Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Suport Curs GFI
Suport Curs GFI
GESTIUNEA FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERII
1
Cuprins
2
Capitolul 1.
CONŢINUTUL GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
3
1.2. Componentele gestiunii financiare a întreprinderii
1
Bistriceanu, Gh. şi colectiv, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi informatică
financiar-contabilă, vol.I, EDP, Bucureşti,1981, pag.257
2
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995,
pag.16
4
condiţiile noi care apar în procesul aprovizionării, de producţie sau de
desfacere.
După natura lor, se deosebesc: decizii de investiții și decizii de
finanțare.
Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire a capitalului care
conduc la achiziţionarea sau construirea unui activ în vederea obţinerii de
fluxuri de lichidităţi viitoare. Investiţiile cresc valoarea întreprinderii şi de
aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. În urma deciziei
de investiţii se obţin două componente ale patrimoniului întreprinderii :
- o componentă principală reprezentată de activele imobilizate sub
cele trei forme: imobilizări necorporale, corporale şi financiare;
- o componentă complementară, accesorie, reprezentată de activele
circulante (stocuri, creanţe de exploatare, portofoliu de titluri de valoare)
necesare realizării ciclurilor operaţiunilor de exploatare şi financiare.
În afara deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente,
pot fi adoptate şi decizii de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire presupun hotărâri de vânzare a unei părţi
din activul întreprinderii constituită din imobilizări în special corporale
disponibile, care nu-şi mai găsesc întrebuinţare în întreprindere. Logica care
stă la baza deciziilor de dezinvestire este aceeaşi ca şi la deciziile de investire,
respectiv creşterea valorii întreprinderii.
Deciziile de finanţare vizează modul de finanţare a activului
întreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare. În fond,
decizia de finanţare înglobează trei tipuri majore de decizii:
♦ alegerea structurii de finanţare, respectiv stabilirea raportului între
capitalurile împrumutate şi cele proprii;
♦ politica de dividend, respectiv opţiunea pentru reinvestirea
rezultatului sau distribuirea sa;
♦ alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi cea
externă, din capitaluri provenite de la acţionari sau creditori financiari.
De aceea, deciziile de finanţare sunt tot decizii strategice, deoarece
influenţează în mod direct valoarea întreprinderii, şi, implicit, eficienţa
activităţii acesteia.
2. Cea de-a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă
operaţiunile financiare.
Operaţiunile financiare sunt acţiuni concrete prin care se procură şi
utilizează capitalurile, în vederea obţinerii şi repartizării rezultatelor finale.
În mod concret, sunt operaţiuni financiare activităţile de întocmire a
contractului şi statutului de societate prin care se constituie capitalul social,
operaţiunile de întocmire a prospectelor de emisiune pentru acţiuni şi
obligaţiuni, prin care se sporeşte capitalul, încheierea contractelor de credite,
5
operaţiunile de primire şi de vărsăminte de lichidităţi. Totodată, sunt
considerate operaţiuni financiare cele legate de stabilirea amortizării activelor
imobilizate, de dimensionare a necesarului de active circulante si operaţiunile
de trezorerie. Operaţiuni financiare specifice sunt de asemenea cele de
prognozare a profitului, de stabilire a profitului impozabil, de onorare a
obligaţiilor faţă de bugete și creditori şi de repartizare a profitului net.
Determinarea costului capitalului şi alegerea unei structuri financiare optime
sunt operaţiuni financiare calitative care contribuie la creşterea eficienţei
activităţii financiare.
3. Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor
financiare pentru aplicarea deciziilor se pot realiza numai într-un cadru
organizatoric adecvat exercitării funcţiei financiare a întreprinderii, ce
reprezintă a treia componentă a gestiunii financiare.
Cadrul organizatoric reprezintă modul de organizare a activităţilor
financiare în funcţie de mărimea întreprinderii, de complexitatea activităţii
financiare şi de perioada de dezvoltare pe care o traversează societatea.
În întreprinderile mici, de cele mai multe ori, nu există o diferenţiere
netă a funcţiei financiare, atribuţiile ei fiind exercitate, în multe cazuri, chiar
de proprietar.
În întreprinderile medii şi mari, dar, mai ales, la cele cotate la bursă,
funcţia financiară este clar diferenţiată, fiind numit un responsabil
specializat. La acestea, activităţile financiare, pot fi organizate sub forma
compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direcţiilor financiare pe grupe de
operaţii omogene: previziune financiară; decontări cu şi fără numerar; analiză
financiară şi fiscalitate; control financiar intern şi control de gestiune.
În întreprinderile occidentale pot exista trei tipuri de organizare, în
care direcţia financiară să ocupe:
un loc subordonat; aceasta este dependentă de direcţia
administrativă care înglobează o gamă largă de activităţi: juridice, fiscale,
de contabilitate, control de gestiune, gestiune financiară, sociale etc.;
un loc mediu; aceasta are acelaşi rang cu alte direcţii: de
producţie, de marketing, resurse umane, administrativă;
un loc superior; aceasta este subordonată numai directorului
general, dar supervizează celelalte direcţii menţionate anterior.
6
1. Selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse
din gama de fabricaţie numai dacă prezintă rentabilitate.
2. Dezvoltarea şi diversificarea întreprinderii prin investiţii noi,
atâta timp cât rentabilitatea sperată pentru acestea este superioară costului
capitalului utilizat pentru finanţare. Se are în vedere că randamentul marginal
al investiţiilor înregistrează tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte
pe măsura sporirii nevoii de resurse pentru finanţarea unor investiţii
însemnate (costul capitalurilor proprii prin pretinderea de către acţionari a
unei rentabilităţi ce înglobează o cotă de risc în creştere pe măsura investirii,
iar costul capitalului împumutat datorită cererii de capital în creştere).
3. Scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală
cu durata de existenţă a activului creat pe seama acesteia. În acest fel, se
asigură solvabilitatea şi lichiditatea întreprinderii, evitându-se falimentul.
4. Întreprinderea să urmărească creşterea gradului de îndatorare
atâta timp cât rentabilitatea capitalului investit sau rentabilitatea economică
(Re) este mai mare decât rata costului capitalului împrumutat (r d).
Respectarea acestei reguli conduce la sporirea averii acţionarilor, fenomen
cunoscut sub denumirea de efect de levier financiar al îndatorării, ilustrat
astfel:
D
Rf= R e ( R e rd )
C pr
D
în care: (R e rd ) = efectul de levier financiar;
C pr
D
= levierul îndatorării.
C pr
în care:
Cpr - capitaluri proprii;
D - capitaluri împrumutate;
Rf - rentabilitate financiară;
Re - rentabilitate economică;
d - rata nominală a dobânzii aferentă capitalurilor împrumutate;
rd - rata costului capitalului împrumutat; rd = d(1-T), întrucât dobânda este
deductibilă în calculul profitului impozabil şi creează o economie de impozit,
respectiv dxT;
T - cota de impozit pe profit.
7
1.4. Întreprinderea și fluxurile sale
8
relaţia se stabileşte între întreprindere şi stat pentru plata obligaţiei privind
impozitul pe profit şi a celorlalte forme ale venitului net al statului cuprinse
în preţ (alte impozite, contribuţii, taxe de consumaţie), dar şi în încasarea unor
subvenţii de la buget sau beneficierea de unele înlesniri sau scutiri la plata
obligaţiilor faţă de stat.
Schema legăturilor şi fluxurilor realizate se prezintă astfel:
Utilaje şi echipamente
Fluxuri financiare complementare
Salariul
ÎNTREPRINDEREA
Fluxuri financiare autonome
Piaţa
capitalurilor
Formarea Plata impozite,
- acţionari taxe, contribuţii
capitalul
STAT
-alte firme
Plata dividende, Subvenţii,
- bănci rambursare credite, scutiri impozite,
plata dobânzi prime de export
9
real de produse şi servicii spre întreprindere şi un flux monetar, financiar spre
furnizori. Cele două fluxuri de naturi diferite şi sens contrar se echilibrează
valoric la nivelul preţului negociat.
De asemenea, întreprinderea angajează forţă de muncă, aceasta, în
schimbul muncii manuale sau intelectuale prestate, primeşte salariul în bani.
Se realizează dualitatea flux real - flux financiar indus, de naturi diferite şi
sens contrar, care se echilibrează la nivelul salariului negociat.
În procesul de fabricaţie, după obţinerea produsului sau prestarea
serviciului, întreprinderea intră în relaţie cu piaţa consumatorilor. În acest
caz, fluxul real de produse sau servicii este dinspre întreprindere spre clienţi,
iar fluxul monetar-financiar complementar, reprezentând preţul sau tariful
negociat încasat, apare de la clientelă spre întreprindere.
În cadrul fluxurilor duale, deşi fluxul real determină fluxul monetar -
financiar complementar, totuşi fluxurile financiare sunt cele care, în final,
determină mărimea fluxurilor reale, fapt ilustrat de rolul activ al deciziei de
finanţare în adoptarea deciziei de investiţii.
Se poate concluziona că ansamblul fluxurilor realizate de
întreprindere sunt rezultatul relaţiilor de natură externă şi internă a
întreprinderii şi a operaţiilor presupuse de acestea, grupate pe cele trei cicluri:
ciclul operaţiunilor de investiţii, ciclul operaţiunilor de exploatare şi ciclul
operaţiunilor financiare.3 Natura acestor fluxuri este materială (reală) sau
bănească.
Evidenţiind marea masă a fluxurilor reale şi financiare angajate de şi
în întreprindere se poate concluziona că întreprinderea "se situează în centrul
proceselor economice"4, ca celulă de bază a economiei.
3
Pentru o informare mai detaliată vezi Cristea H, Ştefănescu N., Gestiunea financiară a
întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 1996, pag. 16-24
4
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1995,
pag.12.
10
Capitolul II
CAPITALUL ÎNTREPRINDERII
11
a) Capitalul social constituit la înfiinţarea întreprinderii şi sporit pe
parcurs, reflectat într-un anumit număr de acţiuni, reprezintă, în general,
partea preponderentă din capitalul întreprinderii.
Capitalul social poate fi subscris prin aportul în bani şi în natură al
acţionarilor/asociaţilor şi rămâne în permanenţă proprietatea acestora.
Capitalul social are o dublă semnificaţie atât contabilă cât şi juridică.
b) Primele de capital, rezervele și rezultatele - constituie o
componentă complexă a capitalului întreprinderii care cuprinde mai multe
elemente: prime de capital; rezerve asimilate capitalurilor; rezultatul reportat.
Primele de capital pot fi: prime de emisiune, prime de fuziune, prime
de aport și prime de conversie. Primele de capital reprezintă excedentul dintre
valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale.
Rezervele sunt împărţite în două grupe:
1. rezerve din reeveluare, cu caracter nedistribuibil, reflectă plusul
sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale;
2. rezerve create în întreprindere care pot fi:
• rezerve legale sau fondul de rezervă care se constituie prin
prelevarea în fiecare an din profitul brut a unei cote de 5% până când acesta
atinge 20% din capitalul social. În mod normal, fondul de rezervă nu are o
destinaţie specificată, dar el poate fi utilizat pentru acoperirea unor pierderi
pentru care nu s-au constituit alte rezerve, cu obligaţia reîntregirii lui;
• rezervele statutare sau contractuale se constituie anual din profitul
net al entităţii, conform prevederilor din actul constitutiv al acesteia. Ele sunt
folosite pentru acoperirea pierderilor sau pentru majorarea capitalului social;
• alte rezerve care nu sunt prevăzute de lege sau de statut şi se pot
constitui de către firme facultativ, pe seama profitului net pentru acoperirea
pierderilor contabile sau în alte scopuri, potrivit hotărârii adunării generale a
acţionarilor sau asociaţilor, cu respectarea prevederilor legale.
De asemenea, întreprinderile îşi constituie în timpul anului
provizioane care sunt destinate să acopere anumite pierderi şi cheltuieli a
căror cauză este precisă şi asupra cărora există o incertitudine în ceea ce
priveşte mărimea şi data producerii lor.
Un alt element al acestei componente îl reprezintă rezultatul reportat,
adică profitul nerepartizat la sfârşitul anului, a cărui repartizare a fost amânată
de adunarea generală a acţionarilor.
Prin însumarea capitalului social cu grupa primelor de capital,
rezervelor și rezultatelor se constituie capitalul propriu ale întreprinderii.
c) Datoriile pe termen lung (pe o perioadă mai mare de un an) sunt
angajate de întreprindere pentru completarea nevoii globale de finanțare sub
forma:
- sumelor datorate instituțiilor de credit pe termen lung;
12
- împrumuturilor din emisiuni de obligațiuni;
- sumelor datorate altor entități;
- alte împrumuturi și datorii asimilate.
Recurgerea la credite pe termen lung se face în special pentru
finanţarea nevoilor permanente de resurse ale întreprinderii.
Fiind la dispoziţia întreprinderii un timp mai îndelungat, capitalul
propriu împreună cu datoriile pe termen lung formează capitalul permanent
ale întreprinderii.
d) Datoriile pe termen scurt (pe o perioadă mai mică de un an), numite
și datorii curente, reprezintă o componentă dinamică a capitalului total al
întreprinderii, determinată de nevoi temporare de finanțare, solicitate de ciclul
operațiunilor de exploatare sau financiare, sau ca urmare a politicii de credit
comercial acordat clienților. Ele se reflectă, în special, în:
- credite bancare pe termen scurt,
- datorii comerciale - furnizori,
- efecte de comerț de plătit,
- sume datorate altor entități;
- alte datorii pe termen scurt.
Datoriile pe termen lung împreună cu datoriile pe termen scurt
formează capitalurile împrumutate ale întreprinderii.
Capitalurile proprii împreună cu cele împrumutate formează capitalul
total al întreprinderii.
II. După modul de folosinţă, capitalul total al întreprinderii se
materializează în:
- active imobilizate şi
- active circulante.
a) Activele imobilizate reprezintă plasamente de capital pe termen
îndelungat, mai mare de un an. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
utilizări durabile, corespunzând în general resurselor stabile, adică
capitalurilor permanente ale întreprinderii.
Activele imobilizate cuprind următoarele componente: imobilizări
necorporale, imobilizări corporale și imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale sunt active identificabile nemonetare, fără
formă fizică. În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind:
▪ cheltuielile de constituire;
▪ cheltuielile de dezvoltare;
▪ concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, drepturile şi
activele similare, dacă au fost achiziţionate cu titlu oneros;
▪ fondul comercial, în măsura în care a fost achiziţionat cu titlu oneros;
▪ active necorporale de explorare şi evaluare a resurselor minerale;
▪ alte imobilizări necorporale.
13
Imobilizările corporale sunt active care sunt deţinute de o entitate
pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a
fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative şi sunt
utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Imobilizările corporale cuprind:
- terenuri şi construcţii;
- instalaţii tehnice şi maşini;
- alte instalaţii, utilaje şi mobilier;
- investiţii imobiliare;
- active corporale de explorare şi evaluare a resurselor minerale;
- active biologice productive;
- avansuri și imobilizări corporale în curs de execuţie.
Imobilizările financiare cuprind:
- acţiuni deţinute la filiale;
- împrumuturi acordate altor entităţi;
- acțiuni deținute la entităţile asociate sau controlate în comun;
- alte imobilizări financiare.
Fiind plasamente pe termen îndelungat, activele imobilizate participă
la mai multe cicluri de exploatare şi îşi transferă, în mod treptat, pe durata
lor de funcţionare, o parte din valoarea lor asupra utilităţilor create în
întreprindere (produse, servicii, lucrări) prin procesul de amortizare.
În activele imobilizate sunt cuprinse însă şi elemente care nu se supun
procesului de amortizare, datorită faptului că prin natura lor nu se uzează,
adică nu-şi pierd valoarea de întrebuinţare (ex. terenurile, imobilizările
financiare).
b) Activele circulante reprezintă plasamente de capital pe termen
scurt, mai mic de un an, în elemente necesare desfăşurării neîntrerupte a
procesului de fabricaţie sau comercializare al întreprinderii. Durata
plasamentului se limitează la un ciclu economic, capitalurile avansate fiind
recuperate prin vânzarea şi încasarea producţiei şi reintroduse într-un nou
ciclu economic.
În cadrul activelor circulante se disting următoarele subgrupe în
funcţie de gradul de lichiditate:
- stocuri;
- creanţe;
- investiții pe termen scurt;
- casa și conturi la bănci.
Stocurile de active circulante cuprind: materii prime şi materiale
consumabile; producţia în curs de execuţie; produse finite şi mărfuri; avansuri
pentru cumpărări de stocuri. Diversele categorii de stocuri au o durată de
14
imobilizare determinată de specificul proceselor de aprovizionare, producţie,
desfacere.
Creanţele cuprind: creanţele comerciale; sumele de încasat de la
entităţile afiliate; sumele de încasat de la entităţile asociate și entitățile
controlate în comun; alte creanțe; capitalul subscris şi nevărsat.
Investiţiile pe termen scurt cuprind: acţiunile deţinute la entităţile
afiliate, alte investiţii pe termen scurt (obligaţiunile emise şi răscumpărate,
obligaţiunile achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate), toate în
vederea realizării unui profit într-un interval scurt de timp.
Casa şi conturile la bănci cuprind valorile de încasat, cum sunt:
cecurile şi efectele comerciale depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi
valută, cecurile entităţii, etc. care prezintă chiar forma lichidă a activelor
circulante.
Prezentarea structurii bilanţiere a capitalului total, după sursele de
provenienţă şi după modalitățile de folosință are la bază următoarele criterii:
- scadența (exigibilitatea) elementelor de pasiv;
- lichiditatea elementelor de activ.
Potrivit criteriului exigibilităţii, capitalul total este evidenţiat
începând cu elementul cu scadența cea mai îndepărtată (capitalul social şi
rezervele legale), apoi urmează creditele pe termen mediu şi lung cu o
scadenţă relativ îndepărtată şi continuă, cu datoriile pe termen scurt.
Potrivit criteriului lichidităţii, în activ, plasamentele încep cu
elementele cu o lichiditate scăzută (activele imobilizate), se continuă cu
stocurile și creanțele cu o lichiditate crescută şi se încheie cu disponibilităţile
băneşti ca formă concretă de manifestare a lichidităţii.
Având în vedere una din regulile de bază ale gestiunii financiare, şi
anume necesitatea ca durata de scadență a resurselor să fie mai mare sau cel
puţin egală cu durata de existenţă a activelor procurate din aceste surse, este
evident ca din capitalurile permanente se finanţeză mai întâi activele
imobilizate. Dar şi o parte a activelor circulante, datorită rotaţiei accelerate în
cadrul succesiunii ciclurilor economice, capătă un caracter de permanenţă.
Este vorba de un nivel minim al stocurilor de materii prime, producţie
neterminată, produse finite, mărfuri, al creanţelor faţă de clienţi. Este normal
ca şi această parte a activităţii întreprinderii să fie finanţată din capitaluri
permanente.
Diferenţa de capitaluri permanente rămasă după acoperirea activelor
imobilizate, destinată finanţării activelor circulante cu caracter de
permanenţă, este cunoscută în literatura economică sub denumirea de fond
de rulment net.
Fondul de rulment net se determină astfel:
15
FRN = Cp - AIn
în care:
FRN - fond de rulment net;
Cp - capitaluri permanente;
AIn - active imobilizate nete (la valoarea contabilă netă, rămasă după
deducerea amortizării).
Având în vedere egalitatea bilanţieră, fondul de rulment net se poate
determina şi astfel:
FRN = AC - Dts
în care:
AC - active circulante;
Dts - credite şi datorii pe termen scurt.
16
- societate în comandită simplă,
- societate pe acţiuni;
- societate în comandită pe acţiuni;
- societate cu răspundere limitată.
Societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin
contract de societate, iar societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Contractul
de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv.
Societăţile în nume colectiv sunt caracteristice societăţilor mici, cu
număr redus de investitori iar aportul asociaţilor la formarea capitalului social
este constituit din părţi sociale. Obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social iar asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
sociale. Deci, creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia
pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel
mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva
asociaţilor. În ceea ce priveşte mobilitatea capitalului, capitalurile nu circulă
liber pe piaţă, deoarece părţile sociale nu sunt negociabile.
Societăţile în comandită simplă corespund întreprinderilor medii iar
în cazul acestor societăţi există două categorii de asociaţi: asociaţi
comanditari şi comanditaţi. Asociaţii comanditari răspund numai în limita
capitalului social subscris iar asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale. Aportul asociaţilor la formarea capitalului social
este constituit din părţi sociale iar capitalurile nu circulă liber pe piaţă.
Societăţile pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi
simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin
subscripţie publică. Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi
mai mic de 2 iar capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de
90.000 lei.
Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social iar acţionarii
răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Circulaţia
capitalului se face liber pe piaţă iar societăţile pe acţiuni pot fi cotate la bursa
de valori ceea ce asigură o mobilitate sporită a capitalurilor.
Societăţile în comandită pe acţiuni combină trăsăturile societăţii în
comandită simplă cu cele ale societăţii pe acţiuni. Astfel, ca şi cazul
societăţilor în comandită simplă, există două categorii de asociaţi: asociaţi
comanditari şi asociaţi comanditaţi. Capitalul social este format din acţiuni şi
nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Circulaţia capitalului se face liber pe piaţă
prin schimbarea dreptului de proprietate asupra capitalului social, fără a
influenţa desfăşurarea activităţii întreprinderii.
17
Societăţile cu răspundere limitată corespund întreprinderilor mijlocii,
numărul asociaţilor neputând fi mai mare de 50. Capitalul social al unei
societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei şi se divide în
părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Părţile sociale nu pot fi
reprezentate prin titluri negociabile. Deci, capitalurile nu circulă liber pe
piaţă, ieşirea unuia dintre asociaţi din cadrul societăţii conducând la vânzarea
părţilor lui sociale altor asociaţi.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de
societate. Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate,
trebuie sa fie evaluabile din punct de vedere economic.
Acţiunile sunt titluri de valoare care atestă dreptul de proprietate al
deţinătorilor asupra unei părţi din capitalului social şi care dau dreptul la
încasarea anuală a unui dividend în funcţie de mărimea profitului net realizat
de firmă şi de proporţia de distribuire hotărâtă de Adunarea Generală a
Acţionarilor.
După drepturile pe care le conferă deţinătorilor, acţiunile pot fi:
- acţiuni ordinare, care asigură dreptul de vot în Adunarea Generală a
Acţionarilor iar dividendele încasate vor fi variabile, în funcţie de
performanţele financiare ale firmei emitente;
- acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot care
conferă dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului
distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări.
În actul constitutiv al societăţii comerciale, acţionarii fondatori prevăd
forma acţiunilor (nominative sau la purtător) şi valoarea nominală a acestora.
Acţiunile sunt evaluate la valoarea nominală la momentul primei
emisiuni, această valoare fiind înscrisă şi pe titlu. Valoarea nominală a unei
acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei. După momentul emisiunii, acţiunile
vor fi caracterizate printr-un preţ de tranzacţionare, care în cazul firmelor
cotate, reprezintă cursul bursier. În majoritatea cazurilor, cursul bursier este
diferit de valoarea nominală, fiind stabilit în funcţie de cererea şi oferta de
acţiuni pe piaţă.
Produsul dintre numărul de acţiuni emise de firmă şi valoarea lor nominală
reprezintă capitalul social al firmei:
Cs = Na x Vn
în care:
Cs - capitalul social;
Na - numărul acţiunilor emise
Vn - valoarea nominală a unei acţiuni.
18
Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrala şi
simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin
subscripţie publica.
În cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de
către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire
nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, urmând ca diferenţa de capital
social subscris să fie vărsată astfel:
- pentru acţiunile emise pentru aport în numerar, în termen de 12 luni
de la data înmatriculării societăţii;
- pentru acţiunile emise pentru aport în natura, în termen de cel mult
2 ani de la data înmatriculării.
Dacă constituirea societăţii se face prin subscripţie publică, societatea
se poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare
acceptant a vărsat în numerar, cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor
subscrise la C.E.C. ori la o bancă. Restul din capitalul social subscris va trebui
vărsat in termen de 12 luni de la înmatriculare. Acţiunile ce reprezintă aporturi
în natură vor trebui acoperite integral.
Creşterea capitalurilor proprii ca urmare a tendinţei de dezvoltare a
întreprinderii se realizează prin:
- sporirea capitalului social;
- autofinanţare.
Na Cba n Pe
Cbn =
Na n
19
în care:
Cbn - cursul bursier după emisiunea de noi acţiuni;
Na - numărul de acţiuni aflate în circulaţie înainte de emisiune;
Cba - cursul bursier al acţiunilor înregistrat anterior emisiunii de noi acţiuni;
n - numărul de acţiuni nou emise;
Pe - preţul de emisiunea al noilor acţiuni.
Acţiunile nou emise se oferă, în primul rând, spre subscriere
acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le deţin şi cu
obligaţia ca aceştia să-şi exercite dreptul preferenţial de subscriere într-un
interval de timp stabilit de AGA. După expirarea acestui termen, dacă
acţionarii existenţi nu au optat, acţiunile vor putea fi subscrise public.
Dreptul de subscriere constituie un mijloc de protecţie a intereselor
vechilor acţionari, deoarece exercitarea sa asigură evitarea reducerii
beneficiilor obţinute de aceştia ca rezultat al creşterii numărului de acţiuni.
Dreptul de subscriere (ds) reprezintă de fapt, pierderea de valoare a
acţiunii vechi cu care va fi recompensat deţinătorul acesteia pentru a nu fi
afectat de majorarea capitalului şi se determină astfel :
(Cba Pe) n
ds = Cba – Cbn =
Na n
20
de producţie conduce la creşterea necesarului de active circulante, ceea ce
necesită şi asigurarea surselor (credite pe termen scurt).
b) Încorporarea de rezerve sau profituri nerepartizate este o
modalitate de sporire a capitalului social care nu afectează structura
financiară, ci numai structura capitalurilor proprii, prin creşterea capitalului
social şi reducerea cu aceeaşi sumă a rezervelor, rezultatelor şi fondurilor
proprii. Nu pot fi încorporate în capitalul social rezervele legale sau primele
de emisiune.
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor şi rezultatelor
se poate realiza în două feluri :
- prin creşterea valorii nominale a acţiunilor existente;
- prin creşterea numărului de acţiuni care se distribuie gratuit
acţionarilor existenţi.
Fiecare din aceste modalităţi produc influenţe financiare diferite,
astfel:
- creşterea valorii nominale a acţiunilor existente nu va modifica
numărul acţiunilor întreprinderii. Deci, pe piaţa financiară preţul acţiunilor
rămâne acelaşi, modificându-se numai rata dividendului pe acţiune, nu şi
dividendul ca atare;
- creşterea numărului de acţiuni poate conduce la scăderea cursului
acţiunilor, care se poate determina astfel:
Na Cba
Cbn =
Na n
în care:
Cbn - cursul bursier după emisiunea de noi acţiuni;
Cba - cursul bursier al acţiunilor înregistrat anterior emisiunii de noi acţiuni;
Na - numărul de acţiuni aflate în circulaţie înainte de emisiune;
n - numărul de acţiuni nou emise.
În cazul emisiunii de noi acţiuni, vechii acţionari beneficiază de
anumit număr de drepturi de atribuire (da), a căror valoare se determină astfel:
Cba n
da = Cba – Cbn =
Na n
21
c) Conversia datoriilor întreprinderii, presupune creşterea
capitalului social prin încorporarea datoriilor, compensarea unor creanţe
lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
Creşterea capitalului social prin încorporarea datoriilor se face numai
cu acceptul furnizorilor şi creditorilor întreprinderii, prin renunţarea
acţionarilor existenţi la dreptul lor preferenţial de subscriere. Această
transformare a datoriilor pe termen scurt în capital are ca efect creşterea
fondului de rulment prin creşterea capitalului social.
Forma consacrată de transformare a datoriilor în capital social o
reprezintă conversia obligaţiunilor convertibile în acţiuni, pe baza unei
proporţii de conversie stabilită în momentul emiterii acestui gen de
obligaţiuni.
O formă specială o reprezintă consolidarea datoriilor întreprinderii
prin transformarea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen lung.
d) Absorbţia totală sau parţială a altei societăţi comerciale care
are ca efect cumularea părţii de capital social al societăţii absorbite. Prin
urmare, vor creşte capitalurile proprii şi permanente, concomitent cu creşterea
activelor imobilizate, fapt ce va conduce la menţinerea echilibrului financiar,
sau chiar se va îmbunătăţi structura financiară şi lichiditatea firmei.
2.2.3. Îndatorarea
22
a) cererea de credit;
b) documente juridice de constituire a societăţii (certificatul de
înregistrare; contractul de societate, statutul societăţii, etc.);
c) documente financiare:
- situaţii financiare (bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia
fluxurilor de trezorerie) pentru ultimii 2-3 ani;
- balanţele de verificare pe ultimele 3 luni, situaţia patrimoniului şi
rezultatele financiare pentru trimestrul următor;
- bugetele de venituri şi cheltuieli şi cele de investiţii pentru anul în
curs şi pentru perioada viitoare;
d) plan de afaceri (autorizaţii şi avize necesare funcţionării, cereri de
produse şi servicii de la principalii clienţi; oferte de la furnizori pentru
achiziţionarea de echipamente, materii prime etc.)
Modalitatea de garantare a creditelor contractate de către firme diferă
în funcţie de tipul de credit. În general, tipurile de garanţii acceptate de bancă
sunt următoarele:
- ipoteca asupra unor bunuri imobile;
- gajul asupra unor bunuri mobile,
- cesiunea de creanţă privind drepturi de încasat rezultate din contracte
ferme de livrare a produselor către parteneri cu bonitate recunoscută de bancă,
- garanţii personale: scrisoare de garanţie bancară, garanţii emise de
fonduri de garantare, garanţii emise de statul român etc.
Pe baza informaţiilor obţinute de la firma care solicită creditul, banca
va analiza atât indicatorii financiari cât şi pe cei nefinanciari cărora le atribuie
ponderi în funcţie de importanţa fiecăruia la măsurarea bonităţii firmei
determinând rating-ul de credit, prin care se va evalua capacitatea firmei de a
rambursa creditul solicitat.
Finanţarea prin credite bancare pe termen mediu şi lung prezintă atât
avantaje cât şi dezavantaje pentru firme.
Avantajele creditului bancar sunt următoarele:
◘ atragerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;
◘ stabilirea unei relaţii cu o instituţie financiara cunoscută, accesul
mai uşor la alte servicii furnizate de către bancă;
◘ obţinerea unui credit pe termen mediu şi lung poate funcţiona ca un
semnal ce atestă viabilitatea afacerii pentru investitorii potenţiali;
◘ accesarea unui credit îl determină pe întreprinzător să îşi analizeze
în mod obiectiv afacerea, să aibă o imagine clara asupra situaţiei sale
financiare.
Dezavantaje ale creditului bancar pe termen mediu şi lung sunt:
23
◙ costuri suplimentare generate de plata dobânzilor şi comisioanelor
bancare; mărimea dobânzilor diferă în funcţie de tipul de credit solicitat şi de
perioada de acordare;
◙ reticenţa băncilor în ceea ce priveşte finanţarea noilor firme, banca
având nevoie de siguranţa că va recupera sumele acordate drept credite;
◙ riscul de a pierde garanţiile depuse sau chiar riscul de faliment în
cazul nerestituirii creditului.
Tendinţele actuale sunt de a personaliza aceste instrumente pentru a
răspunde mai bine nevoilor specifice de finanţare ale firmelor care le solicită.
24
În cazul lichidării firmei emitente, obligatarii nu sunt afectaţi în
aceeaşi măsură ca şi acţionarii, având dreptul la rambursarea împrumutului la
valoarea nominală. Acţionarii primesc doar diferenţa rămasă după plata
tuturor creanţelor prevăzute de lege pentru a fi onorate.
În ceea ce priveşte gestiunea întreprinderii, deţinătorii de obligaţiuni
nu au drept de vot în timp ce acţionarii au drept de vot în adunarea generală.
Totuşi, deţinătorii de obligaţiuni se pot întruni în adunarea generală a
obligatarilor, pentru a delibera asupra intereselor lor.
Emisiunea de obligaţiuni este hotărâtă de adunarea extraordinară a
acţionarilor şi nu de conducerea firmei, ca o măsură suplimentară de protecţie
a subscriitorilor de obligaţiuni contra societăţilor comerciale care nu oferă
toate garanţiile necesare rambursării împrumutului.
În România, pentru a avea acces pe piaţa obligatară, o firmă trebuie
să fie societate pe acţiuni, să fi desfăşurat activitate reflectată în bilanţul
aprobat de acţionari un număr minim de ani (2-3 ani) iar valoarea
obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsate.
Emisiunea de obligaţiuni prin ofertă publică se face pe bază de
prospect de emisiune care va cuprinde informaţii privind denumirea, obiectul
de activitate, sediul şi durata societăţii; capitalul social şi rezervele; situaţia
patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil aprobat; categoriile de
acţiuni emise de societate; suma totală a obligaţiunilor ce urmează să fie
emise şi a celor care au mai fost emise, modul de rambursare, valoarea
nominală a obligaţiunilor, dobânda lor, tipul obligaţiunilor (nominative sau la
purtător, convertibile etc.).
Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei
iar valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile în acţiuni va trebui să fie
egală cu cea a acţiunilor. Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în
acţiuni ale societăţii emitente, în condiţiile stabilite în prospectul de ofertă
publică.
Modalitățile de rambursare a creditului obligatar sunt:
a) Rambursarea prin anuităţi constante presupune rambursarea
anuală a unei sume constante. Valoarea anuităţii constante (suma ratei de
rambursat şi a dobânzii) se determină potrivit formulei:
d
A = C x K = C
1 (1 d) n
în care:
A - anuitatea de rambursat;
C - valoarea creditului obligatar;
K - coeficientul de anuitate;
n - durata creditului;
25
d - rata dobânzii.
b) rambursarea în tranşe egale (serii egale) presupune rambursarea
unui număr egal de obligaţiuni în fiecare an, dobânda calculându-se la creditul
rămas nerambursat. Anuităţile anuale sunt descrescătoare şi se determină
astfel:
C
Ai Ci d
n
în care:
Ai - anuitatea de rambursat în anul "i";
C - valoarea creditului obligatar;
Ci - valoarea creditului obligatar nerambursat în anul "i";
n - durata creditului obligatar;
d - rata dobânzii.
c) rambursarea integrală la scadenţă presupune ca întregul împrumut
să fie rambursat la sfârşitul duratei împrumutului. În acest caz, anuităţile se
determină astfel:
A1 = A2= .....Ai =... An-1 = Cxd
An = C + Cxd
în care:
Ai - anuităţile în anii i =1,2, ..., n-1;
An - anuitatea în ultimul an al creditului obligatar "n";
C - valoarea creditului obligatar;
d - rata dobânzii;
n - perioada de acordare a creditului obligatar.
26
- obligaţiunile cu cupon zero sunt obligaţiunile fără dobândă dar cu o
primă de rambursare care este dată de diferenţa între preţul de emisiune foarte
mic şi valoarea nominală a obligaţiunii;
- obligaţiunile convertibile în acţiuni conferă dreptul posesorului lor
de a-şi transforma, într-un interval de timp determinat, creanţa într-o acţiune
la o paritate stabilită în momentul emisiunii.
27
b) locatarul are opţiunea de a cumpăra bunul la un preţ estimat a fi
suficient de mic în comparaţie cu valoarea justă la data la care opţiunea devine
exercitabilă;
c) durata contractului de leasing acoperă, în cea mai mare parte, durata
de viaţă economică a bunului;
d) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii,
este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului. Rata leasingului este
formată din cotă-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing.
II. Leasingul operaţional este contractul de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile leasingului financiar. Deci, în cazul
leasingului operaţional, locatorul se obligă să asigure întreţinerea şi service-
ul bunului contra unor costuri cuprinse în chirie sau facturate separat, poate
rezilia contractului înainte de scadenţă iar durata contractului este mai scurtă
decât durata de funcţionare a activului.
Rata leasingului operaţional cuprinde cota de amortizare şi un
beneficiu stabilit de părţile contractante.
Acest tip de contract se practică, de regulă, în industria computerelor
şi a altor echipamente pentru birouri precum şi pentru vânzarea
automobilelor.
Leasingul prezintă pentru societatea comercială atât avantaje cât şi
dezavantaje.
Avantajele oferite de operaţiunile de leasing constau în următoarele:
• sporeşte posibilităţile de finanţare a firmelor care îşi pot completa
sursele necesare dezvoltării fără a apela la fondurile proprii;
• simplifică procesului de decizie privind achiziţionarea activelor
comparativ cu creditele bancare;
• permite valorificarea potenţialului real de dezvoltare al firmei care
beneficiază de mijloacele cele mai moderne şi eficiente de lucru;
• flexibilitatea contractului de leasing. Tipul contractului poate fi
negociat cu utilizatorul, astfel încât acesta să corespundă cât mai bine
necesităţilor sale de finanţare şi producţie;
• permite scăderea fiscalităţii; prin achiziţionarea unui bun în
leasing, compania poate folosi facilităţile acordate de legislaţie legate de
deductibilitatea plăţilor de leasing.
Contractul de leasing prezintă şi unele dezavantaje, astfel:
• utilajul primit prin leasing nu aparţine întreprinderii utilizatoare ci
locatorului;
• în caz de avarie sau deteriorare a bunului răspunderea îi aparţine
utilizatorului;
• în cazul falimentului locatorului, beneficiarul pierde orice drept
asupra bunurilor luate în leasing;
28
• recurgerea la leasing se face după o analiză atentă din partea
societăţii şi numai în măsura în care contribuie la sporirea valorii
întreprinderii comparativ cu situaţia în care bunul respectiv ar fi achiziţionat
pe baza unui credit bancar.
2.3. APLICAȚII
Rezolvare:
Fondul de rulment net (FRN) se determină astfel:
a) FRN = Cp - AIn sau b) FRN = AC - Dts
a) FRN = Cp - AIn
1. Se determină capitalul permanent (Cp), astfel:
Cp= Cpr + Ctml
29
Capitalul permanent însumează capitalul propriu şi datoriile pe termen
lung (credite peste un an) şi se determină astfel:
Cp = 112400 + 25300 = 137700 lei
5
În bilanţ activele imobilizate se reflectă la valoarea contabilă (valoarea de intrare –
amortizarea cumulată)
30
a) Cursul bursier al acţiunilor după majorarea capitalului va fi:
Na 100000
Nds = = = 5 drepturi de subscriere
n 20000
31
- valoarea dreptului de atribuire;
- suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni, atât de vechii
acţionari cât şi de cei noi.
Rezolvare:
R = 100.000 lei a) Cbn = ?
Na = 25.000 acțiuni b) Nda = ?
VN = 10 lei c) da = ?
Cba = 12 lei d) P0 = ?
P1 = ?
Rezolvare:
32
Valoarea creditului obligatar este:
Rezolvare:
Valoarea creditului obligatar va fi:
33
C = 20.000 x 3 lei/obligaţiune = 60.000 lei
34
Capitolul III
INVESTIȚIILE ÎN ACTIVE IMOBILIZATE
35
→ costul de oportunitate, adică veniturile pe care le-ar fi realizat
întreprinderea dacă investea în altă formă capitalurile necesare proiectului;
→ diferenţa între suma încasată şi valoarea contabilă netă a activelor
a căror vânzare sau casare este impusă de realizarea proiectului.
36
3.1.2. Criterii de selecţie a proiectelor de investiţii
În adoptarea deciziei de investiţii se folosesc două metode (criterii) de
opţiune6:
a) criterii simple de opţiune (fără actualizare);
b) criterii de opţiune pe baza actualizării.
6
Sichigea N., Giurcă-Vasilescu L., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria,
Craiova, 2009, pag.88-116
37
CF
R CF = 100
I
în care:
R CF - rata medie a rentabilităţii în funcţie de cash-flow-ul mediu anual;
CF - cash-flow-ul mediu anual.
Cash-flow-ul mediu se determină ca raport între suma cash-flow-
urilor anuale şi durata de recuperare a investiţiei.
Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiţii se acceptă dacă rata
medie a rentabilităţii proiectului este superioară ratei rentabilităţii realizate
anterior de către firmă, astfel:
R CF > R CFo
38
b1) Valoarea actualizată netă (VAN)
Valoarea actualizată netă este criteriul care răspunde obiectivului de
bază al funcţiei financiare a întreprinderii şi anume maximizarea valorii
întreprinderii.
Valoarea actualizată netă (VAN) se stabileşte ca diferenţă între suma
cash flow-urilor actualizate şi capitalul investit:
n
CFi
VAN i 1 (1 a )
i
I
în care:
CFi = cash flow-ul în anul "i";
a = rata de actualizare;
n = numărul de ani în care se realizează investiția;
I = valoarea investiției.
Dacă VAN > 0, proiectul de investiţii conduce la creşterea valorii
întreprinderii şi, deci, este acceptat. În caz contrar, proiectul se respinge.
În practică, mai rar utilizată în opţiunea pentru investiţie este şi
valoarea viitoare netă (VVN) care este de fapt, valoarea actualizată netă
capitalizată. Formula de calcul a VVN este:
n
CFi
(1 a ) i
VAN I
IR i 1
sau: IR
I I
39
b3) Rata internă de rentabilitate (RIR)
Rata internă de rentabilitate (engl. Internal Rate of Return - IRR), este
acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată netă este nulă (VAN
= 0).
Pentru determinarea indicelui de rentabilitate se foloseşte metoda
interpolării liniare.
Proiectul este acceptat dacă RIR este superioară ratei de actualizare
(a): RIR> a.
40
♦ fundamentarea planului de finanţare a investiţiilor.
În activitatea de planificare a investiţiilor şi finanţării acestora se
utilizează ca instrumente atât planul de finanţare a investiţiilor cât şi bugetul
anual al activităţii generale, ca anexă a bugetului de venituri şi cheltuieli, între
care există, însă, asemănări dar şi diferenţe certe.
Planul de finanţare a investiţiilor întocmindu-se pentru o perioadă mai
mare de timp este un document mai mult orientativ întrucât cuprinde
prognoze cu un grad probabil de realizare pe când bugetul activităţii de
investiţii ca parte a bugetului anual de venituri şi cheltuieli referindu-se la
perioada imediat următoare conţine informaţii cu un grad de realizare ridicat
având un caracter normativ cu sarcini imperative de realizare pentru atingerea
obiectivului strategic al întreprinderii. De asemenea, planul de finanţare a
investiţiilor conţinând orientări este un document mai mult la dispoziţia
întreprinderii pe când bugetul este transmis ca obiectiv de realizare
compartimentelor care concură la realizarea lui, fiind un etalon de comparaţie
în acţiunea de control a îndeplinirii sarcinilor.
Planul de finanţare al investiţiilor se întocmeşte pe total obiectiv de
investiţii cu defalcare anuală şi cuprinde două părţi: investiţii de realizat şi
surse de finanţare.
Sarcina financiară anuală pentru finanţarea investiţiilor se
fundamentează prin intermediul bugetului activităţii generale, ca parte a
bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii.
Prin bugetul activităţii generale se stabilesc, mai întâi, sursele de
finanţare a investiţiei grupate astfel:
◙ surse proprii;
◙ alocaţii de la buget;
◙ credite bancare interne sau/şi externe;
◙ alte surse.
Apoi, se stabilesc cheltuielile pentru investiţii grupate în:
◙ investiţii, inclusiv investiţii în curs la finele anului;
◙ rambursări de credite aferente creditelor pentru investiţii interne
sau/şi externe.
41
3.3. APLICAȚII
Rezolvare:
Rata medie a rentabilităţii în funcţie de cash-flow-ul mediu se
determină cu formula:
CF
R CF 100 iar CF = Pn +A
I
Potrivit sistemului liniar de amortizare, amortismentul anual va fi:
A = I/Dn = 9000/4 = 2250 mii lei
Se determină cash-flow-urile anuale şi cash-flow-ul mediu anual (mii
lei):
Anii 1 2 3 4 Media
Elemente anuală
Profit brut 2500 2200 1900 1800 2100
Impozit pe profit 400 352 304 288 336
Profit net 2100 1848 1596 1512 1764
Amortisment 2250 2250 2250 2250 2250
Cash-flow 4350 4098 3846 3762 4014
CF 4014
R CF 100 100 = 44,6%
I 9000
R CF = 44,6% 35% proiectul de investiţii se acceptă.
42
Ştiind că firma foloseşte sistemul liniar de amortizare, să se determine
durata de recuperare a investiţiei.
Rezolvare:
Irn 12
Dr n
CFn 1
CFn = Pn + A
A = 2400/6 = 400 mii lei
Se determină investiţia de recuperat în anul "n" pentru care Irn CFn+1
Anii 1 2 3 4 5 6
Elemente
Profit net 180 190 240 210 170 120
Amortisment 400 400 400 400 400 400
CF anual 580 590 640 610 570 520
CF cumulat 580 1170 1810 2420 2990 3510
Investiţia de recuperat 1820 1230 590 - - -
43
IV an: 10500 lei
V an: 9800 lei
Rata de actualizare este de 10%.
Să se determine valoarea actualizată netă şi valoarea viitoare netă a
proiectului de investiţii.
Rezolvare:
Valoarea actualizată netă se determină cu formula:
n
CFi
VAN I
i 1 (1 a )
i
CFi=Pni + Ai
44
Capitolul IV
AMORTIZAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE
7
Sichigea N.- Amortizarea capitalului fix, Ed. Amicul Casei, Craiova, 1997, pag.45
8
Lega nr. 227/2015 privind Codul fiscal publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din
10.09.2015, art. 28, alin. 2, actualizată cu OG nr. 25/2017
45
mobilier, aparatura birotică, echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale şi alte active corporale.
b) Uzura activelor imobilizate îmbracă două laturi: uzura fizică sau
materială ca urmare a utilizării sau a timpului şi uzura morală sau
deprecierea funcţională, datorită apariţiei de mijloace fixe superioare
funcţional sau la preţuri mai mici.
Uzura, fie fizică sau morală, determină pierderea treptată a valorii
mijloacelor fixe, în timp ce forma lor fizică specifică rămâne, în general,
neschimbată până la scoaterea lor din funcţiune datorită efectuării regulate a
reparaţiilor capitale. Are loc, aşadar, o separare în timp între reproducţia
valorii mijloacelor fixe şi reproducţia valorii de întrebuinţare, particularitate
care stă la baza procesului obiectiv al amortizării lor.
Amortizarea este un proces complex de cuantificare a uzurii fizice şi
morale şi de exprimare a unei anumite politici financiare a perioadei
respective, care cuprinde un ansamblu de operaţiuni ce constau în:
- stabilirea amortismentului fiecărui exerciţiu;
- înregistrarea lui în costurile de fabricaţie;
- recuperarea din încasarea preţului/tarifului produsului sau
serviciului;
- afectarea lui pe destinaţia legală.
Conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS 16 –
Imobilizări corporale) amortizarea constituie alocarea sistematică a valorii
amortizabile a unui activ asupra duratei sale de viaţă utilă.
Amortismentul poate fi definit ca fiind suma de resurse băneşti ce
trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei
în fiecare exerciţiu, în concordanţă cu ritmul uzurii fizice şi morale în cadrul
duratelor normale de funcţionare ale activelor imobilizate.
Notând cu:
Va = valoarea amortizabilă a activului imobilizat;
Na = cota de amortizare;
Dn = durata normală de funcţionare;
A = amortismentul anual.
A = Va x Na = Va/Dn
46
macrosistemului reclamă reducerea lui. Dimpotrivă, atunci când este analizat
în ipostaza de resursă de finanţare ambele categorii de interese reclamă
majorarea lui.
9
OMFP nr. 1802/2014 – Ordin pentru aprobarea Reglementarilor contabile privind
situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate art.75.,
alin.1, actualizat cu OMFP nr. 166/2017
47
Valoarea contabilă este partea din valoarea de intrare a mijlocului
fix încă neamortizată la un moment dat. Se stabileşte mai exact ca diferenţă
între valoarea de intrare şi amortizarea cumulată până la acea dată, precum şi
prin scăderea pierderilor cumulate din depreciere.
Ea se foloseşte în următoarele situaţii:
- în calcularea amortismentului prin unele metode accelerate de
amortizare;
- la întocmirea bilanţului contabil; în activ, activele imobilizate se
înscriu numai la valoarea neamortizată;
- în calculul indicatorilor de eficienţă ai utilizării mijloacelor fixe.
În legătură cu valorile de amortizat, în practica financiară se utilizează
şi următoarele noţiuni: valoare reziduală şi valoare medie anuală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere
estimează că o va obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a
acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor previzionate.
Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe este utilizată în activitatea
de previzionare a amortismentului, atunci când se aplică sistemul liniar
amortizare. Ea desemnează volumul mediu anual al mijloacelor fixe
programate a fi în funcţiune, evaluate la valorile de intrare corespunzătoare.
Recurgerea la calculul valorii medii anuale a mijloacelor fixe, este impusă de
următoarele împrejurări:
- cotele de amortizare sunt mărimi medii anuale;
- masa mijloacelor fixe supuse amortizării este o mărime variabilă în
cursul exerciţiului, ca urmare a multiplelor intrări şi ieşiri de mijloace fixe în
şi din starea de amortizabilitate.
Valoarea medie anuală (Vma) se determină astfel:
48
resurselor anuale de finanţare a investiţiilor şi, în acelaşi timp, un element
considerabil al costurilor de producţie.
- în funcţie de ele se previzionează nivelul viitor al producţiei
mijloacelor fixe, cererea de astfel de bunuri fiind influenţată, în mod direct,
de necesitatea înlocuirii mijloacelor fixe uzate.
Determinarea duratelor de funcţionare este o activitate extrem de
laborioasă şi cu un înalt grad de dificultate, atât datorită enormei varietăţi a
mijloacelor fixe, cât şi numărului mare al agenţilor economici care le folosesc
în condiţii variate de mediu. De aceea, la stabilirea duratei de funcţionare
trebuie să se ţină seama de următorii factori:
uzura fizică, adică deprecierea activelor imobilizate datorită
folosirii, factorilor naturali, timpului, etc.;
uzura morală, care poate face necesară înlocuirea unui activ în stare
de funcţionare cu altul, mai modern, cu caracteristici tehnice şi funcţionale
superioare;
condiţiile de utilizare a activelor imobilizate determinate de:
mediul în care funcţionează (normal, coroziv, umed), numărul orelor de
funcţionare, intensitatea utilizării etc.
În România, duratele normale de funcţionare se stabilesc prin
hotărâre de guvern (H.G. nr. 2139/2004 privind aprobarea Catalogului privind
clasificarea şi durate normale de funcţionare a mijloacelor fixe) aplicabil de
la 1 ianuarie 2005.
Catalogul se aplică în mod unitar de către agenţii economici,
persoanele juridice fără scop patrimonial cât şi de către instituţiile publice,
asigurând determinarea în mod unitar a amortizării capitalului imobilizat în
active corporale. Pentru fiecare mijloc fix nou achiziţionat se utilizează
sistemul unor plaje de ani cuprinse între o valoare minimă şi una maximă,
existând astfel posibilitatea alegerii duratei normale de funcţionare cuprinse
între aceste limite. Astfel stabilită, durata normală de funcţionare a mijlocului
fix rămâne neschimbată până la recuperarea integrală a valorii de intrare a
acestuia sau scoaterea sa din funcţiune.
c) Cotele de amortizare
Cota (norma) de amortizare, în principiu, poate fi definită ca fiind
mărimea amortizării exprimate în procente faţă de valoarea de intrare a
mijloacelor fixe.
Cota de amortizare poate fi analitică sau unică (medie anuală).
Întrucât în sistemul nostru de amortizare duratele normale corespund
regimului liniar sau proporţional de amortizare, norma de amortizare. Există
atâtea cote analitice de amortizare câte durate normale diferite sunt legiferate.
49
Cota de amortizare analitică corespunzătoare sistemului
proporţional este funcţie invers proporţională cu durata normală de
funcţionare:
Vi
1
N a = Dn 100 100
Vi Dn
în care:
Na = cota de amortizare;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
Dn = durata normală de funcţionare mijlocului fix.
În activitatea de programare a amortismentului, pentru raţiuni de
simplificare, sau în aprecierea amortismentului necesar în stabilirea altor
indicatori economico-financiari (costuri, valoare adăugată brută), se
utilizează şi cota unică de amortizare sau cota medie anuală de
amortizare, care se poate calcula astfel:
m
Na i f i
Cma 1
i
100
în care:
Nai = cotele analitice pe grupe omogene de mijloace fixe (m);
fi = ponderea valorii fiecărei grupe omogene în totalul mijloacelor fixe.
Între cota analitică şi cota medie anuală există o serie de deosebiri şi
anume:
- nivelul cotelor analitice de amortizare este prevăzut prin acte
normative, în timp ce cota medie anuală se stabileşte în funcţie de situaţia
concretă (structura activelor imobilizate) din fiecare întreprindere;
- utilizarea cotelor analitice este obligatorie pentru toţi agenţii
economici care deţin acelaşi gen de mijloace fixe şi le exploatează în condiţii
similare, în timp ce utilizarea cotei medii anuale se mărgineşte la nevoile de
analiză economică ale întreprinderii respective;
- cotele analitice rămân valabile pe toată durata de aplicare a actului
legislativ care le reglementează, în timp ce cotele medii anuale sunt valabile
pentru anul respectiv, sau cel mult pentru câţiva ani dacă nu intervin
modificări în structura materială şi valorică a mijloacelor fixe.
50
4.2.2. Regimuri de amortizare utilizate în România
Valoarea de intrare
Na = = lei/km (pe ora de funcţionare)
Număr km (ore funcţionare)
51
În cazul metodei de amortizare liniară, amortizarea (A) se stabileşte
prin aplicarea cotei de amortizare liniară (Na) la valoarea fiscală de la data
intrării în patrimoniu (Vi) a mijlocului fix amortizabil:
A = Vi x Na
Nd = Na x c
52
- pentru următorii ani de utilizare, amortizarea se calculează prin
raportarea valorii ramase de amortizare a mijlocului fix la durata normală de
utilizare rămasă a acestuia, conform regimului liniar.
Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină
conform următoarelor reguli:
a) în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;
b) în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor,
uneltelor şi instalaţiilor, precum şi pentru computere şi echipamente periferice
ale acestora, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară,
degresivă sau accelerată;
c) în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta
pentru metoda de amortizare liniară sau degresivă.
4.3. APLICAȚII
1. Amortizare liniară
Să se determine amortismentele anuale și valorile contabile nete
pentru un utilaj în valoare de 1000 mii cu durata normală de utilizare de 5
ani, anuale folosind sistemul liniar de amortizare utilizat în România.
Rezolvare:
Aa = Va x Na
53
2. Amortizare degresivă
Să se determine amortismentele anuale și valorile contabile nete
pentru un mijloc fix cu o valoare de intrare de 1200 mii lei şi cu o durată
normală de utilizare de 5 ani, folosind regimul degresiv de amortizare din
România.
Rezolvare:
a) Se determină cota liniară de amortizare:
100 100
Nl = = = 20 %
Dn 5
b) Se determină cota degresivă de amortizare:
54
3. Amortizare accelerată
O întreprindere achiziţionează la sfârşitul anului curent un mijloc fix
cu o valoare de intrare de 6000 lei, care are o durată normală de utilizare de
5 ani. Să se determine amortismentele anuale și valorile contabile nete
folosind sistemul de amortizare accelerat utilizat în România.
Rezolvare:
A = Va x N a
unde:
Va = 6000 mii lei
55
Capitolul 5
GESTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE
56
- stocuri de producţie în curs de execuţie;
- soldul cheltuielilor anticipate.
Activele circulante în sfera producţiei au un caracter complex şi
eterogen. Ele cuprind în structura lor, în primul rând, stocurile pentru
producţie care sunt numai potenţial productive. Simpla acumulare de stocuri
de materii prime şi materiale consumabile nu reprezintă, în sine, un indiciu al
forţei productive a activelor circulante.
În sfera circulaţiei, activele circulante se concretizează în stări
precum:
- stocuri de produse în magazie;
- stocuri de produse expediate, neîncasate (creanţe);
- stocuri de mărfuri şi ambalaje;
- creanţe din decontări neîncheiate;
- soldul disponibilităţilor băneşti (în cont şi casierie).
Ca urmare a deficienţelor ce survin fie în procesul realizării, fie în
fazele anterioare ale gestiunii stocurilor sau plăţii drepturilor de personal, ori
pe planul decontărilor cu bugetul statului, activele circulante mai staţionează,
adeseori, în diferite debite. Asemenea creanţe asupra terţilor, care nu provin
din desfăşurarea normală a circuitului activelor circulante reprezintă un
plasament total ineficient care îngreunează situaţia financiară a întreprinderii.
10
OMFP nr.1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, art. 276, alin.1,
actualizat cu OMFP nr. 166/2017
57
- semifabricatele, prin care se înţelege produsele care trec în procesul
tehnologic al altei secţii sau se livrează terţilor;
- produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele
procesului de fabricaţie, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate
direct clienţilor;
- produsele agricole;
f) activele biologice de natura stocurilor sunt acelea care urmează a fi
recoltate ca produse agricole sau vândute ca active biologice (animalele
destinate producţiei de carne, culturile de porumb şi grâu, etc.);
g) ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziţionate sau
fabricate, destinate produselor vândute
h) producţia în curs de execuţie, reprezentând producţia care nu a
trecut prin toate fazele (stadiile) de prelucrare, prevăzute în procesul
tehnologic.
Constituirea stocurilor se face din următoarele motive:
- motive economice: nu este rentabilă cheltuiala cu transportul pentru a se
asigura numai consumul zilnic);
- motive de siguranţă, tehnologice sau de sezon (neonorarea în termen a
comenzilor şi contractelor de furnizori, operaţiuni de condiţionare prealabilă
înainte de a fi introduse în circuit, produse sezoniere, în special, de produse
agricole).
Prima fază în determinarea necesarului financiar pentru stocurile de
materii prime şi materiale consumabile o reprezintă dimensionarea stocurilor.
În legătură cu gestiunea stocurilor, se utilizează două noţiuni:
stoc maxim;
stoc minim.
Stocul maxim are un comportament complex şi asigură continuitatea
fabricaţiei pe intervalul dintre două aprovizionări consecutive. Frecvenţa
reaprovizionărilor nu coincide cu frecvenţa consumului şi în consecinţă se
constituie următoarele categorii de stocuri:
- stocul curent (Sc) care asigură nevoile curente ale exploatării;
- stocul de siguranţă (Ss) care asigură continuitatea fabricaţiei în cazurile
în care furnizorii nu îşi respectă obligaţiile contractuale;
- stocul de condiţionare (Scd) se constituie pentru materiale sau produsele
care necesită o condiţionare prealabilă;
- stocul de transport interior (Sti) se constituie în cazul în care secţiile
sau atelierele de fabricaţie sunt dispersate teritorial;
- stocul de iarnă (Si) se constituie pentru unele materiale sezoniere care
nu pot fi aprovizionate pe timp de iarnă.
58
Mărimea stocului maxim (Smax) este dată de relaţia:
59
Coeficientul exprimă câte circuite trebuie să efectueze sau a efectuat
un volum dat de active circulante pentru a se obţine sau a realiza un anumit
volum de producţie sau cifră de afaceri într-o perioadă dată. Cu cât este mai
mare numărul de circuite efectuat, cu atât este necesar un volum de active
circulante mai mic pentru realizarea volumului de producţie scontat.
b) Durata în zile a unei rotaţii sau viteza de rotaţie în zile este inversul
coeficientului de rotaţie pe un interval de timp şi se determină astfel:
T AC T
Vz
Kvr CAPE
în care:
T = numărul de zile al perioadei pentru care se efectuează calculul (trimestru
sau an).
Când este vorba de viteza de rotaţie, fenomenul pozitiv se exprimă
prin noţiunea de accelerare şi nu de creştere, iar fenomenul negativ prin
noţiunea de încetinire. Accelerarea vitezei de rotaţie presupune creşterea
coeficientului de rotaţie şi reducerea duratei în zile a unei rotaţii, iar prin
încetinirea vitezei de rotaţie se înţelege scăderea coeficientului de rotaţie şi
creşterea duratei în zile a unui circuit.
B. Indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante exprimă
capacitatea activelor circulante de a crea profit. Ei se determină cu ajutorul
următoarelor relaţii:
- rentabilitatea activelor circulante:
Pb ( n )
R ( AC) 100
AC
unde:
Pb(n ) = profitul brut sau net;
- rentabilitatea pe un circuit al activelor circulante:
Pb( n )
R ( kvr )
Kvr
R ( AC ) = rentabilitatea activelor circulante prevăzute a se utiliza sau utilizate;
R ( kvr ) = rentabilitatea pe un circuit a activelor circulante.
Primul indicator exprimă procentual rentabilitatea volumului mediu
al activelor circulante, iar cel de-al doilea, suma rezultatelor finale pe un
circuit.
C. Indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante exprimă
relaţia între volumul de activitate realizat şi volumul de active circulante
folosit şi se calculează cu ajutorul următoarelor relaţii:
AC / 1000leiPE = active circulante la 1.000 lei producţie exerciţiu:
60
AC
AC / 1000leiPE 1000
PE
AC / 1000 leiCA = active circulante la 1.000 lei cifră de afaceri.
AC
AC / 1000leiCA 1000
CA
ΔVz Vz 1 Vzo
în care:
V z = modificarea (variaţia) vitezei de rotaţie în anul curent faţă de anul
de bază;
Vz0 - viteza de rotație în zile în anul de bază;
Vz1 - viteza de rotație în zile în anul curent.
Dacă V z < 0 o accelerare a vitezei de rotaţie faţă de anul de bază,
Dacă V z > 0 o încetinire a vitezei de rotaţie faţă de anul de bază.
Influenţele factorilor:
1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:
( PE ) ACO T ACO T
Vz
PE1 PEo
61
în care:
( PE )
Vz = influenţa modificării volumului de activitate asupra variaţiei vitezei
de rotaţie ;
Vz ( AC ) = influenţa modificării sumei activelor circulante asupra variaţiei
vitezei de rotaţie.
Se observă că:
( PE )
Vz Vz + Vz ( AC)
62
5.4. APLICAȚII
Să se determine:
a) indicatorii vitezei de rotaţie a activelor circulante,
b) variaţia vitezei de rotaţie şi influenţele factorilor.
Rezolvare:
a) Indicatorii vitezei de rotaţie:
1. coeficientul vitezei de rotaţie:
- în anul de bază:
PE 0 270000
Kvr0 = 9 rotaţii
AC 0 30000
- în anul curent:
PE 1 320000
Kvr1 = 8 rotaţii
AC1 40000
- în anul de bază:
360 360
Vz 0 40 zile
Kvro 9
- în anul curent:
360 360
Vz 1 45 zile
Kvr 1 8
63
b) Variaţia vitezei de rotaţie şi influenţele factorilor
( AC )
AC1 360 AC 0 360
Vz 45 33,75 11,25 zile (influență
PE 1 PE 1
negativă)
( PE)
Vz + Vz ( AC) = - 6,25 + 11,25 = 5 zile = Vz
64
Capitolul VI
REZULTATELE FINALE ALE ACTIVITĂȚII
ÎNTREPRINDERII
EBIT
Rca = 100
Ca
în care:
11
Giurcă Vasilescu, L., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova,
2007, pag. 303
65
EBIT - profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit;
Ca - capitalul angajat (se referă la banii investiţi în firmă atât de către
acţionari, cât şi de creditorii pe termen lung, şi include capitalul propriu şi
datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente).
♦ rata rentabilităţii economice a activelor - "Return on Investment"
(ROI) - se determină prin raportarea profitului net din exploatare la activul
economic:
PNE
Re 100
A
în care:
PNE = profit net din exploatare;
A = activul economic (valoarea medie a activelor imobilizate şi valoarea
medie a activelor circulante).
66
marja brută din vânzări (Mbv) se determină prin raportarea
profitului brut din vânzări la cifra de afaceri:
Pbv
Mbv 100
CA
în care:
Pbv = profitul brut din vânzări;
CA = cifra de afaceri;
rata marjei brute de exploatare (REBE)se determină prin raportarea
excedentului brut din exploatare la cifra de afaceri, astfel:
EBE
REBE = 100
CA
în care:
EBE - excedent brut din exploatare;
CA - cifra de afaceri.
5. Ratele de rentabilitate bursiere se determină în cazul
întreprinderilor cotate la bursă şi prezintă interes atât pentru acţionarii firmei
cât şi pentru potenţialii investitori de pe piaţa financiară. Dintre aceşti
indicatori, mai importanţi sunt:
indicatorul profitului pe acţiune (Pna) sau „Ernings per
Share”(EPS)- exprimă profitul net aferent fiecărei acţiuni, conform relaţiei:
Pn
Pna
Na
în care:
Pn - profit net;
Na - numărul de acţiuni.
coeficientul de capitalizare bursieră sau "Price Earning Ratio"
(PER) compară cursul bursier al acţiunii cu profitul pe acţiune:
Cba
PER =
Pa
în care:
Cba = cursul bursier al acţiunii;
Pa = profitul pe acţiune.
randamentul dividendelor (Rd) se calculează prin raportarea
dividendului pe acţiune la cursul bursier al acţiunii, astfel:
Da
Rd =
Cba
67
în care:
Da = dividendul pe acţiune;
Cba = cursul bursier al acţiunii la începutul anului.
Având în vedere obiectivul de bază al funcţiei financiare -
maximizarea valorii întreprinderii - în practica economică occidentală se
determină un indicator specific, respectiv valoarea economică adăugată -
“Economic Value Added” (EVA), calculată ca diferenţă între profitul
economic (profit net din exploatare) şi costul mediu ponderat al capitalului,
astfel:
EVA = PNE – (K x Ca)
în care:
PNE = profit net din exploatare;
K = costul mediu ponderat al capitalului (%)
Ca = capital angajat.
12
Sichigea N., Giurcă Vasilescu L.- Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria,
Craiova, 2009, pag.204
68
6.2. Determinarea profitului
13
OMFP nr.1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, art. 435,438,
actualizat cu OMFP nr.166/2017
69
În cheltuielile totale, aferente veniturilor realizate, a căror evidenţă se
ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, se includ 14:
cheltuielile de exploatare, care cuprind:
- cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile; costul
de achiziţie al obiectelor de inventar consumate; costul de
achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; valoarea
activelor biologice de natura stocurilor; costul mărfurilor vândute
şi al ambalajelor;
- cheltuielile cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială
şi alte cheltuieli cu personalul, suportate de entitate);
- ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale;
- ajustări de valoare privind activele circulante;
- alte cheltuieli de exploatare (cheltuieli privind prestațiile externe;
cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate; cheltuieli
cu protecția mediului înconjurător; cheltuieli din reevaluarea
imobilizărilor corporale; cheltuieli privind calamitățile și alte
evenimente similare; alte cheltuieli);
- ajustări privind provizioanele.
cheltuielile financiare, care cuprind:
- ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile
financiare deținute ca active circulante;
- cheltuieli privind dobânzile;
- alte cheltuieli financiare (pierderi din creanţe legate de participaţii,
cheltuieli privind investiţiile financiare cedate, cheltuieli din
diferenţe de curs valutar, etc.).
Deci, rezultatul exerciţiului se determină pe tipuri de activităţi
(exploatare, financiare), astfel:
1) se determină rezultatul din exploatare (RE) - profit sau pierdere din
exploatare:
RE = Ve - Ce
în care:
Ve = venituri din exploatare;
Ce = cheltuieli din exploatare.
14
OMFP nr.1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, art. 450, actualizat cu
OMFP nr.166/2017
70
Veniturile din exploatare se determină astfel:
Ve = CA ± SPS + PI AVe
în care:
CA = cifra de afaceri;
SPS = soldul producţiei stocate (dacă este creditor se ia în calcul cu semnul
+, dacă este debitor cu semnul -);
PI = producţia imobilizată;
AVe = alte venituri din exploatare.
.
CA = PV + VVM - RCA + SeCA
în care:
PV = producţia vândută;
VVM = venituri din vânzarea mărfurilor;
RCA = reduceri comerciale acordate;
SeCA = subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.
În funcţie de destinaţiile producţiei, se poate calcula producţia
exerciţiului (PE) astfel:
PE = PV ± SPS + PI
Ce = CMV + CPE
în care:
CMV = costul mărfurilor vândute;
CPE = costul producţiei exerciţiului.
CPE = CM + CP + A + ACe
în care:
CM = cheltuielile materiale (materii prime şi materiale consumabile;
combustibil, energie, apă; alte cheltuieli materiale);
CP = cheltuieli cu personalul (salarii şi indemnizaţii plus cheltuielile cu
asigurările şi protecţia socială);
A = ajustări de valoare privind imobilizările necorporale, corporale,
investițiile imobiliare, activele biologice, active circulante;
ACe = alte cheltuieli de exploatare.
2) Se determină rezultatul financiar (RF) - profit sau pierdere
financiară:
RF = Vf - Cf
în care:
RF = rezultatul financiar;
71
Vf = venituri financiare;
Cf = cheltuieli financiare.
3) Se determină rezultatul brut al exerciţiului (RBE) - profit sau
pierdere:
RBE = RE + RF sau RBE = VT - CT
în care:
VT = venituri totale: VT = Ve + Vf
CT = cheltuieli totale, exceptând impozitul pe profit: CT = Ce + Cf
4) Se determină rezultatul net al exerciţiului (RNE) - profit sau
pierdere:
RNE = RBE – IP
în care:
IP = impozitul pe profit.
Nu în toate cazurile principiile contabile sunt convergente cu
principiile fiscale, ceea ce face ca între rezultatul contabil (rezultatul brut al
exercițiului) şi rezultatul fiscal (impozabil) să apară diferenţe, astfel:
- rezultatul contabil reprezintă suma globală a profitului sau pierderii
exerciţiului financiar,
- rezultatul fiscal reprezintă profitul impozabil sau pierderea fiscală a
exerciţiului, stabilită conform regulilor fiscale şi în funcţie de care se
calculează volumul impozitelor.
Profitul fiscal se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din
orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an
fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile
nedeductibile, astfel:
PF = RBE – VN + CN
în care:
PF = profitul fiscal;
RBE = rezultatul brut al exercițiului;
VN = venituri neimpozabile;
CN = cheltuielile nedeductibile.
Impozitul pe profit (IP) se calculează prin înmulţirea profitului fiscal
(impozabil) cu cota de impozit (T) prevăzută de lege:
IP = PF x T
Profitul net (PN) al exerciţiului se obţine prin deducerea impozitului
pe profit (IP) din profitul contabil (PC):
PN = PC - IP
72
APLICAȚII
Determinarea profitului
1. La o firmă se cunosc următoarele date (mii lei):
- Venituri din exploatare: 57.000;
- Cheltuieli din exploatare: 42.000;
- Venituri financiare: 27.000;
- Cheltuieli financiare: 32.000.
Știind că impozitul pe profit este 16%, să se determine rezultatul brut
al și rezultatul net exercițiului.
Rezolvare:
Rezultatul brut al exercițiului se determină prin însumarea rezultatului
din exploatare (RE) și a rezultatului financiar (RF):
RBE = RE + RF
Rezultatul din exploatare se determină ca diferență între veniturile din
exploatare și cheltuielile din exploatare:
RE = Ve - Ce
Deci, RE = 57.000 – 42.000 = 15.000 mii lei (profit din exploatare)
73
- cheltuieli cu materii prime şi materialele consumabile 1100
- cheltuieli cu energia şi apa 700
- cheltuieli cu personalul 1900
- cheltuieli cu amortismente şi provizioane 400
- cheltuieli cu despăgubiri 70
- alte cheltuieli de exploatare 100
- venituri din interese de participare 550
- venituri din dobânzi 120
- alte venituri financiare 90
- cheltuieli privind dobânzile 300
- cheltuieli privind investiţiile financiare cedate 165
- pierderi din creanţe legate de participaţii 120
Să se determine rezultatul brut al exerciţiului.
Rezolvare:
1) Se determină rezultatul din exploatare (Re)
Re = Ve - Ce
Ve = CA + SPS + PI + AVe
CA = PV + VVM = 3500 + 2000 = 5500 mii lei
SPS = 480 mii lei
PI = 370 mii lei
Ave = 59,5/1,19 + 10 = 60 mii lei
Deci, Ve = 5500 + 480 + 370 + 60 = 6410 mii lei
Ce = CMV + CPE
CMV = 1200 mii lei
CPE = CM + CP + A + ACe
CPE = (1100 +700) + 1900+ 400+ (70+100) = 4270 mii lei
Deci, Ce = 1200 + 4270 = 5470 mii lei
Re = 6410 - 5470 = 940 mii lei (profit din exploatare)
74
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
75