SCĂLDATĂ ÎN LUMINA DIVINĂ

„Am simţit un val imens de energie divină, iar atunci sufletul meu a ieşit brusc afară din piept, înălţându-se. Prima mea impresie a fost că
eram – în sfârşit – complet liberă...“.
În noaptea de 19 noiembrie 1973, după o operaţie chirurgicală dificilă, Betty J. Eadie, o femeie în vârstă de 31 de ani, soţie şi mamă, a murit... Aceasta
este povestea ieşită din comun a evenimentelor uluitoare care au urmat, o dovadă cu totul extraordinară a faptului că, în realitate, există o altă viaţă după
moartea corpului fizic. Betty a văzut, poate, mai multe lucruri decât orice altă persoană care a trecut printr-o experienţă similară şi ea ne oferă în cartea de
faţă povestea ei, prezentată în detalii uimitoare. Relatarea ei inspiră şi totodată linişteşte, fiind o dovadă vie a păcii şi iubirii care ne aşteaptă în lumea de
dincolo, dacă am făcut eforturi să merităm aceasta. Dar mai presus de orice altceva, povestea ei reprezintă în acelaşi timp un mesaj important, care ne poate
transforma profund viaţa, indicându-ne ţelul tainic pe care fiecare dintre noi îl avem şi învăţându-ne să trăim AICI şi ACUM, aşa cum ar trebui, cu o mare
bucurie, plenar şi cu cât mai multă iubire.
„Aceasta este, fără îndoială, cea mai detaliată şi mai plină de farmec relatare pe care am auzit-o vreodată, care este legată de viaţa de după moarte“ –
Kimberley Clark-Sharp, Preşedinte al Asociaţiei pentru Studii Legate de Viaţa de după Moarte.

O altă dovadă vie a faptului că, în realitate,

există o altă viaţă după aşa-zisa moarte
Experienţele de moarte clinică nu au nimic de-a face cu lipsa de oxigenare a creierului, cu drogurile sau cu stresul care este provocat de teama de
moarte. Aproape 20 de ani de cercetări care sunt legate de aceste experienţe au demonstrat cu prisosinţă faptul că ele reprezintă, de fapt, nişte procese cât se
poate de naturale. La ora actuală s-a stabilit cu precizie chiar şi zona cerebrală de proiecţie care permite trăirea acestui gen de experienţe uluitoare.
Concluzia a fost că experienţele de aşa-zisă moarte clinică sunt absolut reale şi că nu sunt nişte simple halucinaţii mentale. Ele sunt la fel de reale ca şi orice
alte experienţe caracteristice ale omului, cum ar fi, spre exemplu, limbajul sau matematica.

Doresc să-i transmit aici recunoştinţa mea lui Curtis Taylor, editor coordonator. Fără talentul lui extraordinar şi fără sensibilitatea lui deosebită faţă de
lucrările Spiritului, această carte nu ar fi existat în forma sa prezentă.
Betty J. Eadie

Cartea este dedicată:

Luminii divine, Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos, căruia îi datorez tot ceea ce am bun şi frumos. El este acum pentru mine „temelia“ pe care
îmi fundamentez întreaga existenţă; fără el, aş cădea.
Soţului meu minunat, Joe, un alt fel de sprijin pentru mine, care adeseori m-a încurajat şi m-a întărit.

Prefaţă
Am învăţat mai multe lucruri legate de viaţa de după moarte din cartea Scăldată în lumina divină decât din orice altă experienţă personală, inclusiv
din cei zece ani de studiu intens al experienţelor legate de această problematică, în care am intervievat copii şi adulţi care au supravieţuit după experienţe de
moarte clinică. Lucrarea Scăldată în lumina divină nu reprezintă numai povestea lui Betty Eadie, în care aceasta relatează cum a murit după o operaţie
chirurgicală şi cum a înviat apoi la loc, ci mai mult decât atât: ea este totodată o călătorie către adevărata semnificaţie tainică a acestei vieţi. Îmi amintesc de
un băiat care le-a spus părinţilor lui, după ce a revenit la viaţă dintr-un stop cardiac: „Vreau să vă relatez un secret minunat: am urcat fericit pe o scară ce
era scăldată în iubire, până la cer“. Copilul era prea tânăr ca să poată explica detaliat ce dorea să spună prin acele cuvinte. Cartea de faţă conţine acelaşi
secret minunat. Nu este, în realitate, vorba despre un secret referitor la viaţa de după moarte, ci despre un secret fundamental al vieţii înseşi.
Experienţa morţii clinice nu este cu nimic diferită de experienţa morţii propriu-zise. Cu toţii vom trece – FĂRĂ ÎNDOIALĂ – printr-o asemenea
experienţă atunci când vom muri – tineri sau bătrâni, săraci sau bogaţi, ignoranţi sau treziţi spiritual, criminali sau sfinţi. Înainte, datorită PROSTIEI,
credeam că atunci când moare, omul iese complet din existenţă şi pătrunde într-un fel de beznă absolută, în care după aceea numai există ABSOLUT nimic.
Ca medic la Urgenţă, am văzut murind mulţi copii şi adulţi şi nu am avut niciodată vreun motiv să cred altceva. Abia după ce am început să-i întreb pe cei
care în final au supravieţuit procesului de moarte clinică ce anume au trăit, am descoperit că această călătorie este, de fapt, pentru cei care merită aceasta,
una fericită şi spirituală. Pentru aceste fiinţe umane, după viaţă nu urmează bezna şi nefiinţa, ci o stare mirifică în care ne aşteaptă o tainică lumină plină de
o imensă iubire, despre care un copil spunea cu multă candoare că „are foarte multe lucruri bune în ea“.
Au trecut opt ani de când grupul de studiu de la Universitatea din Washington şi Seattle Children’s Hospital, S.U.A. (grup ce a fost condus de mine) a
publicat aceste informaţii în revistele Asociaţiei Medicale Americane de Pediatrie. Deşi studiul nostru a fost confirmat ulterior de alte cercetări similare,
inclusiv de cele de la Universitatea din Florida, de Spitalul de Copii din Boston şi de Universitatea din Ultrech, Elveţia, marele public nu este încă suficient
de familiarizat cu aceste descoperiri. Din păcate, datorită ignoranţei şi scepticismului, societatea în care trăim nu pare încă să fie pregătită să accepte
descoperirile uluitoare care sunt legate de procesul morţii, din ultimele două decenii. Din nefericire, numai unii dintre noi încercăm cu disperare să ne
reeducăm, în sensul înţelegerii faptului esenţial că noi suntem deopotrivă fiinţe spirituale şi biologice. Toate problemele actuale ale societăţii, ce sunt atât de
numeroase, inclusiv cele care sunt legate de sănătate, moartea într-o stare plină de demnitate, cultul exacerbat al banului şi lăcomiei, care a falimentat
economia noastră, această mare ruşine naţională pe care o reprezintă cei fără adăpost derivă mai ales din această lipsă de înţelegere a faptului că noi suntem
totodată şi fiinţe spirituale, care depind unele de altele.
Lucrarea Scăldată în lumina divină ne învaţă faptul că viaţa noastră individuală care, în realitate, este un dar de la DUMNEZEU, nu este niciodată
lipsită de semnificaţie. De fiecare dată aş putea spune că m-a izbit acelaşi mesaj minunat cu care s-au întors cei care au revenit din experienţe de moarte
clinică, potrivit căruia: „Iubirea este realitatea supremă... Iubirea trebuie să ne guverneze aproape în permanenţă întreaga viaţă... Noi ne creăm întotdeauna
singuri mediul misterios (AURA) în care apoi trăim prin gândurile predominante pe care le avem... Fie că ştim, fie că nu ştim, fiecare dintre noi suntem
trimişi aici pe PĂMÂNT ca să trăim plenar stări profunde de iubire, pentru a ne găsi fericirea în propria noastră creaţie, pentru a experimenta succesul şi
eşecul, pentru a ne folosi cât mai bine liberul arbitru cu scopul de a trăi nişte vieţi pline de experienţe sublim îmbogăţitoare cât mai intense şi plenare.“ Betty
nu s-a întors din experienţa ei de moarte clinică cu viziunea grandioasă de a crea o nouă biserică sau un remediu miraculos pentru boli, ci cu un mesaj
simplu: fiecare dintre noi trebuie să dăruim cât mai multă iubire. Semnificaţia ascunsă a oricărei experienţe de moarte clinică poate fi intuită de oricine,
deşi majoritatea dintre noi am uitat-o: „Noi trebuie să ne iubim cât mai mult unii pe alţii, să-L descoperim în noi pe DUMNEZEU, să fim buni, umili,
toleranţi, să ne ajutăm reciproc.“
Lucrarea Scăldată în lumina divină este un veritabil manual al experienţelor de moarte clinică, care a fost scris sub forma unei relatări simple şi
fascinante, pe care oricine o poate înţelege. Personal, eu nu am trăit niciodată o asemenea experienţă, nici măcar o experienţă spirituală, aşa că multă vreme
am fost foarte sceptic în legătură cu relatările altor oameni în această privinţă. Partea cea mai greu de înţeles pentru unii sceptici ca mine este cum trebuie
să te simţi atunci când ieşi în afara corpului fizic sau cum poate fi, în realitate, moartea o experienţă plăcută. Cartea lui Betty Eadie ilustrează foarte bine
etapele acestei experienţe, într-o formă minunată şi care este foarte uşor de înţeles.
Când a început să moară, ea a simţit că îşi percepe din ce în ce mai slab corpul fizic. Apoi: „Am simţit un val imens de energie ce a fost urmat de o
stare nemaipomenită de eliberare. Nu mi s-a părut atunci absolut nimic nenatural în întreaga experienţă.“ Ea s-a întâlnit apoi cu îngerii păzitori, care au
ajutat-o să înţeleagă anumite aspecte importante ce erau legate de viaţa ei şi de relaţia pe care o avea cu familia ei. Aceste spirite au asistat-o pline de iubire
de-a lungul întregii tranziţii către lumea de dincolo. Acolo, ea a pătruns mai întâi într-o stare de întuneric, în care a călătorit printr-un tunel neluminat. „M-
am gândit că aceasta este faimoasa vale a umbrelor celor morţi, spune ea. Nu m-am simţit niciodată în viaţă mai liniştită ca atunci.“
Experienţa ei răspunde totodată la numeroase întrebări pe care mi le-au pus oamenii de-a lungul anilor, care sunt legate de experienţele de moarte
clinică şi la care eu nu am putut niciodată să răspund. A urmat apoi o revedere integrală şi precisă a întregii sale vieţi, în care ea nu a fost judecată de
nimeni, dar în care chiar ea şi-a dat singură seama ce anume a făcut bun şi unde anume a greşit. Autoarea explică totodată semnificaţia şi cauzele unora

1
dintre experienţele negative de moarte clinică şi ne permite să înţelegem de ce se simt oamenii speriaţi de acestea. Ea ne spune de ce uneori este atât de
dificilă viaţa şi de ce chiar şi oamenilor foarte buni li se întâmplă uneori lucruri rele, precum şi de ce refuză de multe ori oamenii care au murit să revină în
corpul fizic. „Greutatea sa aproape copleşitoare şi răceala trupului meu mi se păreau îngrozitoare. După starea de imensă fericire care este specifică în
lumea de dincolo libertăţii spirituale, am redevenit prizoniera trupului meu.“
Betty nu a avut o singură experienţă de moarte clinică; ea a mai trăit una similară, pe vremea când era copil. Copiii trăiesc experienţe simple şi pure,
care nu sunt dublate de aşteptări religioase sau culturale. Ei nu se opun deloc experienţei, aşa cum fac de multe ori adulţii şi nu se simt la fel de tulburaţi la
gândul că îl văd pe DUMNEZEU. Nu voi uita niciodată o fetiţă în vârstă de cinci ani care mi-a spus cu sfială: „Am vorbit atunci cu Iisus şi El a fost foarte
drăguţ cu mine. Mi-a spus că încă nu mi-a sosit timpul să mor.“ Copiii îşi amintesc mult mai bine experienţele de moarte clinică după ce se întorc în corpul
fizic, după care ei îşi acceptă şi îşi înţeleg spiritualitatea mult mai bine decât adulţii. Dacă ulterior, când devin adulţi, mai trăiesc o experienţă de moarte
clinică, de regulă aceasta este excepţional de puternică şi mult mai completă.
Betty Eadie ne reaminteşte în permanenţă că importanţa experienţelor de moarte clinică se referă mai ales la ceea ce ne învaţă ele despre viaţă.
Majoritatea oamenilor de azi au încetat să mai creadă cu tărie în existenţa spiritului şi a vieţii din lumea de apoi, aşa cum credeau cei de acum câteva sute de
ani. Această pierdere a credinţei în DUMNEZEU i-a condus cel mai adesea la o teamă care este absolut nenaturală în faţa morţii şi care cel mai adesea ne
împiedică să ne trăim viaţa la potenţialul ei plenar. Betty ne spune că, după ce omul află că în realitate moartea este un proces spiritual, nu dorinţa de a
muri se amplifică la el, ci dorinţa de a trăi plin de iubire şi cât mai plenar. „Acum ştiam cu adevărat că există un DUMNEZEU atotputernic şi omniprezent,
ne povesteşte ea. Nu mai credeam doar într-o Putere Universală şi abstractă... Am simţit plenar atunci o fiinţă gigantică, profund misterioasă şi plină de o
nesfârşită iubire, care a creat tot universul...“.
O fetiţă mi-a spus că, după ce a murit, şi-a dat seama că „avem în felul acesta fiecare o viaţă nouă“. A adăugat apoi că, deşi aflase despre cer la lecţiile
de religie, nu crezuse niciodată cu adevărat în el. După ce a murit şi a revenit la viaţă, a simţit că: „Nu îmi mai este deloc frică să mor, căci acum ştiu ceva
mai multe despre ceea ce se întâmplă atunci.“ Pe de altă parte, ea nu dorea să moară din nou, căci a înţeles că „lumina este pentru cei vii şi lumina cea
divină vine mai târziu“. Am întrebat-o în ce fel a transformat-o experienţa şi, după o pauză lungă, mi-a răspuns: „E bine să iubeşti mult şi să fii bun.“
Lucrarea Scăldată în lumina divină ne reaminteşte de aceeaşi lecţie: „Dacă suntem mult mai buni şi plini de o mare iubire, avem multe motive să ne
bucurăm.“ Betty l-a întrebat pe Iisus: „De ce nu am ştiut despre toate acestea înainte?“, la care Iisus i-a răspuns: „Atunci când eşti ignorant, înainte de a
putea simţi plenar bucuria, trebuie să cunoşti mai întâi durerea.“ Această afirmaţie simplă mi-a transformat întreaga percepţie asupra vieţii. Auzisem toată
viaţa mea acest lucru, deci nu-mi era necunoscut, dar după ce am citit cu atenţie cartea lui Betty, am simţit nevoia să mă conectez din nou la adevărurile
simple şi profunde ale vieţii, pe care în aparenţă le-am cunoscut dintotdeauna, dar pe care în realitate le-am ignorat întotdeauna.
Fiind o nativă amerindiană, Betty a fost educată la o şcoală de ţară, pe frontispiciul căreia scria: „Acolo unde nu există o divină viziune, oamenii pier.“
Societatea noastră aproape că şi-a pierdut înţelegerea propriilor ei credinţe şi viziuni spirituale. Oamenii au făcut cel mai adesea din moarte un dezastru
absolut; pacienţii mor foarte mulţi singuri în spitale, asistaţi doar de maşini, nu de rudele şi de prietenii lor. Noi am uitat cel mai adesea cum trebuie să
murim, căci am izgonit moartea din viaţa noastră de zi cu zi. În acelaşi timp, mulţi dintre noi am uitat să trăim plini de iubire şi cât mai plenar şi profund.
Marele mitolog Joseph Campbell afirma că majoritatea problemelor omului modern, de la dependenţa faţă de droguri şi până la violenţa din marile oraşe,
se nasc tocmai din pierderea colectivă a viziunii spirituale, care atrage cel mai adesea îndepărtarea completă de DUMNEZEU. Oamenii au uitat că, în
realitate, viaţa lor de zi cu zi are o anumită semnificaţie spirituală care există chiar şi atunci când ei nu bănuiesc aceasta.
Cartea descrie totodată un mare secret, un secret formidabil pe care orice om bun la suflet îl intuieşte, pe care marii profeţi, marii yoghini şi cei mai
mari ghizi spirituali ai umanităţii au încercat să ni-l transmită de mii de ani. Betty Eadie l-a învăţat din nou, ca urmare a experienţei ei de moarte clinică. De
aceea, lucrarea de faţă are puterea tainică de a vă transforma profund şi definitiv viaţa.
MELVIN MORSE, Dr. în medicină

Prima noapte
Ceva nu era în regulă cu mine. Soţul meu, Joe, părăsise salonul spitalului în care mă aflam cu numai câteva minute înainte, dar simţeam deja un
sentiment de sfârşeală. Urma să îmi petrec singură întreaga noapte, în faţa uneia dintre cele mai teribile provocări. Gândurile legate de moarte mi-au
invadat atunci mintea. Nu mai avusesem asemenea gânduri de ani de zile. Oare de ce erau ele acum atât de insinuante?
Era seara zilei de 18 noiembrie 1973. Mă internasem în spital pentru o histerectomie. Aveam 31 de ani şi eram mama a şapte copii. Nu avusesem
niciodată probleme cu sănătatea, aşa că am urmat sfatul doctorului meu, care mi-a recomandat această operaţie, pentru a nu mai rămâne gravidă. Am luat
decizia aceasta cu inima uşoară, atât eu cât şi Joe, soţul meu. Nici acum nu regretam decizia luată, dar era ceva care mă deranja, ceva straniu şi greu de
identificat.
În anii de căsnicie mi-am petrecut foarte rar nopţile fără să fiu în compania lui Joe, aşa că m-am gândit fără să vreau la familie şi la bucuriile pe care
mi le-a adus aceasta în viaţă. Deşi aveam acasă şase copii (unul murise de Sindromul Morţii Infantile Subite), nu simţeam niciodată nevoia să-i las singuri.
Chiar şi în nopţile noastre aşa-zis „intime“ preferam să rămânem acasă, în timp ce copiii noştri ne aranjau „întâlnirea“. Uneori, ne găteau cina şi aprindeau
lumânări în sufragerie, ne puneau muzică – poate nu chiar muzica pe care am fi ascultat-o noi în mod normal, dar care totuşi ni se părea perfectă… Îmi
amintesc de o seară în care ei ne-au servit o mâncare chinezească pe o măsuţă pentru cafea frumos decorată, după care ne-au adus perne mari, ca să stăm
confortabil. Au stins apoi majoritatea luminilor, creând o atmosferă inefabilă, discretă, ne-au sărutat şi apoi ne-au urat noapte bună, după care au urcat în
camerele lor, chicotind. Pentru mine şi pentru Joe aceste minunate momente erau ca şi cum am fi trăit deja în paradis.
M-am gândit la norocul imens de a avea drept soţ un om atât de minunat cum este Joe. El îşi luase concediu de la serviciu pentru a fi alături de mine la
spital în timpul operaţiei, iar apoi urma să petreacă încă o săptămână cu mine acasă, până la recuperarea mea deplină. Împreună cu cele două fiice mai
mari ale noastre, în vârstă de 15 şi respectiv 14 ani, Joe făcea deja planuri pentru cina de Ziua Recunoştinţei.
Brusc sentimentul acela de apăsare a devenit din ce în ce mai greu. Poate că aceasta era din cauza întunericului din cameră, de care îmi era teamă încă
de pe vremea când eram copil. Sau poate că avea o legătură cu o altă experienţă petrecută la spital, cu ani în urmă, care încă mă mai umplea de uimire.
***
Când aveam patru ani, părinţii mei tocmai se despărţiseră. Tata obişnuia să spună că „însurătoarea cu o indiancă de culoare era probabil cel mai rău
lucru pe care putea să-l facă un bărbat alb în acele vremuri“. El era un scoţian-irlandez blond, iar mama o indiancă sioux autentică. Întrucât am fost cel de-
al şaptelea copil din cei zece pe care ei i-au avut, eram prea mică pentru a-i cunoaşte cu adevărat pe vremea când ei încă mai trăiau împreună. Apoi, mama
s-a întors să trăiască în rezervaţie, iar tata s-a dus la părinţii săi, la oraş. ªase dintre noi, copiii, am fost daţi la o şcoală de internat catolică.
În acea iarnă am început să tuşesc groaznic şi m-am îmbolnăvit de friguri. Eram 40 de fete într-un singur dormitor şi îmi amintesc că, într-o noapte,
mi-am părăsit patul şi m-am mutat în patul surorii mele, Joyce. Stăteam atunci una în braţele celeilalte şi plângeam, eu din cauza febrei, iar ea pentru că îi
era foarte frică pentru mine. Când una dintre infirmiere a venit în rondul de noapte, m-a descoperit şi m-a dus înapoi în patul meu, care era foarte rece şi
umed din cauza transpiraţiei. Joyce a încercat să o convingă pe infirmieră că eram bolnavă, dar fără nici un succes. În cea de-a treia noapte, am fost dusă la
spital.
Doctorul mi-a diagnosticat o tuse măgărească şi o dublă pneumonie şi i-a spus unei asistente să îmi contacteze părinţii. Îmi amintesc că i-a spus chiar
că nu credea că voi supravieţui nopţii respective. În timp ce stăteam întinsă în pat, arzând din cauza febrei, mi se părea că ies afară din trup pentru ca apoi
să intru din nou. O dată, am simţit nişte mâini care îmi atingeau capul şi, deschizându-mi ochii, am văzut o soră medicală aplecată deasupra mea. Mi-a
mângâiat părul şi a spus: „E doar un copil.“ Nu am să uit niciodată bunătatea pe care am simţit-o atunci în cuvintele ei. M-am acoperit apoi mai bine cu
pătura şi imediat după aceea m-am simţit mai bine. Cuvintele ei mi-au dat o stare profundă de pace, aşa că mi-am închis ochii ca să adorm din nou.
M-au trezit după aceea cuvintele doctorului: „E prea târziu. Am pierdut-o.“, şi am simţit cum cuvertura îmi este trasă peste cap. Eram într-o stare de
confuzie. Ce anume era prea târziu? Mi-am întors apoi capul şi am privit în cameră, aspect care nu m-a surprins deloc, deşi eu ştiam că aveam pătura trasă
peste cap; i-am văzut atunci pe doctor şi pe asistente la căpătâiul patului. Am mai observat totodată că lumina din cameră era foarte frumoasă şi mult mai
puternică decât de obicei. Patul mi se părea uriaş în acele clipe şi îmi amintesc că m-am gândit: „Parcă aş fi o gâză minusculă în acest pat uriaş.“ Apoi,
doctorul s-a îndepărtat, iar eu am devenit brusc conştientă de o altă prezenţă. Dintr-o dată, nu mă mai aflam în pat, ci în braţele cuiva. Mi-am ridicat
curioasă ochii şi atunci am văzut faţa unui bărbat cu o barbă frumoasă şi albă, care mă privea. Barba lui mă fascina; părea că străluceşte cu o lumină albă

2
intensă, scânteietoare, care izvora chiar din barbă. Am chicotit şi spontan am început să mă joc cu barba lui. Eram foarte liniştită şi întru totul fericită
alături de el. M-a legănat în braţele lui puternice şi, deşi nu ştiam deloc cine este, nu aş fi dorit să-l mai părăsesc niciodată.
„Respiră din nou!“, a exclamat apoi sora, iar doctorul a intrat în grabă în salon. Dar era alt salon. Fusesem mutată într-o cameră mai mică, foarte
întunecoasă. Omul cu barba albă dispăruse. Corpul îmi era ud de transpiraţie, iar eu eram foarte speriată. Doctorul a aprins lumina, după care m-au dus
din nou în prima cameră.
Când au sosit părinţii mei, li s-a spus că aproape mă pierduseră. Auzeam cuvintele, dar nu puteam să le înţeleg. Cum mă puteam pierde de vreme ce
nu părăsisem deloc spitalul? Oricum, era bine că eram din nou alături de părinţii mei, cu oamenii care mă cunoşteau şi mă iubeau, la fel ca şi bărbatul cu
barba albă. I-am întrebat imediat cine era acel om şi unde dispăruse, dar nimeni nu a înţeles despre cine vorbesc. Le-am povestit atunci cum l-am auzit pe
doctor că era prea târziu, după care a venit bărbatul cu barba albă, care m-a strâns plin de iubire în braţele sale. Nimeni nu mi-a putut explica însă nimic.
Experienţa aceea era doar a mea, întocmai ca o oază de iubire în viaţa mea încă foarte tânără. Amintirea ei nu m-a părăsit însă niciodată şi, ori de câte ori
îmi aduc aminte de bătrânul cel misterios cu barba albă, mă cuprinde o stare adâncă de calm şi de fericire, la fel cum am simţit atunci când m-am aflat în
braţele sale.
***
Am încercat şi acum să îmi regăsesc aceste amintiri dragi, în timp ce întunericul se lăsa din ce în ce mai profund în camera mea. Încă din acei ani ai
copilăriei mele, când am fost nevoită să trăiesc departe de părinţii mei, am fost îngrozită de întuneric. Acum mă aflam din nou în întuneric, iar în cameră
plutea parcă un aer straniu. Moartea părea că umple pentru mine întregul spaţiu. Gândurile mele erau din ce în ce mai captivate de ea. Moartea şi
DUMNEZEU. Cele două extreme păreau legate în eternitate. Oare ce mă aştepta în lumea de dincolo? Dacă ar fi să mor mâine, oare ce aş descoperi?
Moartea eternă? Eternitatea unui DUMNEZEU răzbunător? Nu eram prea convinsă. Dar oare cum era în realitate DUMNEZEU? Tot ce puteam spera era
ca El să nu semene cu imaginea care ne-a fost predată la şcoală!
***
Îmi mai amintesc, de asemenea, despre uriaşa clădire a şcolii, cu zidurile ei din cărămidă şi cu camerele ei întunecate. Un gard metalic despărţea
dormitorul băieţilor de cel al fetelor şi un altul înconjura întregul perimetru al şcolii. Eram departe de lume, îngrădiţi, inclusiv unii de ceilalţi. Îmi mai
amintesc încă de acea dimineaţă când fraţii mei au fost duşi într-un colţ al clădirii, iar eu şi cu surorile mele am fost duse în colţul opus. Nu voi uita
niciodată teama din ochii lor când ne-au aruncat o ultimă privire. Credeam că o să mi se rupă inima.
Eu şi cu cele două surori ale mele am fost apoi duse într-o cămăruţă în care infirmierele ne-au dezinfectat cu nişte substanţe chimice, după care ne-au
tăiat părul. Ne-au dat apoi câte două rochii de fiecare, de culori diferite, pe care trebuia să le îmbrăcăm alternativ, o săptămână una, săptămâna următoare
cealaltă. Aceste uniforme serveau – între altele – la identificarea fugarelor. Sora noastră mai mare, Thelma, căreia noi îi spuneam Sis, a fost apoi despărţită
de noi şi trimisă într-o altă cameră, cu fetele mai mari. În acea noapte, Thelma şi cu mine ne-am aliniat împreună cu celelalte fete şi am mărşăluit către
dormitor în ritmul ce era impus de una dintre infirmiere, care avea un fluier. Ne-am băgat imediat în pat, lumina s-a stins, iar uşa a fost încuiată pe
dinafară. Faptul că eram închisă în acea cameră uriaşă şi întunecată m-a înspăimântat. Am aşteptat îngrozită să mi se întâmple ceva rău, până când, din
fericire, am adormit.
Duminica, toţi elevii trebuiau să participe la slujba din biserică, aspect care ne permitea surorilor mele şi mie să ne vedem fraţii, aliniaţi împreună cu
băieţii în partea opusă a capelei. Prima oară, când îmi lungeam gâtul încercând să-mi zăresc fraţii, am simţit o lovitură în cap. M-am întors şi am văzut
atunci un băţ lung cu o bilă de cauciuc înfiptă în capăt. Infirmierele se foloseau de acest instrument pentru a ne corecta comportamentul pe care ele îl
considerau nepotrivit în biserică, iar aceea a fost prima mea pedeapsă, dintr-un lung şir. Întrucât nu am înţeles suficient de repede ce însemnau clopoţeii şi
când trebuia să îngenunchem, am luat multe asemenea beţe pe spinare. Important era că atunci am reuşit să-mi văd fraţii, aspect pentru care aş fi fost
dispusă să încasez orice pedeapsă!
Acolo ni s-a vorbit prima oară despre DUMNEZEU şi am învăţat multe lucruri la care nu mă gândisem niciodată. De pildă, ni s-a spus că noi, indienii,
eram păgâni şi păcătoşi, aspect pe care, evident, l-am crezut. Se pare că infirmierele aveau un rol important în ochii lui DUMNEZEU şi ni s-a spus că ele
erau acolo pentru a ne ajuta. Sora mea, Thelma, era bătută adeseori, după care trebuia să-i mulţumească infirmierei care a bătut-o; în caz contrar, bătaia
era reluată. La vremea aceea, eu eram perfect convinsă că ele erau servitoarele alese de DUMNEZEU, aşa că am început să mă tem cumplit de Acesta, mai
ales din cauza lor. Tot ceea ce ele ne spuneau despre El nu făcea decât să intensifice această teamă. DUMNEZEU părea să fie o Fiinţă veşnic mânioasă,
nerăbdătoare şi foarte puternică, ceea ce însemna că probabil mă va distruge sau că mă va trimite direct în iad în Ziua Judecăţii de Apoi – poate chiar mai
devreme, dacă Îl supăram în vreun fel. Pe scurt, eu speram să nu am vreodată de-a face cu acel DUMNEZEU al şcolii catolice.
***
Am privit ceasul mare de pe peretele salonului. Nu trecuseră decât câteva minute de când a plecat Joe. Doar câteva minute! Beculeţul de deasupra
chiuvetei producea numai atâta lumină cât să creeze nişte umbre întunecate – care îmi aprindeau imaginaţia întocmai ca nişte coşmaruri din trecut. Cred că
o să o iau razna, mi-am spus. Din cauza izolării, mintea mea a început atunci să rătăcească prin coridoarele infinite ale amintirilor. Trebuia să mă controlez,
dacă doream să-mi regăsesc calmul, altminteri noaptea ar fi putut fi nesfârşită. M-am recules astfel şi am încercat să-mi aduc aminte despre ceva vesel.
O rază de lumină a început atunci să strălucească.
***
ªcoala Indiană de Educaţie Brainard era condusă de metodiştii wesleyeni. Nu am să uit niciodată panoul mare de la intrarea şcolii, pe care scria:
„Unde nu există viziune divină, oamenii pier.“ Evident, eu m-am gândit că panoul respectiv se referea exclusiv la indieni şi, întrucât aceea era o şcoală de
educaţie, eram convinsă că vom fi educaţi să avem o viziune cât mai vastă. Cred că ideea aceea mi-a fost întărită şi de alte panouri pe care le-am văzut prin
oraş, de genul: „Nu este permis aici accesul câinilor sau al indienilor.“
ªcoala Brainard s-a dovedit pentru mine o experienţă ceva mai pozitivă decât cele anterioare pe care le avusesem. Atmosfera era mai puţin formală,
chiar veselă, iar profesorii păreau să fie încântaţi de elevii lor. Am învăţat aici că DUMNEZEU înseamnă pentru fiecare om altceva. În loc să vorbească de
un DUMNEZEU mânios şi răzbunător, aceşti oameni vorbeau de un DUMNEZEU mai fericit, care era bucuros atunci când şi noi eram bucuroşi.
Participanţii la adunările religioase strigau de multe ori „Amin!“ sau „Aleluia!“ şi mi-a luat ceva timp până când m-am obişnuit cu izbucnirile lor bruşte.
Deşi am înţeles acum că DUMNEZEU poate fi privit şi adorat în maniere diferite, cred că am rămas totuşi convinsă că El era un DUMNEZEU care m-ar fi
pedepsit dacă aş fi murit şi aş fi apărut după aceea în faţa Lui.
Verile, eu luam parte atât la adunările Bisericii Luterane, cât şi la cele ale Bisericii Baptiste şi din când în când luam chiar parte la adunările Armatei
Salvării. Faptul că participam la acele adunări religioase mi se părea mai important decât biserica la care mă duceam. Pe măsură ce mă maturizam, a
crescut şi curiozitatea mea în legătură cu DUMNEZEU, căci trebuia să recunosc că El juca un rol important în viaţa mea. Nu ştiam însă prea exact care era
acest rol şi nici cum se va modifica el pe măsură ce voi mai avansa în vârstă. Mă rugam şi speram să obţin unele răspunsuri, dar nu eram convinsă că El mă
aude cu adevărat. Cuvintele mele păreau că se pierd în neant. La vârsta de 11 ani, mi-am adunat tot curajul şi am întrebat-o pe directoarea şcolii dacă ea
chiar crede în DUMNEZEU. M-am gândit atunci că, dacă există cineva care putea să creadă cu adevărat, numai ea putea să fie aceea. În loc să-mi răspundă
la acea întrebare, ea mi-a dat o palmă şi apoi a ţipat la mine, întrebându-mă cum pot să pun la îndoială existenţa lui DUMNEZEU. Mi-a mai spus după
aceea să îngenunchez imediat şi să mă rog pentru iertarea păcatelor mele, ceea ce am şi făcut. Eram deja convinsă atunci că eram condamnată la focul
iadului din cauza lipsei mele de credinţă, căci pusesem la îndoială existenţa lui DUMNEZEU. ªtiam că El nu mă va ierta niciodată.
Mai târziu, în aceeaşi vară, m-am mutat din nou cu tata şi am trăit o experienţă care m-a paralizat de frică. Într-o noapte, după ce m-am băgat în pat,
am tras perdelele ferestrei de lângă mine şi am început să privesc stelele şi norii care treceau pe cer, aceasta fiind una dintre marile mele plăceri încă de
când eram mică. Subit, privirea mi-a fost atrasă de o rază de lumină strălucitoare care cobora dintr-un nor, aspect care pe moment m-a îngrozit. Se muta de
colo-colo, ca şi cum ne-ar fi căutat, pe fiecare în parte. Eram convinsă că este Iisus, care coboară pentru a doua oară pe pământ, aşa că am ţipat din
răsputeri. Învăţasem la şcoală că El va veni noaptea, furişându-se ca un hoţ, luându-i pe cei vrednici cu El şi arzându-i în focul iadului pe cei păcătoşi. Lui
tata i-a luat ore întregi ca să mă calmeze, dar în cele din urmă m-a convins că acolo era doar un banal far care lumina cerul, făcând reclamă pentru
carnavalul care trebuia să înceapă în oraş. Acela a fost primul far pe care l-am văzut vreodată. Am tras perdeaua şi, o vreme, nu m-am mai uitat la stele.
Căutarea mea legată de adevărata natură a lui DUMNEZEU a continuat însă cu fervoare. Îmi amintesc că mă duceam la diferite biserici şi că învăţam
pe de rost diferite pasaje din Noul Testament. Începusem să cred că, atunci când cineva moare, spiritul lui rămâne în mormânt, alături de corp, până când

3
vine ziua învierii, când pe pământ va veni Cristos, iar cei drepţi se vor ridica atunci din morminte, pentru a fi alături de El. M-am gândit de multe ori la
acest aspect, temându-mă în continuare de moarte şi de bezna care va urma.
Noaptea devine mai întunecată
Perdelele de la salonul meu de spital erau acum trase. Oare cum le trăsesem? Am privit din nou ceasul, apoi aproape că m-am dat jos din pat ca să
verific dacă mai era băgat în priză. Timpul atunci părea că stă pe loc. Simţeam acut nevoia să vorbesc cu cineva. Poate că va veni o soră – m-am gândit eu –
sau, mai bine, aş putea să sun acasă. Telefonul se afla lângă pat. Am sunat şi imediat mi-a răspuns Donna, fata mea de 15 ani. M-a întrebat dacă mă
simţeam bine. Era minunat să aud în glasul ei grija sinceră pe care mi-o purta. I-am spus că totul era în regulă, dar că mă simţeam cam singură. „Tata nu a
ajuns încă acasă“, mi-a spus ea. Inima mea parcă s-a oprit. Doream cu atâta disperare să vorbesc atunci cu el. „Mamă, te simţi bine?“ m-a întrebat ea din
nou. „Da, da, sunt bine“, i-am răspuns eu. În realitate, doream să-i spun: „Te rog, sună-l imediat pe tata şi trimite-l înapoi! Spune-i să vină cât mai repede!“
Simţeam cum neliniştea mea creşte.
Am auzit prin telefon vocile celor mici: „Vreau să vorbesc cu mami!“, „Hei, dă-mi telefonul!“, „Te spun lui tata!“, şi atunci toate aceste sunete atât de
familiare m-au făcut să mă simt mai bine. Mi-am petrecut următoarea jumătate de oră spunându-le tuturor noapte bună, dar când am închis telefonul,
singurătatea aceea ciudată a căzut din nou asupra mea, ca o povară. Camera părea încă şi mai întunecată, iar distanţa dintre spital şi casă mi se părea parcă
de un milion de kilometri. Familia era pentru mine viaţa mea, iar despărţirea de ei mă apăsa, mă speria. Tot gândindu-mă la fiecare dintre ei, am început
totuşi să mă simt mai bine şi în acel moment nimeni nu m-ar fi putut convinge că peste numai câteva ore nu îmi va mai păsa dacă mă voi întoarce acasă la ei,
ba mai mult, că-L voi implora pe DUMNEZEU să nu mă întorc.
***
Am sperat dintotdeauna că soţul şi copiii mei vor înlocui familia care mi-a lipsit în copilărie. De mică, mi-am promis că atunci când mă voi mărita şi
când îmi voi întemeia o familie, asta va fi pe primul plan pentru mine, fiind principalul meu refugiu. Mi-am mai promis pe atunci că îmi voi iubi mult soţul
şi că voi rămâne alături de el la bine şi la rău, iar copiii noştri vor putea fi întotdeauna siguri că nu ne vom despărţi.
Când am împlinit vârsta de 15 ani, am fost trimisă să trăiesc alături de mama. Tata spunea că o domnişoară în creştere trebuie să trăiască cu mama ei,
nu într-o şcoală catolică sau cu el. De altfel, mama avea nevoie de o baby-sitter atunci când lucra cu normă întreagă, aşa că nu am mai fost dată la şcoală şi
am rămas acasă, ca să am grijă de sora mea mai mică. Tot stând acasă, am început să mă auto-compătimesc, văzându-i pe copiii vecinilor cum merg
dimineaţa la şcoală şi cum se întorc după-masa acasă. Nu-mi era prea clar cum m-ar fi ajutat mai târziu educaţia, dar ştiam că îmi lipseşte compania
tovarăşilor mei de şcoală şi a celorlalţi fraţi ai mei. În scurt timp, am început să-mi dau seama că singura cale de ieşire era să mă mărit şi să-mi întemeiez o
familie a mea. Simţeam că viaţa mea era controlată mai ales de nevoile altora şi că în felul acesta îmi pierdeam dreptul la o fericire personală. Doream să am
propriile mele haine, patul meu, casa mea. Doream un soţ în care să am încredere, care să mă iubească întotdeauna, indiferent ce s-ar întâmpla în viaţa
noastră.
În aceste condiţii, nu este de mirare că m-am îndrăgostit aproape iremediabil de băiatul vecinilor, cu care m-am şi căsătorit în primăvara anului
următor. Mama s-a opus cu vehemenţă, dar a sfârşit prin a accepta situaţia, căci eu am continuat să locuiesc în casa ei. Aveam 15 ani şi eram foarte naivă în
ceea ce priveşte întemeierea unei familii. Imaturitatea noastră şi faptul că eu aveam scopuri diferite în viaţă ne-a condus la divorţ, şase ani mai târziu. Visul
meu era spulberat şi îmi simţeam sufletul rănit, având nevoie de multă răbdare şi iubire ca să mă vindec. Totuşi, nu am regretat niciodată acea căsnicie, căci
ea mi-a dăruit patru copii minunaţi. Am născut mai întâi două fete, Donna şi Cheryl, apoi un băiat, Glenn şi, în sfârşit, o fetiţă, Cynthia, care a murit la
vârsta de trei luni.
L-am întâlnit pe Joe la o petrecere de Crăciun, la scurt timp după divorţ. Era un militar transferat la Baza Aeriană Stead, lângă Reno, Nevada, oraşul
în care locuiam la acea vreme. Joe era şi el proaspăt divorţat şi, pe măsură ce l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că aveam multe lucruri în comun.
Avusese şi el o copilărie asemănătoare cu a mea şi îşi dorea la fel de mult ca şi mine o familie mare şi unită. Ne potriveam. Chiar şi copiii mei îl doreau, poate
chiar mai mult decât l-am dorit eu la început, aşa că nu a trecut mult până când ne-am căsătorit.
Încă de la început, totul părea prea frumos ca să fie adevărat. Joe avea o tandreţe pe care nu o mai întâlnisem niciodată înainte. Era incredibil de
răbdător cu copiii, dar totodată suficient de ferm, astfel încât ei îi răspundeau cu multă iubire. Când se întorcea acasă, noaptea, copiii se luptau care să fie
primul la uşă, pentru a-l îmbrăţişa. Încă de la început i-au spus lui Joe: „tată“.
Noi doream cu adevărat să rămânem împreună şi această dorinţă, împreună cu maturitatea noastră în creştere, a fost liantul care ne-a unit de-a
lungul anilor. Eram nevoiţi să ne mutăm frecvent cu locuinţa, din cauza serviciului lui Joe, dar am făcut un legământ să luptăm împreună pentru unitatea
familiei noastre, indiferent de costuri. Ne doream tot ce este mai bun pentru familia noastră şi abia apoi pentru noi înşine.
În iulie 1963, Joe a fost transferat la Baza Aeriană Randolph, în San Antonio, Texas. Pe piaţă tocmai apăruseră computerele, iar Joe a fost atunci
desemnat să înveţe programarea pe calculator. În cei patru ani cât am stat în Texas, am născut doi băieţi, pe Joseph Jr. şi pe Stewart Jeffrey.
Era ca şi cum mi se împliniseră toate visurile. Aveam o maşină nouă şi o casă nouă, cu tot cu aer condiţionat. Copiii aveau tot felul de haine, iar eu
puteam să rămân acasă şi să-i îngrijesc. Mă simţeam cu adevărat binecuvântată. Siguranţa şi fericirea pe care le simţeam atunci păreau la o eternitate
distanţă de şcoala catolică şi de singurătatea copilăriei mele şi a primei mele căsnicii. ªtiam totuşi că mai îmi lipseşte ceva.
Continuam să mă rog, dar cu toate acestea relaţia mea cu DUMNEZEU era una distantă şi plină de teamă. ªtiam că îmi răspunsese de câteva ori la
rugăciuni, de pildă după divorţ, când mă rugasem să îmi trimită un bărbat plin de iubire şi de răbdare, care să mă ajute să îmi cresc copiii şi când fusesem
literalmente condusă către Joe. Eram convinsă de existenţa lui DUMNEZEU, ştiam că El îşi iubeşte copiii, cu toate că mi se spusese că este răzbunător, dar
nu prea ştiam cum anume să integrez iubirea Lui în viaţa mea sau cum să o împărtăşesc cu copiii mei. Am discutat chestiunea aceasta cu Joe şi am sugerat
să ne înscriem la o biserică. Joe nu mi-a răspuns cu entuziasm, căci toate experienţele lui anterioare nu îi aduseseră decât deziluzii în ceea ce priveşte religia.
I-am respectat dorinţa, dar am continuat să caut o anumită cale prin care să aduc în familia mea un simţ mai puternic al credinţei religioase. Fusesem
anterior la diferite biserici locale, dar nu eram satisfăcută de ele, aşa că după o vreme am renunţat. ªi astfel, credinţa mea a rămas ani de zile într-un sui
generis statut de nesiguranţă.
***
Asistenta a intrat în cameră şi mi-a întrerupt brusc gândurile. Avea tot felul de pastile, dar am refuzat să le iau, din cauza aversiunii mele faţă de
medicamente. Teama mea de medicamente se născuse cu mult timp în urmă, aşa că rareori luam chiar şi o banală aspirină, preferând mai bine să duc pe
picioare orice boală. Asistenta a ieşit, iar eu am rămas din nou cu gândurile mele. În singurătatea nopţii, gândurile mi s-au îndreptat către operaţia
chirurgicală care mă aştepta peste câteva ore. Oare o să fie totul în regulă? Auzisem multe poveşti cu oameni care au murit pe masa de operaţie. Oare voi
face şi eu parte dintre ei? Prin minte mi-au trecut atunci tot felul de imagini cu cimitire, pietre funerare, sicrie şi schelete. Am început totodată să mă întreb
care anume sunt ritualurile de trecere, despre care auzisem vag în tinereţea mea. M-am întrebat de ce se pun cruci la căpătâiul celor morţi? Oare pentru a-i
arăta lui DUMNEZEU că au fost nişte sfinţi? Sau poate pentru că au fost nişte păcătoşi care aveau astfel nevoie de protecţie împotriva demonilor din iad?
Melancolia m-a cuprins atunci şi mai tare, aşa că am sunat-o pe infirmieră.
„Aveţi cumva la îndemână nişte pastile?“ am întrebat-o când a intrat. M-a privit cu oarecare uimire, dar mi-a adus totuşi pastilele. Le-am luat şi apoi
i-am mulţumit, în timp ce ea stingea lumina şi ieşea din salon. A mai trecut o vreme până când m-a luat somnul, de aceea întâi mi-am spus rugăciunile şi
apoi am adormit.

Ziua a doua
Dimineaţa a venit repede, razele soarelui furişându-se în salon printre perdelele trase. Operaţia era programată la amiază. Puteam să mă trezesc şi să
aştept neliniştită câteva ore sau puteam să mă mai bucur de plăcerea patului. Eram încă ameţită din cauza somniferelor sau poate obosită din cauza fricii şi
neliniştii din noaptea de dinainte. Acum, lumina m-a relaxat şi am început să mă gândesc la ultima oară când am fost la spital. Temerile mele din noaptea
precedentă fuseseră minore în comparaţie cu ceea ce am trăit atunci. Cel puţin de data aceasta ştiam ce ar trebui să se întâmple.
***
Joe s-a retras din armată în anul 1967 şi ne-am consultat împreună în legătură cu numeroasele opţiuni pe care le avea pentru o carieră civilă.
Industria computerelor luase avânt, iar cunoştinţele lui în acest domeniu îi permiteau să se angajeze, practic, oriunde. Nu trebuia să ne decidem decât
asupra regiunii în care doream să ne stabilim. Până la urmă, am ales coasta de nord-vest a Pacificului, unde Joe şi-a luat o slujbă la o mare corporaţie

4
aerospaţială. Speram să avem parte de o climă mult mai plăcută decât cea uscată şi fierbinte din Texas. În plus, eram aproape de tata şi de soţia lui, care
trăiau acum în nord-vest.
La scurt timp după ce ne-am mutat aici, am rămas însărcinată cu cel de-al şaptelea copil al meu. Nu era exact genul de surpriză pe care ne-am
fi dorit-o. Aveam deja destui copii: cinci în viaţă, aşa că ne luaserăm unele precauţii pentru a preveni astfel o altă sarcină. Cele şase naşteri anterioare îmi
slăbiseră trupul, iar doctorii mi-au recomandat să evit sarcina.
În luna a treia de sarcină am început să am crampe severe şi hemoragie. Doctorii mi-au spus că elimin ţesut fetal. Tocmai din cauza acestor
complicaţii, ei erau siguri că voi avorta foarte curând. Am stat internată în spital o săptămână, cât timp a durat hemoragia. Am aşteptat ca trupul meu să
elimine pe cale naturală fătul. În curând, a devenit evident că sarcina continua, iar unul dintre medici mi-a sugerat să mă gândesc la avort. El era convins
că, dacă se va naşte, copilul va fi schilod, lipsindu-i anumite părţi din trup. Nu aveam de ce să-i pun la îndoială competenţa. Tocmai de aceea, după ce am
discutat cu Joe, ne-am decis să acceptăm operaţia chirurgicală.
Cu o zi înainte de operaţia programată mă aflam în spital pentru a fi examinată de o altă echipă de doctori, care au căzut de acord să continuăm
conform planificării. Când a trecut pe lângă mine, ultimul doctor a spus în treacăt: „Nu înţeleg de ce se agaţă de trupul dumneavoastră micuţul.“ Am simţit
un fior ciudat, iar prin minte mi-a trecut gândul: „Nu face asta. Trebuie să ai acest copil, care doreşte să se nască.“
Când Joe a venit să mă viziteze la spital în seara zilei respective, i-am povestit ce s-a întâmplat şi care era părerea mea. Ne-am sfătuit, comentând
posibilitatea de a avea un copil handicapat. Nici unul dintre noi nu dorea aşa ceva, dar eu ştiam că nu voi mai putea trăi cu conştiinţa împăcată dacă voi
avorta copilul. Joe a sfârşit prin a fi de acord cu mine, după care le-am explicat doctorilor decizia pe care am luat-o. Medicii au fost foarte virulenţi: trebuia
să avortez imediat copilul schilod. Mi-au spus că nici un doctor din lume nu ar recomanda continuarea sarcinii, iar ei cu atât mai puţin.
Am fost externată în ziua următoare şi am început să caut un medic care să mă accepte aşa cum eram. În cele din urmă, am găsit un medic tânăr, care
abia îşi începuse practica privată după ce profesase câţiva ani în cadrul armatei. Se simţea legat de Joe din cauza mediului comun în care profesaseră, aşa că
a fost de acord să mă accepte ca pacient. Credea că pruncul ar putea trăi, dar se temea şi el că s-ar putea naşte diform. Mi-a spus să rămân la pat şi mi-a dat
o listă întreagă cu tot ceea ce ar trebui să fac.
Joe şi copiii au fost extraordinari în felul în care m-au ajutat, iar eu am profitat de acea perioadă de odihnă pentru a-mi termina studiile liceale prin
corespondenţă. Pe măsură ce timpul trecea şi se apropia termenul, mă simţeam din ce în ce mai îngrijorată. I-am pregătit pe copii pentru tot ce putea fi mai
rău: că bebeluşul se putea naşte diform, poate chiar cu anumite părţi ale corpului lipsă, sau că ar putea muri. Am încercat totuşi să le insuflu o speranţă,
povestindu-le ce a spus doctorul: „Nu înţeleg de ce se agaţă de trupul dumneavoastră micuţul.“ Erau acele vremuri în care spitalele nu le permiteau taţilor
să asiste la naştere, iar gândul că trebuia să fac faţă acestei poveri fără să-l am pe Joe lângă mine mă îngrozea. Deşi personalul spitalului a fost până la urmă
de acord ca Joe să fie lăsat lângă mine, se temeau totuşi de posibilele reacţii ale acestuia. I-au spus că dacă va leşina sau dacă se va simţi rău, prima lor
responsabilitate era faţă de mine, nu faţă de el. I s-a cerut chiar să semneze o hârtie prin care el îi exonera de orice răspundere.
A venit şi momentul naşterii, iar eu m-am internat în spital pe data de 19 iunie 1968. Eram atât de înspăimântată încât simţeam fiori trecându-mi prin
tot corpul. Joe stătea lângă mine, ţinându-mă de mână şi mângâindu-mă pe cap. Trebuia să poarte un halat verde şi o mască albă, la fel ca şi doctorii. Ochii
lui albaştri încercau să mă liniştească, dar îmi dădeam seama după felul în care pufăia prin mască de faptul că şi el era la fel de înspăimântat ca şi mine. Pe
măsură ce se apropia naşterea, ne-am încleştat mâinile.
După ce copilul s-a născut, l-am privit pe doctor în ochi. Mi-am dat imediat seama că toate acele luni de teroare au fost inutile. Mi-a aşezat copilul în
poale pentru a-l putea strânge în braţe, iar Joe şi cu mine l-am examinat instantaneu din cap până-n picioare. Fiul nostru este perfect şi sănătos, la fel ca
oricare alt nou-născut. Am ştiut imediat că el îmi era predestinat şi că naşterea lui a fost pentru mine un act necesar, căci el dorea cu adevărat să se nască.
Sarcina a avut însă diferite consecinţe asupra corpului meu. În lunile care au urmat am avut tot felul de probleme, iar medicul mi-a recomandat să
fac o histerectomie. După ce am meditat îndelung şi după ce am discutat cu Joe, am decis să accept operaţia şi astfel am ajuns în situaţia prezentă.
***
Revenim acum la dimineaţa operaţiei. O soră a intrat în cameră şi s-a asigurat că eram trează. Dorea să-mi facă o injecţie ca să mă adoarmă în
vederea operaţiei. Mă amuza faptul că mă trezise numai pentru a mă adormi la loc. Probabil că aş fi izbucnit în râs, dar anestezicul îşi făcea deja efectul,
răspândindu-mi o senzaţie de căldură prin tot corpul. Probabil că doctorul a intrat în salon, căci i-am auzit vocea spunând: „E gata?“. Apoi, s-a făcut
întuneric.
Când mi-am revenit întrucâtva, era deja amiază. Medicul stătea la patul meu, spunându-mi că operaţia a fost un succes şi că mă voi simţi mai bine în
scurt timp. Îmi amintesc că m-am gândit: „Grozav! Acum mă voi putea odihni, în sfârşit, fără să-mi mai fac griji pentru operaţie.“ După care am adormit
din nou.
În noaptea care a urmat, m-am trezit şi am privit în jur. Deşi era un salon semi-privat, eram singură în el. Celălalt pat era gol. Camera era decorată
frumos, cu un tapet în culori galbene şi portocalii. Cam ţipătoare, dar vesele. Am mai remarcat două noptiere, două closete, un televizor şi o fereastră mare
lângă patul meu. Cerusem să stau la fereastră, întrucât suferisem încă din copilărie de claustrofobie. Afară era beznă şi singura lumină din cameră era
oferită de beculeţul aprins de deasupra chiuvetei. Am sunat-o pe soră şi i-am cerut nişte apă. Mi-a spus că mi se dăduseră cuburi de gheaţă încă din cursul
zilei, dar nu-mi aminteam nimic. Mi-a mai povestit că am fost vizitată de soţul meu şi de nişte prieteni, dar nici de acest lucru nu-mi aminteam nimic. Eram
totuşi perfect conştientă de faptul că machiajul meu era la pământ şi nu-mi făcea plăcere ideea că am primit vizite fără ca eu să ştiu ceva despre aceasta.
Mai era apoi şi halatul: am observat că abia dacă îmi acoperea părţile esenţiale! Aş fi vrut să-i spun câteva lui Joe pentru faptul că şi-a adus prietenii în
vizită!
La ora 9.00, sora mi-a adus medicamentele. Exceptând o uşoară durere în zona operaţiei, mă simţeam foarte bine. Mi-am luat pastilele şi am dat
drumul la televizor, ca să mă uit puţin înainte să adorm. Probabil că am aţipit, căci atunci când m-am uitat din nou la ceas, era 9.30. Eram ameţită şi am
simţit nevoia subită de a-l suna pe Joe. Am găsit cu greu telefonul şi am sunat. Nu-mi mai amintesc ce anume am vorbit, căci eram atât de obosită, încât abia
aşteptam să adorm din nou. Am stins televizorul şi apoi mi-am aşezat o pătură sub cap. Simţeam un frig în oase şi o stare foarte mare de rău general cum nu
am mai avut niciodată.
Moartea
Probabil că am mai moţăit o vreme, dar nu prea mult, căci ceasul continua să indice 9.30. Brusc, m-am trezit cu un sentiment dintre cele mai ciudate.
Într-un fel sau altul, instinctele mă avertizau împotriva unui pericol pe care nu-l sesizam încă. Am privit camera; uşa era trasă pe jumătate. Deasupra
chiuvetei mai ardea încă luminiţa. Simţeam că devin din ce în ce mai speriată şi mai slăbită.
Am încercat să o sun pe soră, dar nu am reuşit să fac nici o mişcare. Dintr-o dată, am simţit o senzaţie teribilă de prăbuşire, ca şi cum din corp mi s-ar
fi scurs şi ultimele picături de sânge. Auzeam în urechi un zumzăit strident şi continuu şi am continuat să mă scufund, până când mi-am dat seama că, de
fapt, trupul meu a rămas complet liniştit şi lipsit de viaţă.
A urmat apoi un val imens de energie. Era ca şi cum în zona pieptului meu s-ar fi deschis o poartă, prin care sufletul îmi era tras afară din corp,
fiind atras precum fierul de un magnet uriaş. Prima mea impresie era că sunt pe deplin liberă. Experienţa aceea nu avea nimic nenatural. Pluteam undeva
deasupra patului, în apropiere de tavan. Simţeam atunci o libertate nemărginită şi totul era ca şi cum aş fi avut dintotdeauna această senzaţie. M-am întors
şi am văzut un trup întins pe pat. Eram foarte curioasă să văd cine este şi imediat am început să cobor către el. Întrucât lucrasem cândva ca soră medicală,
ştiam foarte bine cum arăta un cadavru, iar când m-am apropiat mai tare am constatat că aveam în faţă un trup lipsit de viaţă. Abia pe urmă mi-am dat
fulgerător seama că era propriul meu trup. Pe pat era întins trupul meu. Nu am simţit atunci nici un fel de repulsie sau teamă, percepeam doar o simpatie
bizară faţă de el. Mi se părea ceva mai tânăr şi mai drăguţ decât îmi aminteam eu de el, iar acum acel trup era mort. Era ca şi cum aş fi dezbrăcat pentru
totdeauna o haină care nu era complet uzată, lucru puţin trist, căci ştiam că aş mai fi putut să o folosesc. Mi-am dat seama că nu mă văzusem niciodată într-
un plan tridimensional, ci doar în oglindă, care este un plan simplu, în două dimensiuni. Ochii sufletului văd însă – în lumea de dincolo - în mai multe
dimensiuni decât cei ai corpului fizic. În acea lume nouă, eu îmi puteam vedea trupul din toate direcţiile simultan, din faţă, din spate şi chiar din părţile
laterale. Îmi vizualizam atunci unele trăsături de care nu fusesem niciodată conştientă, ceea ce făcea ca imaginea mea să mi se pară acolo mult mai
completă. Poate că aşa se explică de ce nu m-am recunoscut imediat ca fiind eu însămi.
Noul meu corp pe care îl aveam în lumea de dincolo era complet lipsit de greutate şi extrem de mobil, iar eu eram profund fascinată de noua mea stare
existenţială. Deşi cu numai câteva momente înainte simţeam încă acut durerea operaţiei, acum nu mai simţeam nici un fel de disconfort. Dimpotrivă, atunci
îmi dădeam seama că sunt totală, chiar perfectă. M-am gândit: „Aceasta sunt eu cu adevărat.“

5
 Atenţia mea s-a îndreptat din nou către trup. Mi-am dat seama atunci că nimeni nu ştie că sunt moartă şi am simţit nevoia să atenţionez pe cineva.
„Am murit şi nimeni nu ştie acest lucru!“, m-am gândit. Dar înainte să pot face o singură mişcare, în faţa mea au apărut trei oameni. Purtau nişte robe de
culoare cafenie, foarte frumoase, iar unul dintre ei avea chiar o glugă parţial trasă pe cap. Toţi trei erau legaţi la brâu cu o curea aurie, ale cărei capete
atârnau. Din ei emana un fel de lumină misterioasă, dar nu excesiv de strălucitoare; mi-am dat atunci seama că şi din mine emana o lumină tainică, discretă
şi că de fapt luminile noastre interferau. Nu eram deloc speriată. Ei păreau să aibă o vârstă de 70-80 de ani, dar mi-am dat imediat seama că timpul se
măsura altfel în acea lume. Am intuit cumva atunci că vârsta lor era mult mai mare de 70-80 de ani şi am avut impresia că trăiau dintotdeauna. Pe chipul
lor era întipărită o mare spiritualitate, inteligenţă şi înţelepciune. Cred că ei mi-au apărut în acele robe tocmai pentru a-mi imprima într-un anume fel
senzaţia că deţin acele calităţi. Am început să cred că sunt călugări – îndeosebi din cauza robelor – şi ştiam că pot avea o deplină încredere în ei. Apoi,
aceştia mi-au vorbit.
Mi-au spus că ei m-au însoţit timp de mai multe „eternităţi“. Nu am înţeles prea clar la ce anume se referă, căci în acele clipe eu nu puteam înţelege
prea bine conceptul de „eternitate“, ca să nu mai vorbim de faptul că ar putea să fie mai multe asemenea eternităţi. Pentru mine, eternitatea era întotdeauna
ceva care era legat de viitor, în timp ce aceste fiinţe îmi spuneau că ele fuseseră alături de mine timp de mai multe eternităţi în trecut. Era pentru mine ceva
greu de înţeles. În minte mi-au apărut atunci unele imagini dintr-un trecut foarte îndepărtat, în care eu am dus o existenţă înainte de naşterea mea pe
pământ şi în care îi cunoşteam, într-adevăr, foarte bine pe aceşti oameni. Pe măsură ce scenele respective se derulau prin mintea mea, am realizat că
ne cunoşteam într-adevăr „de mai multe eternităţi“. Eram tulburată. În mintea mea s-a cristalizat ideea unei vieţi de dinainte de cea terestră şi
mi-am dat seama că moartea nu era altceva decât o „renaştere“ într-o viaţă amplă şi mult mai plenară, care este caracterizată printr-o cunoaştere imensă
care se întindea mult în timp, deopotrivă în trecut şi în viitor. Am mai înţeles că aceştia erau prietenii care fuseseră aleşi de mine în acea dimensiune mult
lărgită şi că ei au ales, la rândul lor, să fie mult timp alături de mine. Mi-au explicat că ei au fost îngerii mei păzitori, alături de alte spirite, în timpul vieţii
mele pe pământ. Dar eu intuiam că aceştia trei aveau totodată un rol special în viaţa mea, că ei erau „îngerii care m-au inspirat“.
Ei mi-au mai spus că am murit prematur. Îmi transmiteau un sentiment intens şi profund de pace şi mi-au spus să nu fiu îngrijorată, căci totul va fi
bine. Pe măsură ce simţeam cum mă cuprinde pacea aceea euforică, mi-am dat seama şi de iubirea şi preocuparea lor sinceră pentru mine. Toate aceste
senzaţii şi gânduri erau instantaneu transmise de la suflet la suflet sau de la minte la minte, nu verbal. La început am crezut că îşi foloseau gurile, dar asta
numai pentru că încă mai eram obişnuită ca oamenii să-mi „vorbească“. Ei comunicau însă mult mai rapid şi mai coerent, într-o manieră pe care au numit-
o „cunoaştere pură“. Cuvântul cel mai apropiat de care dispunem noi în această direcţie este „telepatie“, dar nici chiar acesta nu descrie în totalitate
întregul proces. Le simţeam în mod instantaneu perfect toate emoţiile şi intenţiile. Le simţeam, de asemenea, în totalitate iubirea. Trăiam direct şi fulgerător
toate sentimentele lor, iar acest aspect mă umplea cu o mare bucurie, căci simţeam că ei mă iubeau atât de mult. Limbajul meu anterior, corporal, fusese
atât de limitat şi mi-am dat seama că puterea mea de a-mi exprima profund şi amplu toate sentimentele fusese aproape inexistentă în comparaţie cu
capacitatea formidabilă de comunicare a sufletului, care se realizează în această manieră pură.
Erau multe lucruri pe care ei doreau să mi le comunice şi eu, la rândul meu, aveam multe întrebări să le pun, dar ştiam totodată cu toţii că mai întâi
aveam anumite lucruri importante de făcut. Mi-am amintit brusc de soţul şi de copiii mei şi am simţit o pregnantă stare de îngrijorare la gândul că ei vor
afla că am murit. Cum va putea creşte Joe şase copii? Cum se vor putea înţelege copiii între ei, fără mine? Simţeam nevoia să-i mai văd o dată, ca să-mi
potolesc temerile.
Unicul meu gând era acela de a părăsi spitalul şi de a-mi vedea familia. După ce aşteptasem atâţia ani ca să-mi întemeiez o familie, după ce reuşisem
să-mi creez una atât de reuşită, mă temeam că eram nevoită să-i pierd din nou. Sau poate că ei mă vor pierde pe mine.
Am început atunci să caut o ieşire şi am observat imediat fereastra. Am ieşit afară prin ea. Nu peste mult timp, aveam să-mi dau perfect seama că nu
mai trebuie să ies pe fereastră sau pe uşă, căci corpul meu subtil poate trece instantaneu prin orice punct al zidului. Reacţia mea iniţială – de a ieşi pe
fereastră – a fost determinată numai de gândurile mele muritoare şi care, prin urmare, erau limitate. Mi-a trecut atunci prin minte că mă mişc „cu
încetinitorul“, pentru că încă mă mai raportez la corpul meu fizic, deşi corpul meu spiritual actual putea trece fulgerător prin orice obiect solid. De altfel,
fereastra prin care eu am ieşit era închisă.
Am gonit atunci spre casă cu viteza unei vijelii şi abia dacă-mi dădeam seama de copacii care zburau pe sub mine. Nu am luat înainte nici un fel de
decizie şi nu m-am orientat în nici o direcţie – doar m-am gândit ferm la casa mea şi am ştiut că mă îndrept cu o mare viteză către ea. Într-o singură clipă, aş
putea spune că am ajuns acasă şi am intrat direct în sufragerie.
Mi-am văzut soţul stând liniştit în fotoliu şi citind ziarul. Copiii alergau pe scări, dar ştiam că se apropie ora de culcare. Doi dintre ei se băteau cu
perne – acesta fiind unul dintre jocurile lor preferate înainte de culcare. Nu simţeam deocamdată nevoia să comunic cu ei, dar eram totuşi îngrijorată de
felul în care se vor descurca fără mine. În timp ce îi priveam pe fiecare dintre ei, prin minte îmi treceau instantaneu unele secvenţe din viitorul lor. Am
înţeles atunci că fiecare dintre copiii mei se afla pe pământ pentru a-şi trăi într-un anume mod propriile experienţe şi că, deşi eu îi considerasem
dintotdeauna ca fiind „ai mei“, în realitate mă înşelasem. Ei erau nişte spirite individuale, la fel ca şi mine, cu o anumită inteligenţă pe care şi-o dezvoltaseră
înainte de a se naşte în această viaţă pe pământ. Fiecare dintre ei avea liberul arbitru de a-şi trăi viaţa aşa cum dorea. ªtiam atunci foarte bine că nimeni nu
trebuie să se opună acestui liber arbitru. Eu nu eram creatoarea lor, ci doar cea căreia ei îi fuseseră încredinţaţi temporar, pentru a avea grijă de ei. Am mai
înţeles, de asemenea, că fiecare dintre ei avea un anumit destin, iar atunci când şi-l vor împlini, îşi vor încheia existenţa pe pământ. Puteam chiar întrezări o
parte dintre provocările şi încercările spirituale prin care ei vor fi nevoiţi să treacă, dar mai ştiam totodată că toate acestea le vor fi necesare pentru a creşte
din punct de vedere spiritual. Nu simţeam nevoia de a fi tristă sau de a mă teme pentru ei. La finalul vieţii, fiecare dintre copiii mei va fi în regulă şi chiar
intuiam că nu va trece prea mult până când vom fi din nou împreună în lumea în care eu mă aflam atunci. Trăiam atunci o stare de mare seninătate. Soţul şi
copiii mei dragi, familia pe care am aşteptat-o atâta vreme, vor fi în regulă. ªtiam foarte bine că până la urmă ei se vor descurca fără mine şi că eu trebuie să
merg mai departe.
Am realizat că mi s-a dăruit special această înţelegere pentru a mi se uşura, în felul acesta, tranziţia către lumea de dincolo şi m-am simţit profund
recunoscătoare pentru acest lucru.
Simţeam acum acut nevoia să merg mai departe şi să experimentez cât mai repede toate evenimentele care mă aşteptau. Am ajuns din nou la spital,
dar de data aceasta călătoria respectivă mi s-a părut instantanee. Mi-am văzut trupul zăcând în continuare pe pat, la circa un metru sub mine, către stânga.
Cei trei prieteni ai mei erau încă acolo, aşteptându-mă. Le-am simţit din nou iubirea nesfârşită şi fericirea de a mă putea ajuta.
În timp ce mă lăsam complet pătrunsă de iubirea lor, am înţeles că a sosit, de fapt, vremea să merg mai departe. Mai ştiam şi faptul că bunii mei
prieteni, călugării, nu mă vor însoţi. Am auzit atunci un zgomot puternic.

Tunelul
Ori de câte ori te afli în prezenţa unei cantităţi enorme de energie, ştii foarte bine acest lucru. La fel ştiam şi eu. Întreaga cameră era parcă umplută de
un zgomot din ce în ce mai puternic. Am simţit forţa imensă care se ascundea în spatele lui, o mişcare misterioasă care părea a fi continuă. Deşi zgomotul
acela şi forţa erau uriaşe, simţeam totuşi aceeaşi senzaţie de bunăstare, aproape hipnotică. În paralel, auzeam un zgomot inefabil ca de clopoţei, un sunet
absolut minunat pe care nu-l voi uita niciodată. Întunericul a început să îmi învăluie fiinţa. Patul, luminiţa de lângă uşă, întreaga cameră păreau să se
piardă undeva în neant şi am simţit astfel cum sunt atrasă în masa enigmatică uriaşă care se rotea necontenit.
Era ca şi cum aş fi fost înghiţită de o tornadă enormă. Nu puteam atunci vedea nimic, decât întunericul aproape tangibil. Era ceva mai mult decât o
lipsă a luminii; era cea mai neagră beznă pe care o văzusem vreodată. Bunul-simţ îmi spunea că atunci ar fi trebuit să fiu îngrozită, că întreaga mea teamă
de întuneric din copilărie ar fi trebuit să iasă la iveală dar, cu toate acestea, în interiorul masei aceleia negre trăiam o incredibilă senzaţie de plăcere, de
bunăstare şi de calm. Simţeam cum avansez prin acel tunel, iar sunetul ca de cascadă a început atunci să scadă în intensitate. Eram oarecum înclinată,
mişcându-mi mai întâi picioarele, cu capul plecat. La un moment dat, viteza a devenit atât de incredibilă încât mi-am dat brusc seama că nu ar fi putut fi
măsurată nici măcar în ani-lumină. O dată cu ea creştea însă şi senzaţia mea de calm şi de linişte şi simţeam că aş fi putut rămâne în această stare o veşnicie.
Eram totodată perfect conştientă că, dacă aş fi dorit cu adevărat acest lucru, aş fi putut.
Am realizat apoi că nu sunt singură şi că alături de mine mai călătoresc prin acel tunel şi alte fiinţe, oameni şi animale deopotrivă, dar care se aflau la
o oarecare distanţă de mine. Nu le puteam vedea, dar îmi dădeam seama că toate trăiau o experienţă care era comparabilă cu a mea. Nu simţeam nici o
legătură personală cu ele şi mi-am dat imediat seama că nu reprezentau o ameninţare pentru mine, aşa că în curând am încetat să le mai conştientizez

6
prezenţa. Am înţeles totuşi că nu toate avansau la fel ca mine, unele dintre ele preferând să rămână pentru ca să lâncezească în această stare minunată.
Poate că nu aveau dorinţa de a avansa sau poate că nu ştiau cum să procedeze. Cert este că acolo nimeni nu se temea.
Am simţit tot atunci că acolo are loc un proces de vindecare. Iubirea nesfârşită umplea de pretutindeni această masă neagră, în rotaţie, aşa că m-am
scufundat din ce în ce mai profund în căldura ei, în pacea şi siguranţa pe care le simţeam. M-am gândit: „Aceasta trebuie să fie valea umbrelor celor
decedaţi.“
Nu am simţit niciodată în viaţă o linişte atât de profundă.

Scăldată în lumina divină

La un moment dat, am văzut undeva la distanţă o lumină îndepărtată. Masa cea întunecată lua din ce în ce mai mult forma unui tunel şi am simţit
cum călătoresc prin el cu viteza gândului, gonind spre acea misterioasă lumină. Eram atrasă într-un mod instinctiv către ea, deşi îmi dădeam seama că nu
toate fiinţele din acel tunel simţeau aceeaşi atracţie ca şi mine. Pe măsură ce mă apropiam mai mult de ea, am observat figura unui bărbat în mijlocul ei,
care era înconjurat de un imens halou strălucitor. Cu cât mă apropiam mai tare, cu atât mai orbitoare devenea acea lumină – care era infinit mai
strălucitoare decât soarele şi cu mult mai bogată decât aş putea-o descrie vreodată – şi mi-am dat imediat seama că, în starea lor naturală, ochii pământeşti
nu ar fi putut suporta niciodată strălucirea ei fără a fi distruşi. Numai ochii spirituali o puteau suporta – şi aprecia. Pe măsură ce mă apropiam, am revenit
la poziţia verticală.
Am văzut atunci că lumina cea tainică din jurul bărbatului era de culoare aurie, ca şi cum întregul său corp ar fi fost înconjurat de un halou auriu,
care emana din el şi se întindea la mare distanţă, luând o nuanţă alb-strălucitoare. Simţeam literalmente cum lumina aceea pătrunde în mine, în timp ce
propria mea lumină era atrasă în mod irezistibil către el. Era la fel ca atunci când o cameră este luminată de două surse distincte de lumină, care se
întrepătrund şi se completează. E greu atunci să spui unde se termină o lumină şi unde începe cealaltă; ele devin practic una şi aceeaşi lumină. Deşi lumina
lui era cu mult mai puternică decât a mea, eu eram totuşi perfect conştientă de faptul că şi lumina mea contribuia într-un anume fel la strălucirea
noastră comună. Pe măsură ce luminile noastre fuzionau în mod gradat, am simţit că parcă mă scufund practic în fiinţa lui misterioasă, care era alcătuită
toată numai din iubire.
Aceea era cea mai necondiţionată iubire pe care am simţit-o vreodată. Văzând că braţele lui sunt deschise pentru a mă primi la piept, m-am îndreptat
către el şi m-am lăsat cuprinsă de ele, în timp ce murmuram continuu: „Am ajuns acasă; am ajuns acasă. În sfârşit, am ajuns acasă!“ I-am simţit spiritul
uriaş şi am ştiut instantaneu că am făcut dintotdeauna parte din fiinţa Lui, că în realitate nu am fost niciodată despărţită de El. ªi mai ştiam totodată că
merit să fiu împreună cu El, să-L îmbrăţişez. ªtiam că El îmi cunoaşte toate greşelile şi toate păcatele, dar în clipa respectivă aceasta nu conta prea mult. El
voia să mă ţină în braţe şi să-şi împărtăşească iubirea cu mine, la fel cum doream şi eu.
Nu îmi puneam în nici un caz problema cine este. ªtiam într-un mod perfect că era Mântuitorul meu, prietenul meu, DUMNEZEU. Era Iisus Cristos,
care m-a iubit întotdeauna, chiar şi pe vremea când eu credeam că mă urăşte. Era viaţa însăşi, iubirea însăşi, iar iubirea Lui mi-a dat imediat un sentiment
de fericire oceanică, chiar de preaplin. ªtiam că L-am cunoscut încă de la începuturi, cu mult înainte de viaţa mea pământească, întrucât spiritul meu îşi
amintea perfect de El.
Toată viaţa mi-a fost frică de El şi acum îmi dădeam fulgerător seama – ştiam – că El era cel mai bun prieten al meu. Cu blândeţe, El şi-a deschis
braţele şi apoi m-a lăsat să mă îndepărtez puţin ca să-L privesc în ochi, după care mi-a spus: „Moartea ta a fost prematură; timpul tău nu a sosit încă.“ Nici
un alt cuvânt pe care l-am auzit vreodată nu m-a pătruns atât de adânc ca acestea. Până atunci, eu nu avusesem nici un scop foarte clar în viaţă; nu făcusem
altceva decât să bâjbâi în căutarea iubirii şi a bunătăţii, dar nu ştiusem niciodată dacă acţiunile mele au fost cu adevărat corecte. Auzind cuvintele lui, am
simţit atunci fulgerător că am un scop, o misiune. Nu ştiam care anume este aceea, dar mi-am dat imediat seama că viaţa mea pe pământ nu a fost în zadar.
Timpul meu nu a sosit încă.
Era limpede pentru mine că timpul meu va veni numai atunci când îmi voi îndeplini misiunea, menirea, rostul, scopul vieţii. Exista un motiv bine
determinat pentru care trăiam pe pământ. Deşi atunci am înţeles perfect acest lucru, spiritul meu s-a revoltat. Oare chiar trebuia să mă întorc înapoi? I-am
spus: „Nu, nu vreau să Te mai părăsesc.“
A înţeles ce vreau să spun, iar iubirea Lui a rămas la fel de puternică. Gândurile mele continuau să rătăcească: „Oare acesta este Iisus, DUMNEZEU,
fiinţa de care m-am temut toată viaţa? Nu seamănă deloc cu ceea ce am crezut eu. El este o imensă iubire pură.“
Apoi, prin minte au început să-mi treacă tot felul de întrebări. Doream să aflu de ce am murit aşa, nu faptul că am murit prematur, dar de ce a ajuns
spiritul meu în faţa Lui înaintea învierii de apoi. Încă mă mai aflam sub influenţa învăţăturilor religioase primite în copilărie. Lumina Lui misterioasă
începea să-mi inunde mintea, iar răspunsurile foarte clare la toate întrebările mele îmi veneau fulgerător înainte de a apuca să le pun. Lumina Lui tainică
era cunoaşterea perfectă. Avea puterea să mă umple cu lumina adevărului. Pe măsură ce căpătam mai multă încredere şi lăsam lumina să pătrundă în mine,
toate întrebările care mă preocupau au început să curgă cu o mare viteză, primindu-şi rând pe rând răspunsurile la fel de rapid. În plus, răspunsurile Sale
erau foarte bogate şi complete. Din cauza fricii, dădusem o interpretare greşită morţii, aşteptându-mă la cu totul altceva. Mormântul nu putea fi destinaţia
spiritului, ci doar a trupului. Nu simţeam că sunt judecată pentru faptul că greşisem. Simţeam doar că un adevăr simplu şi foarte viu a înlocuit complet
greşeala de dinainte. Am înţeles că El era Fiul lui DUMNEZEU, El însuşi era o parte din DUMNEZEU şi că El optase încă dinainte de crearea lumii să fie
Mântuitorul acesteia. Am înţeles sau, mai bine zis, mi-am adus aminte fulgerător rolul Lui în calitate de creator al pământului. Misiunea Lui fundamentală
a fost aceea de a veni în lumea noastră pentru a ne învăţa cît mai multe despre iubire. Acest gen de cunoaştere esenţială era mai degrabă un fel de aducere
aminte. Îmi aminteam atunci anumite lucruri care se petrecuseră cu mult înainte de naşterea mea pe pământ, dar a căror amintire îmi fusese blocată de un
„văl“ al uitării la naştere.
Pe măsură ce continuam să pun întrebări, am devenit perfect conştientă de simţul umorului pe care-L avea. Aproape râzând, mi-a sugerat să mai
încetinesc puţin ritmul întrebărilor, căci oricum îmi va răspunde la tot ceea ce doream să aflu. Dar eu doream atunci cu o mare ardoare să ştiu totul, de la
început şi până la sfârşit. Curiozitatea mea uriaşă i-a chinuit mult pe părinţii mei, pe soţul meu, iar uneori chiar şi pe mine, dar acum ea se dovedea a fi o
mare binecuvântare şi cu atât mai mult eu eram cuprinsă de fiorul dorinţei gigantice de a şti totul. Căci Cel care mă învăţa atunci era chiar Învăţătorul
lumii! Puterea mea mentală era atunci atât de mult amplificată, încât simţeam că puteam înţelege volume întregi într-o singură clipă. Era ca şi cum aş fi
putut citi o carte într-o secundă, cartea revelându-mi-se singură, în toate detaliile, dând paginile înainte şi înapoi, pentru a percepe toate nuanţele şi toate
sugestiile posibile. ªi toate acestea se manifestau atunci într-o singură clipă. Pe măsură ce înţelegeam un anumit aspect, noi întrebări îmi apăreau în minte,
care apoi erau urmate de noi răspunsuri, care erau derivate unele din altele şi interacţionând între ele, ca şi cum toate adevărurile ar fi fost întrepătrunse.
Mi s-a revelat astfel semnificaţia cuvântului „omniscient“. Cunoaşterea pătrundea din toate părţile şi simultan în mine; într-un anume fel, se poate spune că
devenea una cu mine şi eram profund uimită de capacitatea mea de a înţelege marile mistere ale universului prin simpla reflectare asupra lor.
Doream astfel să aflu de ce erau atât de multe biserici în lume. De ce nu ne-a dăruit DUMNEZEU o singură biserică, o singură religie? Răspunsul a
venit atunci din nou sub forma înţelegerii pure. Oamenii se află pe felurite niveluri, care sunt diferite, de înţelegere şi de dezvoltare spirituală. De aceea, ei
sunt astfel pregătiţi pentru a avea acces la un nivel diferit de cunoaştere spirituală. Toate religiile de pe pământ sunt necesare, căci pentru fiecare există
oameni care au nevoie de învăţăturile lor. Oamenii care fac parte dintr-o anumită religie ar putea să nu înţeleagă prea multe dintr-o altă evanghelie a
Domnului DUMNEZEU, dar religia lor reprezintă o piatră de încercare pentru cunoaşterea lor viitoare. Fiecare biserică împlineşte anumite nevoi
spirituale, pe care altele poate că nu ar reuşi să le împlinească. Nici o biserică nu poate împlini simultan toate nevoile spirituale, pe absolut toate nivelurile.
Pe măsură ce individul îşi transformă şi îşi ridică nivelul de înţelegere care este legată de DUMNEZEU şi de propriul său progres, el poate apoi să renunţe la
învăţăturile bisericii din care face parte, căutând o nouă filozofie sau o nouă religie care trebuie să corespundă cît mai bine noului său nivel. El avansează
astfel pe calea spirituală, tânjind apoi după alte adevăruri şi după noi oportunităţi de a creşte. Cu fiecare nou pas pe cale, aceste oportunităţi i se vor oferi de
la sine.
După ce am primit toate aceste învăţături, am înţeles că nu avem dreptul să criticăm nici o biserică şi nici o religie, în nici un fel. Toate sunt
importante dacă sunt privite din acest punct de vedere. Oameni speciali, cu misiuni importante, au fost trimişi către toate popoarele, în toate perioadele,
pentru a-i trezi pe semenii lor. Există o evanghelie supremă, dar majoritatea oamenilor nu o pot cunoaşte în această lume. Pentru a înţelege mai bine acest
adevăr, este necesar să ascultăm vocea Spiritului şi să renunţăm complet şi pentru totdeauna la ego-urile noastre.
Doream să aflu scopul vieţii noastre pe pământ. De ce ne naştem noi în această lume? În timp ce mă scăldam în iubirea cea copleşitoare a lui Iisus
Cristos, nu-mi puteam imagina vreun spirit care să nu-şi dorească în mod conştient acest paradis minunat şi tot ce îi oferea el: toate acele lumi de explorat,

7
toate acele idei de creat şi toată acea cunoaştere care putea fi dobândită. De ce şi-ar mai dori cineva să vină în această lume? Ca răspuns, mi-am amintit
modul în care a fost creat pământul. Am trăit direct atunci această experienţă, ca şi cum ea ar fi fost fulgerător reactualizată în faţa ochilor mei. Iisus dorea
astfel ca eu să integrez cât mai bine această cunoaştere în fiinţa mea, să aflu ce am simţit de fapt atunci când a fost creată lumea. ªi singura manieră în care
acest aspect devenea posibil era să privesc din nou şi să simt tot ceea ce am simţit atunci.
Toate spiritele din lumea pre-muritoare au luat parte la creaţia pământului. Eram cu toţii încântaţi să luăm parte, alături de DUMNEZEU, la această
creaţie, căci ştiam că toţi suntem copiii Lui. El era mulţumit de dezvoltarea noastră şi era plin de o iubire infinită pentru fiecare dintre noi. Iisus Cristos era
şi El prezent. Spre marea mea surpriză, am înţeles atunci că Iisus era o fiinţă oarecum diferită de DUMNEZEU, având un scop divin propriu şi am realizat
astfel că DUMNEZEU era în realitate Tatăl nostru, al amândurora. Educaţia mea protestantă m-a învăţat că DUMNEZEU-Tatăl şi Iisus Cristos erau una şi
aceeaşi fiinţă. Când ne-am strâns acolo cu toţii, Tatăl Ceresc (DUMNEZEU) ne-a explicat că venirea noastră pe pământ ne va accelera considerabil
creşterea spirituală. Fiecare spirit trebuia să vină pe pământ şi să accepte condiţiile de acolo, inclusiv legile mortalităţii, care ne vor guverna. Acestea
includeau legile fizicii aşa cum le cunoaştem noi, toate limitările trupului şi ale puterilor spirituale pe care atunci le vom prezenta. L-am asistat atunci cu
toţii pe DUMNEZEU în crearea plantelor şi a animalelor care vor trăi în această lume. Înainte de a fi create în plan material, toate lucrurile au fost create
din materie spirituală: sistemele solare, sorii, lunile, stelele, planetele, viaţa de pe planete, munţii, râurile, oceanele etc. Am vizualizat astfel întregul proces,
după care, pentru a-l înţelege mai bine, Mântuitorul mi-a spus că, în realitate, manifestarea spirituală poate fi comparată în mod analogic cu imaginile
noastre fotografice, în care creaţia spirituală este imaginea cea luminoasă, strălucitoare, în timp ce pământul (contrapartea ei materială) este întocmai
precum negativul fotografiei. Acest pământ este doar o umbră palidă a întregii frumuseţi şi glorii a creaţiei Sale spirituale, dar cu toate acestea el era
necesar pentru creşterea noastră spirituală. Era însă important ca eu să înţeleg că am asistat atunci cu toţii la crearea propriilor noastre condiţii de viaţă în
această lume.
Multe din gândurile creatoare geniale pe care le avem în această viaţă sunt rezultatul unor tainice inspiraţii invizibile. Multe dintre invenţiile şi chiar
descoperirile tehnologice cele mai importante au fost create mai întâi în lumea spiritelor, de către pionierii spirituali. Apoi, oamenii de pe pământ au primit
inspiraţiile necesare care le-au permis după aceea să-şi creeze invenţiile în această lume. Am înţeles astfel că între lumea cea tainică a spiritelor şi cea a
muritorilor există o continuă legătură dinamică, vitală şi că noi avem de fiecare dată nevoie de spiritele aflate în lumea de dincolo pentru a progresa. Mi s-a
mai spus că acestea erau foarte fericite să ne ajute în bine în toate felurile posibile.
Am înţeles că, în lumea de dincolo, noi ştiam şi chiar ne-am ales misiunea pe care o vom realiza în viaţă. Aproape toate etapele prin care trecem în
viaţă au la bază aceste obiective pe care noi ni le-am ales singuri. Cunoaşterea divină ne-a ajutat însă să ne dăm cu uşurinţă seama că anumite încercări
spirituale pe care le vom trece şi felurite experienţe ne vor permite să evoluăm într-o anumită direcţie, aşa că multe dintre ele noi ni le-am pregătit singuri,
în consecinţă. Noi ne-am asociat în mod intenţionat cu alte suflete, cu membrii familiei şi cu prietenii noştri, pentru a fi ajutaţi în felul acesta ca să ne
îndeplinim fiecare misiunile. Noi avem cu toţii nevoie de ajutorul lor. Unii dintre noi am venit în această lume ca voluntari, dornici să învăţăm şi să
experimentăm cât mai bine tot ceea ce a creat pentru noi DUMNEZEU. Mi-am mai dat, de asemenea, seama că fiecare om care a ales să vină în această
lume este în realitate un spirit curajos. Chiar şi cel mai puţin dezvoltat dintre oamenii de pe această planetă a fost un spirit puternic şi temerar în lumea de
dincolo.
Nouă ni s-a dat libertatea deplină de a acţiona aşa după cum dorim. Acţiunile noastre ne determină mai devreme sau mai târziu cursul vieţii, dar noi
le putem modifica oricând dorim, redirecţionându-ne astfel viaţa. Am înţeles că acest aspect este chiar crucial. DUMNEZEU ne-a făcut chiar promisiunea
că nu va interveni în viaţa noastră, dacă noi nu i-o vom cere personal. Dacă noi îi vom cere totuşi aceasta, El ne va ajuta apoi, prin cunoaşterea Lui
omniscientă, să ne realizăm aspiraţiile care sunt în deplin acord cu Voinţa Lui. Noi i-am fost profund recunoscători pentru această capacitate pe care El ne-
a oferit-o de a ne putea manifesta liberul arbitru şi de a fi absolut independenţi. În această lume, noi putem opta fiecare dintre noi singuri pentru fericirea
maximă sau pentru felurite experienţe dureroase. Opţiunea atunci ne aparţine, prin deciziile noastre.
M-am simţit, de asemenea, foarte uşurată să aflu că pământul nu este căminul nostru natural, că originea noastră se află undeva în altă parte. El
reprezintă doar o şcoală temporară, iar păcatul nu reprezintă niciodată natura noastră esenţială. Din punct de vedere spiritual, oamenii se află, fiecare
dintre ei, pe diferite trepte ale cunoaşterii – care este totuna cu lumina – iar natura noastră divină, spirituală, este cea care se află la baza aspiraţiei noastre
naturale de a face bine. Ego-ul nostru pământesc se află aproape tot timpul în opoziţie cu spiritul nostru suprem, nemuritor. Am văzut în felul acesta că
trupul este slab, dar foarte încăpăţânat. Deşi corpul nostru cel spiritual este plin de lumină, frumuseţe, adevăr şi iubire, el se află într-o luptă aproape
continuă pentru a se ridica deasupra trupului fizic, luptă care cel mai adesea îl întăreşte. Cei care au atins cu adevărat un nivel înalt de dezvoltare spirituală
ştiu să îşi armonizeze perfect trupul şi spiritul, descoperind astfel în ei pacea şi puterea de a-i ajuta pe ceilalţi.
Pe măsură ce noi învăţăm să ascultăm aşa cum trebuie de legile fundamentale ale acestei creaţii, putem folosi apoi aceste legi pentru propria noastră
bunăstare. Noi învăţăm astfel să trăim în armonie cu toate puterile creatoare din jurul nostru. DUMNEZEU ne-a dăruit fiecăruia dintre noi anumite talente
individuale care sunt mai mult sau mai puţin în acord cu nevoile noastre. Dacă ne folosim aşa cum trebuie de aceste talente, putem învăţa cum anume să
lucrăm cu legile naturale, cum să le înţelegem, iar în cele din urmă noi aflăm cum să transcendem toate limitările acestei vieţi. Înţelegerea profundă a
acestor legi ne permite, printre altele, să-i ajutăm mai mult pe cei din jurul nostru. Orice am deveni noi aici, în lumea celor muritori, este aproape lipsit de
semnificaţie dacă nu le serveşte într-un fel sau altul şi celorlalţi. Toate talentele pe care fiecare dintre noi le avem ni s-au dat şi pentru a le fi de folos
semenilor noştri, căci numai astfel noi putem creşte cu adevărat din punct de vedere spiritual.
Mai presus de orice, am înţeles că legea divină supremă în întreaga manifestare este iubirea. Fără o mare iubire, noi nu însemnăm aproape nimic. Noi
suntem fiecare aici pentru a ne ajuta unii pe alţii, pentru a ne înţelege reciproc, pentru a ne iubi, pentru a ne ierta, pentru a ne oferi unii altora plăcere sau
bucurie, pentru a ne servi. Avem fiecare dintre noi datoria să iubim aproape fiecare om de pe această planetă, indiferent dacă el este negru, galben sau alb,
frumos sau urât, gras sau slab, bogat sau sărac, inteligent sau prost, fără a ne judeca semenii în funcţie de aceste aparenţe. Orice spirit are capacitatea (care
uneori este potenţială) de a se umple cu iubirea şi cu energia eternă, supremă, care vine de la DUMNEZEU. La început, aproape fiecare se naşte cu un
anumit grad de lumină şi de adevăr, care poate fi dezvoltat ulterior. Noi nu putem mă- sura aceste aspecte. Numai DUMNEZEU Tatăl cunoaşte perfect
inima omului şi, tocmai de aceea, numai El îl poate judeca în mod just. El ne cunoaşte, de asemenea, spiritul; noi nu ne vedem de multe ori decât puterea şi
slăbiciunile vremelnice. Din cauza limitărilor noastre, noi nu vedem inima omului decât rareori.
Am aflat, de asemenea, că aproape tot ceea ce facem pentru a ne manifesta cît mai profund şi intens iubirea este important: un zâmbet, o mângâiere,
un cuvânt de încurajare, o îmbrăţişare, o sărut, un act de sacrificiu sau orice altceva, oricât de mărunt. Acestea mai ales sunt acţiunile care ne ajută să
creştem. Nu toţi oamenii ni se par a fi în permanenţă vrednici de iubirea noastră, dar de cele mai multe ori, atunci când noi nu reuşim să-i iubim, ei ne
reamintesc de fapt de anumite defecte personale, pe care noi le proiectăm asupra lor. Am învăţat, de asemenea, că trebuie să ne iubim duşmanii, să
renunţăm la ură, la mânie, la invidie şi la iritare şi, mai presus de orice, să iertăm. În caz contrar, sufletul nostru poate fi distrus. Pentru fiecare dintre noi
vine momentul când vom da socoteală pentru felul în care i-am tratat pe ceilalţi.
După ce ni s-a revelat planul creaţiei, am cântat cu toţii cântece de slavă şi ne-am umplut cu iubirea cea nesfârşită a lui DUMNEZEU. Eram chiar
foarte fericiţi văzând creşterea spirituală pe care ne-o va permite încarnarea noastră pe pământ şi toate relaţiile pe care le vom putea stabili unii cu alţii.
Apoi am privit cu atenţie crearea pământului. Am văzut astfel cum fraţii noştri întru spirit se încarnează în trup, pentru a experimenta cât mai
profund în această lume toate durerile şi bucuriile care îi vor ajuta să progreseze spiritual. Îmi amintesc în special cum am contemplat descoperirea
Americii de către pionierii care au traversat continentul şi au suferit apoi multe încercări dificile, care după aceea le-au adus însă mari satisfacţii. Am văzut
că nu oricine s-a încarnat atunci în această parte a lumii, ci numai acele spirite care aveau cu adevărat nevoie de aceste încercări. Am văzut apoi cum îngerii
se bucurau pentru toţi cei care treceau cu bine de marile încercări spirituale şi cum se întristau văzându-i pe cei care cădeau la aceste probe sau care eşuau
în misiunile lor. Mi-am dat seama atunci că unii au eşuat mai ales din cauza slăbiciunilor lor, iar alţii din cauza slăbiciunilor altora. Am înţeles astfel că
mulţi dintre noi, care nu am participat atunci la acele momente din istorie, nu am fi făcut faţă acelor sarcini, că nu am fi fost nişte pionieri temerari, aşa că
nu am fi făcut decât să le amplificăm suferinţele celorlalţi. La fel, nu toţi pionierii de atunci ar rezista cu succes la încercările lumii moderne. Fiecare suflet
se află, deci, exact în condiţiile pe care le merită şi de care el are nevoie.
Pe măsură ce contemplam toate aceste aspecte, am înţeles perfecţiunea planului creaţiei. Indiferent de poziţia noastră în această lume, noi am fost cei
care am cerut-o, în mod voluntar, şi fiecare om care solicită ajutorul este ajutat din planurile subtile, mai mult decât ar putea-o crede. Am simţit, de
asemenea, iubirea cea necondiţionată a lui DUMNEZEU, care transcende orice iubire pământească, emanând din Împărăţia Sa şi îndreptându-se către toţi
copiii Lui. Am văzut, de asemenea, îngerii care ne însoţesc pretutindeni, gata să ne ajute mai ales atunci când ne aflăm la nevoie, bucurându-se alături de noi
de toate realizările noastre minunate. Dar mai presus de orice, L-am văzut şi L-am simţit pe Cristos, Creatorul şi Mântuitorul pământului, cel mai bun

8
prieten al nostru, al tuturor. El mă strângea atunci în braţele Sale, iar eu simţeam că mă topesc de fericire, pentru că ajunsesem în sfârşit acasă. Aş da orice
pentru a simţi din nou acea iubire imensă, pentru a fi îmbrăţişată din nou de braţele Sale care erau alcătuite din lumină pură.

Legile divine
Eram încă în prezenţa Domnului IISUS CRISTOS, scăldată în lumina sa divină. Nu mai aveam deloc conştiinţa spaţiului, nici nu mi se părea că ar
mai exista şi alte fiinţe în jurul nostru. Toată cunoaşterea fundamentală la care am avut atunci acces mi-a fost oferită de El.
Am rămas extaziată şi neclintită în această lumină, iar întrebările şi răspunsurile au continuat. Dialogul nostru cel tainic s-a accelerat, căpătând o
profunzime din ce în ce mai mare, până când mi s-a părut că am acoperit în felul acesta fiecare faţetă a existenţei. Mintea mea a revenit apoi la legile care ne
guvernează pe pământ, iar atunci cunoaşterea Lui s-a revărsat din nou în valuri asupra mea. Am simţit astfel că El este fericit să împărtăşească toate aceste
lucruri cu mine.
Am înţeles atunci că există mai multe tipuri de legi care ne guvernează, unele spirituale, altele fizice şi, în sfârşit, unele universale, pe care cel mai
adesea noi nu le cunoaştem în totalitate. Aceste legi au fost manifestate de DUMNEZEU cu un anumit scop precis şi toate se completează reciproc. Dacă noi
înţelegem cu adevărat care sunt aceste legi şi cum anume le putem folosi forţele tainice pozitive (+) şi negative (-), puterea noastră poate creşte în felul acesta
nemăsurat. Încălcarea unei legi divine şi, deci, a ordinii universale, naturale este echivalentă cu păcatul.
Am înţeles, de asemenea, că toate lucrurile şi fiinţele au fost create prin puterea spirituală. Fiecare element, fiecare particulă a creaţiei sunt toate
înzestrate cu inteligenţă, iar la baza acesteia se află spiritul nemuritor şi viaţa, care au astfel capacitatea de a experimenta fericirea. Orice element al creaţiei
este totodată independent, putând acţiona aşa cum vrea, răspunzând astfel la legile şi la forţele tainice care îl înconjoară; când DUMNEZEU le vorbeşte
într-un anume mod acestor elemente, acestea îi răspund, fiind foarte fericite să îi asculte cuvântul. Cristos s-a folosit de aceste puteri naturale şi de aceste
legi ale creaţiei atunci când a creat pământul.
Am înţeles totodată că respectarea legilor divine care ne guvernează ne permite să atingem o stare de binecuvântare din ce în ce mai mare şi, implicit,
ne conferă accesul la o cunoaştere fundamentală care este mereu amplificată. Pe de altă parte, încălcarea acestor legi divine sau „păcatul“ sfârşeşte prin a
slăbi tot ceea ce am realizat bun până atunci, putându-ne chiar distruge sufletul cu desăvârşire. Aceasta este relaţia intimă cauză-efect care guvernează
păcatul. Noi ne creăm astfel singuri toate pedepsele prin care suferim pentru toate acţiunile rele pe care le comitem. Spre exemplu, dacă noi poluăm mediul
înconjurător, această acţiune rea reprezintă un „păcat“ care este săvârşit împotriva pământului, ale cărui consecinţe naturale le vom suporta tot noi, căci
am încălcat în felul acesta una dintre legile vieţii. Din cauza acţiunilor noastre rele, noi ne putem simţi în anumite cazuri slăbiţi, aceasta mergând în unele
situaţii până la moartea trupului fizic sau chiar putem cauza slăbirea şi moartea trupească a altor semeni de-ai noştri. Mai există şi alte păcate care sunt
realizate împotriva trupului, cum ar fi alimentaţia în exces sau subnutriţia, lipsa exerciţiilor fizice adecvate, abuzul de droguri (care se referă la folosirea
oricărei substanţe care nu se află în armonie cu structura trupului nostru) şi alte acţiuni rele care în realitate ne slăbesc organismul. Nici unul dintre toate
aceste „păcate“ trupeşti nu este mai mare decât altul. Noi suntem fiecare dintre noi responsabili pentru trupurile noastre.
Mi s-a explicat că fiecare spirit capătă dreptul de proprietate asupra trupului său. Atâta vreme cât noi trăim această viaţă muritoare, spiritul are
datoria să îşi controleze trupul şi îndeosebi poftele rele şi pasiunile înlănţuitoare ale acestuia. Tot ce se naşte din spirit se manifestă în trup, dar atributele
carnale nu trebuie să controleze spiritul împotriva voinţei acestuia – căci el şi numai el are dreptul de a alege. El este cel care ne guvernează fiinţa. Pentru a
atinge perfecţiunea în această lume, noi trebuie să ne armonizăm pe deplin sufletul, trupul şi spiritul. Pentru a deveni perfecţi din punct de vedere spiritual,
noi trebuie să adăugăm la toate acestea iubirea nesfârşită şi dreptatea divină.
Întregul meu spirit exprima nevoia să cânte de fericire pe măsură ce înţelegeam toate aceste adevăruri. Iisus ştia şi El că eu înţeleg tot ceea ce îmi
explică şi se bucura profund, la rândul Lui. Ochii mei spirituali s-au deschis atunci din nou şi astfel am văzut că DUMNEZEU a creat multe universuri,
controlând toate elementele acestora. El deţine totdeauna autoritatea supremă asupra tuturor legilor, energiei şi materiei. În universul nostru există energii
atât pozitive (+), cât şi negative (-), ambele fiind necesare procesului creaţiei şi creşterii. Aceste energii sunt în unele cazuri înzestrate cu inteligenţă,
împlinindu-ne voinţa. Ele sunt servitorii noştri. Puterea supremă asupra ambelor tipuri de energii îi aparţine însă lui DUMNEZEU. Energia pozitivă se
referă exact la ceea ce ştim noi despre ea: la lumină, bunătate, gingăşie, iubire, răbdare, compasiune, speranţă şi aşa mai departe. Energia negativă este şi ea
cunoscută oamenilor, sub forma urii, a întunericului, a fricii (cea mai importantă unealtă a lui Satana), a lipsei de iubire şi de compasiune, a egoismului, a
orgoliului, a disperării, a descurajării etc.
Energiile pozitive şi negative acţionează în opoziţie unele faţă de altele. Când le integrăm în mod înţelept în fiinţa noastră, ele devin servitorii noştri.
Ceea ce este pozitiv atrage atunci prin REZONANŢĂ ceea ce este pozitiv, iar ceea ce este negativ atrage tot prin REZONANŢĂ ceea ce este negativ. Lumina
iubeşte lumina, la fel cum întunericul este atras tot de întuneric. În funcţie de atracţiile noastre spontane (către lumină sau către întuneric), noi începem
astfel să ne asociem cu alte fiinţe care sunt la fel ca noi. Important este că noi avem opţiunea de a acţiona pozitiv sau negativ. Simplele gânduri şi cuvinte
pozitive sunt suficiente pentru a atrage către noi prin declanşarea anumitor procese de REZONANŢĂ energii pozitive, benefice. Am înţeles foarte clar acest
aspect. Am văzut chiar felul în care energiile sunt atrase prin declanşarea feluritelor procese de REZONANŢĂ de către oameni, încon-jurându-i apoi
întocmai ca un halou. Am văzut, de asemenea, modul cum cuvintele lor modifică câmpul energetic din jurul lor. Aşa simple cum par, cuvintele atrag prin
declanşarea anumitor procese de REZONANŢĂ un tip de energie sau altul, în funcţie de semnificaţia lor. Dorinţele oamenilor au, de asemenea, nişte efecte
similare. Gândurile noastre sunt toate înzestrate cu o mare putere. Noi ne creăm în permanenţă mediul în care trăim prin gândurile noastre preponderente.
La nivel fizic, acest proces presupune un anumit interval de timp, dar la nivel spiritual el este instantaneu. Dacă am înţelege aşa cum trebuie puterea
gândurilor noastre, am avea astfel mai multă grijă în ceea ce priveşte modul în care gândim. La fel, dacă am înţelege puterea tainică, uluitoare a cuvintelor
noastre, atunci am fi mult mai atenţi la tot ceea ce spunem. Decât să rostim cuvinte rele, este mult mai bine să păstrăm tăcerea. Prin gândurile
preponderente şi prin cuvintele noastre, noi ne creăm în felul acesta propriile puteri sau slăbiciuni. Toate limitările şi bucuriile noastre îşi au totdeauna
originea în inima noastră. Energiile rele pot fi oricând înlocuite cu energii bune.
Întrucât ele pot influenţa această energie eternă, gândurile noastre au o mare putere creatoare. Orice fel de creaţie începe mai întâi în universul
mental. Ea trebuie mai întâi să fie gândită. Oamenii care sunt foarte înzestraţi îşi pot folosi în mod creator imaginaţia pentru a crea lucruri noi. Există unii
oameni care vin pe pământ cu o mare putere creatoare (imaginativă), dar am văzut că o parte din ei îşi folosesc în mod greşit această putere. Există oameni
care se folosesc de energiile rele pentru a crea lucruri periculoase – obiecte sau cuvinte care au atunci puterea de a distruge. Alţii îşi folosesc imaginaţia într-
o manieră benefică, pentru a le fi de folos celor din jur. Aceşti oameni pot da naştere la multă fericire şi ei sunt cu adevărat binecuvântaţi. Există aproape
totdeauna o putere autentică în creaţiile minţii. Orice acţiune se naşte mai întâi în minte.
Am înţeles atunci că, în unele situaţii, viaţa este trăită în cea mai mare parte în sfera imaginaţiei; ca o ironie a sorţii, imaginaţia se dovedeşte astfel a fi
cheia către realitate, aspect pe care eu nu l-aş fi crezut niciodată. Noi suntem trimişi în această lume pentru a ne trăi plenar viaţa, din abundenţă, pentru a
ne găsi bucuria în toate creaţiile noastre binefăcătoare, indiferent dacă este vorba de gânduri, obiecte, emoţii sau experienţe. Noi avem chiar datoria să ne
creăm cât mai bine propria viaţă, să ne exersăm talentele şi să experimentăm deopotrivă succesul şi eşecul. Dispunem fiecare dintre noi de un liber arbitru,
de care ne putem folosi pentru a putea trăi mai plenar şi profund.
De pe această bază nouă, am înţeles mult mai bine că în realitate iubirea este legea supremă. Ea este singura lege care trebuie să guverneze vieţile
oamenilor. Iubirea este totodată esenţa energiei spiritului, care trebuie să fie întărită pentru a putea controla cu uşurinţă mintea şi trupul. Am înţeles, de
asemenea, că iubirea guvernează în mod natural pretutindeni. Mai presus de orice, noi trebuie însă să ne iubim Creatorul (DUMNEZEU). Aceasta este, în
realitate, cea mai înaltă formă de iubire (deşi noi nu aflăm aceasta decât atunci când Îl găsim pe DUMNEZEU). Apoi, noi avem datoria să ne iubim pe noi
înşine. Am înţeles că fără iubirea de sine, cea pentru semenii noştri este, de fapt, o iubire artificială. Avem apoi datoria să-i iubim pe toţi ceilalţi la fel de
mult ca pe noi înşine. Aşa cum trebuie ca noi să vedem lumina cea tainică lui Cristos în noi înşine, tot aşa noi avem totodată datoria să o vedem şi în ceilalţi,
şi atunci va fi imposibil să nu iubim acea scânteie divină care se află în fiecare dintre ei.
Continuând să sălăşluiesc în lumina şi în iubirea Mântuitorului, am înţeles astfel că, în copilărie, atunci când mă temeam de El, eu mă îndepărtam
practic de El. Când eu eram convinsă că El nu mă iubeşte, mi-am îndepărtat în felul acesta propria iubire de la El. Nu El a fost acela care s-a apropiat sau
care s-a îndepărtat de mine, ci eu. Am realizat atunci că El a fost tot timpul soarele galaxiei mele. Eu m-am deplasat tot timpul în jurul Lui, pe un fel de
elipsă, uneori apropiindu-mă, alteori îndepărtându-mă de El dar, cu toate acestea, iubirea Lui nu s-a diminuat nici o clipă.
Am înţeles totodată şi felul în care m-au influenţat alţii în acest proces de îndepărtare de El, fără a-i judeca, însă. Am văzut cum cei care au avut o
mare autoritate asupra mea au căzut în unele situaţii pradă energiilor rele, învăţându-mă doar să-mi fie teamă de DUMNEZEU, nu să-L iubesc mai presus

9
de orice. Intenţia lor era atunci una bună dar, cu toate acestea, faptele lor erau malefice. Din cauza propriilor lor temeri, ei s-au folosit atunci de teamă
pentru a-i controla pe ceilalţi, pentru a-i intimida, convingându-i astfel „să se teamă de DUMNEZEU, căci altfel vor ajunge în iad“. Acest aspect m-a
împiedicat să-L iubesc cu adevărat pe DUMNEZEU. Am realizat în felul acesta din nou că teama este opusul iubirii şi unealta supremă a lui Satana.
Întrucât eu mă temeam de DUMNEZEU, nu-L puteam iubi cu adevărat şi, neiubindu-L pe El, nu mă puteam iubi în mod sincer nici pe mine sau pe ceilalţi.
Eu am încălcat astfel legea iubirii.
Cristos continua să-mi zâmbească. Era fericit să mă vadă atât de dornică de a învăţa şi de a experimenta toate aceste lucruri noi.
ªtiam acum cu o deplină siguranţă că există DUMNEZEU. Nu mai credeam doar într-o Putere Universală abstractă, ci vedeam pe Cel care se află în
spatele Puterii. Vedeam o Fiinţă infinită şi plină de iubire, care a creat tot universul şi l-a înzestrat cu cunoaştere. Am înţeles atunci că El guvernează
întreaga cunoaştere şi putere care există în întregul univers. Această cunoaştere pură mi-a permis să înţeleg că DUMNEZEU doreşte ca noi să devenim cât
mai repede asemenea Lui, scop pentru care El ne-a învestit cu marile calităţi ale zeilor, precum imaginaţia, puterea creatoare, liberul arbitru, inteligenţa
dar, mai presus de orice, El ne-a oferit puterea de a iubi. Mi-am dat astfel seama că El doreşte cu adevărat ca noi să ne folosim de toate aceste puteri ale
cerului şi că, dacă dorim cu adevărat aceasta, prin credinţa noastră, noi o putem obţine cu uşurinţă.

Vindecarea şi moartea
Această uluitoare deschidere care s-a produs în mine în sfera înţelegerii a continuat multă vreme în prezenţa Mântuitorului, fiecare adevăr conducând
atunci în mod natural către un altul. După ce am învăţat despre cele două energii principale care operează în univers, ambele fiind în permanenţă supuse
autorităţii supreme a lui DUMNEZEU, am înţeles felul în care aceste puteri ne pot afecta din punct de vedere fizic. Mi-am adus aminte că sufletul şi mintea
au o influenţă enormă asupra trupului, iar acum eu am văzut că ele au literalmente puterea de a ne afecta starea de sănătate. Am constatat că puterea
sufletului este uriaşă, că el poate feri trupul de boală sau, dacă acesta este deja bolnav, că poate să îl vindece. Sufletul are puterea de a controla mintea, care
controlează la rândul ei trupul. Mi-am adus atunci aminte de cuvintele Scripturii: „Cum gândeşte cel mai adesea în inima lui, aşa este omul“ (Proverbe
23:7).
Gândurile noastre au o putere excepţională de atracţie, prin declanşarea unor procese de REZONANŢĂ, a energiilor benefice sau malefice. Atunci
când ele (gândurile) sunt orientate pe termen lung asupra energiilor malefice, ele au puterea de a slăbi mecanismele de apărare ale corpului fizic. Acest
aspect este şi mai evident dacă gândurile malefice sunt centrate asupra propriei noastre fiinţe. Am înţeles că starea maximă de auto-centrare malefică se
manifestă mai ales atunci când suntem deprimaţi. Nimic nu ne subminează atât de puternic sănătatea şi puterea ca depresia prelungită. Dacă atunci facem
însă efortul de a ne îndepărta de sine, concentrându-ne atenţia îndeosebi asupra celorlalţi şi asupra felului în care îi putem ajuta, depresia noastră începe să
se vindece. Serviciile noastre dezinteresate aduse celor din jur sunt un veritabil balsam pentru minte şi pentru trup.
Orice proces de vindecare începe întotdeauna în interior. Sufletul este cel care vindecă trupul. Mâinile doctorului pot opera, medicina poate asigura
anumite condiţii exterioare care sunt favorabile, dar cel care vindecă cu adevărat este numai sufletul. Un corp care este golit de suflet ( psihic) nu ar putea fi
vindecat niciodată; el nu poate trăi multă vreme. Mi s-a arătat, de asemenea, faptul că celulele corpului nostru au fost astfel create încât să perpetueze viaţa
indefinit. Ele au fost iniţial programate să se auto-regenereze, să înlocuiască celulele vechi care s-au deteriorat sau care au devenit ineficiente, astfel încât
viaţa noastră să poată continua. A existat însă un anumit eveniment care a schimbat această stare de lucruri; nu am înţeles exact întregul proces, dar am
realizat că „moartea“ nu a coborât pe pământ decât după căderea din Grădina Paradisului. Greşeala primilor oameni a făcut astfel ca nemurirea să devină
imposibilă pe pământ.
Corpul nostru trebuie să moară, dar el dispune totuşi de o anumită putere – prin folosirea credinţei şi a energiei binefăcătoare – cu ajutorul căreia el
se poate autovindeca. Oricum, este important să ştim că nici un proces de vindecare nu poate avea loc fără voinţa lui DUMNEZEU, care să-l gireze.
Am înţeles acum că majoritatea bolilor de care am suferit au fost rezultatul depresiilor mele şi a trezirii sentimentului acut de a nu fi iubită. Am căzut
de multe ori în capcana „limbajului malefic“, de genul: „Of, cât mai sufăr“, „Nu sunt deloc iubită“, „Nu mai pot să suport“ etc. Toate aceste afirmaţii
distructive erau mai ales centrate pe mine, ele îmi aparţineau. Am deschis astfel poarta în faţa bolii şi am acceptat-o. Trupul meu nu a făcut altceva decât să
transpună în practică mesajul minţii: „Vai mie!“, îmbolnăvindu-se. Nu mă gândisem niciodată la acest mecanism atât de simplu, dar acum mi-a apărut
foarte clar că singura vinovată pentru bolile mele am fost eu însămi.
Am înţeles că, la început, întregul proces de vindecare începe cu o conversaţie interioară profund binefăcătoare. După ce am identificat aşa cum
trebuie boala sau problema, tot ce avem de făcut este să verbalizăm vindecarea ei, să eliminăm gândurile care sunt legate de boală din mintea noastră şi să
începem să ne concentrăm mai ales asupra remediilor adecvate. Procesul de vindecare trebuie să fie verbalizat, pentru ca în felul acesta puterea cuvintelor
să se adauge puterii binefăcătoare a gândurilor noastre. Acest proces activează simultan inteligenţa binefăcătoare din mediul înconjurător, care se pune în
mişcare şi începe să ne vindece. Mi-am dat seama că verbalizarea optimă se produce prin intermediul rugăciunii. Dacă nu încălcăm în mod grav ordinea sa,
DUMNEZEU ne ajută personal în procesul de vindecare.
Nu prezenţa bolii sau a problemei în cauză trebuie să o negăm noi, ci puterea ei asupra dreptului nostru divin de a o elimina. Viaţa noastră nu trebuie
să fie guvernată de ceea ce vedem, ci mai ales de credinţa noastră. Vederea la noi se află în legătură cu mintea noastră cognitivă, analitică. Ea raţionează şi
justifică. Credinţa noastră este guvernată de suflet, care este emoţional şi are puterea de a integra. La fel ca şi în cazul celorlalte calităţi, credinţa noastră
poate fi cultivată prin practică. Dacă învăţăm să trăim cât mai bine cu tot ceea ce avem, vom primi ulterior mai mult. Aceasta este una dintre legile
spirituale.
Dezvoltarea credinţei la om poate fi, analogic vorbind, comparată cu cultivarea unor seminţe. Chiar dacă o parte dintre acestea cad pe pământul
bătătorit, tot vom avea parte de o anumită recoltă. Orice act ferm de credinţă are puterea de a ne binecuvânta. Cu cât noi devenim mai eficienţi în ceea ce
priveşte arta credinţei (aspect care vine odată cu practica), cu atât mai mare va fi recolta noastră. Fiecare dintre noi recoltează ceea ce a semănat. Aceasta
este o altă lege spirituală.
Începeam să înţeleg acum cât de mare este puterea sufletului asupra corpului, dar şi faptul că acesta activează în mare parte într-o sferă tainică pe
care majoritatea oamenilor nu o conştientizează. ªtiusem şi înainte că mintea mea creează gândurile, iar trupul acţiunile, dar sufletul a reprezentat
întotdeauna un mare mister pentru mine. Mi-am dat seama acum că acest adevăr este la fel de valabil pentru majoritatea oamenilor. Sufletul celor mai
mulţi dintre noi funcţionează fără ca mintea noastră să fie conştientă de acţiunile sale. El comunică cu DUMNEZEU, fiind un sui generis aparat de recepţie
pentru a atrage cunoaşterea şi inspiraţia divină. Pentru a înţelege mai bine acest aspect, mi-a apărut imaginea unui neon fluorescent în trupul nostru.
Analogic vorbind, atunci când neonul este aprins, esenţa noastră este astfel umplută cu lumină şi cu iubire; aceasta este energia tainică ce îi dă trupului
viaţa şi puterea sa. Dacă lumina păleşte şi dacă sufletul slăbeşte, din cauza experienţelor rele – lipsa iubirii, violenţă, abuzuri sexuale etc. – trupul slăbeşte
atunci, la rândul lui, având tendinţa să se îmbolnăvească. Chiar dacă nu se îmbolnăveşte imediat, atunci corpul fizic este mai susceptibil în faţa bolii, până
când psihicul (sufletul) îşi recapătă forţele. Acest aspect devine posibil prin serviciile aduse altora, prin credinţa în DUMNEZEU sau, pur şi simplu, prin
deschiderea noastră lăuntrică în faţa energiilor pozitive, prin gândurile noastre pozitive. Noi suntem cei care controlăm acest proces. Sursa tuturor
energiilor este DUMNEZEU şi, chiar dacă noi nu ne dăm seama de aceasta, El este întotdeauna prezent, iar noi trebuie să ne punem la unison cu El. Dacă
dorim cu adevărat să ne bucurăm din plin de efectele acestei surse nesfârşite de energie în viaţa noastră, noi trebuie să acceptăm puterea lui DUMNEZEU în
fiinţa noastră.
Spre surpriza mea, am constatat că cei mai mulţi oameni îşi aleg încă înainte de încarnare, datorită KARMA-ei din vieţile anterioare, boala de care
trebuie să sufere, iar unii dintre ei îşi aleg chiar boala care le va pune capăt zilelor, datorită KARMA-ei din vieţile anterioare. Uneori, datorită KARMA-ei
anterioare, vindecarea nu se produce prea uşor, alteori chiar deloc şi astfel, prin suferinţă, avem posibilitatea de a creşte spiritual. Toate experienţele care
ne apar în viaţă sunt spre binele nostru şi uneori noi avem nevoie chiar şi de experienţe rele pentru a ne trezi şi dezvolta în felul acesta sufletul. Pe vremea
când eram doar spirite, am fost cu toţii dornici şi chiar nerăbdători să trăim aceste boli şi aceste accidente, datorită KARMA-ei acumulate în vieţile
anterioare, pentru a ne putea totodată perfecţiona din punct de vedere spiritual. Am înţeles că, în lumea spiritelor, timpul petrecut pe pământ este, aş putea
spune, lipsit de semnificaţie. Durerea pe care o trăim în anumite situaţii pe pământ nu reprezintă decât o mică clipă la scara universului, o fracţiune de
secundă în lumea spiritelor, aşa că, ştiind aceasta, noi am fost cu toţii de acord să o experimentăm pentru a ne arde KARMA. De multe ori, tot datorită
KARMA-ei anterioare, moartea însăşi ne este astfel calculată pentru a servi creşterii noastre spirituale. Spre exemplu, dacă omul suferă de cancer, datorită
greşelilor pe care le-a făcut în altă viaţă, el experimentează o moarte prelungită şi extrem de dureroasă, care totodată îi oferă şansa de a creşte spiritual aşa
cum nici o altă experienţă nu ar putea-o face. Propria mea mamă a murit de cancer şi îmi aduc bine aminte că, în ultima perioadă a vieţii ei, datorită

10
suferinţei, ea a interacţionat cu noi într-o manieră mult mai profundă decât a făcut-o în întreaga ei viaţă. Relaţiile ei cu noi s-au îmbunătăţit atunci radical.
Se poate spune că, datorită purificărilor provocate de suferinţă, ea a crescut considerabil din punct de vedere spiritual ca urmare a suferinţei ei. Alţi oameni
îşi aleg, şi datorită KARMA-ei, o moarte care trebuie să le servească celor din jur.
De pildă, datorită KARMA-ei anterioare, cineva poate opta să moară printr-un accident de maşină, călcat de un şofer beat. Nouă ni se pare groaznic,
dar la nivelul cunoaşterii pure a lui DUMNEZEU, spiritul lui ştia că în felul acesta îl va ajuta pe acel şofer. Poate că, dacă nu s-ar fi produs atunci aceasta,
săptămâna următoare şoferul respectiv s-ar fi îmbătat din nou şi ar fi lovit un grup de adolescenţi, aspect care este astfel împiedicat de spiritul celui lovit
primul, care şi-a încheiat oricum misiunea pe pământ şi totodată şi-a ispăşit o anumită KARMA. La momentul respectiv, acel şofer este deja la închisoare,
aşa că el nu mai poate face mai mult rău. Din perspectiva eternităţii, în acest fel a fost evitată o durere inutilă pentru nişte oameni tineri, în timp ce şoferul
care va fi cuprins de remuşcări îşi poate începe astfel propria sa creştere spirituală.
La nivelul spiritului nu se poate vorbi de HAZARD ori de accidente, mai ales în ceea ce priveşte aspectele care ne afectează pentru totdeauna. Mâna
cea tainică a lui DUMNEZEU şi calea pe care noi am ales-o înainte de a veni în această lume guvernează majoritatea deciziilor pe care le luăm şi chiar
experienţele – care sunt NUMAI aparent întâmplătoare – prin care trecem. În realitate, nimic nu este ÎNTÂMPLARE, TOTUL ESTE NECE-SITATE. Nu
are sens să încercăm să le identificăm cu o mare precizie pe toate, dar ele se petrec, chiar şi atunci când noi nu bănuim, pentru un scop precis care nouă ne
scapă. Experienţe precum divorţurile, pierderea subită a slujbei sau violenţa cu care ne confruntăm în unele cazuri au fiecare menirea să contribuie la
dezvoltarea noastră spirituală. Deşi unele sunt foarte dureroase pentru noi, aceste experienţe ne ajută totuşi să creştem. Iisus însuşi a spus, încă pe vremea
când se mai afla pe pământ: „…cel care taie cu sabia, de sabie va fi tăiat; dar vai de acela prin care se va face aceasta!“ (Matei 18:7).
Sub îndrumarea directă a Mântuitorului, am învăţat că este foarte important pentru mine să accept toate experienţele care îmi apar în viaţă ca fiind
un nebănuit potenţial benefic. Este, de asemenea, necesar să-mi accept scopul şi raţiunea existenţei mele esenţiale pe pământ, făcând toate eforturile care
sunt necesare pentru a transcende experienţele rele. Este foarte important să-mi iert duşmanii, chiar să-i iubesc, anihilând astfel influenţele rele pe care
astfel ei le-ar putea avea asupra mea, să caut să manifest cât mai des gânduri frumoase şi să rostesc cuvinte bune, alinându-mi astfel sufletul, dar totodată şi
pe acela al altora. Mi-am dat seama că, atunci când sunt bolnavă, pot începe procesul de vindecare, mai întâi la nivel spiritual, apoi la nivel emoţional,
mental şi fizic. Am înţeles că, gândind în mod preponderent benefic, pot să scap de efectele malefice ale disperării, pentru că în realitate am dreptul să
trăiesc plenar.
Mi-am conştientizat atunci vina de a fi cedat în faţa unuia dintre principalele instrumente ale lui Satana: perioadele mele personale de auto-
învinovăţire şi de teamă. Am înţeles, de asemenea, că trebuie să mă detaşez complet de trecut. Dacă am încălcat uneori anumite legi divine sau dacă în
anumite cazuri am păcătuit, este necesar să-mi transform cât mai repede inima, să mă iert singură şi apoi să merg mai departe urmărind însă să nu mai
greşesc. Dacă am rănit la un moment dat pe altcineva, trebuie să încerc să-l iubesc din nou – cu sinceritate – şi să-l rog să mă ierte. Dacă, prin unele greşeli
grave, mi-am rănit propriul suflet, trebuie urgent să urmăresc să mă reapropii de DUMNEZEU şi să-I simt intens şi profund iubirea vindecătoare. Căinţa
poate fi de la caz la caz un proces foarte simplu sau foarte dificil, dacă suntem foarte orgolioşi; nu depinde decât de noi să reuşim cu adevărat aceasta. Cine
cade pe calea spirituală trebuie apoi să se ridice cât mai repede, să se scuture de „praful“ răutăţii care este în el şi să o pornească din nou la drum. Ori de
câte ori ar cădea apoi, chiar şi de va fi de un milion de ori, el trebuie să o ia din nou şi din nou de la început; procedând în acest fel, creşterea lui va fi uneori
lentă, dar ea va fi totuşi CONSTANTĂ. Toate experienţele bune sau rele care ne apar au o componentă esenţială binefăcătoare. Din toate se poate învăţa
ceva bun dacă le privim cu înţelepciune.
Omul are obligaţia fundamentală să nu se sinucidă niciodată. Acest act este un mare PĂCAT în faţa lui DUMNEZEU şi îl împiedică să trăiască
anumite oportunităţi care îi pot totdeauna favoriza creşterea spirituală pe pământ. Reflectând dacă face aceasta, asupra acestor ocazii pierdute, spiritul
poate simţi o durere foarte mare în lumea de dincolo. Singurul judecător al sufletelor noastre şi al dificultăţii tuturor încercărilor spirituale la care suntem
supuşi este DUMNEZEU. Indiferent cât de disperată vi se pare situaţia în care vă aflaţi, nu vă pierdeţi niciodată speranţa, pentru că Graţia divină se poate
revărsa oricând asupra voastră pentru a vă ajuta. Disperarea nu este niciodată justificată, căci ea nu este deloc o energie benefică necesară. Noi ne aflăm
aici pentru a învăţa, pentru a experimenta cât mai mult şi chiar pentru a face greşeli. Nimeni nu ar trebui să se judece cu prea multă asprime atunci când
face greşeli. Cel mai bine atunci este să urmărim să mergem mai departe, fără să ne pese de ceea ce cred ceilalţi, fără să ne măsurăm în funcţie de măsurile
lor, dar trebuie să NU PERSEVERĂM ÎN GREªEALĂ. Este, de asemenea, important să ne iertăm singuri şi să fim profund recunoscători pentru toate
ocaziile care ne apar în viaţă şi care ne ajută să creştem spiritual. Cele mai mari încercări spirituale pe care le-am trecut se vor dovedi cândva că au fost în
realitate cei mai buni învăţători ai noştri.
ªtiind că întreaga creaţie începe odată cu gândurile lui DUMNEZEU, am înţeles totodată că păcatul, ura, gelozia, vinovăţia, disperarea, speranţa,
fericirea, iubirea, bucuria, umilinţa – toate încep mai întâi înlăuntrul nostru, printr-un gând. Orice proces adecvat de vindecare începe mai întâi din
interior. La fel stau lucrurile cu orice durere. Noi ne creăm cel mai adesea singuri prin GÂNDURILE NOASTRE spirala suferinţei sau trambulina care ne
va permite să atingem fericirea şi realizarea spirituală. Gândurile noastre predominante au o putere uriaşă care, cel mai adesea, este nebănuită.
Oamenii sunt, analogic vorbind, întocmai ca nişte copii care se târăsc în patru labe, încercând să înveţe cum trebuie să-şi folosească propriile lor forţe
colosale. Forţele tainice care există în fiecare dintre ei sunt foarte puternice, dar totdeauna ele sunt guvernate de legi care îi protejează de ei înşişi, mai ales
atunci când sunt rău intenţionaţi. Pe măsură ce ei cresc din punct de vedere spiritual, racordându-se la energiile binefăcătoare, aceste legi divine sfârşesc
prin a li se revela. Noi primim întotdeauna tot ceea ce merităm şi reuşim să înţelegem numai ceea ce suntem pregătiţi să acceptăm.

Războiul de ţesut şi biblioteca

Toate aceste informaţii fundamentale mi-au permis să stabilesc o relaţie profundă şi să cultiv o cunoaştere a Mântuitorului pe care le voi preţui de-a
pururi. Grija Lui uluitoare faţă de sentimentele mele era un adevărat model; era evident pentru mine că El nu dorea să facă sau să spună ceva care să mă
ofenseze în vreun fel. ªtia cu precizie cât pot înţelege şi m-a pregătit cu o mare atenţie pentru a putea primi cunoaşterea pe care o doream. În lumea
spiritelor, nimeni nu este silit să se simtă stânjenit şi nici nu este forţat să facă sau să accepte lucruri sau idei pentru care deocamdată nu este pregătit.
Răbdarea ne apare aici ca un atribut fundamental şi natural.
Nu voi uita niciodată simţul cu totul deosebit al umorului Domnului, care era absolut încântător. Nimeni nu l-ar putea întrece pe DUMNEZEU în
această privinţă, căci El este fericirea perfectă. Prezenţa Lui era de o mare blândeţe şi nu am avut nici o îndoială că El este un Model divin perfect. Mi-a
permis astfel să Îl cunosc pe El, spiritul Lui, sentimentele Lui, grija Lui cu totul deosebită faţă de mine. I-am simţit profund iubirea şi am ştiut astfel că
facem parte din aceeaşi familie a lui DUMNEZEU. Era simultan ca şi cum mi-ar fi fost un părinte şi un frate mai mare. Eram atunci foarte intimi, dar
totodată exista şi un element de autoritate. Era foarte blând şi bun, dar şi perfect responsabil. ªtiam din sursă sigură că El nu îşi va folosi niciodată în mod
greşit această autoritate, că nu ar putea să-şi dorească vreodată aşa ceva.
Eram încă scăldată în lumină divină, când Iisus mi-a zâmbit, iar eu am simţit aprobarea Lui. S-a întors apoi către stânga şi mi-a făcut cunoştinţă cu
două femei care apăruseră ca din neant. O a treia femeie a apărut pentru scurt timp în spatele Lui, dar se pare că avea o anumită misiune, aşa că nu s-a
oprit decât pentru o singură clipă. Iisus le-a spus celor două femei să mă conducă, iar eu am simţit fericirea lor imensă de a fi împreună cu mine. Le-am
privit mai îndeaproape şi mi-am amintit de ele; erau prietenele mele! Înainte de a veni pe pământ ne-a legat o prietenie strânsă, iar fericirea pe care o
simţeau, de a fi din nou împreună cu mine, mi s-a transmis imediat. Când era pe punctul de a mă lăsa împreună cu ele, am simţit din nou amuzamentul lui
Iisus, care părea să-i şoptească spiritului meu: „Du-te acum şi învaţă!” Am înţeles astfel că eram liberă să văd şi să experimentez tot ceea ce doream. Eram
încântată la gândul că mai erau atât de multe lucruri de învăţat, infinit mai multe decât aş fi crezut până atunci. Apoi, Mântuitorul ne-a lăsat singure, iar
cele două prietene ale mele m-au îmbrăţişat. Aici, iubirea imensă, copleşitoare îmbrăţişa totul; toţi păreau să o manifeste în felurite moduri. Toată lumea era
fericită. Deşi exista o mare şi evidentă diferenţă între lumina şi puterea acestor femei, prin comparaţie cu Iisus, şi iubirea lor era totuşi, în felul ei, pură şi
necondiţionată. Era evident că ele mă iubeau din toată inima.
Amintirea călătoriei lungi pe care am făcut-o împreună cu ele mi s-a şters parţial din memorie. Îmi amintesc doar că am fost dusă într-o cameră mare
în care lucrau mai multe persoane, dar nu mai ştiu cum am ajuns acolo sau cum arăta pe dinafară clădirea aceea. Camera respectivă era minunată. Pereţii
ei erau alcătuiţi dintr-o substanţă, un fel de marmură, dar care era semitransparentă, lăsând lumina să pătrundă în interior, iar în anumite locuri puteam să
văd prin ea în exterior. Efectul era profund, remarcabil şi de o mare frumuseţe.
Apropiindu-ne mai mult, am văzut că cei din cameră lucrau la nişte războaie de ţesut mari, cu o înfăţişare oarecum învechită. Primul meu gând a fost
uimirea în faţa acestor maşini „arhaice” în lumea spiritelor. Lângă războaie se aflau numeroase fiinţe spirituale, deopotrivă bărbaţi şi femei, care m-au

11
salutat zâmbind. Păreau încântaţi să mă vadă şi s-au dat chiar la o parte ca să mă lase să văd mai bine ce era acolo. Păreau dornici ca eu să văd munca
mâinilor lor. M-am apropiat şi am luat în mână o bucată din pânza pe care o ţeseau. La exterior, aceasta părea un amestec de sticlă şi zahăr pisate. Când o
mişcai, strălucea şi sclipea tainic, aproape ca şi cum ar fi fost vie. Efectul ei global era remarcabil. Pe o parte, materialul era opac, dar când l-am întors
totuşi pe partea cealaltă, am constatat cu uimire că puteam vedea prin el. Semăna cu o oglindă misterioasă prin care poţi privi, dar prin care nu poţi fi
privit. Era evident că acest lucru avea un anumit scop, dar nu mi s-a spus care anume era acesta. Lucrătorii mi-au explicat că din acest material erau croite
hainele celor care veneau în lumea spiritelor, de pe pământ. Păreau foarte mulţumiţi de munca lor şi de recunoştinţa mea pentru faptul că mi se permitea să
văd ce fac.
Am plecat apoi mai departe împreună cu cele două prietene ale mele şi am trecut prin mai multe camere în care am văzut lucruri uimitoare şi oameni
minunaţi, dar aceste amintiri mi-au fost totuşi şterse din memorie. Îmi amintesc doar că aveam sentimentul că am mers zile sau săptămâni întregi, fără a
obosi vreodată. Eram surprinsă să constat cât de mult le plăcea acelor oameni să lucreze manual, creând astfel diferite articole care să le fie utile celorlalţi,
deopotrivă celor din lumea spiritelor şi chiar pământenilor. Am văzut, de asemenea, acolo o maşină de mari dimensiuni, asemănătoare cu un computer, dar
mult mai sofisticată şi mai puternică. Ca şi în celelalte camere, oamenii de aici păreau încântaţi să-mi arate ce fac. Am înţeles din nou că absolut tot ceea ce
era important era creat mai întâi în lumea spirituală şi abia apoi era inspirat şi materializat la nivel fizic. Înainte, pot să spun că nu conştientizasem acest
lucru.
Am fost dusă apoi într-o altă cameră mare, care părea să fie o bibliotecă. Am privit în jur şi mi s-a părut că mă aflu într-un depozit al cunoaşterii, dar
nu am văzut nici o carte. Am observat însă că în minte îmi pătrund idei care îmi descriu felurite subiecte la care eu nu mă mai gândisem de multă vreme sau
la care nu mă gândisem niciodată. Am înţeles atunci că acolo era o bibliotecă a minţii. Era sufi-cient să mă gândesc atent şi cu putere la un anumit subiect,
aşa cum făcu-sem anterior în prezenţa lui Cristos, pentru a afla apoi foarte multe informaţii despre acest subiect. Puteam totodată afla tot ceea ce mă
interesa foarte mult despre orice om care a trăit vreodată pe pământ sau chiar în lumea spirituală, până la cele mai mici şi aparent insignifiante detalii.
Nimic nu îmi era acolo ascuns şi era, aş putea spune, imposibil să nu înţeleg corect fiecare gând, fiecare afirmaţie, fiecare idee, fiecare particulă de
cunoaştere. În această încăpere nu puteau exista niciodată interpretări greşite. Istoria era acolo clară şi pură. Înţelegerea era, aş putea spune, desăvârşită
acolo. Puteam înţelege perfect nu numai ce au făcut oamenii, dar şi de ce au acţionat ei astfel, inclusiv felul în care acţiunea lor respectivă a afectat în felurite
moduri percepţia realităţii celorlalţi. Înţelegeam realitatea subiectului ales din toate unghiurile, simultan, aspect care este imposibil pe pământ.
Nu era vorba doar de un simplu proces mental, era o tainică stare de REZONANŢĂ. Puteam inclusiv să simt perfect empatic tot ceea ce au simţit cei
care au realizat acţiunile respective. Le înţelegeam astfel în mod empatic durerile sau bucuriile. O parte din aceste amintiri mi-au fost luate, dar nu toate.
Sunt foarte fericită să constat că mi-au fost lăsate o parte din cunoştinţele dobândite atunci, referitoare la anumite evenimente şi la anumiţi oameni din
istoria noastră, a căror înţelegere era foarte importantă pentru mine.
Doream să trăiesc şi alte experienţe în această lume incredibilă, iar tovarăşele mele erau foarte încântate să mă ajute în acest scop. Erau cu atât mai
fericite să mă vadă fericită, aşa că după aceea m-au dus într-o grădină.

Grădina cea mirifică

În timp ce coboram în acea grădină, am putut vedea la distanţă munţi, văi minunate şi râuri. Tovarăşele mele m-au lăsat singură, poate pentru a mă
putea bucura astfel în deplină intimitate de frumuseţea aceea fabuloasă a grădinii. Se aflau aici copaci, flori şi alte plante uluitor de frumoase, fiecare
părând că se află exact la locul potrivit. O vreme, am păşit pe iarbă, care era moale, răcoroasă şi de un verde superb, părând foarte vie sub picioarele mele.
Ceea ce m-a încântat însă mai presus de orice erau culorile, de o intensitate şi de o bogăţie net incomparabilă cu cele de pe pământ.
Pe pământ, atunci când lumina loveşte un obiect, ea îl reflectă într-o anumită culoare. Există, astfel, câteva mii de nuanţe. În lumea spiritelor nu se
poate vorbi chiar de acelaşi fenomen. Lumina acolo pare că se naşte în mod tainic din interiorul obiectelor, fiind un fel de enigmatică esenţă vie a acestora.
Sunt posibile astfel acolo un milion, poate chiar un miliard de culori.
Spre exemplu, acolo florile erau atât de vii şi atât de multicolore încât aproape că nu păreau solide. Din cauza aurei lor tainice şi distinct luminoase,
era greu de spus unde anume începea şi unde se sfârşea suprafaţa uneia sau a alteia. Era totodată evident faptul că fiecare parte a lor, mergând până la
ultima celulă microscopică, avea propria sa inteligenţă şi simţire. Nu pot găsi o descriere mai bună. Fiecare părticică acolo avea propria sa viaţă, astfel încât
ea se putea uni cu alte elemente, într-o organizare nouă, dând naştere unei alte fiinţe. Acelaşi element care acolo face acum parte dintr-o floare poate deveni
mai târziu parte integrantă dintr-o altă fiinţă, fiind la fel de viu. Acel element nu este înzestrat cu un spirit, la fel ca noi, dar are totuşi o inteligenţă şi o
misterioasă putere de organizare, care îi permit să reacţioneze aşa cum trebuie la voinţa lui DUMNEZEU şi la legile divine universale. Acest aspect
este foarte evident în lumea spirituală, dar el poate fi îndeosebi remarcat mai ales la nivelul florilor.
Nu departe de mine curgea un râuleţ minunat şi am fost imediat atrasă de el. Am văzut că el era alimentat de o cascadă cu apa cea mai pură, după
care forma un iaz. Apa m-a uluit cu claritatea ei, dar şi prin faptul că părea vie.
Viaţa! Aceasta era pretutindeni, inclusiv în apă! Fiecare picătură a cascadei avea parcă propria sa inteligenţă şi propriul său scop tainic. Zgomotul
melodios al cascadei alcătuia o veritabilă simfonie, care se unea cu altele, ce păreau să vină de departe. Muzica aceea fascinantă se năştea din apa însăşi, din
inteligenţa ei, şi fiecare picătură genera propriul ei sunet care interacţiona perfect cu celelalte la modul cel mai armonios cu putinţă. Era totul parcă un imn
de slavă adus lui DUMNEZEU de către apă, pentru viaţa şi bucuria pe care Acesta i le-a dăruit. Efectul global depăşea cu mult orice simfonie sau orice
lucrare muzicală de pe pământ. Prin comparaţie, aş putea spune că cea mai bună muzică a noastră ar părea aici precum sunetul tobei la care se joacă un
copilaş neîndemânatic. Este, practic, imposibil pentru oameni să înţeleagă imensa complexitate şi vastitate a muzicii tainice a sferelor din lumea de dincolo,
ca să nu mai vorbim despre posibilitatea de a o crea. Pe când mă apropiam fermecată de ea, mi-a trecut prin minte că aceasta ar putea fi „apa vie” care este
menţionată în scripturi şi am simţit brusc nevoia să mă îmbăiez goală în ea.
În timp ce mă apropiam de apă, am remarcat un trandafir de o frumuseţe nemaiîntâlnită care părea să iasă în evidenţă printre celelalte flori, aşa că
m-am oprit să-l examinez mai îndeaproape. Frumuseţea lui îţi tăia aproape respiraţia. Nici o altă floare din cele prezente nu m-a fascinat într-o măsură atât
de mare ca acesta. Se legăna uşor pe acea misterioasă muzică a sferelor şi, parcă la unison cu totul, el cânta imnuri de slavă aduse Domnului în propria sa
tonalitate specifică. Am văzut totodată acolo că îi pot percepe în mod direct creşterea. Mă simţeam profund fericită şi foarte emoţionată văzând cum se
dezvoltă în faţa ochilor mei, aşa că fulgerător mi-am dorit să-i experimentez empatic viaţa, să fuzionez cu el şi să-i simt astfel fiinţa sa. De îndată ce acest
gând mi-a trecut prin minte, am constatat că pot vedea cu o mare uşurinţă prin el. Era ca şi cum vederea mea ar fi devenit microscopică, permiţându-mi să
pătrund instantaneu în esenţa intimă a trandafirului. Nu era însă o simplă experienţă vizuală. Am simţit că, în felul acesta, devin una cu trandafirul, ca şi
cum aş fi fost în mod perfect în interiorul lui, chiar o parte din el. Eu eram astfel chiar floarea. (La fel se simte aceasta când realizăm perfect SAMYAMA.)
Am simţit cum trandafirul se leagănă pe muzica tuturor celorlalte flori, creându-şi totodată însă şi propria sa muzică, o melodie uluitor de complexă aflată
într-o armonie perfectă cu aceea a miilor de trandafiri din jurul său. Am înţeles astfel că acolo muzica trandafirului meu se năştea, de fapt, din toate părţile
sale componente, că petalele sale îşi produceau acolo propriile lor tonalităţi, inteligenţa fiecăreia dintre ele având nota sa perfectă şi toate conlucrând în
armonie pentru efectul global – care era bucuria inefabilă, pură. Simţeam atunci o fericire absolută! L-am simţit simultan pe DUMNEZEU în această
plantă, în mine, am simţit iubirea Lui imensă şi copleşitoare pretutindeni! Eram în felul acesta cu toţii una!
Nu am să uit niciodată trandafirul acela superb cu care m-am identificat perfect atunci. Experienţa unică pe care am trăit-o plenar atunci – o simplă
picătură în marea fericire universală care există în permanenţă în lumea spiritului – senzaţia de a fi în totalitate una cu restul manifestării a fost ceva atât de
sublim şi misterios încât nu am s-o uit niciodată.

Petrecerea de bun venit

În grădină a intrat un grup de spirite. Purtau un fel de robe în culori pastelate, blânde, reflectând probabil locul din care proveneau, poate chiar şi
ocazia la care participau. M-au înconjurat şi brusc am intuit că s-au strâns acolo toate ca să celebreze un fel de petrecere de confirmare spirituală în ceea ce
mă priveşte. Murisem (sau absolvisem experienţele pe Pământ, după cum se exprimau ei), iar acum ele doreau să îmi ureze bun venit în lumea de dincolo.
Feţele lor străluceau toate de o mare fericire, ca şi cum ar fi privit un copil care se bucura pentru prima oară de ceva complet nou şi minunat pentru el. Mi-
am amintit fulgerător că pe mulţi dintre ei i-am cunoscut înainte de încarnarea mea pe pământ, aşa că am alergat către unii dintre ei şi i-am îmbrăţişat pe
fiecare în parte. Erau printre ei şi îngerii mei păzitori, dragii mei călugări, aşa că i-am sărutat cu iubire şi recunoştinţă pe toţi.

12
 În timp ce simţeam intim şi profund sufletul fiecăruia dintre ei, am realizat totodată că ei se aflau aici şi pentru a mă sprijini. Fetele minunate care m-
au însoţit până atunci şi care continuau să-mi fie ghizi mi-au spus că eu de fapt am murit prematur, aşa că aceasta nu era cu adevărat o petrecere de
absolvire, ci mai degrabă o repetiţie referitoare la ceea ce mă va aştepta în realitate atunci când mă voi întoarce din nou aici, la momentul potrivit. Erau cu
toţii foarte fericiţi să mă vadă şi să mă susţină, dar totodată ştiau că trebuia să mă întorc înapoi. Apoi mi-au explicat mai multe aspecte ezoterice despre
moarte.
Atunci când aşa-zis moare – mi-au spus ghizii mei – omul nu experimentează altceva decât o tranziţie către o altă stare de existenţă. Spiritul lui iese
atunci afară din corpul fizic şi apoi pătrunde în regatul spiritual. Dacă moartea este traumatică, el iese foarte repede afară din corp, uneori chiar înainte ca
trupul să moară definitiv. Spre exemplu, dacă omul moare într-un incendiu sau într-un accident grav, spiritul lui este luat afară din corp înainte ca el să
experimenteze o durere prea mare. Trupul lui atunci pare să mai trăiască câteva momente, dar cu toate acestea sufletul l-a părăsit şi el se află deja într-o
stare de pace profundă.
În momentul morţii, ni se permite să manifestăm opţiunea de a mai rămâne pe pământ până când trupul nostru este înmormântat sau ne putem ridica
direct în lumea tainică pentru care a crescut şi s-a pregătit în prealabil (în timpul vieţii) spiritul nostru. Am înţeles că există numeroase asemenea sfere
tainice de dezvoltare, iar sufletul nostru se înalţă totdeauna până în lumea în care el se simte cel mai confortabil şi pentru care s-a pregătit în timpul vieţii
terestre. Multe spirite preferă să mai rămână o perioadă scurtă pe pământ, pentru a-i alina în anumite moduri pe cei dragi; familiile celor rămaşi suferă cel
mai adesea mult mai mult decât cel plecat dintre ei. Uneori, spiritele respective rămân chiar perioade ceva mai lungi, dacă cei rămaşi nu reuşesc deloc să
iasă prea curând din starea lor de disperare. Ele îi ajută şi le alină suferinţele în felurite maniere.
Mi s-a mai spus că rugăciunile noastre şi ofrandele sistematice de lumină îi pot ajuta deopotrivă foarte mult atât pe cei plecaţi, cât şi pe cei rămaşi pe
pământ care se confruntă cu mari încercări spirituale pe care nu le-au trecut încă. Dacă există unele motive pentru care ne temem pentru spiritul celui
plecat, în sensul că acesta ar putea să treacă printr-o perioadă de tranziţie foarte dificilă sau nedorită, îl putem ajuta foarte mult dacă ne rugăm pentru el şi
dacă îi facem mai multe ofrande de lumină, câte 49 de zile fiecare, aprinzându-i câte 7 lumânări zilnic.
Mi-au mai spus că este foarte important pentru ca noi să dobândim cu adevărat cunoaşterea spirituală încă din timpul când ne aflăm în acest trup
(fizic). Cu cât dispunem de mai multă cunoaştere spirituală autentică atunci, cu atât mai mari şi mai rapide vor fi progresele noastre spirituale în lumea
respectivă de dincolo. Din cauza lipsei de cunoaştere sau de credinţă, cât şi din cauza scepticismului, egoismului şi răutăţii, unele spirite rămân prizoniere
ale pământului, chiar şi sute de ani după moarte. Ateii sau cei care în timpul vieţii au fost foarte ataşaţi de pământ din cauza lăcomiei, a orgoliului, a
răutăţii, a egoismului exacerbat, a poftelor trupeşti necontrolate etc., nu reuşesc să se înalţe în lumea de dincolo, rămânând în continuare entităţi prizoniere
care sunt întemniţate în atmosfera pământului. Lor le lipseşte atunci credinţa şi puterea de a recunoaşte energia sublimă şi lumina divină care îi atrage către
DUMNEZEU. Aceste spirite rămân uneori sute de ani pe pământ până când în final învaţă să accepte că există o putere divină cu mult mai mare decât ei şi
până când se detaşează de cumplitele lor lanţuri lumeşti. În perioada când eu am străbătut tunelul cel întunecat, înainte de a ajunge la lumină, am simţit de
mai multe ori prezenţa unor asemenea spirite larvare sau lâncezinde. Ele pot rămâne întocmai ca nişte LIPITORI acolo oricât de mult doresc, bucurându-se
unele dintre ele de iubirea şi căldura tunelului, acceptând influenţa lui vindecătoare, până când ele învaţă în cele din urmă să accepte că trebuie să meargă
mai departe, către o căldură şi o iubire cu mult mai mare sau, altfel spus, către DUMNEZEU.
Dintre toate tipurile de cunoaştere, nu există nici una care să se compare cu cunoaşterea ADEVĂRULUI SUPREM al lui DUMNEZEU Tatăl. Mi s-a
spus că totdeauna DUMNEZEU este poarta prin care noi ne putem întoarce cu toţii acasă. Cei care învaţă să-l cunoască pe DUMNEZEU Tatăl pe pământ
sau în lumea spiritelor sfârşesc în cele din urmă prin a-L accepta şi a se abandona în sfera cea misterioasă a iubirii absolute care există în Împărăţia Lui.
În timp ce mă înconjurau, prietenii mei din grădină emanau o mare şi încântătoare iubire. Au înţeles atunci că nu doream încă să mă întorc, că mai
doream cu ardoare să aflu foarte multe lucruri despre lumea de dincolo. Dorind să-mi satisfacă această dorinţă, ei mi-au arătat încă foarte multe lucruri.

Multitudinea lumilor care există în universul gigantic al lumii de dincolo

Memoria mea adormită mi s-a trezit atunci încă şi mai mult, deschizându-mi orizontul asupra unei perioade ce a existat dinaintea creării pământului
nostru, în eternităţile trecute. Mi-am amintit astfel că DUMNEZEU era în realitate creatorul a foarte multe universuri, galaxii şi regate, care transcend cu
mult înţelegerea noastră obişnuită, şi am dorit atunci să le văd. Pe măsură ce dorinţa aceasta se trezea în mine, gândurile mele au început să capete o mare
putere, iar eu am fost trasă fulgerător afară din acea grădină, fiind escortată de această dată de două fiinţe de lumină, care mi-au devenit ghizi. Corpurile
noastre spirituale au început imediat să plutească prin spaţiul infinit, îndepărtându-se cu o mare viteză de prietenii mei.
Viteza noastră s-a accelerat, iar eu am simţit atunci beţia zborului cu o viteză care era superioară vitezei luminii. Puteam face atunci orice doream,
puteam merge oriunde, cu o viteză incredibil de mare sau, dimpotrivă, foarte încet. Îmi plăcea la nebunie această stare profund misterioasă, extatică, de
libertate. Am pătruns astfel în spaţiul infinit şi mi-am dat astfel seama că acesta nu era deloc gol; el era umplut cu o nesfârşită iubire şi lumină, cu prezenţa
tangibilă a Spiritului Sfânt al lui DUMNEZEU. Am auzit atunci un sunet uşor şi foarte plăcut, care venea parcă de la o foarte mare distanţă şi care mă făcea
incredibil de fericită. Era o tonalitate profund enigmatică, ce era asemănătoare cu o imensă notă muzicală, dar universală, căci ea părea să umple
pretutindeni întregul spaţiu din jurul meu. Urma apoi o altă tonalitate, care era uşor diferită, iar în curând am început să decelez o adevărată melodie
incredibil de bogată – un imens cântec cosmic de o armonie paradisiacă, ce îmi desfăta simultan toate simţurile. Tonalităţile acelea fermecătoare produceau
felurite vibraţii uşoare şi mi-am dat astfel seama din atingerea lor inefabilă că ele au puterea de a vindeca. ªtiam atunci în mod intuitiv că orice fiinţă care ar
fi atinsă de aceste vibraţii tainice ar beneficia enorm de pe urma efectelor lor vindecătoare; erau toate acolo ca un fel de manifestări ale iubirii gigantice
universale, care vindecau sufletele rănite. Am aflat atunci de la ghizii mei că în LUMEA FIZICĂ nu toate tonalităţile muzicale sunt vindecătoare şi că există
chiar unele care pot crea înlăuntrul nostru şi răspunsuri emoţionale rele. Am înţeles cu această ocazie că, mai ales pe vremea când trăiam pe pământ, eu
eram de multe ori racordată la asemenea tonalităţi malefice, care nu au făcut altceva decât să îmi îmbolnăvească trupul, sufletul şi mintea.
Au urmat o serie de episoade a căror amintire mi-a fost ştearsă din memorie, dar mi-au mai rămas totuşi destule impresii. Se pare că atunci am vizitat
numeroase creaţii ale lui DUMNEZEU, călătoria mea respectivă durând săptămâni sau chiar luni în ceea ce priveşte distanţele enorme parcurse. Pe tot
parcursul ei, am simţit din plin şi foarte nuanţat iubirea reconfortantă a lui DUMNEZEU, care era mereu alături de mine. Mi-am dat seama că am revenit
în locul în care m-am născut şi că tot ceea ce făceam atunci era cât se poate de natural. Am călătorit şi în multe alte lumi – chiar în unele pământuri care
erau la fel ca al nostru, dar mult mai frumoase, pe care locuiau fiinţe cu TRUPURI foarte frumoase şi pline de o mare iubire, care erau înzestrate cu o mare
inteligenţă. Cu toţii, mi-am dat seama atunci, suntem copiii lui DUMNEZEU, iar El a umplut imensitatea spaţiului cu noi. Am călătorit atunci la
distanţe imense, vizitând stele şi galaxii care sunt invizibile de pe pământ, cu o viteză incredibilă, aproape instantanee, cunoscând în felul acesta lumile de pe
ele şi copiii lui DUMNEZEU, fraţii şi surorile mele. ªi tot acest proces mi se părea atunci totodată ca o misterioasă aducere aminte, ca o trezire. ªtiam că am
mai fost cândva în aceste locuri de mai multe ori.
Mult mai târziu, atunci când m-am întors în corpul fizic, m-am simţit foarte frustrată de faptul că aproape că nu mai reuşeam să-mi amintesc toate
detaliile acestei călătorii, dar trecerea ulterioară a timpului m-a învăţat cu prisosinţă că aveam nevoie de această uitare, pentru propriul meu bine. Dacă mi-
aş fi amintit foarte clar şi în totalitate de perfecţiunea lumilor prin care am călătorit, aş fi trăit după aceea într-o stare de nemulţumire continuă, ratând
astfel şansa de a-mi mai împlini misiunea cu care am venit pe acest pământ. Sentimentele acelea de frustrare au dispărut astfel gradat, făcând loc unei
senzaţii de recunoştinţă imensă şi fericire pentru experienţa trăită. În fond, DUMNEZEU nu avea datoria să-mi arate toate acele lumi şi încă şi mai puţin să
mă lase să îmi aduc aminte de ele. În compasiunea lui infinită, El mi-a oferit atunci oricum foarte, foarte mult. Am văzut atunci multe lumi pe care nici cele
mai puternice telescoape ale noastre nu le bănuiesc şi am aflat totodată că fără încetare iubirea lui DUMNEZEU există pretutindeni.

Alegerea corpului fizic

M-am întors apoi în grădină şi aici m-am reîntâlnit cu primii mei ghizi. În lumile fascinante pe care le-am vizitat atunci, am văzut adeseori mulţi
oameni avansând, din punct de vedere spiritual, către perfecţiunea Tatălui nostru ceresc (DUMNEZEU) şi eram totodată foarte curioasă să aflu cât mai
multe despre dezvoltarea celor de pe pământ. În ce fel creştem noi?
Ghizii mei au fost foarte mulţumiţi de această întrebare, aşa că după aceea m-au dus într-un loc în care se pregăteau spiritele ce urmau să se
încarneze pe pământ. Erau exclusiv spirite mature; pot chiar afirma că nu am văzut nici un spirit-copil în timpul acestei experienţe. Am văzut, de asemenea,
cât de dornice erau aceste spirite să se încarneze pe pământ. Ele considerau toate viaţa pe pământ ca fiind o şcoală foarte potrivită prin intermediul căreia
puteau învăţa şi asimila foarte multe experienţe, dezvoltându-şi astfel mai ales atributele care atunci le lipseau. Mi s-a mai spus că noi am dorit cu toţii să

13
venim aici şi că, în funcţie de KARMA noastră, ne-am ales cum să ne confruntăm cu majoritatea slăbiciunilor şi a situaţiilor dificile prin care urma să
trecem, pentru a putea creşte într-un anumit ritm din punct de vedere spiritual. Am înţeles de asemenea că uneori, în funcţie de KARMA anterioară, ni se
dau anumite handicapuri fizice pentru a fi de folos dezvoltării noastre spirituale. Pe de altă parte, tot în funcţie de KARMA noastră, Domnul DUMNEZEU
ne dăruieşte diferite talente care pot înflori în noi în funcţie de voinţa Lui. De aceea, noi nu trebuie să ne comparăm niciodată talentele şi slăbiciunile cu
acelea ale altor persoane. Avem cu toţii, în funcţie de KARMA noastră, exact ceea ce ne trebuie, fiecare om fiind totodată unic. Egalitatea talentelor sau a
slăbiciunilor noastre spirituale care se manifestă în funcţie de KARMA nu este importantă.
Suprafaţa din faţa mea s-a dat apoi la o parte, ca şi cum s-ar fi deschis o fereastră, şi atunci am văzut în faţa mea pământul. Puteam vedea atunci
simultan lumea fizică şi cea spirituală. Am observat cu această ocazie că nu toţi copiii Tatălui ceresc au ales încarnarea pe acest pământ. Unii dintre ei au
preferat să rămână ca spirite alături de DUMNEZEU, acţionând în ipostaza de îngeri păzitori pentru oamenii de aici. Am văzut tot atunci că mai există şi
un alt tip de îngeri, inclusiv aşa-zişii „îngeri-războinici”. Se pare că scopul lor principal este acela să se lupte în locul nostru cu Satana şi cu îngerii lui. Deşi
orice om are îngeri păzitori care îl asistă şi îl inspiră, uneori este necesar ca îngerii-războinici să intervină direct şi mi s-a spus că aceştia pot fi invocaţi cu
uşurinţă mai ales prin rugăciune. Forma lor este uriaşă, musculoasă, şi ei au nişte aure deosebit de frumoase. Sunt nişte spirite magnifice. Mi-am dat seama,
doar privindu-i, că nici o luptă împotriva lor nu poate avea succes. Ei erau îmbrăcaţi întocmai ca nişte luptători, cu armuri şi căşti, iar mişcările lor ferme
erau mai sigure decât acelea ale altor îngeri. Dar ceea ce îi distinge pe ei la modul cel mai pregnant este aura lor puternică, plină de încredere în sine,
siguranţa lor imensă în capacitatea lor de a învinge care totdeauna este desăvârşită. Pe ei nici o energie malefică, oricât de mare, nu-i poate afecta, iar ei ştiu
foarte bine aceasta. I-am văzut la un moment dat grăbindu-se către o anumită misiune (care nu mi-a fost revelată) şi am fost foarte plăcut emoţionată de
fermitatea din privirile lor. Ei îşi înţelegeau perfect importanţa misiunii lor şi ştiau – la fel cum ştiam şi eu – că nu se vor întoarce până când nu şi-o vor
realiza pe deplin.
Satana ne doreşte pentru el mai ales atunci când noi suntem fluctuanţi şi ne îndoim. Uneori, mai ales atunci când el (SATANA) îşi orientează forţele
sale infernale asupra unui om, acesta are mai ales atunci nevoie de o protecţie specială. O protecţie SPECIALĂ cu totul aparte, de care beneficiază fără
excepţie toţi oamenii, constă în faptul că Satana nu le poate citi gândurile. În schimb, el este foarte abil în a le citi imediat aurele, aspect care este aproape
similar cu citirea gândurilor. Aurele noastre revelează imediat toate sentimentele şi emoţiile care aparţin sufletelor noastre. DUMNEZEU le vede, îngerii de
asemenea le văd, dar şi Satana le vede. Chiar şi oamenii mai receptivi (CLARVĂZĂTORII) le pot vedea. Noi ne putem proteja de influenţa răului mai ales
prin controlul gândurilor noastre, permiţând luminii supreme a lui DUMNEZEU să pătrundă şi să rămână permanent în AURA şi în viaţa noastră. Dacă
vom face mai mereu aceasta, lumina supremă a lui DUMNEZEU va străluci în aura noastră sub forma unei lumini ALB STRĂLUCITOARE orbitoare.
Am văzut apoi o serie de spirite care nu fuseseră încă niciodată pe pământ. Am văzut atunci un asemenea spirit de sex masculin care încerca în
anumite moduri să influenţeze un bărbat şi o femeie să se unească amoros şi să facă dragoste, pentru ca el să se poată încarna. Nu juca însă cinstit, aşa că
şansele lui păreau să fie destul de mici. Bărbatul respectiv şi femeia doreau să meargă în viaţă în direcţii diferite şi nu păreau prea cooperanţi. Spiritul
nostru făcea tot ce-i stătea în puteri pentru ca să-i influenţeze, chiar le vorbea, telepatic încercând să-i convingă să se apropie amoros. Văzând dificultatea în
care se zbate, alte spirite au sărit în ajutorul lui, încercând şi ele să-i influenţeze pe cei doi tineri să se unească.
Mi s-a mai explicat că orice suflet s-a legat în lumea spirituală de anumiţi fraţi şi de anumite surori întru spirit, faţă de care se simte ulterior deosebit
de apropiat. Ei chiar fac un legământ să vină împreună pe pământ, alcătuind acolo o familie sau fiind foarte buni prieteni ori iubiţi. Aceste legături
spirituale complexe sunt rezultatul iubirii constante, intense şi profunde care s-a dezvoltat în timp, într-o eternitate care deja a fost petrecută împreună. Mai
există şi alte spirite care convin să se încarneze împreună, pentru a executa în grup o lucrare comună importantă, de pildă pentru a schimba anumite situaţii
rele de pe pământ, aspect pe care l-ar putea face mai bine în anumite circumstanţe particulare, care pot fi obţinute prin selectarea anumitor părinţi. Alte
spirite doresc pur şi simplu să bătătorească o cale spirituală care a fost deja croită şi astfel urmăresc să paveze drumul pentru cei care vor urma. În planul
spiritual, ei înţeleg foarte bine toate influenţele binefăcătoare pe care şi le pot transmite reciproc, precum şi atributele fizice şi comportamentale la care pot
avea acces dacă se încarnează într-o familie sau în alta. Ei cunosc atunci cu anticipaţie codul genetic al muritorilor, precum şi trăsăturile fizice pe care le
poate transmite acesta. Toate aceste aspecte sunt alese cu multă atenţie de spirite încă înainte de încarnarea lor pe pământ, conform misiunii pe care ele
doresc să şi-o asume.
Ele înţeleg atunci că toate amintirile lor vor fi conţinute în celulele noilor corpuri pe care le vor primi. Această idee era complet nouă pentru mine. Am
mai aflat, de asemenea, că absolut toate gândurile şi toate experienţele din vieţile noastre anterioare sunt înregistrate în subconştientul nostru, inclusiv la
nivelul celulelor trupului. Altfel spus, celulele trupului nostru conţin, pe lângă codul genetic, şi toate experienţele anterioare pe care noi le-am trăit vreodată
în alte vieţi. Mi s-a explicat apoi că toate aceste amintiri sunt transmise mai departe, prin codul genetic, copiilor noştri. Ele explică trăsăturile comune,
inclusiv tendinţele care sunt atunci comune către anumite dependenţe, temeri, puteri etc. Mi s-a mai spus că noi trăim adeseori mai multe vieţi pe acest
pământ; iar cei care „îşi amintesc” anumite vieţi anterioare retrăiesc practic atunci amintirile acestea care sunt impregnate în celulele lor.
Spiritele sunt perfect conştiente de toate aceste provocări care sunt generate de o încarnare, dar le acceptă cu curaj, curiozitate şi încredere.
Ele sunt înzestrate, în funcţie de KARMA lor, şi cu alte atribute care le sunt atunci necesare pentru împlinirea misiunii lor spirituale, multe dintre ele
fiind special trezite atunci în acest scop. Părinţii dispun atunci de propriul lor set de atribute spirituale, unele fiind astfel transmise mai departe, altele nu.
Înainte de a se încarna, spiritele ştiu foarte bine cum anume şi-au folosit viitorii lor părinţi aceste atribute. Pe măsură ce evoluează şi se maturizează rapid
spiritual, oamenii dobândesc şi alte calităţi, până când la un moment dat ei dobândesc un set complet de instrumente spirituale; ei pot folosi, dacă ştiu cum,
toate calităţile moştenite sau pot alege să nu le folosească deloc. Indiferent de vârstă, oamenii care se angrenează pe o cale spirituală autentică pot dobândi
noi calităţi spirituale, care îi pot ajuta foarte mult în situaţiile noi (sau vechi) cu care după aceea se confruntă în viaţa sau în lumea de dincolo. Alegerea, în
această direcţie, le aparţine întotdeauna. Am văzut din lumea spirituală că oamenii dispun întotdeauna, în funcţie de KARMA lor anterioară, de calitatea
spirituală de care au nevoie la un moment dat, dar uneori ei nu o recunosc sau încă nu ştiu cum să o folosească dacă nu au primit în prealabil o INIŢIERE
adecvată. De aceea, fiind pe o cale spirituală autentică, ei trebuie să caute permanent cu o mare atenţie, înlăuntrul lor şi să aibă o mare încredere în
propriile lor calităţi.
După ce am privit spiritele care încercau să unească amoros doi tineri pentru a permite astfel încarnarea unuia dintre ele, atenţia mi-a fost atrasă de
alte spirite care făceau unele pregătiri în vederea încarnării pe pământ. Un spirit excepţional de dinamic şi de strălucitor tocmai pătrundea în pântecul
mamei sale. Datorită KARMA-ei, el optase pentru o încarnare de handicapat mental. Era foarte încântat de şansa pe care o va avea de a creşte spiritual,
deopotrivă el şi părinţii săi. Cele trei spirite făcuseră acest legământ cu mult timp înainte. Spiritul nostru prefera să intre în pântecul matern încă de la
concepţie, fiind dornic să experimenteze acolo iubirea părinţilor săi muritori.
Am aflat atunci că unele spirite pot opta pentru a intra în trupul mamei lor în orice fază a concepţiei. Odată pătrunse acolo, ele încep imediat
experimentarea stării de muritor (spirit încarnat). Mi s-a spus, de asemenea, că avortul este contrar legilor naturale, căci atunci spiritul care încearcă să se
încarneze se simte respins şi suferă. El ştie că acel trup trebuia să fie al lui, indiferent dacă a rezultat dintr-o fuziune amoroasă legală (a unui cuplu
căsătorit), dacă va fi handicapat sau dacă va urma să trăiască numai câteva ore. Pe de altă parte, spiritul simte o mare compasiune pentru mama lui, ştiind
că ea a fost nevoită să ia o anumită decizie în funcţie de anumite informaţii.
Am văzut atunci multe spirite care nu se încarnau pe pământ decât pentru o perioadă foarte scurtă de timp, trăind doar câteva ore sau zile după
naştere. Acestea erau la fel de dornice să se încarneze ca şi celelalte, ştiind că în felul acesta îşi îndeplinesc astfel o anumită menire. Am înţeles că, în funcţie
de KARMA, moartea lor a fost prestabilită înainte de naştere, la fel ca şi a noastră. Aceste spirite, în funcţie de KARMA lor, nu au nevoie de o dezvoltare
prelungită într-un trup muritor, iar moartea lor le oferă totodată părinţilor ocazia să crească spiritual. Durerea provocată de o asemenea moarte infantilă
este de scurtă durată, dar foarte intensă. După reunirea ulterioară a spiritelor în lumea de dincolo, durerea este repede uitată şi apoi toată lumea se bucură
pentru creşterea spirituală de care au beneficiat astfel protagoniştii.
Am fost surprinsă să constat cât de multe planuri se făceau şi câte decizii se luau în beneficiul altor spirite. În lumea spirituală, aproape toate spiritele
sunt dornice să facă sacrificii pentru semenii lor. În funcţie de KARMA, toate experienţele, toate talentele şi toate slăbiciunile cu care ne naştem nu au decât
această unică menire: creşterea noastră spirituală. Aspectele lumeşti nu au acolo aproape nici o importanţă. Totul este privit prin ochii spirituali.
Există, se pare, un timp prestabilit în care fiecare om trebuie să-şi încheie educaţia pământească. Există spirite care, în unele cazuri, se nasc numai
pentru a-şi transmite experienţa altor oameni, după care părăsesc în grabă această lume. Altele trăiesc până la vârste înaintate, pentru a-şi împlini ţelurile
şi pentru a-şi servi sau pentru a-şi ajuta semenii. Unele se nasc în mod special pentru a deveni mari conducători, soldaţi, bogaţi sau săraci, creând astfel
felurite relaţii şi conjuncturi care sunt menite să-i ajute pe oameni să înveţe mai ales ce înseamnă iubirea. Toţi cei care ne intersectează uneori calea o fac cu
acest unic scop. Noi suntem testaţi spiritual în diferite conjuncturi, unele foarte dificile, pentru a vedea cum am învăţat să trăim cea mai importantă poruncă

14
dintre toate: iubirea pentru semenii noştri. Cât timp noi ne aflăm pe pământ, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin legaţi unii de ceilalţi, fiind uniţi mai
ales prin obiectivul nostru comun: acela de a ne iubi reciproc.
Înainte de dispariţia acestei scene, a spiritelor care tocmai urmau să se încarneze pe pământ, atenţia mi-a fost atrasă de un alt spirit. Era o făptură
superbă de sex feminin, una dintre cele mai încântătoare din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Avea o energie afectivă debordantă şi răspândea o mare
veselie pretutindeni în jurul ei. Privind-o uimită, am constatat că între noi există o legătură comună şi am recunoscut imediat iubirea ei pentru mine.
Memoria nu mă ajuta să o recunosc, dar am ştiut că nu o voi uita niciodată şi mi-a fost clar că, orice ar fi făcut, ar fi fost îngerul special inspirator al cuiva.
În timpul contemplării acestei perspective asupra existenţei de dinainte de încarnare, am fost profund impresionată de frumuseţea şi de gloria fiecărui
spirit în parte. ªtiam atunci că m-am aflat şi eu în această etapă, la fel ca fiecare dintre noi şi că asupra noastră s-a revărsat lumina şi frumuseţea divină.
Atunci mi-a trecut prin cap următorul gând, referitor la noi toţi: „Dacă v-aţi putea vedea înainte de a vă fi născut, aţi fi foarte uimiţi de inteligenţa şi de
strălucirea voastră. Naşterea este adeseori sinonimă cu somnul şi cu uitarea.“

Beţivul
Încarnarea pe pământ poate fi asemănată cu alegerea unui colegiu şi a anumitor cursuri pe care tocmai dorim să le urmăm. Noi ne aflăm totdeauna pe
diferite niveluri de dezvoltare spirituală şi, în funcţie de KARMA, venim pe această planetă în acele ipostaze care pot servi cel mai bine nevoilor noastre
spirituale. Ori de câte ori îi judecăm aspru pe alţii pentru greşelile şi slăbiciunile lor, noi nu facem altceva decât să dovedim, de fapt, propria noastră
îngustime de spirit. Noi nu avem cel mai adesea cunoaşterea necesară pentru a-i judeca în mod corect pe ceilalţi.
Parcă special pentru a-mi ilustra această teorie, cerurile s-au deschis din nou, iar în faţa ochilor mei spirituali mi-a apărut din nou pământul. De data
aceasta, atenţia mi-a fost atrasă de un colţ de stradă dintr-un mare oraş. Acolo, un om beat criţă tocmai se sprijinea de un zid. Unul dintre ghizi m-a
întrebat: „Ce vezi?“
„Hm, un beţivan care se complace în propria lui mizerie“, am răspuns, fără să înţeleg prea bine de ce îmi este oferită această imagine.
Ghidul meu mi-a spus atunci: „Acum, vei vedea cine este el în realitate.“
În clipa următoare, spiritul omului respectiv mi-a fost revelat şi atunci am văzut că el era de o strălucire uimitoare, luminos şi chiar splendid. Iubirea
emana cu putere din fiinţa lui şi am înţeles că era un spirit foarte iubit şi respectat în ceruri. Acest mare spirit a coborât pe pământ, datorită KARMA-ei
sale, pentru a-şi ajuta totodată un prieten de care era foarte legat din punct de vedere spiritual.
Prietenul lui era în existenţa pământească un avocat celebru, care îşi avea biroul câteva străzi mai departe. Deşi beţivul nu îşi mai amintea deloc de
legământul pe care îl făcuse în lumea de dincolo de a-şi ajuta prietenul, ţelul lui era acela de a-i reaminti într-un anume fel de nevoile semenilor lui. Am
înţeles că avocatul respectiv avea o natură plină de compasiune, astfel că vederea celui beat urma să-l impre-sioneze şi să-l determine să facă mult mai multe
fapte bune pentru cei care aveau nevoie de el. ªtiam atunci că ei se vor întâlni şi că avocatul va recunoaşte în mod intuitiv spiritul din interiorul beţivului –
omul divin din interiorul omului – fiind astfel profund impresionat şi devenind dornic să facă mai mult bine. Cei doi nu-şi vor recunoaşte în mod conştient
rolurile asumate, dar ei îşi vor îndeplini oricum misiunile asumate în lumea de dincolo. Beţivul îşi va sacrifica astfel timpul pe pământ de dragul celuilalt.
Dezvoltarea lui va continua, iar celelalte atribute care îi vor fi necesare pentru a progresa îi vor fi dăruite după aceea, mai târziu.
Mi-am adus aminte că şi eu am întâlnit în viaţa mea oameni care mi se păruseră încă de la începutul întâlnirii foarte familiari. Am simţit atunci încă
de la început că ne leagă ceva tainic în comun, dar nu ştiam ce. Acum îmi dădeam foarte bine seama că aceştia au fost trimişi din lumea de dincolo pentru a-
mi intersecta cărarea vieţii cu un scop precis. Între noi a existat întotdeauna, mai ales în astfel de cazuri, o prietenie specială.
Ghizii mi-au vorbit apoi din nou şi mi-au spus că, întrucât cel mai adesea îmi lipsea cunoaşterea necesară, nu ar trebui să mai judec pe nimeni. Cei
ignoranţi care treceau pe lângă acel beţiv nu-i puteau vedea absolut deloc nobleţea spiritului şi nu-l puteau judeca decât numai după aparenţele exterioare.
Pe vremea când trăiam pe pământ, şi eu m-am făcut adeseori vinovată de asemenea judecăţi, condamnându-i tacit pe alţii pentru că erau foarte bogaţi sau
pentru că aveau anumite calităţi excepţionale care mie îmi lipseau. Acum îmi dădeam foarte bine seama cât de nedreaptă am fost, mai ales pentru că nu
ştiam nimic despre vieţile lor personale şi, ceea ce este mai important, despre realitatea spiritelor lor.
Prin minte mi-a trecut atunci un alt gând: „Căci săracii sunt întotdeauna pe lângă voi şi, ori de câte ori doriţi, le puteţi face mult bine.“ Gândul m-a
deranjat într-o oarecare măsură. Oare de ce trebuia să existe săraci? De ce nu le asigura Domnul DUMNEZEU bunăstarea de care aveau nevoie? De ce nu l-
a influenţat chiar el direct pe avocat să-şi împartă banii cu alţii? Ghidul mi-a întrerupt imediat firul gândurilor şi mi-a spus: „Există mulţi îngeri care
păşesc nevăzuţi printre voi, dar voi nu ştiţi nimic de ei.“
Eram confuză. Ghidul m-a ajutat apoi să înţeleg. Cu toţii avem anumite nevoi, nu doar sărmanii. ªi cu toţii am făcut măcar un legământ în lumea
spiritelor de a ne ajuta unii pe alţii. Dar a trecut mult timp de atunci şi mulţi dintre noi au uitat complet legământul făcut. De aceea, Domnul ne trimite
adeseori îngerii săi pentru a ne reaminti de obligaţiile pe care cândva ni le-am asumat. El nu ne poate obliga niciodată să ne ţinem legământul făcut, dar ne
poate impulsiona în această direcţie. Noi nu ştim cel mai adesea cine sunt aceste fiinţe angelice invizibile; ele ne intersectează calea la fel ca şi ceilalţi oameni
şi ne însoţesc mult mai des decât am putea crede.
Fără a avea remuşcări, mi-am dat atunci seama că am înţeles greşit – sau de multe ori am subestimat – ajutorul imens şi, cel mai adesea, nebănuit pe
care ni-l trimite Domnul în lumea noastră pământească. El ne ajută în toate felurile, fără a interfera însă cu liberul nostru arbitru şi cu voinţa noastră
personală. Noi trebuie numai să dorim singuri să ne ajutăm unii pe ceilalţi, să ne dăm seama că cei săraci sunt la fel de demni de respectul şi dragostea
noastră la fel ca şi cei bogaţi. Noi trebuie să-i acceptăm cu atenţie şi iubire pe toţi ceilalţi, chiar dacă la prima vedere ei sunt diferiţi de noi. Toţi fără excepţie
merită iubirea şi bunătatea noastră. Nu avem niciodată dreptul să fim intoleranţi, mânioşi sau plictisiţi, să-i privim de sus pe ceilalţi sau să-i condamnăm în
inimile noastre. Singurul bagaj folositor pe care îl luăm cu noi din această viaţă este dragostea oferită sau primită, trăirile spirituale şi binele pe care l-am
făcut altora. Mi-am dat seama că toate faptele noastre bune şi toate iubirile de pe pământ vor aduce roade de o sută de ori mai bogate în lumea de dincolo.
Puterile noastre spirituale se nasc chiar şi din actele noastre de caritate.
Am rămas apoi tăcuţi, eu şi ghizii mei. Beţivul a dispărut brusc din raza vederii mele. Sufletul meu era atunci plin de înţelegere şi de o mare iubire. O,
dacă aş putea şi eu ajuta pe altcineva – îmi spuneam – aşa cum a făcut beţivul acesta pentru prietenul său. O, dacă aş putea fi şi eu o binecuvântare pentru
alţii. Sufletul meu vibra încă, profund emoţionat de concluzia la care ajunsesem: puterile spirituale se nasc din actele noastre de caritate.

Rugăciunea
Am simţit atunci cum mă cuprinde o mare umilinţă la gândul că fiecare suflet are o valoare divină, cerească. Doream să aflu mai multe. Cerurile s-au
deschis atunci din nou şi în faţa ochilor mei plini de curiozitate a apărut pământul care se rotea prin spaţiu. Am văzut în acele clipe multe luminiţe tainice
care se aprindeau, trimiţând către cer nişte raze luminoase alb strălucitoare. Unele erau foarte puternice, întocmai ca nişte fascicule laser. Altele erau
mititele, întocmai ca razele creioanelor cu laser, de iluminat, şi mai erau unele atât de mici încât păreau nişte scântei. Am rămas uluită să aflu că toate
acestea erau rugăciunile celor de pe pământ.
Am văzut chiar unii îngeri care se grăbeau să răspundă la rugăciuni. Erau foarte bine organizaţi, pentru a da cât mai mult ajutor posibil. Zburau
literalmente cu o mare viteză de la o persoană la alta, de la o rugăciune la alta, plini de iubire şi foarte fericiţi să-i ajute pe ceilalţi. Bucuria lor creştea şi mai
mult mai ales atunci când cineva se ruga suficient de intens pentru a primi un răspuns imediat la rugăciunea sa. Începeau întotdeauna prin a răspunde
razelor celor mai puternice, după care continuau cu cele de intensitate mai mică, până când în final nu mai rămânea nici o rugăciune fără răspuns. Am
remarcat tot atunci în treacăt că rugăciunile formale, nesincere, făcute din vârful buzelor, prin repetarea mecanică a cuvintelor, nu răspândeau aproape nici
un fel de lumină; nu întâmplător, multe din ele rămân fără nici un răspuns.
Ghizii mi-au spus atunci că toate rugăciunile pline de simţire, rostite din suflet, sunt auzite şi tuturor li se răspunde. Atunci când suntem în mare
nevoie sau când ne rugăm plini de altruism pentru alte persoane, razele care sunt emise de rugăciunile noastre sunt foarte puternice. Mi-au mai explicat că,
în cazul oamenilor obişnuiţi, nu există rugăciune mai puternică decât aceea a mamei care este rostită pentru copiii ei. Acestea sunt cele mai pure rugăciuni,
din cauza intensităţii lor care este chiar dublată de o anumită disperare. Mama care este plină de iubire îşi dăruieşte fără rezerve inima copiilor ei şi se
roagă foarte intens lui DUMNEZEU pentru ei. ªi ceilalţi oameni au însă, fiecare dintre ei, şanse egale de a fi auziţi de DUMNEZEU.
Mi s-a mai spus că, după ce ne-am exprimat cu putere dorinţa cea bună, trebuie apoi să ne detaşăm de ea şi să avem o mare încredere în puterea lui
DUMNEZEU de a ne răspunde. El ştie cel mai bine CARE ANUME SUNT şi cât de mari sunt nevoile noastre şi nu aşteaptă de la noi decât SĂ-I CEREM să
ne ajute. DUMNEZEU are puterea să ne ajute oricând, dar este totodată limitat de propriile Lui legi şi de liberul nostru arbitru. Dacă ÎI CEREM, EL

15
TOTDEAUNA NE OFERĂ. De aceea, noi trebuie să avem o mare credinţă în El şi să-i cerem ajutorul cât mai des. Dacă ne rugăm mai mereu Lui cu o
dorinţă sinceră, fără să ne îndoim, vom primi mai devreme sau mai târziu răspunsul aşteptat.
Rugăciunile noastre pentru alte persoane au o mare putere, dar nu pot primi răspuns decât dacă nu sunt în opoziţie cu liberul arbitru al acestora şi
dacă nu cumva încalcă drepturile divine ale unor terţe persoane. DUMNEZEU ne lasă să acţionăm aşa cum dorim şi El este dornic să ne ajute în toate
felurile posibile, în toate acţiunile bune pe care le făptuim. Atât acţiunile noastre bune cât şi acţiunile rele îşi vor primi mai devreme sau mai târziu
RĂSPLATA bine meritată. În cazul în care credinţa prietenilor noştri este slabă, puterea Voinţei lui DUMNEZEU chemată în ajutor îi poate susţine şi
încuraja. Dacă ei sunt grav bolnavi, rugăciunile noastre îi pot ajuta uneori chiar să se vindece, dar aceasta numai dacă boala nu le-a fost dată datorită unor
mari greşeli KARMA-ice cu scopul de a creşte spiritual. Dacă boala este mortală, nu trebuie să uităm niciodată atunci când ne rugăm pentru ei să implorăm
să se facă DOAR voia lui DUMNEZEU, pentru a nu crea în felul acesta un conflict cu LEGILE DIVINE în cazul în care sufletele lor trebuie să facă tranziţia
către lumea de dincolo. Puterea noastră de a-i ajuta în bine pe cei din jur este imensă. Dacă ştim cum să acţionăm, noi putem să facem mult mai mult bine
pentru familia noastră, pentru prieteni şi pentru străini decât ne-am putea imagina vreodată.
La început, toate acestea mi se păreau cam simpliste. Am crezut întotdeauna că rugăciunea este un proces monoton care trebuie să dureze ore întregi,
prin care trebuie să-L sâcâim pe DUMNEZEU până când se întâmplă în sfârşit ceva. Personal, pot să mărturisesc că am avut chiar un sistem al meu, în care
începeam prin a cere ceva de care credeam că am nevoie, după care treceam la un fel de şantaj, argumentându-i lui DUMNEZEU interesul pe care L-ar
avea El dacă mi-ar răspunde favorabil. Dacă nu obţineam nimic, începeam să mă târguiesc, oferindu-i un anumit act de supunere sau un sacrificiu pe care
eram dispusă să-L fac pentru a-i merita binecuvântarea. În cele din urmă, fiind disperată, începeam să-l implor şi, dacă nici aşa nu obţineam ce doream de
la El, făceam în final o criză de furie. După cum lesne vă puteţi imagina, răspunsurile la rugăciunile mele veneau destul de rar. Acum am înţeles că ele nu
aveau nimic de-a face cu credinţa mea, ci numai cu îndoielile mele. Îmi era imposibil să cred că DUMNEZEU îmi va răspunde ÎNTOTDEAUNA NUMAI ÎN
FUNCŢIE DE NEVOILE MELE REALE. M-am îndoit tot timpul că El este un DUMNEZEU drept sau chiar că doreşte să mă asculte în vreun fel. Toate
aceste îndoieli au creat o barieră groasă între mine şi DUMNEZEU.
Am înţeles atunci că DUMNEZEU nu numai că ne aude TOATE rugăciunile, dar totodată ne cunoaşte cel mai bine şi TOATE nevoile, chiar cu mult
înainte ca noi să ştim de ele. Am văzut că El şi îngerii răspund cu dragă inimă la toate rugăciunile noastre rostite din suflet. Am remarcat cât de fericiţi sunt
cu toţii atunci când fac acest lucru. Pe de altă parte, mi-am dat seama că DUMNEZEU are o altă perspectivă, infinit mai vastă şi cu mult mai bogată
decât noi, căci El ne cunoaşte trecutul şi viitorul, inclusiv care sunt nevoile noastre eterne. În imensa lui iubire, El răspunde aşa cum trebuie la rugăciuni,
dar în deplin acord cu această perspectivă a Sa care este eternă şi omniscientă. Cert este că, oricare ar fi răspunsul Lui, acesta este întotdeauna perfect. Mi-
am dat astfel seama că este inutil să insist la infinit cu cererile mele prosteşti, ca şi cum DUMNEZEU nu m-ar înţelege. Avem cu toţii nevoie de o mare
răbdare şi de credinţă de nezdruncinat. El ne-a dăruit fiecăruia liberul arbitru, iar noi trebuie să-i îngăduim să acţioneze cât mai des prin intermediul
nostru atunci când îl invităm.
Am mai înţeles, de asemenea, importanţa imensă a recunoştinţei adresate lui DUMNEZEU, mai ales atunci când primim darul sau răspunsul dorit.
Recunoştinţa trăită plenar şi profund este o mare virtute. Cererea formulată trebuie făcută cu o mare umilinţă, iar răspunsul sau darul trebuie primit cu o
mare recunoştinţă. Cu cât îi vom mulţumi mai intens lui DUMNEZEU pentru binecuvântările primite, cu atât mai mult ne vom deschide în felul acesta
către noi binecuvântări. Dorinţa Lui de a ne binecuvânta şi de a ne oferi tot ce este bun şi frumos este infinită. Dacă ne vom deschide cât mai mult inimile şi
minţile pentru a-i primi aşa cum se cuvine binecuvântările, acestea se vor revărsa aproape continuu asupra noastră. Vom avea astfel cât mai vie dovada
existenţei Lui şi vom deveni noi înşine puternici în bine întocmai precum îngerii, ajutându-i prin intermediul lui DUMNEZEU pe cei aflaţi în nevoie.
Rugăciunea şi ajutorul dezinteresat adus altora amplifică foarte mult lumina spirituală personală. Ajutorul dezinteresat este uleiul care face să ardă lampa
noastră şi el este generat de compasiune şi de o mare iubire.

Consiliul înţelepţilor
M-am trezit din nou în acea grădină, împreună cu ghizii mei. Imaginea pământului dispăruse. În continuare, ghizii m-au condus din grădină într-o
clădire foarte mare. Am intrat în ea, fiind foarte impresionată de frumuseţea ornamentelor ei. În această lume, toate clădirile sunt perfecte. Fiecare linie şi
fiecare unghi, fiecare detaliu, toate se îmbină într-o incredibilă armonie, creând astfel o structură de o frumuseţe impecabilă. Orice creaţie este totodată o
minunată operă de artă în lumea spirituală.
Am fost apoi condusă într-o cameră în care se afla un grup de oameni aşezaţi la o masă ovală. Am fost aşezată în faţa lor, pe un scaun liber. Un aspect
m-a izbit atunci: în cameră se aflau 12 bărbaţi şi nici o femeie.
Pe pământ eu am fost o femeie destul de independentă, aşa că eram foarte sensibilă la rolul femeilor, la egalitatea între sexe şi aveam opinii foarte
puternice legate de capacitatea femeilor de a concura cu bărbaţii în orice domeniu, de la egal la egal. Aş fi fost tentată să reacţionez nefavorabil văzând acest
consiliu care era alcătuit exclusiv din bărbaţi, dar din fericire am învăţat deja că trebuie să am o altă perspectivă, că în anumite situaţii rolurile bărbaţilor
diferă de cele ale femeilor. Am dobândit această cunoaştere mai devreme, în timp ce priveam crearea pământului. Am văzut atunci cu o mare claritate toate
diferenţele care existau între Adam şi Eva. Adam era mult mai satisfăcut de starea lui extatică de conştiinţă în Grădina Paradisului, în timp ce Eva era mai
agitată. Ea îşi dorea foarte mult să devină mamă, riscând în mod prostesc chiar moartea pentru a atinge acest statut. După părerea mea, nu se poate spune
că Eva a „căzut“ pradă tentaţiei, ci mai degrabă că ea a făcut o alegere conştientă, creându-şi astfel premisele necesare pentru a progresa, iar iniţiativa ei l-
a silit în cele din urmă pe Adam să împartă fructul OPRIT cu ea. Prin această acţiune, ei au căpătat statutul de muritori – şi împreună cu ei toţi descendenţii
lor. Oamenii au căpătat puterea de a avea copii, dar moartea a intrat astfel în viaţa lor.
Am văzut, de asemenea, Spiritul lui DUMNEZEU aplecat cu multă dragoste asupra Evei şi am înţeles atunci că rolul femeilor în lume este unic. Mi-am
dat seama astfel că structura lor emoţională FEMININĂ le va permite întotdeauna să recepteze mult mai uşor iubirea, permiţându-i astfel Spiritului Divin
să pătrundă mai uşor în fiinţa lor. Am realizat atunci că rolul lor în ipostaza de mame le îngăduie literalmente cel mai adesea să aibă o relaţie mult mai
apropiată cu DUMNEZEU, căci ele manifestă cel mai bine aspectul creator al acestuia.
Am mai înţeles, de asemenea, pericolul imens cu care se confruntă femeile din cauza lui Satana. Acesta din urmă se va folosi întotdeauna de arma
tentaţiei, la fel cum a procedat în Paradis. El va urmări cel mai adesea să distrugă familiile şi, implicit, întreaga umanitate, tentându-le cât mai mult mai ales
pe femei. Nu-mi era prea uşor să recunosc acest adevăr fundamental, dar ştiam acum că aşa stau lucrurile. Planul lui Satana mi se părea evident. El atacă
cel mai adesea femeile folosindu-se de neastâmpărul şi de agitaţia lor inerentă, de puterea foarte mare a emoţiilor lor, aceleaşi emoţii veşnice care au
determinat-o cândva pe Eva să preia iniţiativa, în condiţiile în care Adam era foarte fericit cu situaţia în care se afla. Satana atacă relaţia dintre soţ şi soţie,
făcându-i să nu se mai iubească, îndepărtându-i, folosindu-se de gelozie, egoism, lăcomie şi atracţie sexuală fără iubire pentru a le distruge căminul. Copiii
sunt foarte afectaţi atunci când căminul lor este distrus, aspect care trage în jos femeile, din cauza sentimentelor persistente de vinovăţie şi de teamă: teama
de viitor şi starea de vinovăţie că şi-au distrus căminul. Femeile devin astfel o pradă uşoară în ghearele lui Satana, pierzându-şi raţiunea lor divină pe
pământ. Mi s-a spus că, dacă Satana prinde în mrejele sale pe o femeie, bărbatul este foarte uşor de atras în capcană. Am început să înţeleg astfel atât
diferenţa clară dintre rolul femeii şi cel al bărbatului, cât şi necesitatea şi frumuseţea acestor roluri.
Privind lucrurile din această perspectivă nouă, nu am mai manifestat nici un resentiment în faţa consiliului de bărbaţi. Am acceptat faptul că aceştia
îşi jucau plini de înţelepciune propriile lor roluri, în timp ce eu mi-l jucam pe al meu. De altfel, toţi acei bărbaţi emanau o mare iubire către mine, aşa că m-
am simţit imediat profund împăcată. S-au consultat un timp între ei, apoi unul dintre ei mi s-a adresat. Mi-a spus că am murit prematur şi că trebuie să mă
întorc pe pământ. Am înţeles imediat că era important pentru mine să mă întorc pe pământ, pentru a-mi încheia misiunea şi ROSTUL existenţei mele, dar
am opus totodată rezistenţă în inima mea. Aceasta era casa mea şi simţeam că, orice mi-ar spune, nu m-ar putea convinge să mă mai întorc. Bărbaţii s-au
consultat atunci din nou, după care m-au întrebat dacă doresc să-mi revăd viaţa. Întrebarea lor era aproape o poruncă. Am ezitat: nimeni nu ar dori să-şi
revadă viaţa de pe pământ în acest loc al purităţii şi al iubirii. Mi-au repetat însă că era foarte important pentru mine să fac atunci acest lucru, aşa că am
acceptat. Pe un ecran a apărut o mare lumină şi am simţit iubirea Mântuitorului care era alături de mine.
Am făcut un pas către stânga, ca să văd mai bine. Viaţa mea mi-a apărut sub forma unor holograme ce erau derulate cu o mare viteză. Am rămas
uimită să constat că pot înţelege atât de multe informaţii la o viteză de desfăşurare atât de mare. Înţelegerea mea depăşea cu mult evenimentele pe care mi le
aminteam. Nu numai că puteam experimenta din nou intens şi foarte profund emoţiile pe care le-am simţit la vremea respectivă, dar aveam totodată acum
acces şi la absolut toate emoţiile celor alături de care trăisem, la gândurile şi la sentimentele lor faţă de mine. De multe ori, aspectele care se derulau îmi
apăreau într-o nouă perspectivă. „Da, mi-am spus. Acum înţeleg. Cine ar fi crezut? Da, acum toate lucrurile se leagă!“ Am simţit toată dezamăgirea pe care

16
am provocat-o celor din jur, din propria mea vină, şi m-am umplut de tristeţe. Am înţeles şi am simţit astfel în mod direct toată suferinţa pe care am
provocat-o vreodată. Am început să tremur. Am simţit empatic cu o mare acurateţe cât de multă durere a provocat adeseori în ceilalţi temperamentul meu
aprins şi am experimentat astfel direct şi personal această durere. Mi-am retrăit prin ochii şi conştiinţa celorlalţi propriul egoism şi inima mea s-a strâns
plină de suferinţă. Cum am putut fi atât de lipsită de afecţiune?
Cu toată durerea mea, am simţit în acelaşi timp toată iubirea cu care mă înconjurau bărbaţii din consiliul „de judecată“. Ei îmi priveau viaţa cu o
mare înţelegere şi compasiune, ţinând simultan cont de felul în care am fost educată, de toată durerea pe care mi-au provocat-o la rândul lor alţii, de toate
ocaziile spirituale pe care le-am avut şi de şansele pe care le-am ratat pentru că nu le-am acceptat niciodată. Mi-am dat foarte bine seama că bărbaţii din
consiliu nu mă judecă. Eu eram acum aceea care mă judecam singură. Iubirea şi compasiunea lor erau atunci absolute. Respectul lor faţă de mine era
impecabil. Le eram în mod deosebit recunoscătoare pentru iubirea lor.
Am trecut apoi la contemplarea următoarei etape. Mi-au vorbit de „efectul cel tainic al Legii rezonanţei“. Eu am greşit mult faţă de alţii, care apoi au
intrat fără să-şi dea seama în stare de rezonanţă cu mine şi au comis după aceea aceeaşi greşeală faţă de alte persoane. Acest lanţ tainic continua de la o
victimă la alta, întocmai ca un efect de domino, până când s-a întors din nou la mine, cea care l-am declanşat. Valurile tainic energetice care fuseseră
produse de mine sfârşeau întotdeauna prin a se întoarce la mine. Am înţeles astfel că am greşit faţă de mult mai mulţi oameni decât îmi aminteam eu, aspect
care mi-a amplificat atunci foarte mult durerea până la nişte intensităţi aproape insuportabile.
Atunci, Mântuitorul s-a apropiat de mine, plin de o mare iubire şi de compasiune. Spiritul lui m-a întărit şi totodată El mi-a spus că mă judec cu prea
multă asprime, după care mi-a arătat cealaltă faţă a legii tainice a rezonanţei: faptele mele cele bune, care generau efecte similare în lanţ, până când toate se
întorceau în final la mine. Dacă eu eram iubitoare cu cineva, acesta avea tendinţa să repete printr-un tainic proces de rezonanţă starea mea de spirit,
devenind astfel spontan, iubitor faţă de altcineva, şi aşa mai departe, până când în final acea misterioasă buclă se închidea. Am văzut astfel toată iubirea şi
fericirea pe care o simplă acţiune a mea care era plină de iubire le-a produs-o celorlalţi şi am simţit profund în fiinţa mea toate efectele lor pozitive şi mi-am
dat astfel seama că uneori aceste „ecouri“ benefice erau deosebit de semnificative. Durerea mea surdă a fost înlocuită astfel de o mare fericire. Simţeam
intens şi profund EMPATIC întreaga iubire şi fericire pe care le-au trăit la un moment dat ceilalţi din cauza mea. ªi totul atunci se producea din cauza unui
simplu act de bunătate. Prin minte mi-a trecut atunci fulgerător un gând obsesiv: „Iubirea intensă şi profundă este singura «comoară» care contează şi o
asemenea iubire înseamnă a trăi o mare fericire!“ Mi-am adus brusc aminte de cuvintele inspirate ale scripturii: „Eu am venit pentru ca ei să dobândească
astfel o viaţă veşnică şi să se bucure din plin de ea“ (Ioan 10:10) şi atunci sufletul meu s-a umplut de această extraordinară fericire plenară.
Totul mi se părea acum foarte simplu: dacă suntem totdeauna foarte buni, ne vom bucura la nesfârşit de o mare fericire. Un alt gând mi-a apărut
atunci în minte: „De ce oare nu am ştiut acest mare adevăr înainte?“ Iisus mi-a răspuns imediat, iar răspunsul Lui mi s-a întipărit cu litere de foc în suflet,
transformându-mi pentru totdeauna perspectiva asupra tuturor încercărilor şi opoziţiilor: „Pentru a progresa spiritual aveai deopotrivă nevoie de toate
experienţele rele şi bune de pe pământ. Înainte de a trăi plenar bucuria, trebuia să cunoşti, de asemenea, şi durerea.“
Toate experienţele mele de până atunci au căpătat astfel o semnificaţie nouă. Am înţeles în felul acesta că, de fapt, nu am comis greşeli adevărate.
Fiecare din experienţele mele bune sau rele au fost doar un instrument cu ajutorul căruia fiecare dintre noi puteam creşte. Fiecare durere trăită mi-a permis
de fapt să obţin o mai mare înţelegere legată de sine, învăţându-mă totodată cum să procedez ca să evit pe viitor repetarea ei. Am văzut, de asemenea, cum a
crescut foarte mult capacitatea mea de a-i ajuta pe alţii. Mi s-a arătat tot atunci că multe din experienţele mele au fost orchestrate de îngerii mei păzitori.
Unele dintre ele erau triste, altele foarte vesele, dar toate erau la unison concertate astfel încât să mă conducă în mod gradat la nişte niveluri mai înalte de
conştiinţă. Am văzut cum îngerii m-au însoţit mai mereu pas cu pas, ajutându-mă în toate felurile posibile să trec peste felurite evenimente dificile. Uneori
eu eram înconjurată de foarte mulţi îngeri, alteori doar de câţiva, în funcţie de nevoile mele. Revăzându-mi cu atenţie şi detaşare toată viaţa, mi-am dat
astfel seama că am repetat de multe ori aceleaşi greşeli, că am comis mereu aceleaşi acţiuni rele, până când am sfârşit prin a învăţa lecţia iniţiatică de care
aveam nevoie. Am înţeles astfel că, cu cât învăţam mai multe despre realităţile spirituale, cu atât mai multe porţi spirituale ne erau deschise (la modul cel
mai literal). Mi-am dat totodată seama că multe dintre acţiunile pe care credeam că le-am realizat eu însămi singură au fost de fapt susţinute masiv de
ajutorul divin, care provenea de la DUMNEZEU Tatăl.
Atunci, revederea propriei mele vieţi a căpătat o turnură nouă, revelându-mi-se fulgerător ca o experienţă plenar benefică. Viziunea mea asupra
propriei mele fiinţe s-a transformat brusc, iar păcatele şi greşelile mele mi-au apărut atunci într-o lumină nouă, multidimensională. Deşi dureroase, ele au
fost de fapt simple instrumente cu ajutorul cărora eu am învăţat să îmi corectez gândirea şi comportamentul. Am constatat tot atunci că păcatele care sunt
iertate sunt complet şterse, ca şi cum ele ar fi transcense printr-o înţelegere net superioară, care ne oferă o nouă direcţie în viaţă. Această înţelegere net
superioară ne permite printre altele să abandonăm în mod natural păcatul. Deşi păcatul este şters atunci, partea educaţională a experienţei rele respective
rămâne în memorie. În acest fel, se poate spune că păcatele iertate ne ajută să creştem şi ne amplifică puterea de a-i ajuta pe alţii prin experienţa directă
pe care în felul acesta o acumulăm.
Cunoaşterea nouă la care aveam atunci acces mi-a permis să mă iert cu adevărat. Am înţeles tot atunci că nu poate exista iertare fără iertarea de sine
şi că totul începe de aici. Cel care nu reuşeşte să se ierte cu adevărat pe sine nu-i va ierta nici pe alţii. ªi este foarte important pentru noi să-i iertăm pe
ceilalţi. Noi nu putem primi niciodată decât numai ceea ce dăruim. Dacă dorim ca noi să fim iertaţi, trebuie ca imediat să începem prin a-i ierta pe alţii. Am
mai conştientizat, de asemenea, faptul că mai ales acele aspecte pe care le criticam cel mai mult la ceilalţi – şi pe care nu le puteam ierta – erau în realitate
propriile mele modele de comportament sau, altfel spus, modelele pe care eu mă temeam că le-aş putea avea. Mă simţeam, deci, foarte ameninţată de
regăsirea în ceilalţi a propriilor mele slăbiciuni sau de slăbiciunile mele potenţiale.
Am înţeles cu o mare claritate cât de dăunător este pentru suflet ataşamentul faţă de lucrurile acestei lumi exterioare. Adevărata noastră creştere se
produce mai ales în planul spiritual, iar posesiunile materiale şi poftele lumeşti josnice constrâng şi înăbuşă. Ele devin zeii noştri, ataşându-ne de trup, astfel
că noi nu mai putem experimenta creşterea spirituală şi fericirea paradisiacă pe care DUMNEZEU le doreşte să fie fără de sfârşit pentru noi.
Mi s-a mai spus – de data aceasta nu prin cuvinte, ci printr-o perfectă stare de empatie – că aspectul cel mai important pe care îl puteam realiza
întotdeauna în viaţă era să-i iubesc pe ceilalţi la fel de mult ca şi pe mine însămi. Pentru a-i putea însă iubi aşa cum trebuie pe ceilalţi era fundamental
necesar să încep prin a mă iubi pe mine. Toată frumuseţea şi lumina lui Cristos se aflau mereu înlăuntrul meu, dar eu trebuia să le descopăr, să le trezesc şi
să le scot la lumină. Era aproape o poruncă, aşa că am făcut aceasta şi am constatat imediat că până atunci eu îmi reprimasem adevărata frumuseţe a
sufletului meu. Era într-adevăr stringent necesar să o scot din nou la lumină, să o las să strălucească aşa cum s-a întâmplat cândva, la începutul tuturor
timpurilor.
Revederea vieţii mele s-a încheiat atunci, iar bărbaţii din consiliu au rămas liniştiţi, emanând iubirea lor imensă către mine. Mântuitorul era şi El de
faţă, fiind orbitor de luminos şi foarte fericit să constate progresele spirituale pe care le-am făcut. Bărbaţii s-au sfătuit din nou, apoi mi-au spus: „Nu ţi-ai
încheiat încă misiunea pe pământ. De aceea, ar trebui să te întorci acolo, dar noi nu te vom sili. Alegerea îţi aparţine.“
Fără nici o ezitare, am spus: „Nu, nu, nu doresc să mă întorc. Acesta este căminul meu.“ Am rămas foarte fermă pe poziţie, conştientă că nimic nu m-
ar putea determina să mă întorc.
Unul dintre bărbaţi mi-a spus atunci cu fermitate: „Nu ţi-ai încheiat încă activitatea. Ar fi mult mai bine pentru tine dacă te-ai întoarce.“
Eu însă nu doream să mă întorc. De mic copil, învăţasem să mă lupt cu alţii, iar acum îmi foloseam din plin această capacitate. M-am aruncat la
pământ şi am început să plâng: „Nu mă întorc şi nimeni nu mă poate sili! Rămân aici, acasă la mine! M-am săturat de pământ!“
Iisus stătea în apropiere, în partea mea dreaptă, emanând lumina Lui imensă, alb strălucitoare. A avansat atunci către mine şi am simţit imediat
compasiunea Lui imensă care era dublată însă de o stare de amuzament. Am simţit imediat empatia Sa perfectă cu dorinţa mea de a rămâne. M-am ridicat
apoi în picioare, iar El s-a adresat atunci consiliului: „Haideţi să-i arătăm acum în ce consta misiunea ei.“ S-a întors apoi din nou către mine şi mi-a spus:
„Îţi vom revela acum care anume este misiunea ta în această viaţă, pentru ca să poţi lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză. După aceea, va trebui însă
să te decizi. Dacă te vei întoarce apoi pe pământ, amintirea misiunii tale şi o mare parte din tot ceea ce vei vedea aici îţi vor fi şterse din memorie.“
Reticentă la început, am fost după aceea de acord. Mi s-a revelat atunci misiunea mea în această viaţă.
După aceea, am ştiut imediat că trebuie să mă întorc. Deşi detestam gândul că trebuie să părăsesc acea lume glorioasă a luminii şi a iubirii pentru o
lume plină de greutăţi şi de incertitudini, necesitatea de a-mi îndeplini misiunea vieţii mele m-a silit să mă întorc. Dar mai întâi am primit o promisiune de la
fiecare dintre cei de faţă, inclusiv de la Iisus. I-am rugat să-mi promită că, în momentul în care misiunea mea pe pământ va fi împlinită, mă vor lua la scurt
timp după aceea înapoi acasă. Nu doream să mai petrec nici măcar un singur minut în plus pe pământ, după încheierea misiunii mele. Căminul meu era aici,
alături de ei. Au fost toţi de acord cu condiţiile mele, după care au început pregătirile pentru întoarcerea mea.

17
 Apoi, Mântuitorul a venit la mine şi mi-a spus cât de mulţumit este de decizia mea. Mi-a repetat că, după ce mă voi întoarce pe pământ, nu-mi voi mai
reaminti care anume este misiunea mea acolo. „Aceasta îţi va fi însă revelată numai la momentul potrivit.“
„O, cât de bine mă cunoaşte!“ mi-am spus. ªtiam că dacă mi-aş cunoaşte încă de la început care anume este misiunea pe pământ, mi-aş îndeplini-o
rapid, probabil în pripă, dând poate lucrurile peste cap. Lucrurile s-au petrecut apoi aşa cum mi-a spus atunci Mântuitorul. Amintirea misiunii mele
spirituale pe pământ mi-a fost ştearsă din memorie. Nu mi-a rămas nici cel mai mic indiciu şi, în mod paradoxal, pot spune că nu mai am nici dorinţa de a
şti despre ce anume este vorba.
După ce mi-a promis că mă va lua înapoi la scurt timp după ce îmi voi fi îndeplinit misiunea, Domnul mi-a mai şoptit apoi la ureche: „Zilele tale pe
pământ vor fi scurte. Nu vei rămâne mult timp acolo şi te vei întoarce aici.“

Despărţirea
Brusc, am fost înconjurată de mii de îngeri. Erau toţi foarte veseli, fericiţi să afle despre decizia mea de a mă întoarce. Vedeam că mă susţin la unison
cu iubirea şi încurajările lor.
În timp ce îi priveam, simţind cum mă topesc în iubirea lor, ei au început să cânte. Nu am auzit niciodată ceva mai frumos care să fie comparabil, nici
măcar în grădina de dinainte. Era un cor uriaş, glorios şi copleşitor, care îmi era destinat în totalitate. Mă simţeam profund copleşită. Corul lor era absolut
spontan, nu era – se pare – un cântec anume învăţat, ci unul care corespundea în mod firesc stării lor de moment. Vocile lor erau de o puritate perfectă şi
fiecare notă muzicală era clară şi dulce. Nu-mi amintesc ce au cântat, dar ştiu că mi s-a spus că îi voi mai auzi cântând. Am plâns în hohote atunci, fără
rezerve, topindu-mă în iubirea lor şi în muzica tainică, celestă, nevenindu-mi să cred că un suflet atât de insignifiant ca al meu putea fi centrul unei
asemenea adoraţii. Mi s-a revelat atunci faptul că, la scara cea misterioasă a eternităţii, nici un suflet nu este insignifiant. Fiecare suflet are o valoare
infinită. În timp ce sufletul meu se scufunda în smerenie şi recunoştinţă, am avut o ultimă viziune a pământului.
Cerurile s-au deschis din nou, iar eu am văzut atunci tot pământul cu miliardele sale de oameni. I-am văzut pe toţi în simultaneitate luptându-se
pentru existenţă, făcând greşeli, experimentând în felurite moduri iubirea şi bunătatea, jelindu-şi morţii şi am văzut îngerii plutind deasupra lor. Îngerii îi
cunoşteau pe fiecare după nume şi îi supravegheau îndeaproape. Ori de câte ori oamenii făceau o faptă bună, îngerii se bucurau şi ori de câte ori greşeau,
îngerii se întristau. Oricum, se putea vedea că îngerii le ofereau oamenilor ghidare şi protecţie. Am înţeles atunci că noi putem atrage spre noi mii de îngeri,
care ne vor sări în ajutor dacă ne rugăm plini de abnegaţie şi cu o mare credinţă. Mi-am dat astfel seama că noi suntem egali în ochii lor, indiferent dacă
suntem mai mari sau mai mici, talentaţi sau handicapaţi, conducători sau supuşi, sfinţi sau păcătoşi. Pentru ei, noi suntem cu toţii la fel de valoroşi, iar
iubirea lor constantă ne supraveghează îndeaproape, gata să ne sară oricând în ajutor.
Apoi, viziunea aceea a dispărut, iar eu mi-am privit pentru ultima dată prietenii eterni, cele două femei care m-au ghidat, cei trei îngeri păzitori şi
mulţi alţii, pe care i-am cunoscut şi pe care i-am îndrăgit. Erau cu toţii superbi, nobili şi glorioşi, deşi ştiam că nu văzusem decât o frântură din sufletul lor.
Am avut astfel imensul privilegiu să văd doar o mică anticameră a cerului, o parte din căminul lor paradisiac. În inimile lor exista o cunoaştere imensă care
îmi depăşea cu mult posibilităţile de receptare. Există acolo tărâmuri, sfere de putere, căi şi adevăruri care ne aşteaptă, unele la fel de vechi ca şi eternitatea,
altele care nici nu s-au născut încă. Mi s-a arătat numai o frântură din cer, dar pot să spun că aceasta va rămâne de-a pururi cea mai preţioasă amintire a
mea. ªtiam că imaginea cea uluitoare a îngerilor care cântă, umplându-mi inima de iubire, era ultima mea experienţă glorioasă în această lume. ªi, în timp ce
ei continuau să-şi exprime iubirea şi sprijinul, am început să plâng. Eram acasă.

Întoarcerea
Nu ne-am luat rămas bun. M-am trezit pur şi simplu din nou pe patul meu de spital. Uşa era încă pe jumătate deschisă, luminiţa ardea deasupra
chiuvetei, iar sub pături se afla trupul meu. Pluteam prin aer deasupra lui şi îl priveam, cuprinsă de repulsie. Arăta atât de rece şi de greu, amintindu-mi de
o haină veche, uzată, ce era acoperită de noroi. Prin comparaţie, mă simţeam de parcă aş fi făcut un duş răcoritor, iar acum trebuia să mă acopăr din nou
cu această haină respingătoare. Dar ştiam totuşi că trebuie să fac acest lucru, promisesem; nu mă grăbeam însă prea tare. Mi-am dat chiar seama că, dacă
mai întârzii o secundă, îmi voi pierde complet curajul. Într-o singură clipă, sufletul meu a pătruns din nou în trup. Odată luată decizia, tot procesul s-a
derulat apoi în mod natural, fără nici un control din partea mea.
Greutatea şi răceala trupului erau îngrozitoare. Am fost brusc cuprinsă de frisoane, ca şi cum aş fi fost electrocutată. Am trăit din nou toată durerea şi
boala trupului şi m-am simţit neconsolată. După bucuria libertăţii spirituale, am redevenit prizoniera corpului fizic.
În timp ce zăceam acum prinsă în închisoarea trupească, cei trei prieteni ai mei au apărut din nou, la marginea patului. Dragii mei călugări, îngerii
mei păzitori, au venit să mă consoleze. Eram însă atât de slăbită încât nu i-am putut întâmpina aşa cum mi-aş fi dorit. Erau ultima mea punte către iubirea
şi puritatea pe care le pierdusem şi mi-aş fi dorit din toată inima să le mulţumesc pentru toată prietenia lor eternă. Aş fi dorit să le spun încă o dată: „Vă
iubesc“, dar nu puteam decât să-i privesc cu ochii în lacrimi, în speranţa că mă vor înţelege.
Nu era însă necesar să vorbesc; m-au înţeles cu toţii. Au rămas în tăcere alături de mine, privindu-mă în ochi, umplându-mă cu iubirea lor, întărindu-
mă până când aproape că nu am mai simţit deloc durerea. Timp de câteva secunde nepreţuite, ne-am privit în ochi şi am comunicat intens şi profund de la
inimă la inimă. Mi-au transmis în acele ultime momente un mesaj pe care îl voi preţui de-a pururi ca pe un altar sacru al prieteniei noastre eterne.
Cuvintele şi prezenţa lor mi-au alinat pe deplin sufletul. ªtiam atunci că îmi cunosc nu numai sentimentele de moment, dar şi calea pe care o aveam de
urmat, durerea pe care o voi simţi pentru pierderea iubirii lor, frustrările vieţii pământeşti, greutăţile care vor urma. Erau totuşi satisfăcuţi de decizia mea
curajoasă de a mă întoarce pe pământ. Luasem decizia cea mai corectă. „Acum odihneşte-te“, mi-au spus ei, după care mi-au indus un sentiment de mare
pace şi linişte interioară. Am simţit cum această sta re dumnezeiască se revarsă în valuri asupra mea, după care am căzut într-un somn adânc şi
regenerator.
Nu ştiu cât de mult timp am dormit. Când am deschis din nou ochii, era ora 2.00 noaptea. Trecuseră mai bine de patru ore de la moartea mea. Nu ştiu
cât timp am petrecut în lumea spirituală, dar nu păreau să fi fost doar patru ore. Nu ştiam dacă fuseseră făcute eforturi pentru reanimarea mea, nici măcar
dacă îmi observase cineva moartea. Mă simţeam profund odihnită, dar nu-mi puteam reveni încă din depresie. Am început să retrăiesc atunci cu acurateţe
întreaga experienţă, reluând-o mental, şi am rămas uimită la gândul că Îl văzusem pe Mântuitorul lumii şi că stătusem chiar în braţele Lui. Reamintindu-mi
de cunoaşterea spirituală imensă pe care am primit-o în prezenţa Lui, m-am simţit întărită, ştiind că această lumină nouă îmi va da întotdeauna puterea de
a rezista la toate încercările, în orele de restrişte.
Eram pe punctul de a-mi închide ochii şi de a mă culca la loc, când mi-am dat seama că este cineva la uşă. Am încercat să mă ridic pe coate, ca să văd
mai bine cine este, când am văzut o creatură ciudată care îşi băga capul pe uşă. M-am îngrozit. Am văzut apoi un alt cap, în spatele ei. Erau cele mai hidoase
şi mai groteşti creaturi pe care mi le-aş fi putut imagina vreodată. Au intrat în cameră cinci asemenea fiinţe şi m-am simţit paralizată de teamă. Erau nişte
fiinţe pe jumătate oameni, pe jumătate animale, foarte vânjoase, de statură mică, cu gheare lungi şi cu nişte feţe sălbatice, deşi omeneşti. S-au apropiat tiptil
de mine, mormăind şi mârâind. Erau pline de ură şi mi-am dat seama că intenţia lor era să mă ucidă. Am încercat să ţip, dar eram prea slăbită sau prea
paralizată de teamă pentru a mai putea face vreo mişcare. Mă simţeam neajutorată, în timp ce ele s-au apropiat la un metru de pat.
Brusc, un fel de clopot din lumină alb strălucitoare a căzut deasupra mea, iar creaturile au dat înapoi, simţindu-se ameninţate. Au încercat apoi să se
urce pe bolta luminoasă, dar aceasta era prea înaltă pentru ele. Au început atunci să blesteme, să înjure şi să scuipe. Eram îngrozită la culme şi mă simţeam
parcă prinsă într-o capcană. Creaturile acelea diavoleşti erau foarte insistente şi eu nu ştiam cât timp va rezista bolta luminoasă. Nu ştiam nici măcar ce
însemna ea.
Când am simţit că nu mai pot suporta, teama copleşindu-mă prea tare, cei trei călugări, îngerii mei păzitori, au intrat din nou în cameră, iar creaturile
au fugit. Îngerii mi-au spus atunci să nu mă tem, căci eram protejată. Au adăugat apoi că diavolul (SATANA) era foarte furios de decizia mea de a reveni pe
pământ, aşa că tocmai de aceea şi-a trimis demonii să mă distrugă. Mi-au mai spus că pavăza cea luminoasă alb strălucitoare va rămâne peste mine de-a
lungul întregii mele vieţi. Chiar dacă demonii vor reapărea în viitor, era necesar să nu mă tem niciodată, căci lumina ei mă va apăra. „De asemenea, trebuie
să ştii că noi suntem întotdeauna alături de tine, pentru a te ajuta, pentru a te inspira şi pentru a te încuraja.“ Câteva clipe mai târziu, ei au dispărut, spre
marea mea tristeţe.
Aceasta a fost ultima vizită pe care am primit-o din partea îngerilor mei păzitori. Îi numesc cu drag călugării mei, dar ştiu că în realitate ei sunt trei
dintre cei mai buni prieteni ai mei din eternitate. Aştept cu cea mai mare nerăbdare ziua când îi voi putea îmbrăţişa din nou, reînnoind astfel prietenia
noastră eternă.

18
 Într-adevăr, demonii au revenit după plecarea îngerilor, dar bolta luminoasă i-a ţinut la distanţă. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe soţul meu,
căruia i-am explicat că în camera mea sunt demoni. Era convins că am halucinaţii, drept care mi-a dat-o la telefon pe una dintre fetele noastre, iar el s-a
grăbit să vină spre spital. Zece minute mai târziu, Joe a intrat pe uşă. Nu putea vedea creaturile din cameră, dar m-a ţinut de mână, în timp ce eu încercam
să-i povestesc tot ce s-a întâmplat. Frustrate, hidoasele creaturi au părăsit la un moment dat camera şi nu s-au mai întors în noaptea respectivă. Uşurată, m-
am calmat din nou. I-am povestit apoi câte ceva din experienţa mea lui Joe. Nu am intrat în prea multe detalii, dar el şi-a dat seama că s-a petrecut ceva
deosebit şi şi-a manifestat imediat toată iubirea faţă de mine. Chiar dacă îngerii mei au plecat, Joe era prezent, alinându-mi sufletul cu dragostea şi protecţia
lui. Chiar dacă ea nu putea fi asemănată cu iubirea îngerilor sau cu aceea a lui Cristos, dragostea lui mă reconforta, fiind un tainic sentiment minunat.
Iubirea muritorilor este în multe situaţii imperfectă, dar ea are totuşi o mare putere vindecătoare şi de susţinere.
Chiar în prezenţa lui Joe, sufletul meu continua să aibă acces la ambele lumi, ca şi cum revenirea mea nu ar fi fost încă permanentă. Îmi amintesc de
toate eforturile doctorilor, care îmi făceau ceva, nu ştiam ce, dar eu le simţeam tensiunea şi anxietatea. În toată această perioadă am continuat să văd lumea
spiritelor şi multe lucruri minunate, din ambele lumi. Apoi, tot atunci, s-a mai petrecut o experienţă incredibilă, nu sub forma unei viziuni, ci a unei vizite.
În camera mea a intrat o fetiţă frumoasă. Avea doar doi sau trei anişori şi a fost singurul copil pe care l-am văzut în lumea spiritelor. Din fiinţa ei
emana o aură aurie care ilumina toată camera. Părea foarte atrasă de Joe, iar când doctorii au ieşit din cameră, l-am întrebat dacă el o poate vedea. Mi-a
răspuns că nu. Fetiţa avea graţia unei balerine, păşind aproape pe vârfuri şi făcând tot felul de gesturi, ca şi cum ar fi dansat. M-au uimit la culme
spontaneitatea şi veselia ei. S-a îndreptat către Joe şi s-a aşezat pe vârful pantofului lui. S-a înclinat pe un singur picior, ridicându-l pe celălalt, exact cum ar
fi făcut o balerină, după care s-a agăţat de buzunarul lui de la pantaloni. Eram uluită. Am întrebat-o ce face. S-a întors şi a început să râdă, dar nu mi-a
răspuns. ªtiam însă că m-a auzit. Îi simţeam starea uluitoare de fericire pură şi exuberantă. Apoi, a dispărut şi nu a mai revenit niciodată, dar eu ştiam că nu
o voi putea uita.
În orele care au urmat, doctorii şi asistentele au intrat de nenumărate ori, verificându-mi atent starea de sănătate. Deşi îmi acordau mult mai multă
atenţie decât cu o noapte în urmă, nu le-am împărtăşit experienţa mea. Unul dintre ei chiar m-a întrebat: „ªtiu că ai avut o noapte grea. Poţi să-mi spui ce s-
a întâmplat?“ Nu am putut să-i spun adevărul, aşa că i-am povestit doar că am avut coşmaruri. Mi-am dat imediat seama că nu îmi este deloc uşor să
povestesc despre călătoria mea în lumea de dincolo şi a trecut destulă vreme până când am fost dispusă să-i povestesc chiar lui Joe în detaliu tot ceea ce s-a
întâmplat. Vorbele păreau să distorsioneze realitatea cea tainică a experienţei, făcând să-i reducă sacralitatea. Abia după câteva săptămâni, le-am povestit
ceva mai multe lui Joe şi copiilor mei. Aceştia m-au susţinut imediat, alungându-mi temerile. Mai aveam multe de învăţat în anii care au urmat. De fapt, pot
să afirm că ei au fost cei mai dificili ani din viaţa mea.

Recuperarea
M-am scufundat apoi în cea mai neagră depresie. Nu puteam uita deloc scenele mirifice, de o mare frumuseţe şi linişte sufletească, din lumea spirituală
şi îmi doream cu ardoare, din toată inima, să mă întorc imediat acolo. Lumea din jur mi se părea a fi foarte agitată, aşa că am început să mă tem de viaţă,
rugându-mă uneori chiar pentru moarte. L-am rugat pe DUMNEZEU să mă ia înapoi acasă, să mă elibereze de această povară şi de misiunea care îmi
devenise între timp necunoscută. Am devenit agorafobică, temându-mă să mai ies din casă. Îmi amintesc că au existat unele momente când mă uitam pe
fereastră, dorindu-mi să am curajul să ies numai până la cutia poştală. Mă scufundam apoi undeva în sine, murind lent şi, cu tot sprijinul şi devoţiunea lui
Joe şi a copiilor, ştiam că parcă mă îndepărtez de ei.
În cele din urmă, cea care m-a salvat a fost dragostea pentru familia mea. Am înţeles că autocompătimirea mea nu îi ajută cu nimic. Trebuia să mă
bucur din nou de viaţă, să las în urmă lumea spiritelor şi să merg mai departe. Am ieşit forţat din casă şi am început să mă implic în activităţile copiilor mei,
în temele lor pentru şcoală, în diferite servicii caritabile, în grupuri religioase, în vacanţe familiale etc. A durat ceva vreme, dar apoi, treptat, viaţa a început
să mi se pară din nou frumoasă. Deşi inima mea nu a părăsit niciodată cu adevărat lumea spiritelor, iubirea mea pentru această viaţă a înflorit din nou şi a
devenit mai fermă ca oricând.
Cinci ani după experienţa morţii, am simţit imperios nevoia să mă întorc la spital, ca să aflu ce mi s-a întâmplat din punct de vedere fizic în noaptea
respectivă. Până atunci, doctorii nu-mi spuseseră, iar eu nu i-am întrebat niciodată. În această perioadă, le-am povestit câtorva prieteni ceea ce mi s-a
întâmplat şi toţi m-au întrebat acelaşi lucru: „Bine, dar doctorii ştiau că ai murit?“ Eu nu aveam nevoie de confirmarea medicilor pentru a şti că am murit –
Iisus mi-a confirmat acest lucru – dar prietenii mei doreau informaţii suplimentare. M-am programat la medicul care m-a operat şi apoi m-am dus la biroul
său. Acesta era plin de persoane care doreau să-l vadă; asistenta mi-a spus că era deja târziu. M-am simţit ruşinată să-i răpesc din timpul atât de preţios –
toţi aceşti oameni aveau mult mai multă nevoie de el decât mine. Am rămas totuşi şi în curând am fost condusă în biroul lui.
ªi-a adus imediat aminte de mine şi m-a întrebat cum m-ar putea ajuta. L-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte de operaţia mea. Mi-a confirmat. I-
am spus apoi că doream să ştiu adevărul despre eventualele complicaţii care au apărut în noaptea care a urmat. M-a întrebat de ce, aşa că i-am povestit
anumite aspecte din ceea ce mi s-a întâmplat atunci. Au trecut astfel 45 de minute. Anticamera era încă plină de oameni care îl aşteptau, dar doctorul nu s-a
clintit din loc. Am încheiat spunându-i că nu doream în nici un caz să-l dau în judecată. Tot ce doream era să ştiu dacă a mers ceva greşit. Ar fi însemnat
foarte mult pentru mine să aflu acest lucru. Fără un cuvânt, s-a ridicat şi a scos un dosar. Când s-a întors, avea lacrimi în ochi. Da, mi-a răspuns, au existat
unele complicaţii; o vreme, au crezut că m-au pierdut, dar a preferat să nu-mi pomenească nimic despre acest lucru. Apoi a continuat cu explicaţiile. În
timpul operaţiei s-a produs o hemoragie abundentă, care se pare că s-a repetat şi în noaptea care a urmat. În momentul morţii mele eram singură, din cauza
întârzierii schimbului între asistente, dar şi pentru că nu se aşteptau la aşa ceva, aşa că nu ştiau cu precizie cât timp am fost moartă. Au făcut apoi tot ce le-a
stat în puteri pentru a mă reanima, mi-au făcut unele injecţii, mi-au dat medicamente şi au continuat să mă supravegheze până dimineaţa. După ce l-am
ascultat până la capăt, am rămas cu impresia certă că atât el cât şi personalul lui au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a mă salva.
L-am întrebat pe doctor de ce are lacrimi în ochi. Mi-a răspuns că sunt lacrimi de fericire. El însuşi pierduse recent pe cineva drag şi povestirea mea i-
a redat speranţa. A adăugat că mai primise o asemenea relatare din partea unui alt pacient, câţiva ani mai înainte, şi multe dintre detalii se repetau. Era
foarte uşurat să afle că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea corpului fizic şi că, mai devreme sau mai târziu, ne vom întâlni din nou fiecare cu cei dragi.
L-am asigurat din nou că are toate motivele să se aştepte la o viaţă în lumea de dincolo, cu mult mai glorioasă decât aceasta şi decât tot ceea ce şi-ar fi putut
imagina.
După ce am plecat, m-am simţit profund eliberată. Puteam să merg în sfârşit mai departe, lăsând în urmă toate detaliile ce erau legate de moartea mea
fizică. În plus, puteam să le confirm tuturor celor interesaţi ceea ce eu ştiam deja: că murisem, dar m-am întors înapoi.

Îngerul meu excepţional

Un an mai târziu (deci la şase ani după experienţa morţii mele), sora mea Dorothy m-a sunat şi mi-a povestit următoarea experienţă neobişnuită. Mi-a
spus că ea cunoaşte o femeie care urmează să nască un copil, pe care doreşte să-l dea spre adopţie. Atât femeia cât şi soţul ei erau alcoolici, iar un alt copil,
pe care îl aveau deja, fusese preluat de autoritatea tutelară pentru nişte motive asemănătoare. Din păcate, familia care îl preluase pe primul copil avea multe
probleme şi nu-şi putea permite să-l crească şi pe al doilea. Întrucât copilul era amerindian, ar fi dorit să-l dea spre adopţie unei familii de amerindieni,
pentru ca el să nu se simtă înstrăinat când va creşte.
Dorothy ştia că am suferit multă vreme de depresie şi s-a gândit că, dacă m-aş ocupa din nou de un copilaş – acesta ar fi fost al optulea copil al meu –
mi-aş putea reveni mai uşor. Mi-a spus că nu era necesar să mă ocup de copil decât pentru circa două luni. Am discutat atunci cu Joe şi cu restul familiei şi,
deşi de-abia mă înscrisesem la un colegiu, am descoperit că propunerea ei mi se părea atractivă. Fiica mea, Cheryl, aştepta la rândul ei un copil, aşa că ea
mi-a spus că va veni aproape în fiecare zi ca să mă ajute şi să se obişnuiască astfel cu creşterea copiilor. Joe mi-a spus că nu l-ar deranja să se joace iarăşi cu
un copilaş mic (cel mai mic dintre copiii noştri avea deja 12 ani). Am sfârşit prin a răspunde afirmativ, iar când lucrătorul social ne-a adus fetiţa, aveam
deja totul pregătit pentru ea. Scosesem vechiul nostru leagăn, pe care l-am păstrat pentru nepoţii noştri, precum şi alte jucării de pe timpuri. M-am ataşat
imediat de acea micuţă, creând o legătură tainică despre care am ştiut că nu se va mai rupe niciodată. Îmi repetam mereu că va pleca în curând dar, ori de
câte ori mintea mea spunea aşa ceva, inima mea refuza cu încăpăţânare să accepte.
Se pare că judecătorii aveau dificultăţi în a găsi o familie adoptivă în zona restrânsă a indienilor americani. Au trecut astfel două luni. Fiica mea
născuse la rândul ei şi avea un băieţel, pe care îl vizitam cât de des puteam, luând-o cu mine şi pe fiica mea adoptivă.

19
 Fetiţa era foarte drăgălaşă, tot timpul era veselă şi ar fi vrut să o ţii numai în braţe. Când nu se simţea bine sau când dorea să fie alintată, îşi înfunda
nasul în obrazul meu şi aştepta să suflu asupra ei. Acest lucru o liniştea rapid, chiar şi atunci când nimic altceva nu avea succes. Evident, întreaga mea
familie o iubea. Dimineaţa, băieţii mei de 12 şi 14 ani o luau din leagăn şi o duceau în sufragerie să se joace cu ea.
A început să meargă la vârsta de zece luni, iar faţa ei măslinie era la fel de sănătoasă şi de strălucitoare ca a tuturor copiilor. Dimineaţa o ungeam cu
uleiuri, până când pielea i-a devenit la fel de moale ca mătasea, iar în cursul zilei îmi plăcea să îi miros pielea parfumată. Iubirea mea pentru ea a crescut o
dată cu trecerea lunilor şi în curând aproape că am uitat că nu era a mea.
Avea zece luni şi jumătate când lucrătorul social m-a sunat şi mi-a spus că i-au găsit o familie adoptivă într-un alt stat american. Părinţii adoptivi
urmau să vină peste câteva zile să o ia. Am rămas şocată. Joe şi cu mine semnaserăm o înţelegere în care afirmam că eram de acord să nu ne opunem
adopţiei. Mă simţeam ca o mamă care îşi pierde propriul copil.
I-am împachetat hăinuţele, dar eram ca într-o stare de transă. Oamenii îmi vorbeau, dar eu nu îi auzeam. Prin minte îmi treceau tot felul de întrebări,
care nu îşi găseau însă răspunsul. Nu aş fi crezut niciodată că mă voi ataşa atât de mult din punct de vedere emoţional. Cum s-a întâmplat aşa ceva? Unde
era oare capacitatea mea de detaşare?
Când noii părinţi au sosit, am dus-o până la maşina lor. La început, a crezut că o ducem undeva, aşa că ne-a sărutat fericită şi ne-a strigat „Pa!“
Toată familia mea era la fel de consternată ca şi mine. Părinţii adoptivi aşteptau în maşină şi nu spuneau nimic. Le-am rămas recunoscătoare pentru acest
lucru. Nici un cuvânt nu m-ar fi putut alina atunci. Când noua mamă a luat copilul în braţe, inima mi-a sărit din piept. Aş fi dorit să fug cu copilul, să fug şi
să nu mă mai opresc niciodată. Picioarele mele refuzau însă să se mişte. Erau slabe şi tremurau.
Copilul şi-a dat seama că este dus departe de mine şi a început să plângă. Inima mea s-a rupt în două. Maşina a plecat, dar eu am rămas nemişcată.
Imaginea fetiţei mele plângând, cu braţele întinse către mine, mi-a ars sufletul. Am alergat în casă, dar imaginea m-a urmărit multă vreme.
Totul în casă îmi aducea aminte de ea: pianul la care îi plăcea să se aşeze, jucându-se cu mine, cutia plină de jucării, sticla ei goală de lapte. Dar mai
presus de orice: liniştea!
După trei luni, am simţit că nu mai pot să suport, aşa că am început să mă rog lui DUMNEZEU să mi-o înapoieze. Amintirile erau prea puternice,
prea vii, prea dureroase. Nimeni nu îndrăznea să vorbească despre ea, dar ştiam că întreaga familie suferea; cu toţii aveam nevoie de ea. Într-o noapte,
dându-mi seama că nu se mai întoarce, m-am rugat pentru familia la care ajunsese. M-am rugat Tatălui ceresc să o binecuvânteze, pentru ca micuţa să fie
fericită. L-am rugat să o binecuvânteze şi pe fetiţă, ca să îşi accepte noul mediu şi să-şi găsească în el fericirea şi liniştea. M-am rugat din toată inima pentru
acea familie şi pentru drăgălaşa fetiţă. Înţelegând că acum totul se află în mâinile Domnului, am adormit.
În noaptea respectivă am fost trezită din somn de un mesager spiritual care stătea la marginea patului meu. Mi-am dat seama că venise din lumea
spiritelor. Mi-a spus că fetiţa nu se simte bine în noul ei cămin, aşa că îmi va fi înapoiată. A adăugat că voi primi un telefon, la care persoana de la capătul
firului îmi va spune: „Am o veste bună şi una proastă!“ Nu am putut dormi tot restul nopţii.
În următoarele două săptămâni nu am ieşit din casă. De fiecare dată când suna telefonul, săream literalmente pe el, aşteptând apelul special care mi-a
fost promis. I-am povestit lui Dorothy despre mesagerul nocturn, dar nu am avut inima să le spun şi celor din familia mea, nici măcar lui Joe. Mi se părea că
le încercasem destul răbdarea. Chiar şi Dorothy începuse să aibă îndoieli în ceea ce mă priveşte.
Într-o dimineaţă, la prima oră, a sunat telefonul şi am auzit o voce spunându-mi: „Betty, sunt Ellen. Am o veste bună şi una proastă!“ Întrucât abia
mă trezisem, credeam că mai visez încă. Am sărit din pat: „Aşteaptă! Aşteaptă o clipă!“ M-am dus glonţ până la prima oglindă şi m-am privit în ea ca să mă
asigur că nu visez, apoi am înşfăcat telefonul şi am spus: „Gata! Te ascult!“ Inima îmi bătea atât de tare încât îmi spărgea timpanele. Vocea a continuat,
spunându-mi că fetiţa era la spital. „Nu s-a adaptat la noua ei familie. De atunci, a plâns într-una. Tu ai fost mama ei timp de zece luni şi, de când a plecat
de lângă tine, te-a căutat încontinuu.“
Ellen a continuat, spunându-mi că iritarea noilor ei părinţi a crescut, iar într-o noapte de beţie, ei au aruncat-o pe scări. Au dus-o apoi la spital şi au
abandonat-o acolo, unde se afla de două săptămâni, zăcând într-o stare critică. Nu răspundea la tratament, iar medicii erau de părere că, în starea
emoţională în care se afla, era posibil să nu-şi mai revină niciodată. În cele din urmă, Ellen a spus: „Betty, tu eşti ultima noastră speranţă. ªtiu că nu-ţi cer
puţin, dar oare nu ai putea-o lua la tine, cel puţin până când se va simţi mai bine?“
Am simţit că leşin, dar i-am spus: „Pot să te sun eu în câteva clipe?“ Apoi am închis telefonul. Era 7.30, iar Joe plecase deja la serviciu. Am alergat pe
scări şi i-am strigat pe copii. Le-am spus că am veşti minunate, dar cuvintele au refuzat să-mi mai iasă pe gură. Gâtul mi s-a uscat de emoţie. Copiii m-au
însoţit când l-am sunat pe Joe şi am încercat să-i spun ce s-a întâmplat. Soţul meu mi-a spus că vine imediat acasă. Vocea lui era mai calmă ca a mea, iar
acest lucru m-a liniştit. Simţeam că încep să-mi revin şi mi-am dat seama că nu i-am dat încă răspunsul lui Ellen. Tulburarea mea a fost atât de mare, încât
practic i-am închis telefonul în nas. Am format numărul ei, temându-mă să nu fi înţeles greşit mesajul ei. Mi-a răspuns şi am rugat-o să-mi repete totul din
nou, lucru pe care l-a şi făcut, spunându-mi că se îndreaptă către oraşul în care a fost abandonat copilul. I-am spus că plec cu ea, dar ea mi-a răspuns că nu
ar fi indicat. Apucase să-mi spună însă oraşul în care se afla copilul, aşa că imediat după ce a închis, am sunat la prima agenţie de călătorii şi mi-am rezervat
bilete la acelaşi avion ca şi ea. Ezitând, Ellen mi-a spus că ne vom întâlni la aeroport. Urma să ne întâlnim cu un alt asistent social, care trebuia să aducă
copilul. Zborul părea să nu se mai termine şi, de îndată ce am aterizat, am alergat în terminal şi am examinat mulţimea, căutându-mi copilul.
ªtiind că asistentul social era un bărbat, am căutat cu privirea un bărbat singur însoţit de un copil. Nu i-am găsit, aşa că am intrat în panică. ªtiam
exact cum arată fetiţa; atunci de ce nu o vedeam? În sfârşit, am văzut un bărbat cu un copil în braţe, dar copilul nu semăna cu cel pe care îl ştiam eu. Chiar
şi aşa, am ştiut că era ea! „E copilul meu!“ m-am trezit strigând din răsputeri, în timp ce alergam către ei, după care i-am smuls bărbatului copilul din
braţe.
Fetiţa era complet cheală, cu excepţia câtorva fire de păr ici şi colo. Avea ochii umflaţi, o tăietură la o sprânceană şi era plină de vânătăi. M-a
recunoscut imediat şi m-a strâns tare cu micuţele ei braţe, strângându-şi inclusiv picioruşele în jurul meu. „Ce i-au făcut? Ce i-au făcut?“ am strigat eu.
Asistentul social a rămas cu gura căscată văzând această femeie străină şi ciudată care i-a smuls copilul din braţe. Ellen a venit din spate şi i-a explicat că
totul este în regulă, că eu eram mama fetiţei.
La întoarcere, Joe şi ceilalţi şase copii ne-au aşteptat la aeroport. Aveau cu toţii ochii în lacrimi când m-au văzut cu micul ghemotoc de carne în braţe.
Copilul i-a recunoscut şi a trecut prin braţele tuturor, dar fără să stea prea mult, căci dorea de fiecare dată să revină la mine. Se agăţa de mine ca şi cum
întreaga ei viaţă ar fi depins de existenţa mea.
În lunile care au urmat, nu m-a scăpat nici o clipă din ochi. Ne-am dat cu toţii seama de toate sechelele emoţionale cu care rămăsese. Nu vorbea cu
nimeni, refuza să meargă, iar faţa ei nu avea nici o expresie. Nu scotea nici un sunet, decât atunci când eram nevoită să plec de lângă ea. Atunci, plângea
până când mă întorceam. În cele din urmă, ca să o liniştesc, am învelit-o într-un prosop şi mi-am legat-o de corp, ca să pot să o iau cu mine când trebuia să
fac treabă prin casă. Am petrecut astfel câteva luni într-o fuziune deplină. I-am aşezat pătuţul lângă patul meu şi m-am culcat devreme în fiecare seară, căci
refuza să meargă la culcare fără mine. O ţineam de mână până când adormea. Treptat, i-am mutat pătuţul tot mai departe, până când am obişnuit-o să
doarmă în partea cealaltă a camerei.
Joe şi cu mine am angajat un avocat şi am început de îndată procedura de adopţie. De asemenea, am dus-o pe fetiţă la spital, pentru a documenta
abuzurile la care a fost supusă. Am constatat că, în afara vânătăilor şi a tăieturilor vizibile, suferise şi o fractură la braţ, ca să nu mai vorbim despre o stare
de deshidratare, malnutriţie şi nenumărate cucuie. Era prematur pentru ca medicii să se pronunţe asupra stării ei mentale, dar faptul că se agăţa cu atâta
disperare de mine, respingându-i pe toţi ceilalţi, indica apariţia unei stări de neîncredere profundă în oameni. Medicul a constatat că starea ei de sănătate
depindea de continuitatea şi de stabilitatea vieţii de familie pe care o cunoscuse la noi acasă.
Tribunalul s-a întrunit şi a luat în consideraţie toate dovezile. Decizia curţii a venit în scurt timp: fetiţa ne-a fost încredinţată. Joe a dorit să-i schimbe
numele, dându-i numele fiinţei care îi era cea mai dragă. Deşi la început m-am opus, de data aceasta familia a trecut peste mine, dându-i fetiţei numele meu,
Betty Jean. Toată lumea era unanim de acord că între noi două existau similarităţi de personalitate şi o legătură sufletească extrem de profundă.
La vârsta de doi ani şi jumătate, micuţa Betty era pe deplin refăcută, deopotrivă fizic şi emoţional. A devenit din nou copilul adorabil şi vesel care
colinda toată casa, amuzându-ne de fiecare dată cu remarcabilul ei simţ al umorului. Într-o după-amiază, ea a alergat către Joe. Cu un zâmbet şmecher pe
faţă, s-a aşezat pe degetele lui de la picioare, şi-a ridicat în spate celălalt picior şi s-a aplecat cu o mişcare de balerină, până când s-a prins cu mâinile de
buzunarul lui de la pantaloni. M-au trecut atunci toţi fiorii. Micuţa Betty râdea, iar eu am auzit din nou vocea fetiţei care mi-a ţinut companie lângă patul
de spital, într-o perioadă când cerul şi pământul se îngemănau pentru mine. Atunci am început să înţeleg. Mi-a revenit amintirea unei tinere femei, un spirit
energic şi frumos, care a dorit cândva să se încarneze pe pământ. Mi-am dat seama că era una dintre prietenele mele din lumea spirituală, a cărei energie şi
iubire m-au captivat atât de mult atunci. Îmi venea să plâng de fericire. Am înţeles că, datorită histerectomiei mele, ea nu s-a mai putut naşte ca un copil al

20
meu, dar a găsit totuşi o altă cale să vină la mine. Legătura spirituală dintre noi era extrem de strânsă, căci ne unea o prietenie care, în viziunea mea, durase
eternităţi la rând şi care va mai dura, fără îndoială, alte eternităţi.
Familia mea a crescut numeric ca urmare a acestor experienţe şi cei mai mulţi dintre copiii mei au plecat la casele lor. ªi-au creat propriile lor familii şi
au apucat-o fiecare pe propria lui cale de progres. Joe şi cu mine continuăm să-i ajutăm atât cât putem atunci când le este greu, dar suntem perfect
conştienţi că nu putem trăi niciodată în locul lor şi nici nu dorim aceasta. ªtim însă amândoi că şi ei sunt fiinţe cereşti, la fel ca şi noi, aflându-se aici pentru a
acumula cât mai multă experienţă. Nu îi putem feri de tristeţe, la fel cum nu le putem planifica bucuriile. Tot ce putem face este să fim o familie exemplară
pentru ei şi să îi iubim cât mai mult.
S-au mai întâmplat mult mai multe lucruri după noaptea de 19 noiembrie 1973, dar nu pot să le descriu în această carte. Mi-a luat 19 ani şi mult curaj
ca să mă decid să scriu chiar şi experienţele pe care deja le-am redat aici. Există un timp pentru toate; pentru cartea de faţă, timpul este cel prezent.
M-am mai întrebat din când în când oare ce misiune aş putea avea, dar nu am obţinut încă răspunsuri. Am continuat să-mi trăiesc însă viaţa în
lumina lui Iisus Cristos, acceptându-I din plin iubirea şi înţelepciunea în viaţa mea. Sper că voi reuşi să împlinesc tot ceea ce aşteaptă El de la mine.
Este foarte important să ne iubim cât mai mult unii pe alţii. Sunt foarte conştientă de acest aspect. Trebuie să fim foarte buni, toleranţi, generoşi. ªtiu
acum foarte foarte bine că nu există, pentru marea majoritate a oamenilor, bucurie mai mare decât cea pe care ţi-o aduce iubirea intensă şi profundă. Am
văzut în mod direct răsplata glorioasă la care conduce aceasta. Detaliile experienţelor noastre nu au altă importanţă decât în măsura în care ne ajută să
iubim cât mai mult. Tot restul este doar o anexă. Acesta a fost mesajul fundamental al Mântuitorului, pe care El mi l-a exprimat cu claritate: „Mai presus
de orice, iubiţi-vă cât mai mult unii pe alţii.“
Voi continua să fac şi eu aceasta.

NOTA TRADUCĂTORULUI: Este cât se poate de evident că MISIUNEA SPIRITUALĂ a acestei femei a fost aceea de a mărturisi despre REALITATEA
TAINICĂ A LUMII DE DINCOLO, întorcându-se din acea lume pentru a putea să facă aceasta.

21