Pentru a scăpa din acel cerc vicios care o absorbea fără milă, s-a repezit la muncă. Părăsi
cu oarecare elan încăperea, dornică să se desprindă de ieri și de azi, de nătărăi, coincidențe și
necesități, vise și deziluzii, bune și rele, normale și absurde, amintiri îndepărtate și impresii
proaspete; pe scurt, să-și golească mintea de tot. Să poarte pe umeri un craniu gol, pustiu,
întrucât așa ar putea să-și păstreze acel loc de muncă, iar acei bieți anormali să i se pară normali.
Ochii i s-au umplut de ei, între timp, ieșiseră toți pe coridor. Bărbați și femei, fete și băieți,
bătrâni și bătrâne, de îndată ce au văzut-o, s-au întors imediat cu fața spre ea.
Își puseră mâinile în cap, izbucniră în râs, o arătară cu degetul și se așezară pe ciuci ca la
comandă. De parcă își făceau nevoile pe jos și începeau să le amestece cu mâna... Fără să aștepte
ca, în sfârșit, să clarifice acea imagine, să se convingă dacă este reală sau produsul unui creier
necoordonat; se întoarse imediat înapoi. Hotărâtă să renunț la slujbă și să plece acasă.
─ Unde mergi – îi tăie Efi calea – din nou te-a supărat vreunul dintre ăștia?
─ Am plecat, nu pot să continuu aici, o să văd dacă îmi găsesc alt loc de muncă.
─Nu se predă omul atât de repede, rezistă mai întâi, se luptă...
Era pe cale sa îi întoarcă vorba zicându-i: „Ce dorințe ai și tu, cu cine să mă lupt, n-am de
gând să ajung ca ăștia!”, dar, între timp observă că nu vorbise Efi. Era altcineva, dintre cei cu
uniformă albă, un doctor sau o asistentă. Tânără ca vârstă, în jur de patruzeci de ani, simpatică,
cu fața ovală, părul castaniu, pieptănat cu grijă, ochi foarte agili. O urmărea de parcă ar fi fost ea
cea bolnavă și nu cei care alergau în sus și în jos pe coridor.
─ Te aștept în birou – continuă – ceva o să găsim să ne spunem noi două!
A plecat convinsă că o va urma.
─ Este Rena, psihologul secției – o lămuri Efi – trebuie să mergi!
─ Nu sunt bolnavă, Slavă Domnului că încă am mintea întreagă, ce să vorbesc cu ea?!
─ Are ea ceva să-ți spună, ascult-o întâi, toți doctorii și asistentele din această secție sunt
bune, dar Rena e de neegalat.
Se lăsă convinsă. O luă în aceeași direcție în care plecase psihologul. Făcut acolo unde a
plecat psihologia. Biroul ei era la capătul coridorului, din partea opusă toaletelor pe care nu
putuse să le curețe. Intră la câteva minute după ea. Un ambient obișnuit pentru un medic: biroul
cu bustul lui Hipocrate deasupra, flori artificiale în colțuri, picturi suprarealiste pe pereți,
diplome câștigate cu efort în jur, fotolii confortabile din meșină neagră și un raft mare cu cărți, de
diferite formate. S-a așezat în fotoliul de lângă acestea, întrucât Rena căuta ceva într-un sertar și
nu era atentă, se uita la ei cu ochii. Pe lângă cărțile de medicină, le remarcă și pe cele care ar
trebui să aparțină literaturii; în principal romane. Avea multe din astea acasă, mai multe în
albaneză și mai puțin în greacă, soțul ei, Dhori, le cumpăra sau le primea și își arunca și ea câte
un ochi pe ele.
─ Îți place literatura?! - a întrebat psihologul și privindu-l a spus: - Sunt mai multe cărți
de meșteșuguri, dar sunt și romane. Și-a luat ochii de la raft. - Îmi place, am citit devreme, aici
mai puțin, că nu te lași de la muncă. Literatura și muzica au ceva în comun, în ceea ce privește
amprenta pe care o lasă asupra sufletului uman. A tăcut, să se întoarcă în sine: „Punctul care nu
contează pentru tine, găsește pe cineva căruia să-ți vinzi mintea, asta te omoară cu diplome, în
timp ce tu, și cel pe care l-ai avut, ai mers degeaba. Vei arata ca ai un anumit nivel, clasa, nu esti
ca ceilalti curatenitori, intr-un cuvant.” - Bravo, bine cititi, asta se intampla rar cu curatenia! -
Am devenit curatar din necesitate, de cand am venit aici, la Atena, in Albania am fost profesor,
am predat muzica. Ea a spus asta foarte trufaș, de parcă și-ar fi răzbunat pe mândria ei rănită,
care, mai ales în acele vremuri, în acel pavilion, fusese călcată mai mult ca niciodată. Efi a fost
primul care a aflat că nu este sfârșitul lumii, acum Rena, mâine toată lumea va învăța, nebuni și
nu nebuni. Mult mai bine! - Îmi pare rău, - psihologul aruncă o privire atentă, - da, e în regulă,
munca nu este o rușine. Și școala nu face o persoană, viața o face. Îmi place să vorbesc cu
oameni obișnuiți mai mult decât cu cei care poate au o pungă de diplome, dar nu au învățat nimic
din viață. Vocea calmă a Renei îl biciui peste față ca un bici; i-au ars pomeții, trebuie să fi fost
prăjit. „Stai în locul tău, soția mea, nimeni nu va ști ce ai fost cândva, ceea ce contează este ceea
ce ești astăzi, suficient de agățat de gloria trecută!” - Și îmi place literatura, - doctorul parcă
găsește ceva care să-i apropie pe amândoi, - de vreme ce am timp limitat, mă trezesc la patru
dimineața, citesc până merg la muncă. Un roman care îmi place, nu-l las până nu-l termin. Cititul
mă face să mă simt bine, încep ziua cu mai mult optimism, parcă cu spirit reînnoit. În tinerețe am
încercat să scriu singur, dar a fost o flacără care s-a stins rapid. - Și soțul meu, - a dansat, din nou
cu exaltarea ei, - de la profesor de matematică a devenit scriitor. Lucrează într-o tipografie, portar
de cărți și ziare, dar această meserie i-a trezit și vechea dorință de a scrie. S-a dedicat serios
literaturii de când am venit la Atena, a scris trei romane, le publică în Albania din banii lui și le
aduce aici în saci. O dă cunoștințelor sau „colegilor de scris”, așa cum îi numește pe alți scriitori.
Multe dintre acestea s-au adăugat, „au devenit ca măgarii lui Dropulli”, spunem noi acolo, dar
ăsta de-al meu nu scrie rău, cel puțin mie îmi place.
- Dreapta?! - Rena este fericită pentru ea însăși. - Mă bucur să aud asta, există o carte în
greacă, îmi doresc foarte mult să o citesc. - A încercat să le publice aici, dar până acum nimic nu
s-a realizat. A pregătit unul, a depus-o unora dintre cele mai populare edituri din Atena, niciuna
dintre ele nu a acceptat. Toți au întors un răspuns sec: „Oxi!”1, ca Metaksai invadatorilor italieni
din ’42. Nu le plac scriitorii albanezi, văd orice carte care le vine după nume și o traversează fără
să o deschidă. Pentru că ei cred că albanezii nu știu să scrie, sunt acolo doar pentru muncă și
pentru a jefui o bancă. Rena a râs. - Nu toată lumea crede așa, am citit un scriitor albanez,
Kadare, și mi-a plăcut foarte mult. - Cu acea lauda, este cunoscut in toata lumea, dar vorbesc de
sotul meu, care este cunoscut doar la noi in sat. - Răbdare, și aici se va găsi cineva căruia îi va
plăcea și îl va publica. Există o mulțime de oameni cu mintea deschisă. - Era plin de suflare,
semn că era timpul să schimbe subiectul, să ajungă la motivul pentru care o chemase la birou. -
Chiar ai de gând să fugi? - a întrebat el, întinzându-se peste masă. - Nu ai nevoie de treaba asta?!
Cum să-i spui că avea mare nevoie, asta l-a adus la ușa aceea, dar poți lucra cu frică în inimă?!
Cu neliniștea că, din minut în minut, s-ar întâmpla ceva teribil sau monstruos, ai putea deveni
victima orbirii unor oameni care nu sunt responsabili pentru faptele lor...
- Ei caută dragoste, - continuă Rena de parcă ar fi știut ce e în neregulă cu mine, - căldură
umană, un cuvânt bun. Majoritatea nu s-au născut bolnavi, viața i-a îmbolnăvit. Sunt oameni
dezamăgiți, abandonați și îmblânziți de rudele lor. Cu cel mai mic motiv, scapă de ei, îi scot cu
defecte psihice, îi aduc aici. Cele mai inteligente trucuri de lucru pe cei mai naivi, fratele scoate
ochii fratelui, fiu la tată pentru a fura avere. Îi închid în casa de nebuni pentru a putea trăi mai
bine pentru ei înșiși. Și, ce este mai rău, nu vin să-i vadă. Să-i ducă acasă într-o zi, în weekend și
mai ales în sărbători, când singurătatea devine mai dureroasă. Le uită, le șterg din memorie, de
parcă n-ar fi existat niciodată. Adesea spun că cei de afară sunt mai nebuni decât cei închiși aici.
Nu au mari pretenții și nici nu vor să se răzbune, să recupereze ceea ce ar fi putut strica de la ei,
vor doar să ai grijă de ei puțin, să-ți amintești de ei. Vor puțină dragoste, nimic mai mult. Trebuia
să spună și ea ceva. - Ca curățenie, am venit aici, să nu mă ocup de astea! - Știu, sunt alții care au
grijă, asistentele, noi, medicii, dar și tu, ca curățenie, vei fi legat de munca ta cu ei. Chiar dacă
stai departe, ei nu te vor părăsi. Vor dori să împartă ceva cu tine, o durere de inimă, bucurie sau
tristețe, au nevoie doar să știe cine ești, este suficient să-i asculți și să arăți un fir de umanitate.
Toată lumea de aici, mă refer mai ales personalul medical, face un lucru mai mult decât ar trebui.
Uneori medicamentele nu funcționează, dar o vorbă bună, o îngrijire care nu te costă nimic. Și
ești răsplătit, așa că atunci când dai, primești și iubire.
„Ce e în neregulă cu asta, m-am gândit înăuntru, acum îmi lipsește dragostea?!” Totuși, a
reacționat cu un zâmbet forțat, de parcă ar fi spus că trebuie să se ridice. Mătura îl aştepta. Când
a plecat, a luat cu el sfatul de încheiere al psihologului: - Dacă ai de gând să păstrezi acest job,
trebuie să-i iubești pe acești oameni! Stergea coridorul, atenuand frica excesiva si apropiindu-se
de speranta ca se va obisnui cu acei oameni, cu Çmendina, cand de la spate ii veni o intrebare: -
Doamna Valentina, sunteti bine, nu suportati miroase a rahat?! De la cineva care a fost șocat de
ceea ce i s-a întâmplat cu puțin timp în urmă, îngrijorat pentru el, nu mai avea cuvinte. A fost
suficient ca el să recunoască fără să întoarcă capul, era Vlashi. Cel de ieri, care i-a povestit cum
l-au adus acolo și că tatăl său a numit casa de nebuni universitate. Dar când s-a întors și a văzut-
o, speranțele că s-ar putea obișnui cu acele comoții l-au părăsit imediat. Alături de preocuparea
lui pentru ea, Vlashi a făcut și ceva care era probabil misiunea lui zilnică: cânta cu orga
masculină. Penisul îi atârna înțepenit în despicatură de la pantaloni și l-a frecat cu mâna pentru a-
l face să se ridice. Fără cea mai mică timiditate, parcă ar realiza cea mai normală acțiune din
lume. Djinii îl călăreau și el strigă la ei cu voce scăzută. - Pune puroiul al tău putred înăuntru, că
o să-l rup în jumătate cu coada măturii! Vlaš a fost surprins și a protestat. - Dar vreau să mă joc?!
- Du-te să te joci pe pat, avem pofta aia, să-ți vedem păsărică dimineață! - S-a supus, l-a
lăsat să intre, a închis fermoarul și s-a grăbit în camera lui. - Ce-ai făcut? - a întrebat Efi de când
a fost schimbat cu Vlashi. - L-am văzut speriat. - I-am arătat locul, a plecat, lasă-l să se joace în
pat cu pasărea lui, nu pe coridor! Efi izbucni în râs. - Ar fi fost mai bine dacă ai fi devenit
polițist, - a spus el, ținându-și stomacul cu mâna. A râs și ea, de parcă s-ar fi topit. A fost ușurată
destul de mult de o presiune de anxietate care probabil nu ar putea dispărea complet niciodată,
dar ar putea fi cumva aclimatată. Cuvântul vine, temeți-vă mai puțin și îndrăznește mai mult. Nu
leșina în fața fiecărei prostii a creierului uman, a unui gest sau a unei priviri pe care nu le putea
digera. Și, în ceea ce privește sfatul Renei, acesta l-a considerat nepotrivit. Că trebuie să simți
dragoste pentru a o oferi, altfel, este fals. Chiar și nebunii recunosc asta, nu pot să le arunc. Că
dragostea în zadar, să arunce râul, nu putea da; în timp ce cealaltă, defunctul, adevărul, nu l-a
văzut pâlpâind în sufletul ei. Cel puțin pentru acele două zile. Ar putea apărea mai târziu, în timp,
cu aclimatizarea la acel mediu și acei oameni, dar deocamdată era ceea ce era. Și n-ar fi vrut să
se schimbe, să-i înconjoare pe bolnavi cu dragoste profundă, pentru că îi era frică să nu se
îmbolnăvească el însuși. Acesta era un posibil pericol, l-a băgat Efi în cap din prima zi, ilustrând-
o cu un exemplu concret. Odată, cel mai bun doctor al acelei secții, a stat atât de aproape de
bolnavi, a trăit drama pacientului atât de adânc, încât s-a îmbolnăvit el însuși. A luat patul, în
scurt timp a murit... - Cum arăt, sunt frumoasă? L-au oprit din nou de la serviciu, linia de vedere
este ocupată de o tânără, îmbrăcată ca o sperietoare. Într-o jachetă veche și rochie zdrențuită,
care îi scotea în evidență liniile corpului legat. Avea părul pieptănat și fața mânjită cu vopsele și
culori, pentru a arăta cât mai elegant, dar era pătată și mai rău. Am așteptat cu nerăbdare
evaluarea curățeniei. - E mai bine fără vopsele, dar cui să spun?! Nu a rămas mulțumită, a
început să se răsucească, luând ipostaze cochete, parcă pentru a-l încuraja pe celălalt să o
aprecieze mai corect. - Nu vedeam mai bine, wow, ce frumos, papusa! Iar hainele cât merg, părul
din pene de păun, binecuvântat este cel care te are! Acum era mulțumită. - Bravo, doamnă
Valentina, - spuse ea, ridicând degetul de victorie, - sunteți foarte bine, mă așteptam să fiți o
femeie deșteaptă, alții nu sunt în regulă! - Cine sunt acesti orbi?! - Primul meu soț, care nu știe ce
a pierdut, m-a închis aici să rătăcesc după ceilalți. M-a uitat, nu vine să mă vadă, l-ai văzut
venind?! - Nu, - ce putea să-i spună, - într-adevăr, a trecut ceva vreme de când a venit! - Nu-l
lăsați să vină, doamnă Valentina, se rătăcește, ca mine, nu e de găsit, am fost model în Kostur,
asta se vede imediat, nu-i așa?! - Arată, desigur, de la o sută de metri depărtare, dacă nu ai ochi să
vezi.
Înainte de a pleca și-a amintit de un ordin. Jorgoja din camera 9 îl trimisese la ea, îl
aștepta acolo, ce voia să-i spună. - Care Jorgo? - inutil să te întreb. Iar al 9-lea era locul în care
nu ar vrea să calce, pentru că de îndată ce și-a adus aminte, era cuprins de frică. Manoli, un nume
pe care nu-l va uita niciodată, a țipat la bărbatul care aproape l-a înecat. Totuși, și-a luat mintea
de la asta, avea alte lucruri de făcut. M-aș descurca singur. - Dar tu, - spuse el, - când ai început
să minți?! Ce i-a spus de la Kosturi, dacă a fost cu adevărat acolo și cum a devenit fericit; era
convins că minciuna era o cale de scăpare pentru el. Și niște opiu pentru bolnavi, ca să se simtă
mai puțin așa. Se pare că aveau nevoie, prin ea au văzut un pic de alb în întunericul creierului lor
căzut în bucăți, s-a deschis o fereastră de speranță, dincolo de care puteau vedea viața de care nu
se puteau bucura, dar puteau totuși. trăiți cu imaginea dorită.
S-ar putea agăța de vise pe jumătate abandonate, de o amintire, de un eveniment, de un
cuvânt, de a face imposibilul posibil. La o poză, ca cea de pe 9, unde a intrat când i-a venit
rândul să o curețe. - Vino, Valentina, - asta trebuie să fi fost Yorgoja, cât vorbea de îndată ce a
trecut pragul ușii, - I-am spus Xinei că te iubesc (așa era numele modelului), vino mai aproape,
nu te teme. de Manoli, au legat-o, au pus-o să se ridice cu mâna pe tine, fă nani acum, lasă-l să
stea syhapur. Mort nesezonat, n-ai avut nimic din ieri. Terminat, de parcă nu ar fi avut nervi,
gânduri, sentimente, doar a respirat și a privit tavanul bântuit. O curea lată, ca niște copite de
catâr, îi trecea la capăt peste burtă, pentru a-l ține prins de pat. I-a părut rău pentru prima victimă
din cauza ei. - Am vrut să știi câteva lucruri, - continuă Jorgoja, făcându-și patul, - despre
Manoli, de cine te mai temi. Spre deosebire de ieri, în afară de acesta, ceilalți doi și-au ținut
capul descoperit. Păreau atenți și interesați de ce i-ar spune colegul lor de cameră curățeniei. -
Manoli nu s-a putut abține când l-au adus aici, a țipat și a țipat tare: „Dă-mi drumul, că nu sunt
nebun!”. S-a lovit cu pumnii în cap, a stat toată ziua la fereastră, a privit dincolo de vârfurile de
eucalipt și pini și a plâns în tăcere. De parcă ar fi așteptat să vină cineva, cineva din familia lui
sau o persoană foarte dragă lui. În cele din urmă, a venit la el o femeie, sora lui, i-a adus acel
cadru pe care îl ține pe comodă și pentru care ți-a aruncat mâinile în gât, pentru că și-a amintit că
i-o vei lua și nu i-ai mai da înapoi. De atunci acea femeie nu a mai pus piciorul aici, dar Manoli
s-a liniştit. De parcă ar fi iertat lumea întreagă și nu o bucată de fotografie care i-a înmuiat și
închis gura ca prin farmec. Nu știm ce e în neregulă cu acea frumusețe care se uită la el ca un
melc, de la răsărit până la apus. Are nevasta, are o voce mica, l-am intrebat, dar degeaba i-am
uitat vocea pana in momentul in care ai vrut sa-l atingi, cand a scos niste strigate de lup sau sacal
flamand. Și am atins-o, am luat-o în mâini să privim cu atenție acea anumită frumusețe, dar n-a
făcut nimic, decât cu tine... L-a părăsit pe Jorgo, care nu se odihnise, și s-a apropiat de legat.
Manoli, care nu avea de ce să se teamă de el, avea să fie în continuare complet inofensiv măcar
câteva zile. Dar ea nu avea nevoie de el, avea nevoie de fotografie, de a curăța o ceață, de a
rezolva o enigmă, de a pune capăt acelei dileme a asemănării... Ea a luat cadrul fără să bată din
gene, s-a uitat foarte atent la acei ochi. ca apa în întuneric, vorbeai printre ei, ascultă cu atenție,
vorbeau, și auzi o voce care îl zguduia: - Sunt profesoară, Diana, nu mă cunoști?!

„Îți amintești nunta de la Leshnica, acolo ne-am întâlnit pentru prima dată. Pe mine tata mă luase
cu el, spunându-mi: „Pregătește-te, pentru că vei veni și tu!” Așa a renunțat la doliul purtat
îndelung după mama, care a lăsat în urmă patru copii; doar eu, care eram cea mai mare dintre
frați, să fi avut în jur de cincisprezece ani. Dar dincolo de asta, o făcuse mai mult pentru mine.
Voia să ies odată din casă, să mă întâlnesc cu oamenii, să mă îmbrac frumos, să mă bucur ca alte
fete de vârsta mea, să râd, să fiu admirată, întrucât nu știa nimeni de existența mea. Să mă ceară
de nevastă, pentru că împlineam douăzeci de ani și nu ne bătuse nimeni la ușă. Chiar și atunci
când venea vreunul, cerea mâna Dhorei, care era cu doi ani mai mică decât mine. „Nu știam că
mai ai o fiică”, îi spuneau tatei. Și pe bună dreptate, pentru că de când a murit mama, m-am
îmbrăcat în negru, i-am luat locul cu totul. Devenisem sprijinul tatei, toate treburile casei
rămăseseră în grija mea. Am devenit mamă pentru sora mea și cei doi frați mai mici, iar tata
privindu-mă, simțea un junghi în inimă. Făcea două norme la locul de muncă, una fiind pentru
mine. Mă certa de multe ori să-mi văd de viața mea, să-mi găsesc un băiat și să mă căsătoresc,
pentru că îmi trecea timpul, având să-și crească singur copii, dar ce, eu ascultam!? I-am retezat-o
acru: Nu-mi mai vorbi de căsătorie, nu te las singur. Înainte de a-i aranja pe toți, nu există nuntă
pentru mine!
Totuși, în privința nunții din Leshnica m-am înșelat. Oricât de mult îmi controlam fiecare pas pe
care îl făceam, sângele vârstei îmi fierbea pe sub piele. Vise secrete îmi tulburau mintea, umbra
lui, a viitorul meu soț se apleca deasupra mea noaptea, mă asculta cum respir, se oprea chiar
lângă buzele mele, fără a îndrăzni să mă sărute, se uita la mine cu uimire, de parcă ar fi întâlnit o
frumusețe pe care nu a mai văzut-o înainte și îmi șoptea dulce la ureche:
— Eu sunt al tău, te aștept!
Mă trezeam dimineața și verificam așternuturile, „Unde a dispărut?!” Mă uitam pe fereastră și în
mijlocul primelor raze de soare, zâmbetul lui scăpăra. Adierea muntelui legăna perdelele ferestrei
și îmi aducea de departe vocea lui: „Te aștept!” De aceea am vrut să fiu la nunta aceea și nu l-am
refuzat pe tata când mi-a spus „o să vii și tu”, părându-mi-se, că într-adevăr, mă așteaptă cineva.
M-am aranjat pentru el, ca pentru cineva care mă va vedea pentru prima dată, iar ochii lui vor
rămâne ațintiți asupra mea și nu-i va mai putea dezlipi niciodată. Purtam o rochie de catifea, cu
dungi subțiri, de culoare vișinie, găsită în dota mamei. O păstrase pentru ocazii speciale, ca aceea
când avea să mă căsătorească pe mine, dar n-a mai apucat… Mi-a venit ca turnată, aveam trupul
ei, iar tata văzându-mă, m-a sărutat pe frunte. Știu ce gândea: „Îi semeni atât de mult... azi vreau
să te văd zâmbind, să se bucure și ea!" Și să nu fi vrut, zâmbetul îmi ieșea de la sine. Gâlgâia
înăuntrul meu, precum apele subterane, pe care le auzi de îndată ce-ți lipești urechea de pământ.
Tot drumul până la Leshnica, aflată la aproape două ore de mers pe jos de satul nostru, mi-era
teamă să nu mă audă tata. Și să-și zică în gând: „Atât i-a fost și ăsteia, abia aștepta să iasă din
colivie!”. Nu că n-aveam acea nerăbdare, dar nu voiam să afle asta și să se întristeze. Să creadă
că îl voi abandona, că n-o să mă uit înapoi, că-i voi spune: „Găsește altă femeie și lasă-mă să-mi
văd de viața mea!” Ceea ce nu s-ar fi întâmplat niciodată, atâta timp cât viața mea cu viața lui, cu
cea a surorii și a fraților mei, erau una. Nimic nu le-ar fi despărțit și nimeni nu ar fi putut să intre
între noi. Nici el, unul dintre numeroșii nuntași, pe care nici nu-l cunoșteam și nu mă cunoștea,
dar se apropia momentul să-l întâlnesc.
Cu această speranță am pășit în avlia casei în care avea loc nunta unui verișor apropiat de-al
mamei, cu care relațiile fuseseră destul de îndepărtate. Dar nu erau niște străini, erau neamurile
celei ce-mi dăduse viață și, una peste alta, nu aveam să trecem neobservați. Cum nici nu s-a
întâmplat. Au venit imediat să ne întâmpine, ne-au îndrumat spre locul unde erau primiți
oaspeții, într-o încăpere mare, cu tavan din lemn și canapele confortabile, dispuse de-a lungul
pereților. Ne-am așezat să facem obiceiurile. Ne-au adus țuică și bomboane, iar mie o băutură
pentru femei, despre care îmi amintesc doar gustul și că au numit-o lichior. Le-am urat. Să aibă
moștenitori, viață lungă și fericită! Eu mai mult mă ascundeam în spatele tatei, decât să-mi fi
mișcat buzele. Eram un cuplu ciudat, iar străinii din jur nu știau ce să creadă mai înainte, fiind
greu de admis că am fi fost soț și soție. I-au întrebat pe cei care știau mai multe, s-au edificat
cum stă treaba și au revenit la noi cu mai multă admirație și respect. Toate privirile erau ațintite
asupra mea. Niciodată nu-mi fusese acordată atât de multă atenție, nu simțisem atâta admirație și
empatie față de durerea mea, încât să mă simt stânjenită, și deopotrivă, să mă înec în aburii
mândriei. M-am simțit ca o prințesă, la picioarele căreia toată lumea era gata să se închine. Și nu
pentru frumusețe, întrucât în jurul meu erau altele mai drăguțe decât mine, ci pentru gestul meu,
sacrificiul pentru alții, devenind mamă pe când eram încă un copil. Într-un timp foarte scurt, am
devenit cea mai cunoscută persoană de la acea nuntă. Mă pomeneau mai ales drept „fiica lui
cutare”, regretata, care a părăsit prea devreme această lume, dar care lăsase în urmă un diamant.”

13

Despre ea era vorba. Stăteau la intrarea în sala TV, discutau înfocați, parcă despre ceva foarte
important. S-a oprit lângă ei, fără a fi observată, i-a ascultat și și-a dat seama că toți cinci se refereau la
ea. Problema vitală: ce cadou să-i facă de ziua ei onomastică. Era 14 februarie și sărbătoreau îndrăgostiții
binecuvântați de Sfântul Valentin. Al cărui nume, în variantă feminină, i-a fost dat și ei la naștere. Nu
pentru că familia ar fi avut cine știe ce cunoștințe sau vreo slăbiciune pentru preotul Romei din secolul al
III-lea, ci altul era motivul pentru care purta acest nume. O prietenă apropiată de-a mamei avea o fetiță
în vârstă de doi ani pe nume Vali și asta le-a fost suficient pentru a se decide. Să-i spunem Valentina!
Cât s-a aflat în Albania, nu a sărbătorit niciodată, bisericile fiind închise și sfinții alungați, dar
totul s-a schimbat odată ajunsă la Atena. Grecii își serbau în mod deosebit ziua onomastică, făceau
schimb de cadouri, beau și cântau, iar albanezii i-au văzut și i-au imitat imediat. Sărbătoreau și acasă, dar
duceau dulciuri și la serviciu. Iar ea, chit că n-ar fi făcut masă cu familia ei, pe colegii de serviciu nu-i lăsa
fără ceva dulce. Nici când lucra la laboratorul cofetăriei „Romina”, și nici acum la noul loc de muncă, ca
îngrijitoare. Unde, cu excepția Danielei, a doua îngrijitoare, venită de câteva zile, în cercul colegilor
trebuiau incluși toți cei aflați în acea secție. Medicii, asistentele și, bineînțeles, bolnavii. (Îi intrase și ei în
reflex expresia și din ce în ce mai rar îi numea „nebuni”). Erau mulți, și de aceea a venit la muncă cu două
cutii de carton pline cu bomboane, lăsând una în cabinetul asistentelor, iar pe cealaltă în sala Tv. Pentru
bolnavi. S-au năpustit cu toții acolo de îndată ce s-a aflat că Valentina își serbează onomastica. Luau câte
o bomboană înfășurată în staniol, iar unii îi urau „Să trăiești cu numele!”, în timp ce alții plecau fără s-o
felicite. A observat târziu grupul celor care se certau pentru cadoul pe care voiau să i-l cumpere. I-a
ascultat pe furiș, și iată ce spuneau:
- Să-i dăm bani - a propus unul, scoțând din fundul buzunarului adânc o mână de bănuți - Am eu!
- Pe ăia îi numești tu bani - i-o întoarseră ceilalți - nici măcar doi euro și jumătate nu sunt?
- Nu bani, hai să cumpăram trandafiri, cum fac îndrăgostiții, ei sunt pentru ziua de azi!
Plecă tiptil departe de ei, cu un vag sentiment de entuziasm, provenind mai ales din gestul lor. Al
amabilității, interesului pentru celălalt, care îți lăsau o impresie și mai profundă atunci când îți erau
oferite în acel mediu. De către oameni bolnavi, considerați proști, dar dornici să facă lucruri înțelepte. În
condițiile în care inteligenții din afara acelor ziduri priveau interesul, grija față de celălalt ca pe ceva apus
și puneau dragostea de sine pe primul loc. Convinși fiind că dacă te iubești pe tine însuți, i-ai iubit și pe
alții. De boala devenită modă suferea și ea, mai mult sau mai puțin. Nu putea spune că nu era
nepăsătoare, indiferentă față de cei din jur, imediat ce se afla în afara pavilionului. Atena părea s-o
alimenteze și pe ea cu putreziciunea pe care o adăpostea în spatele fațadei fericite. Cu răutate și dezgust
pentru celălalt, altfel nu se explica de ce, vorba vine, bucuria de a se întoarce acasă se estompa, imediat
ce îi ieșea în cale soacra.
Între timp îi vorbi Daniela, care îi spuse să continue să împartă bomboane, să sărbătorească
pentru că în definitiv va face ea curățenie în locul ei, și se simți rău. Se vedea complice la o crimă. La
uciderea dragostei fiului pentru mama lui. S-a întâmplat în a treia zi de muncă a Danielei, care îi devenise
cea mai apropiată colegă. Când vorbeau despre chestiuni de familie, despre soacre care le sufocă pe
nurori și nurori care nu vor să le vadă în ochii, băieții rămași copii, care o iubesc mai mult pe femeia care
le-a dat viață decât pe cea cu care s-au căsătorit, până au ajuns la Dhori.
- Nu pot să-l fac să mă iubească mai mult decât pe mama lui – își deschise sufletul româncei din
Constanța, care emigrase de ani de zile la Atena - trebuie să existe o soluție.
- Stai liniștită – o asigură românca - îi găsesc eu leacul!
Daniela poseda un talent supranatural, de care a beneficiat încă din prima zi acesteia în secția 7.
O durea capul, căuta în geantă după un calmant, când aceasta îi spuse: „Nu lua, o să te vindec eu!" . Îi
vindecă durerea de cap cu cuvinte numai de ea știute, pe care i le transmisese bunica. Nu trebuia decât
să se miște de pe scaun, să facă câțiva pași prin camera lor, a îngrijitoarelor, în timp ce colega rostea
cuvintele magice în tăcere, iar durerea de cap s-a evaporat. Mai exact, a preluat-o Daniela care avea să
sufere între timp de dragul ei, văzând cu ochii ei cum i-au izbucnit lacrimile din cauza durerii. „Ce ți-am
făcut – nu știa cum s-o ajute – n-a fost vorba să mă faci bine pe mine și să te îmbolnăvești tu?!” Făcuse
multe bine așa, o sunau rudele și cunoștințele, de oriunde se aflau, și din România și din alte părți ale
lumii, minunea se întâmpla, iar distanța nu conta. Mai dorea un bine de la ea, acela de a ucide dragostea
maternă în Dhori, iar leacul Danielei consta într-un praf galben, ca făina de porumb. A trecut prin trucuri
de magie înainte și i-a adus-o după două zile. Își arunca soțul într-un pahar cu apă timp de o săptămână
la rând și vedea cum se va întâmpla inversarea. Dhori nu ar mai vrea să știe despre mama lui și i-ar
transmite toată dragostea lui. A făcut ce i-a spus ea, și a așteptat efectul magiei, când soacra va rămâne
fără sprijinul fiului ei, dar fără a scăpa, în același timp, de sentimentul care devenea mai palpabil în
prezența Danielei. Un complex de vinovăție sau participarea la crimă. Din spatele lui se auzi o voce de
copil, ceea ce a atenuat destul de mult bucuria celebrării numelui. - Mamă, nu mă lăsa aici, ăștia sunt
nebuni, mă vor ucide! S-a întors și a văzut un trup mic, nici măcar de șaptesprezece ani, cu mama lui. A
înțeles cum era treaba. L-au adus în vizită, doctorul a ajuns la concluzia că ar trebui să fie întins și acum
nu au mai avut de ales decât să se despartă. Fiul și-a ținut mama de mânecă și nu a lăsat-o să iasă din
secție fără el. Aceasta, o adevărată doamnă, îmbrăcată elegant, s-a înecat în tristețe; a încercat să se
abțină, să nu plângă în ochii lui și să-i umple mintea că nu s-ar distra rău acolo. Că n-o să stea mult, doar
să ia niște medicamente, zilele de muncă, care sunt zilele, curg ca apa și s-ar întoarce acasă. Și venea să-l
vadă în fiecare zi, îi aducea lucruri bune de mâncat, dulciuri din ce-și dorea, dacă nu făcea asta. Apoi,
erau doctori și asistente în acea secție, era ordine, nu-i lăsau pe bolnavi să facă ce voiau... - Mă tem, uite
cum se uită la mine, mă vor bate pentru că eu Sunt mic, mă vor sugruma somnul! - Nu, fiule, Nikaqi al
meu, ce spui, nimeni nu vrea să te tachineze, ești atât de bun, atât de dulce, vei intra în inima tuturor,
toți te vor iubi și vor, o să vezi! - Acești oameni mă iubesc?! - De ce nu, fiule, asta nici măcar nu se pune la
îndoială! Parcă pentru a veni în ajutorul tinerei, căzută în necaz, pentru a-i face eforturile să aibă loc, s-a
aruncat. - Nikaq, nu-ți părăsi mama și vino aici! S-a retras și mai mult, parcă ar fi să se ascundă în spatele
mamei sale care nu se simțea singură în durerea ei în acel moment și a insistat să se supună femeii care îl
chema. - Fugi fiul meu, ea este curata, te iubeste pentru ceva, nu vezi cat de bine se trateaza cu tine?!
Admis. Văzând-o venind, un adult care a rămas copil, a tras în ea și s-a scuturat câțiva ani de umeri. Te
joci cu Nikaq, ca și cum ai fi de aceeași vârstă. - Îți place să alergi, - spuse el când s-a apropiat de el, - ești
rapid pe picioare? - Sunt! - Da, cred că voi trece! Să punem pariu cine va ajunge primul la capătul
coridorului?! Ai câștigat, o să-ți dau două din bomboanele pe care le-am salvat și eu am fost primul, vei
primi o palmă bună, bine? - Bun! S-au pregătit, ca la start, au așteptat puțin să atragă atenția
spectatorilor, bolnavilor, medicilor și asistentelor, s-au aliniat pe marginea coridorului, lăsând loc liber
celor doi și au început să alerge. Cât de mult li s-au mâncat picioarele, cu seriozitatea a doi sportivi
dornici de victorie, lucru pe care ea a putut-o realiza, dar a vrut să-l vadă victorios alături. Au stat la rând
până la jumătatea drumului, apoi, cu tact, fără să fie observat, l-a lăsat pe Nikaq să triumfe. Peste tot au
izbucnit aplauze și felicitări: „Felicitări, Nikaq, felicitări, primul, nimeni nu te va întrece!”. L-a felicitat el
insusi, l-a luat in brate, in acea imbratisare l-a gasit mama lui. Zbura de bucurie, genele îi erau ude de
lumina râsului.

- Kjo më do, - i tha Nikaqi, - mama, mua këtu më duan të gjithë! - Po, mor bir, sigurisht që të
duan, unë të thashë! Gjeti kohë ndërkaq, ta hiqte atë mënjanë. Ta falënderonte për gjestin e
mrekullueshëm para se të ikte, t’i lutej të kujdesej sa të mundej më shumë për të birin dhe nxori nga
çanta e dorës dhjetë euro. - Futi brenda ato, - ia shtyu dorën pa pikë hezitimi, - nuk e bëra për lekë, e
bëra për Nikaqin, dhe për çdo tjetër. E kuptoj, e natyrshme është të trembet, Çmendinë hesapi, kam unë
akoma frikë që po bëj gjysmë viti këtu e jo ai që sot erdhi. I la nënë e bir, për t’u kthyer nga dikush që po
e thërriste si të qe në pyll. - Zonja Valentina, ku e keni ëmbëlsirën time? Xina, e shqetësuar mos mbetej
pa gjë. Valentina ia tregoi ku mund ta gjente kutinë. - Do të marr dy, dhe një për Aleksin
- Lëre Aleksin, se tani që është kryeministër ai vjedh me të dyja duart dhe ka ç’t’i dojë zemra,
shiko kokën tënde! Nxitoi për te salla e televizorit, mori dhe u kthye prapë. Uroi gjithë oratori e
elokuencë. - Të rroni me emër, zonja Valentina, jetë të gjatë e të lumtur të keni, të nderoni prindërit,
burrin dhe fëmijët tuaj, të gjithë ata që ju duan me gjithë shpirt! Edhe ne, me një fjalë, se dhe ne ju
duam, flas më shumë për veten time. Kurse atë fjalën që the për Aleksin tim, të lutem merre mbrapa!
Është e vërtetë se në Greqi vjedhin të gjithë, por jo Aleksi! Mërinë e mbledhur për kompaninë e tyre, ia
derdhi të sëmurës. - Ne na vjedhin ca që janë aty rrotull Aleksit tënd, na presin nga rroga që s’arrin të
mbajmë frymën gjallë dhe askush nuk flet! Ku është kreu i qeverisë, pse nuk i kap, si duket u ngroh nga
kolltuku dhe ai, i ka ngjyer gishtërinjtë në mjaltë... U pendua ndërkaq, u tremb për veten, mos kish
lajthitur pa kuptuar, kujt i kërkonte të zgjidhte problemet e saj e të grave të pastrimit, Xinës që çalonte
nga trutë?! Megjithatë, kjo u revoltua dhe e besoi plotësisht. E mirëkuptoi për atë shfrim mllefi më se të
ligjshëm e iu kthye menjëherë celularit. I ra numrit, që sipas saj ishte i kryeministrit të ri të Greqisë, dhe i
foli gjithë seriozitet: - Mirëdita, Aleksi! Të mora për ca shqetësime të pastrueseve këtu, që nuk janë pak,
mbi pesëdhjetë vajza e gra. Këto të gjorat i vjedh kompania dhe ca njerëz të këqij që i paguan ti, në
bashkëpunim me të mëdhenjtë e spitalit, kuptohet, dhe askush s’do t’ia dijë! Gjysmën e rrogës u japin
dhe i detyrojnë të firmosin sikur e marrin të plotë, ç’do bëjnë këto me treqind euro? Para janë treqind
euro, unë kur isha modelo me kaq fshija bythën! Shiko të lutem mos e rregullon këtë punë, futi në burg
kusarët, se atje nëpër këmbë i ke, turpërojnë emrin tënd, që unë e di mirë se është i pastër, qelibar. -
Shkuar qelibarit, - e ndërpreu ajo, - ik tani se më le pa punë! Por s’kaloi shumë dhe një tjetër bëri të
shkëputej prapë nga fshesa, me zërin e ngritur në qiell. Si ata në prag krize që, pas gjilpërës, zakonisht
përfundonin të lidhur në krevat. Ishte Jorgoja, dilte e hynte nga dhoma 9, shfrynte brenda, shfrynte
jashtë. Hera e parë që e shihte në atë gjendje, dallohej nga të tjerët, përgjithësisht dukej krejtësisht
normal, pretendonte se ishte gabimisht aty, se e mbylli e shoqja në Çmendinë meqë donte një shqiptare,
Rajmondën, por trembej edhe se, duke qenë mes të sëmurësh, do të sëmurej dhe vetë. Do të bënte
marrëzira, si qe duke bërë, hahej me të shoqen që i ishte sjellë aq keq. - Moj putanë e mutit, më kyçe
këtu dhe s’e çan më kokën për mua, po s’ke faj ti, mirë të më bëhet, se nuk desha të prish familjen, e
mbajta Rajmondën larg, pse s’të ndava e të isha martuar me të?! Do të isha i lumtur tani, ku ka si
Rajmonda, as te gjuri nuk i vjen ti, gabim bëra që s’e vlerësova ashtu si duhet dashurinë e saj. Mirë
thonë, po nuk e respektove atë që do, dashuria të ndëshkon... Vajti që t’i fliste, ndoshta mund ta
qetësonte para se të bëhej më keq. - Ç’ke, Jorgo, e tunde pavijonin, ku je këtu, ç’pate, kush të nxori nga
shinat, unë të mbaja për të mençur, sot e gjete të bësh rrëmujë, në ditën e dashurisë?! Pushoi
menjëherë, më tepër si për t’u mbushur me frymë para se të hidhej përsëri në sulm. Veçse tani me zë të
ulët e me cinizmin e një njeriu të regjur në jetë. - Dashuri leshi, ku ka dashuri sot, dikur, në kohën e
gjyshes sime, po. Sot ka kurvëri, po s’je e shpuar që e vogël, tallen me ty. Të thonë dhe: “Për kë më merr
mua, për ndonjë të virgjër?!”. Dikur femra e kishte për nder të ishte e virgjër, kurse sot është nder të jesh
putanë! Siç është dhe ime shoqe, më hoqi qafe për t’u shkërdhyer me të tjerë. - Mos fol kështu! - Si të
flas, më tregove dashurinë, është fjalë e madhe dashuria, më mirë mos e zërë me gojë. Ishte, nuk është
më! - Po Rajmonda, ti thua se të dashuron, ja që është akoma. - Lëre Rajmondën, tjetër Rajmonda, nuk
lindin më të tilla! Ku ka si shqiptaret, le të shajnë grekët, mos i dëgjo! Dhe ti je e mirë, të kam kullotur
unë, të gjithë këtu të mbajnë në gojë, u gjendesh pranë për çdo gjë, bëj dhe për mua diçka, të lutem,
jemi apo s’jemi miq, vetëm ti mund të më shpëtosh! - Ç’të bëj unë, një copë pastruese jam, ka mjekë
këtu, ata paguhen për të shëruar të sëmurët! - Jo, e ke gabim, ti bën shumë, shëron me fjalë, me
ngrohtësi, me kujdesin që tregon. Ti je dashuri, ndaj të duan të gjithë. Ne vërtet mund të jemi të
çmendur, drogaxhinj e pijanecë, ku më fusin dhe mua, por kemi sy e shikojmë. Vasiliqisë ti ia solle vajzën,
Manolin ti po e zbut, ka ndryshuar dhe Noti që deri dje hante mut, Irini nga ti e ka atë gjumë që bën,
Vlashi pi ujë në emrin tënd, ç’të bësh tjetër?! Një nder të vogël nga ti e dua dhe unë. - Si e ke punën,
Jorgo, diçka të shqetëson, ndaj ulëret kështu?!
- Këto ditë do vijë këtu ime bijë, Xheni, e duan këta në lidhje me dëshminë, i mbajti iso së ëmës
për të më nxjerrë me dërrasë mangët, dua ta takosh ti më parë, se mos i mbush mendjen të mohojë atë
që ka thënë. Nuk dua gjë tjetër, vetëm të dal këtej, t’i bie Rajmondës në gjunjë, mbase pranon të
martohemi bashkë, si thua, ma heq dot këtë lak nga qafa?! Laku tani i kaloi asaj, në ditën më të ngrohtë
të dashurisë, nuk mund të ngelej e ftohtë ndaj brengës së tjetrit. Premtoi se do të bisedonte me Xhenin,
ndoshta e gjenin fjalën, duke bërë që Jorgua të hidhej përpjetë nga gëzimi. - E dija unë, nuk ma prishje
mua ti, e po ta gëzosh emrin, Dashuri duhej ta kishe, jo Valentina, për vete kështu do të të thërras këtej e
tutje! Ndonëse Daniela e liroi nga punët për atë ditë, s’mund të rrinte duarkryq. Sa shpëtoi nga Jorgoja,
filloi t’i heqë një leckë të mirë korridorit, me gjurmë këmbësh gjithandej, dhe nga gara me Nikaqin.
Njëherazi, duke u bërtitur atyre që shkelnin atje ku s’qe tharë akoma: “Ku vete, nuk shikon nga sytë?!”.
Kish nga ata që zmbrapseshin menjëherë e kërkonin falje, të tjerë që s’dëgjonin nga ai vesh e ndonjë i
vente kundër pa kuptuar. Për shkak të një gjendjeje euforie e mrekullimi që ishte duke përjetuar, e
mbante pezull, as në qiell, as në tokë. Si të dashuruarit për herë të parë, që i vijnë rrotull asaj që duan
dhe, ngaqë nuk guxojnë t’i shprehin ato që ndiejnë, duken të hutuar, të harruar e vulëhumbur.
Vulëhumburi i momentit e që s’e përfilli aspak thirrjen e saj për të mos shkelur atje ku s’duhej, ishte Noti.
I dalldisuri nga dashuria për Stelën e dhomës 5. Ai që nuk hante më ç’t’i dilte para: pambuk, copa xhami,
letra të flakura për tokë