GAVRILESCU

- personaf principal de nuvela fantastica -

- personaf fantastic -

- personaf de pro:a contemporana -

"La tiganci",

de Mircea Eliade

- nuvela fantastica -

Scrisa la Paris in 1959, nuvela "La tiganci" de Mircea Eliade (1907 - 1986) a aparut pentru
prima oara in anul 1962 in revista "Destin" de la Madrid, iar la noi in 1967, in revista "Secolul
XX", Iund apoi inclusa in volumul "La tiganci si alte povestiri", cu un studiu introductiv de Sorin
Alexandrescu.

Nuvela Iace parte din creatia literara contemporana, este o nuvela fantastica, scrisa dupa al
doilea razboi mondial, perioada in care Eliade ilustreaza ideea ca opo:itia dintre real si ireal,
dintre sacru si profan se estompeaza, intre acestea nemaiexistand hotare bine determinate.

Subiectul nuvelei este plasat in Bucurestiul de alta data, cadru des intalnit in opera literara a
lui Eliade, intrucat el considera ca "orice loc natal constituie o eorqfie sacra. Pentru cei care 1-
au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine totdeauna un oras. mitic. Bucurestiul este,
pentru mine, centrul unei mitoloii inepui:abile." (M.Eliade - "Incercarea labirintului"-1978).

Principala modalitate de realizare a nuvelei este epicul dublu construit de Mircea Eliade din
doua planuri, unul real si altul ireal, paralele, care merg concomitent pe parcursul intregii
nuvele, numai ca unul se aIla In prim-planul actiunii si celalalt in plan secundar, schimbandu-se
intre ele, conIorm secventelor real-ireal care compun nuvela.

Personajul principal al nuvelei este profesorul Gavrilescu, un personaj fantastic, deoarece
parcurge o experienta initiatica dinspre viata spre moarte, intr-un spatiu al spiritualitatii,
sugestiv pentru camuflarea sacrului in profan.

La inceputul nuvelei, personajul este amplasat in planul real, in cadrul caruia se insinueaza, in
plan secundar, irealul. ProIesorul se intoarce acasa cu tramvaiul de la lectiile de pian, pe o
caldura "incinsa si inabusitoare" Iiind obsedat de colonelul Lawrence "si de aventurile lui in
Arabia", despre care auzise vorbind pe niste studenti si despre care nu stia mare lucru, ci numai
ca "arsita |...| 1-a lovit in crestet |...| ca o sabie". Cautandu-si portmoneul ca sa-si cumpere bilet,
vine vorba de locul numit "la tiganci", despre care unul dintre calatori, crede ca "e o rusine", dar
Gavrilescu este fascinat de acest loc, considered ca "pe o arsita ca asta, e o placere", pentru ca
este umbrit de nuci batrani. O alta obsesie a proIesorului este monotonia vietii cotidiene,
sugerata de obisnuintele zilnice, "tree regulat cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamana", desi el
ar merita altceva pentru ca are "o fire de artist...". Banalitatea vietii - profanul - este deIinita
de interese materiale, Gavrilescu socotindu-si castigul in bani si lectii de pian, iar toata aceasta
rutina 1-a obosit spiritual.

Epicul dublu in aceasta secventa este realizat prin cateva elemente neIiresti, ireale, ce vor
deveni laitmotive pe parcursul nuvelei: caldura dogoritoare dilata parca gesturile, isi cauta
portmoneul si intarzie cumpararea biletului, se conIeseaza calatorilor din tramvai, obsesia
colonelului Lawrence, bordeiul tigancilor este pentru el un spatiu misterios de initiere spirituala.
bsesia vietii monotone -de trei ori pe saptamana merge cu acest tramvai-, palaria, banii,
incapacitatea batranului din tramvai de a sesiza "racoarea" bordeiului - "e o rusine"- sunt
atitudini si ganduri ale vietii materiale, ale realului, semnificatii ale profanului. ale lumii
banale ce devenise sufocanta pentru profesor.

Isi aduce aminte ca si-a uitat "servieta cu partituri" la eleva sa, Otilia, nepoata doamnei
Voitinovici, din strada Preoteselor, coboara din tramvai cu intentia sa-1 ia in sens invers pentru
a-si recupera servieta, dar se simte Ioarte "obosit, istovit", desi este inca "in Iloarea varstei",
avand numai patruzeci si noua de ani.

Se refugiaza spiritual intr-o zona a sacrului, tineretea, atunci cand nu-l interesa aspectul
material al vietii -"cand esti tanar si esti artist, le suporti pe toate mai usor"-, la Charlottenburg,
cand plutea de Iericire, desi era nemancat si "Iara un ban in buzunar". Aude uruitul tramvaiului
trecand pe langa el, il pierde, il "saluta lung cu palaria" si exclama: "Prea tarziu!". El isi ia
astIel ramas bun de la lumea reala, ca atunci cand, "pe timpuri, Elsa pleca sa petreaca o luna la
Iamilia ei". "Prea tarziu" poate Ii interpretat ca un timp spiritual, lui Gavrilescu Iiindu-i imposibii
sa mai prinda tramvaiul, adica" sa se mai intoarca in proIan, simtindu-se Ioarte obosit de
monotonia si rutina vietii.

Gavrilescu parcurge experienta iesirii din timp si spatiu, prin ierofanie, adica prin revelatia
manifestarea) sacrului in profan. El este atras de umbra si racoarea nucului din gradina
"tigancilor" si, Iara sa-si dea seama, se trezeste in Iata portii, unde "il intampina o neasteptata,
nefireasca rdcoare", locul numit "La tiganci" sugerand pregatirea spirituala initiatica pe care
Gavrilescu trebuia sa o parcurga dinspre viata spre moarte. In acest spatiu ireal, lui
Gavrilescu "i se paru insuportabil" uruitul metalic al tramvaiului auzit in departare, semn ca viata
reala devenise imposibila pentru el si cauta o alta existenta spirituala.

Intampinat de o tanara, "Irumoasa si Ioarte oachesa", este condus la batrana care ii cere sa-si
aleaga o Iata, dintre "o tiganca, o grecoaica, o ovreica". Gavrilescu nu accepta nemtoaica -"nu
nemtoaica"-, probabil pentru ca ii aminteste de singura si marea lui iubire, nemtoaica Hildegard.
Baba ii cere trei sute de lei, iar el socoteste din nou ca suma este contravaloarea a "trei lectii de
pian" si se confeseaza spiritual, "sunt artist", motivand ca "numai pentru pacatele mele am ajuns
proIesor de pian, dar ideaiul meu a Iost. de totdeauna, arta pura". Ceasul de la bordeiul tigancilor
statuse, intrucat timpul nu mai are aici aceleasi dimensiuni, "nu e graba

Gavrilescu simte o emotie puternica si "se simti deodata Iericit, parca ar Ii Iost din nou tanar".
I se Iace sete, sugerand, poate, uscaciunea intcrioara, oboseala provocate de caldura
insuportabila de aIara, din lumea reala, care trimite catre proIan. Fetele il acuza ca ii este Irica, in
sensul ca se teme sa parcurga o initiere spirituala, dar Gavrilescu se apara, motivandu-se din
nou spiritual, ca a trait "un vis de poet" si a simtit in tinerete "o pasiune nobila", a iubit-o pe
Hildegard, asadar are pregatirea spirituala superioara de a putea depasi barierele vietii reale,
catre o alta lume. Cu toate acestea, el nu poate ghici tiganca, nu poate trece prima proba
initiatica, asadar el nu poate transcende (a transcende a depasi limita cunoasterii experimentale,
a realitatii perceptibile -n.n.) cu usurinta pragul spiritual.

Se simte confuz si derutat, Ietele il prind intr-un cerc ametitor, "ca intr-o hora de iele" si el isi
pierde constienta de sine, . intra intr-o stare superioara de vis, care poate ilustra prima treapta
spre initiere. Gavrilescu se trezeste ametit si dezorientat, intr-o lume ciudata, total necunoscuta,
o incapere cu paravane multicolore, cu saluri si broderii si se gandeste ca totul "era o iluzie",
obiectele Iiind reIlectate si multiplicate de oglinzi.

Simte o fericire totala, "o nemaipomenita beatitudine i se risipi ca un Iior cald in tot trupul",
isi aminteste ca visase, incurca elementele reale -arsita- cu amintirile din tinerete si se refugiaza
in arta. Gavrilescu este impiedicat in initierea spirituala de amintirile lumii reale, care sunt
obstacole din lumea profana, de aceea nici de data aceasta nu poate sa ghiceasca tiganca.
Barbatul nu trece proba pentru ca "si-a adus aminte de ceva si s-a pierdut, s-a ratacit in trecut".
Daca el ar Ii reusit sa ghiceasca tiganca, pentru ca "asta-i jocul", ar Ii Iost plimbat prin toate
odaile, "ar Ii Iost Ioarte Irumos", insa el se repede la pian si incepe sa cante cu "toata puterea",
parca ar Ii vrut sa intre tot mai adanc intr-o stare artistica superioara.

Se simte singur in aceasta lume total necunoscuta'pentru el, vrea sa gaseasca o cale de iesire,
devine nerabdator, considerand ca "ne-am jucat destul, iesiti la lumina". Se simte ratacit in
lumea asta, se loveste de paravane sau obiecte neidentiIicate, "caci nu le cunostea Iormele",
caldura il suIoca din nou, nu se mai recunoaste pe sine, este "mai slab decat se stia, cu oasele
iesindu-i prin piele |...| asa cum nu se mai vazuse niciodata". Se simte inIasurat strans intr-o
draperie, ca intr-un giulgiu mortuar si intelege ca "se va suIoca", pierzandu-si total perceptia
lumii inconjuratoare, "sunetele pareau inecate in pasla".

Semnificatiile acestor secvente sugereaza manifestarea sacrului in profan ierofania):
bordeiul semniIica mitul labirintului, ca simbol al trecerii dinspre viata spre moarte, un spatiu
initiatic catre o alta lume spirituala; baba care cere vama la intrarea in bordei poate sugera
Cerberul (paznic inIlexibil la poarta InIernului); Ietele pot Ii asemuite cu ielele (mitul ielelor
spune ca cine le vede dansand moare) sau Preotesele (care oIiciau ritualul mortii in templele
antice) sau Parcele sau ursitoarele; ciIra trei este mistica, are puteri magice asupra spiritului.
Initierea lui Gavrilescu este greoaie pentru ca profanul este o frana, el se agata mereu de
trecut, de viata reala, concreta. Visul este o prima treapta a initierii, iar zbuciumul lui de a scapa
din draperia care il strangea ca un giulgiu poate Ii cosmarul traversarii materiel de catre
spirit.

Personajul este un modest profesor de pian, se casatorise din datorie civica, din interes cu
Elsa, decizie impusa de norme sociale exterioare lui). #enuntand la iubirea pentru Hildegard,
Gavrilescu este nefmplinit in plan erotic. Esecul lui este si in plan profesional, el ajungand un
biet proIesor de pian "pentru pacatele mele" si incearca sa se regaseasca spiritual: "eu nu sunt
oricine |...|, sunt artist". Cu toate acestea, ca orice om, Gavrilescu se teme de moarte: "Ti-a Iost
Irica!".

Gavrilescu este impresionat de ultima etapa a traversarii starii de la materie la spirit, "m-
am vazut gol si am simtit draperia strangandu-se in jurul meu, ca un giulgiu |...| ce-am mai
patimit", Iace legatura cu viata reala, apeland la aceeasi oboseala sugerata de "caldura"si de
"colonelul Lawrence".

ProIesorul reintra in lumea reala, simbolizata de "uruitul metalic al tramvaiului", constata ca
"era mai cald decat Iusese" dupa-amiaza, isi Iace vant cu palaria, se urea in tramvai, se
conIeseaza calatorilor, spunandu-le ca si-a uitat servieta in strada Preoteselor si le marturiseste
obsesia neimplinirii: "Eu, pentru pacatele mele sunt proIesor de pian, dar n-am Iost Iacut pentru
asta...". Coboara din tramvai la statia Preoteselor si constata ca la nr. 18 nu mai locuieste doamna
Voitinovici si nici Otilia, ci Iamilia Georgescu, care sta aici de patru ani. Confuz si dezorientat,
Gavriiescu se urca in tramvai, isi cauta portmoneul, revine obsesia colonelului Lawrence, da
taxatorului o bancnota si aIla ca banii se schimbasera de un an, discutia despre "tiganci" starneste
reactii pseudoscandalizate ("e o rusine"), Gavriiescu "se simti deodata obosit, istovit". Acasa la
el locuia altcineva, deoarece Elsa plecase in Germania dupa ce disparuse Gavriiescu, "la toamna
se implinesc 12 ani".

Extenuat, Gavrilescu se urca intr-o birja si cere sa-l duca la "tiganci", atmosfera tine de
fantastic, este o noapte Irumoasa si miroase a regina-noptii. Birjarul, "Iost dricar", sensibil ("imi
plac Ilorile, caii si Ilorile"), "Iire de artist", il ajuta sa ajunga dincolo, trecandu-l prin locuri
impuse de traditie, urmand un drum prestabilit, oprindu-se "in dreptul bisericii", sunt "Iel de Iel
de Ilori" si-l consoleaza "n-o sa va para rau...".

Baba continua initierea lui Gavrilescu, il previne sa nu se rataceasca iar, ii spune parola ("Eu
sunt, m-a trimis baba") si-i explica drumul: "sa numeri sapte usi. si cand oi ajunge la a saptea, sa
bati de trei ori". El se incurca in numararea usilor, se simte sleit de puteri, intra intr-o camera la
intamplare si deodata simte "un parIum uitat", acela al lui Hildegard. Gavriiescu se disculpa, ii
explica ce se intamplase in tinerete, cand starea spirituala fusese invinsa de starea materiala
"daca as Ii avut ceva bani la mine...", dar acum "nu mai am nici casa, nu mai am nimic".
Hildegard ii spune "vino cu mine", lui Gavriiescu ii "e Irica" si incearca o ultima "agatare" de
real, "ah, paiaria |...| si voi sa se intoarca". Hildegard se mira ca el inca nu intelege ce i se
intampla, ca revelatia nu s-a produs inca, desi ea ii sugereaza ca murise de curand: "Nu intelegi
ce ti s-a intamplat, acum de curand, de Ioarte curand?". Lui Gavriiescu ii este greu sa accepte
trecerea intr-o alta lume si da vina pe Iaptul ca "sunt cam obosit", dar "parca incep sa ma simt
mai bine...". Se urca amandoi in trasura si acelasi birjar ii duce "spre padure, pe drumul al mai
lung", timpul nu se mai masoara, are alte dimensiuni ("mana incet. Nu ne grabim...").
Gavrilescu intra intr-o stare superioara, a visului ("as crede ca visez"), singura cale de
transcendere in lumea spirituala: "Toti visam |...| Asa incepe. Ca intr-un vis...".

ProIesorul Gavrilescu intruchipeaza omul sensibil, artistul care aspira sa atinga absolutul
prin propria menire: "Pentru pacatele mele am ajuns proIesor de pian.Dar eu traiesc pentru arta
pura". Setea omului superior de a atinge absolutul in cunoastere este asemanatoare cu aceea a
lui Dionis din nuvela eminesciana: "iata o ocazie ca sa-ti imbogatesti cunostintele", isi spusese
Gavrilescu atunci cand intrase in bordeiul tigancilor. Dorinta de a patrunde in Shambala
presupune lupta apriga, deci trebuie sa Iii tanar, puternic si Gavrilescu este istovit, trebuie sa ai
curaj si lui Gavrilescu "ii e frica" si trebuie sa Iii incarcat de iubire si el nu se implinise erotic.

Nuvela exprima drama unui ratat, a unui om ce s-a lasat dominat de profan, de viata
monotona si marunta care-1 apasa, de banal itatea simbolizata de caldura suIocanta.

Fantasticul nuvelelor scrise de Mircea Eliade dupa razboi aduc in prim plan personaje care
traiesc experience insolite. #eIerindu-se la aceasta proza Iantastica, Dumitru Micu aIirma: "Pe
diIerite cai, unor insi comuni li se revela sacrul. #espectivii devin actorii unor intamplari care,
Iara a Ii palpitante, exceland chiar prin banalitate, unele ii smulg pana la urma din iluzie, din
insigniIiant, din proIan si ii transports pe celalalt taram, al permanentelor".