3.

APLICATII BIOMECANICE: MERSUL, PARGHIILE

Miscarile de locomotie sunt de doua feluri: ciclice si aciclice.

In miscarile ciclice, fiecare parte a corpului revine in pozitia initiala, adica capata mereu
un ciclu asemanator de miscari.
In locomotiile aciclice nu se produce o repetare succesiva a unor cicluri de miscari; in
executarea miscarilor aciclice (sariturile) corpul trece dintr-o pozitie initiala intr-una
finala, dupa care miscarea inceteaza.
Fiind una din cele mai obisnuite miscari executate de om, mersul se
perfectioneaza in procesul cresterii pana intr-atat, incat se poate afirma ca dintre toate
miscarile omului, el se efectueaza cu cel mai mare randament, cu cea mai economica
cheltuiala de energie. Aceasta se presupune pe de o parte, adaptarea aparatului
locomotor din punct de vedere morfologic, iar pe de alta parte, o coordonare nervoasa
perfecta a miscarilor segmentelor si ale corpului in intregime, in timpul mersului.
Mersul este o miscare locomotorie ciclica, care se realizeaza prin ducerea
succesiva a unui picior inaintea celuilalt. Caracteristic mersului este sprijinul permanent
al corpului pe sol, fie pe un picior, fie pe ambele picioare. Sprijinul unilateral dureaza de
cinci ori mai mult decat sprijinul bilateral: astfel, intr-o ora de mers, omul se sprijina 50
de minute pe un picior.
In perioada sprijinului unilateral, membrul inferior care sustine greutatea corpului
se numeste picior de sprijin, iar celalalt, picior oscilant.
Mersul este format dintr-o succesiune de pasi: in analiza biomecanica a mersului
se foloseste pasul dublu, compus din totalitatea miscarilor care se efectueaza intre
doua sprijiniri succesive ale aceluiasi picior. Pasul dublu este unitatea functionala de
miscare in timpul mersului. El se compune din doi pasi simpli si poate fi descompus
pentru studiu in sase faze, din care doua, de foarte scurta durata, au fost numite
momente.

Fazele pasului dublu sunt urmatoarele:

• Faza I sau faza de amortizare incepe din momentul cand piciorul anterior ia
contactul cu solul prin calcai si dureaza pana la momentul vertical
• Faza a II-a sau momentul verticalei piciorului de sprijin – corpul trece un timp
foarte scurt prin aceasta pozitie, fiind sprijinit pe un singur picior. In acest moment
corpul are inaltimea maxima, iar centrul de greutate este usor deplasat lateral,
catre piciorul de sprijin, pentru mentinerea echilibrului
• Faza a III-a sau faza de impulsie incepe imediat dupa trecerea corpului prin
momentul verticalei piciorului de sprijin si dureaza pana la desprinderea de pe sol
a acestuia. Catre partea finala a acestei faze, planta se dezlipeste de sol,
incepand cu calcaiul. Atunci cand sprijinul se face numai cu varful
metatarsienelor si cu degetele, corpul se afla in sprijin bilateral, intrucat piciorul
anterior se gaseste in contact cu solul prin calcai. In timpul mersului bilateral,
centrul de greutate a corpului are inaltimea minima. La sfarsitul acestei faze,

1
 corpul este impins inainte si in sus prin forta de impulsie a piciorului de sprijin,
care apoi devine picior oscilant.
• Faza a IV-a sau pasul posterior al piciorului oscilant – se executa libera oscilatie
in articulatia coxofemurala, concomitent cu o usoara flexie in genunchi si o
usoara flexie dorsala in articulatia talocrurala ; flexia de genunchi si talocrurala au
ca scop realizarea unei usoare scurtari a membrului inferior care oscileaza,
inlesnind astfel miscarea, mai ales in momentul trecerii pe verticala.
• Faza a V-a sau momentul verticalei piciorului oscilant – piciorul oscilant trece
usor flectat pe la verticala, incrucisandu-se cu piciorul de sprijin, aflat, de
asemenea, la momentul verticalei.
• Faza a VI-a sau pasul anterior al piciorului oscilant, care oscileaza de la verticala
inainte, pregatindu-se sa ia contact cu solul, adica sa inceapa un nou ciclu al
pasului dublu.
Dintre toate fazele descrise, cea mai importanta pentru miscarea inainte este cea
de impulsie, cand forta musculaturii actioneaza in directia deplasarii corpului. In faza de
amortizare se franeaza miscarea progresiva a corpului, reactia sprijinului opunandu-se
deplasarii acestuia.
Deplasarea prin mers a corpului in spatiu rezulta din interactiunea fortelor
interne, si anume contractia musculaturii, cu forte externe care actioneaza in toate
fazele mersului si mai ales la punctele de contact al corpului cu solul.
Desi specificul aparatului locomotor al omului imprima o forta de impulsie
periodica, discontinua, totusi, in ansamblu, mersul este o miscare continua, care
prezinta unele oscilatii.
Aceasta transformare a impulsului periodic intr-o miscare continua este rezultatul
interactiunii cu fortele de inertie care se nasc in timpul mersului si cu particularitatile
morfologice ale aparatului locomotor, constituit din parghii articulare.
Dupa cum rezulta din descrierea fazelor pasului dublu, fiecare membru inferior are un
rol de sprijin si unul de oscilatie; sprijinul bilateral se asigura in mers cand se termina
impulsia si incepe amortizarea. Perioada de sprijin este putin mai mare decat cea de
oscilatie.

Pârghiile in organismul uman

O pârghie este formata dintr-un corp rigid (bara) sprijinit pe un reazem

simplu si supus actiunii a doua forte, una motoare si cealalta rezistenta. Fata de
reazem, cele doua forte ale pârghiei creeaza un moment de rotatie, care se
echilibreaza daca:
F · l = R · r, în care F este forta motoare (musculara, în general), R este forta
rezistenta, l este bratul fortei motoare, iar r este bratul fortei rezistente.
In functie de pozitia punctului de spijin (reazemului) si a celor doua forte, motoare
si rezistenta, pârghiile sunt de trei grade:
• pârghii de gradul I, cu spijinul la mijloc;
• pârghii de gradul II, cu rezistenta la mijloc;
• pârghii de gradul III, cu forta motoare la mijloc.

2
 Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru deoarece realizează echilibrul
static. Forţa rezistentă este reprezentată de greutatea corpului sau a segmentului care
se deplasează, iar forţa activă este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a
muşchiului care realizează mişcarea.
Identificarea pârghiilor de gradul I în organismul uman:

• trunchiul se află în echilibru pe picioare ca o pârghie de gradul I;

• capul în echilibru pe coloana vertebrală. Punctul de sprijin este vertebra atlas,
rezistenţa este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte, iar
forţa activă este dezvoltată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte;
• antebraţul în extensie se comportă ca o pârghie de gradul I; când se face
îndoirea şi extinderea braţelor în poziţia „stând pe mâini”, antebraţul acţionează
ca o pârghie de gradul I, muşchii extensori preiau rolul de agonişti atât în
mişcarea de extensie, cât şi în cea de flexie, îndoirea braţelor în această poziţie
o face greutatea şi o gradează muşchii extensori (triceps), iar extensia coatelor
este realizată de muşchii extensori;
In situaţia în care piciorul este fixat pe sol (la mers, alergare, momentul bătăii în
săritură, cădere de la înălţime), segmentul gambei este tot o pârghie de ordinul I cu
punctul de sprijin la mijloc.
Pârghiile de gradul II sunt pârghii de forţă deoarece au rolul de a multiplica forţa.
Aceste pârghii au, de obicei, formă de pană.
Identificarea pârghiilor de gradul II în organismul uman:
• incisivii
• caninii
• piciorul având ca rezistenţă greutatea corpului transmisă prin tibie; greutatea
corpului este aplicată la nivelul articulaţiei tibio-tarsiene, astfel încât forţa o vor da
muşchii inseraţi prin tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de sprijin, când stăm
pe vârful picioarelor, se află la extremitatea metatarsienelor în contact cu solul;
• segmentul membrului superior în timpul executării flotărilor.
Pârghiile de gradul III sunt pârghii de deplasare, ele utilizând o forţă mare
pentru a învinge o forţă mică, în schimb deplasează mult punctul de aplicaţie a forţei
rezistente. Acest tip de pârghii este cel mai frecvent întâlnit în corpul uman.
La acest tip de pârghii punctul de aplicaţie al forţei active – locul de inserare a
muşchiului – se află întru punctul de sprijin – articulaţia – şi punctul de aplicaţie a forţei
rezistente.

Identificarea pârghiilor de gradul III în organismul uman:

• antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când muşchii

flexori se contractă pentru a-l ridica; bicepsul se contractă producând o forţă care
are punctul de aplicaţie pe antebraţ. În acest caz, braţul forţei active este de
aproximativ 8 ori mai mic decât braţul forţei rezistente, rezultă că forţa activă
trebuie să fie de 8 ori mai mare decât forţa rezistentă;
• coastele, în timpul respiraţiei, la inspiraţie şi expiraţie. Articulaţia costo –
vertebrală reprezintă punctul de sprijin, zonele de inserţie a muşchiului pe corpul
3
 coastei reprezintă punctul de aplicaţie al forţei active iar partea anterioară a
coastelor reprezintă rezistenţa;
• gamba acţionează ca o pârghie de gradul III, la fotbal, în cazul unui voleu,
piciorul nu este fixat pe sol, deci punctul de aplicaţie al forţei active se află la
mijloc iar rezistenţa este reprezentată de un ansamblu de forţe (greutatea mingii,
greutatea piciorului etc.). Spre exemplu, însumând greutatea piciorului, greutatea
gambei, greutatea obiectului lovit (mingii), forţa de contracţie a extensorilor
gambei pe coapsă, precum şi valorile acceleraţiei rezultate din pendularea
gambei spre înainte, rezultă că o minge de fotbal poate fi lovită cu o forţă de
aproximativ 2 kN chiar de un individ neantrenat; mâna, atunci când prinde
obiectele ca o pensă.
In organismul uman, aceeaşi pârghie poate să-şi schimbe gradul în raport cu
poziţia în care acţionează segmentele: antebraţul, în mişcarea de flexie, se comportă ca
o pârghie de gradul III, iar în poziţia stând pe mâini, ca o pârghie de gradul I.