01.

Psihanaliză
Id, Ego, Supra-Ego
Psihanaliza este o metodă de investigare a psihicului şi a minţii umane întemeiată de neurologul
Sigmund Freud (1856-1939) la finele secolului al XIX-lea şi dezvoltată de alţi teoreticieni după
jumătatea secolului XX (Jacques Lacan, Otto Rank, Stephen Mitchell). Psihanaliza oferă un model
arhitectural al psihicului (o imagine a funcționării minții și psihiclui) şi o metodă de tratament a
problemelor psihice. Termenul psihanaliză şi practica aferentă au fost formulate de Freud începînd cu
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

Psihanaliza, ca metodă de investigare a minţii umane, propune un set sistematic de teorii despre
comportamentul uman şi oferă o serie de metode de tratament pentru disfuncţii psihice şi emoţionale.
Psihanaliza propune un tip special de tratament, în care pacientul (analizatul) e încurajat să verbalizeze,
să îşi exteriorizeze gîndurile, fie ele fantasme, vise sau idei obţinute prin asociere liberă (asocierea
liberă e o practică în care pacientul e invitat să spună orice îi trece prin minte într-o discuţie liberă, să
nu-şi cenzureze gîndurile; putea fi făcută pe marginea unui subiect anume sau pornind de la cuvinte
sau imagini rostite sau arătate de terapeut), din care analistul observă conflictele existente în
înconştientul pacientului, conflicte care determină apariţia unor simptome sau tulburări în
comportamentul său; terapeutul le interpretează pentru pacient, în aşa fel încît acesta să găsească
rezolvări la problemele sale.

Construcţia psihicului uman în concepţia lui Freud.

Modelul e unul structural, arată cum funcţionează psihicul (şi mintea) umană, nicidecum nu oferă o
hartă pe care pot fi citite coordonatele fizice ale creierului uman. Lucrarea în care dezbate această
problemă se numeşte Ego şi Id şi apare în 1923.

Id-ul (Sine) reprezintă partea minţii umane care conţine tot ceea ce înseamnă dorinţe de bază, primare,
care cer o satisfacere imediată (hrană, lichide, sex). E amoral şi egocentric şi e condus de principiul
plăcerii: solicită evitarea durerii și a lucrurilor neplăcute și e incitat de orice impuls pozitiv, care poate
genera plăcere (impuls pe care-l transformă în dorinţă). Id-ul este lipsit de un simţ al timpului, este
complet ilogic, iar ca dezvoltare emoţională e infantil, e tributar sexualităţii şi e adăpostul libido-ului
(un fel de pornire instinctuală spre a crea și procrea). Freud a împărţit pornirile Id-ului în două
categorii: instincte de viaţă (guvernat de Eros) – sînt cruciale pentru ceea ce înseamnă viaţă plăcută,
precum mîncarea şi dorinţa sexuală; instincte ale morţii (guvernat de Thanatos) – dorinţa noastră
inconştientă de a muri, care izvorăşte din credinţa că moartea e un punct terminus al întregii zbateri
pentru supravieţuire şi fericire; din acest instinct vine şi dorinţa noastră de a evada din realitate prin
ficţiune (literatură, film), media (emisiuni tv), alcool, droguri etc.

Ego-ul (Eu) este partea conștientă a ființei umane – încearcă să satisfacă nevoile Id-ului, pentru a crea
o stare de confort psihic. Tot ceea ce înseamnă acţiune conştientă, ordine în gîndire, demarcare clară
între realitate şi orice forme de ficţiune, toate aceste sînt caracteristici ale Ego-ului. Ego-ul mediază
între Id şi Super-Ego în realitatea curentă, exterioară (în societate). El încearcă să împace principiile
plăcerii şi realitatea, respectînd aşteptările Id-ului şi Supra-Egoului (fiind un moderator între ele). Ego-
ul e ca un sclav care munceşte la trei stăpîni - Id-ul , Supra-Ego-ul şi lumea exterioară. Totuşi, Ego-ul
înclină balanţa înspre Id, încercînd să îndeplinească dorinţele izvorîte de aici. Dar Supra-Ego-ul
întotdeauna veghează şi pedepseşte Ego-ul cu sentimente de vinovăţie, anxietate şi inferioritate. În
compensaţie, Ego-ul dezvoltă mecanisme de apărare – substituția, visarea, visul, sublimarea.

Supra Ego-ul (Supra Eu) are o singură ţintă: perfecţiunea – e partea responsabila de idealuri, de tot ce
înseamnă ştachetă spirituală înaltă. E instanţa critică şi este exact opusul Id-ului. Supra-Ego-ul e un fel
de conştiinţă care pedepseşte comportamentele greşite cu sentimente de vinovăţie. E responsabil de
sentimentele noastre de bine, rău şi vinovăţie. Supra Ego-ul asigură funcţionarea simţului moral al
omului. Referinţele directe puternice ale Supra Ego-ului, intervenţiile sale puternice în prezent, duc la
apariţia refulărilor (anularea satisfacerii unei dorinţe în realitate, datorită faptului că îndeplinirea sa ar
contraveni moralei, bunului simţ).