1

CURS 3
TEHNOLOGIA PRELUCRĂRII METALELOR
PRIN DEFORMARE PLASTICĂ

1. Consideraţii generale asupra procesului de deformare plastică

Dacă asupra unui corp se exercită o forţă exterioară P, în corp apar tensiuni interne care
tind să modifice forma şi dimensiunile corpului.
Această modificare se numeşte deformare şi poate fi elastică (atunci când, după
înlăturarea forţelor exterioare, corpul revine la forma şi dimensiunile iniţiale), plastică sau
permanentă (atunci când, după înlăturarea forţelor aplicate, corpul rămâne deformat) şi de
distrugere.
Deformaţia absolută Δl , cea specifică ε şi cea relativă A, se determină pe baza relaţiilor
stabilite pentru un corp supus la întindere de forţa P:
Δl = lf − l0 (1)
Δl
ε= (2)
l0
Δl
A= 100 = 100ε [%] (3)
l0
unde: lf , l0 sunt lungimea finală, respectiv iniţială, a piesei.
În corpuri apare mai întâi deformaţia elastică, cu modificarea dimensiunilor reţelei
cristaline. Se respectă legea lui Hooke:
σ = Eε ⎡⎣N mm2 ⎤⎦ (4)

unde: σ este efortul specific ( σ = P S0 ⎡⎣N mm2 ⎤⎦ )

- P este forţa aplicată asupra corpului [N];

- S0 este aria secţiunii iniţiale a corpului [mm2];
E este modulul de elasticitate longitudinal
Depăşind o anumită limită a efortului elastic, încep să apară deformaţiile plastice, când
unele părţi ale cristalului se deplasează în raport cu altele şi nu mai revin la poziţia iniţială.
Nu se mai respectă proporţionalitatea din legea lui Hooke ( σ ≠ Eε ), iar deformaţia se
menţine.
Pentru fiecare material în parte, se poate trasa curba caracteristică a materialului,
cunoscută şi sub denumirea de curba lui Hooke. Această curbă a fost stabilită prin
încercări de laborator repetate, pe epruvete din materiale diferite, solicitate la întindere.
 2

Fig.1 Curba caracteristică a oţelului la încercarea de întindere

Curba caracteristică a materialului prezintă următoarele domenii:

- domeniul de proporţionalitate - este zona în care curba este o linie dreaptă,
tensiunile sunt proporţionale cu deformaţiile şi este valabila legea lui Hooke ( σp -
este limita de proporţionalitate)
- domeniul de elasticitate - este zona în care materialul se comportă în continuare
elastic ( σe - este limita de elasticitate); deoarece în realitate materialele nu sunt
perfect elastice, din punct de vedere tehnic se consideră că limita de elasticitate a
unui material se atinge atunci când, după descărcarea epruvetei, aceasta rămâne
cu o deformaţie permanentă de 0,01%; dincolo de această valoare se intră într-un
alt domeniu de comportare a materialului în care epruveta, după îndepărtarea
sarcinilor ce o întind, nu mai revine la dimensiunile iniţiale, ci rămâne cu o
deformaţie permanentă; acest domeniu este cunoscut sub denumirea de domeniu
plastic.
- domeniul de curgere - este zona în care deformaţiile cresc mai repede decât
tensiunile, ajungându-se ca, la o anumită valoare a forţei de întindere, deformaţia
epruvetei să crească fără ca forţa să crească sensibil, ceea ce corespunde curgerii
materialului ( σc - este limita de curgere); zona de curgere nu se observă la toate
materialele; în astfel de cazuri, ca limită de curgere tehnică se consideră tensiunea
normală căreia îi corespunde o alungire remanentă prescrisă εr = 0,2% . Această
valoare se numeşte limită de curgere remanentă.
 3

- domeniul deformaţiilor mari - este zona în care tensiunile normale cresc până la o
anumită valoare maximă, denumita rezistenta la rupere σR . Peste aceasta valoare
a tensiunii comportarea materialului se modifică din nou. Deformaţiile epruvetei se
concentrează într-un singur loc, pe epruvetă apare o gâtuire şi în acest loc se va
produce ruperea. Alungirea specifică la rupere εR se determina măsurând lungimea
finală a epruvetei L f şi lungimea iniţială a ei L 0 , conform relaţiei:

Lf − L0
εR = 100 [%] (5)
L0
Cunoaşterea curbei caracteristice a materialului folosit la executarea unei piese permite să
se stabilească valorile eforturilor unitare până la care poate fi solicitată piesa respectivă.
Aceasta limită a efortului unitar, stabilită şi dată în manualele tehnice pentru fiecare
material în parte, se numeşte efort unitar admisibil sau rezistenţa admisibilă ( σa ). În
practică, rezistenţa admisibilă se alege mai mică decât limita de proporţionalitate pentru a
se realiza o siguranţă în funcţionare cât mai mare a pieselor folosite, atât în ceea ce
priveşte posibilitatea ruperii cât şi chiar a unei deformări prea mari.
Procesul de deformare plastică are loc deci la valori ale efortului unitar peste limita de
elasticitate a materialului.
La prelucrarea prin deformare plastică metalele şi aliajele se deformează, în principal, prin
două mecanisme şi anume: alunecarea şi maclarea reţelelor cristaline.
Alunecarea în reţele cristaline constă în deplasarea în întregime a unei părţi de cristal în
raport cu alta pe plane de densitate maximă de atomi şi în direcţiile de alunecare pe care
atomii au aşezarea cea mai densă. La alunecare, deplasarea se face cu un multiplu întreg
de distanţe atomice şi pe un număr mic de plane atomice fără a se distruge coeziunea
dintre cele două părţi ale cristalului (fig.2)

Fig.2 Deformarea plastică prin alunecare a reţelei cristaline

În cazul deformării prin maclare, grăuntele maclat este alcătuit din două sau mai multe
părţi, care au reţele simetrice, una în raport cu cealaltă. La maclare, atomii se deplasează
pe distante mai mici decât un spaţiu interatomic, de aceea maclarea nu produce o
deformare permanentă mare (fig.3).

Fig.3 Deformarea plastică prin maclare

Procesul alunecării şi maclării are loc în salturi şi datorită reţelei cristaline şi fărâmiţării
cristalelor, materialul devine mai rezistent în locul deformat (se ecruisează).
Cu cât metalul este mai plastic, cu atât se prelucrează mai uşor prin deformare plastică.
 4

Plasticitatea se redă mai bine prin lungirea reală sau prin gâtuirea relativă ψ unde:

S0 − Sr
ψ= 100 [%] (6)
S0
unde: S0 este aria secţiunii iniţiale [mm2];
Sr este aria secţiunii la rupere [mm2].
Deformarea plastică este influenţată: de temperatură, de gradul de deformare plastică şi
de mărimea grăunţilor, de viteza de deformare, de starea tensională, de structura iniţială şi
compoziţia chimică.
a) Influenţa temperaturii
Prelucrarea metalelor prin deformare plastică poate fi realizată la rece sau la cald.
Deformarea la rece are loc la temperaturi sub 0,3Ttop (Ttop este temperatura de topire a
metalului, în K) şi se caracterizează prin creşterea durităţii şi a rezistentei la rupere şi prin
micşorarea ductilităţii. Această stare a metalului obţinută ca urmare a deformării se
numeşte ecruisare.
Deformarea la cald are loc la temperaturi care depăşesc 0,6Ttop, fapt ce permite ca
procesul de recristalizare să se desfăşoare în acelaşi timp cu cel de deformare. Odată cu
creşterea temperaturii se produce o apropiere a limitei de curgere de rezistenţa la rupere,
ceea ce măreşte domeniul de prelucrare.
Procesul de modificare a structurii şi proprietăţilor prin deformare plastică depinde
hotărâtor de temperatură. Astfel, la creşterea temperaturii, caracteristicile de rezistenţă
mecanică 1 se micşorează, iar cele de plasticitate 2 cresc (fig.4).

1, 2 curbele de variaţie ale caracteristicilor de rezistenţă,

respectiv a celor de plasticitate
Fig.4 Influenţa temperaturii asupra proprietăţilor mecanice

b) Influenţa gradului de deformare plastică şi a mărimii grăunţilor

Trecerea dintr-o stare ecruisată în una neecruisată, prin încălzire, se numeşte
recristalizare. La recristalizare se obţin grăunţi mari prin aglomerarea celor mici, adică are
loc creşterea grăunţilor şi sferoidizarea acestora. Cu cât diferenţa dintre dimensiunile
iniţiale ale cristalelor este mai mare, cu atât acest proces decurge mai repede.
Recristalizarea are loc, de fapt, în doua etape:
- recristalizarea primară - cristale mici, alungite, care revin la forma rotunjită
anterioară (grăunţi mici, neorientaţi);
 5

- recristalizare secundară - formarea grăunţilor mari în funcţie de creşterea

temperaturii.
În urma recristalizării unui metal, care a fost deformat puternic, este posibil să fie redate
aproape în întregime proprietăţile de plasticitate şi în acest fel el se va putea prelucra din
nou.

c) Influenţa vitezei de deformare

Pentru a determina dacă deformarea s-a produs la cald sau la rece trebuie ţinut cont şi de
viteza de deformare. Prin viteza de deformare se înţelege deformarea relativă care are loc
în unitatea de timp, astfel că viteza medie de deformare este dată de relaţia:
εm
Vdm = 100 [%] (7)
t
unde: εm este deformarea specifică medie;
t este timpul în care are loc deformarea [s].
Desfăşurarea proceselor de deformare plastică se află sub directa influenţă a vitezei, după
cum urmează:
- la viteze mici, deformarea are loc la temperaturi mai mari decât temperatura de
recristalizare.
- la viteze mari, fenomenul de recristalizare poate să nu se mai termine şi materialul
se va ecruisa parţial.
Astfel, din figura 5 se observă că la Vd2 > Vd1 materialul rămâne în stare ecruisată chiar la
încălzirea peste valoarea temperaturii de recristalizare.

Vd1, Vd2 - viteze de deformare a semifabricatului supus prelucrării

Fig.5 Influenţa vitezei de deformare asupra recristalizării

Pe măsura creşterii temperaturii viteza de recristalizare creşte, de aceea la deformarea

plastică la cald se folosesc temperaturi superioare valorii de recristalizare cu 100...500 oC.
Se măreşte astfel plasticitatea materialului şi se elimină ecruisarea.

d) Influenţa structurii iniţiale şi a compoziţiei chimice

După turnare, materialele prezintă trei zone caracteristice, din care cea mai favorabilă
pentru deformarea plastică este cea cu cristale echiaxiale cu orientare arbitrară. Această
 6

zonă se poate mări prin turnare la temperatură joasă, prin amestecare în timpul turnării
sau prin răcire lentă.
Dimensiunile grăunţilor şi structura lor interna influenţează puternic prelucrabilitatea prin
deformare plastică. La o granulaţie fină se ameliorează capacitatea de deformare plastică
datorita faptului că la curgerea metalului fiecare grăunte se deformează ca un cristal
separat. Deoarece fiecare grăunte se deformează neuniform în diferite direcţii, între doi
grăunţi învecinaţi apar forte elastice (tensiuni) în timpul deformării plastice. La cristalele
mici tensiunile nu depăşesc forţele de coeziune, în timp ce la cristalele cu granulaţie mare
neuniformitatea deformaţiei este aşa de mare încât poate duce la rupturi între diferiţi
grăunţi.
Metalele cu granulaţie mare, care la o încărcătura lentă manifestă o limită de elasticitate
scăzută, au fragilitate la sarcini dinamice. Acest lucru este important la prelucrarea prin
presiune, întrucât materialele cu granulaţie mare au tendinţa de fisurare la prelucrarea la
cald şi la rece.

2. LEGILE DEFORMĂRII PLASTICE

2.1 Legea volumului constant
În timpul procesului de deformare plastică la schimbări succesive ale formelor geometrice
ale materialului metalic variaţiile de volum se consideră neglijabile. Adică:
V0 = V1 = V2 = ... = Vn = ct. (8)
unde: V0, V1,...Vn sunt volumele metalului înainte, în timpul şi după deformarea plastică.
Dacă se consideră că metalul supus deformării are o formă paralelipipedică, atunci se
poate scrie:

h0 × l0 × b0 = h1 × l1 × b1 ⎡⎣mm3 ⎤⎦ (9)

unde: h0, l0, b0 reprezintă înălţimea, lungimea, lăţimea înainte de deformarea plastică;
h1, l1, b1 reprezintă înălţimea, lungimea, lăţimea după deformarea plastică.

2.2. Legea rezistenţei minime

În timpul deformării unui corp, particulele acestuia se vor deplasa în direcţia în care
acestea vor întâmpina rezistenţa cea mai mică şi nu obligatoriu în direcţia celor trei axe
principale perpendiculare între ele.

2.3. Legea similitudinii

În timpul deformării plastice lucrul mecanic W consumat pentru modificarea formei
geometrice a corpului asemenea (confecţionate din acelaşi material şi în condiţii identice)
este proporţional cu volumele V sau cu greutăţile corpurilor G:
W1 G1 V1
= = = a3
W2 G2 V2

În această situaţie şi forţele “P” necesare deformării sunt proporţionale cu secţiunile “A” ale
corpurilor asemenea:
 7

P1 A1
= = a2
P2 A2

Corpurile asemenea sunt corpuri la care raportul volumelor este egal cu cubul raportului
dimensiunilor liniare, iar raportul secţiunilor este egal cu pătratul raportului dimensiunilor
liniare.

2.4. Legea tensiunilor suplimentare

La deformarea plastică straturile corpului se deformează inegal, au tendinţa de a-şi
modifica dimensiunile în mod diferit. Acestei tendinţe i se opune integritatea corpului astfel
încât, în afara tensiunilor principale datorate forţelor exterioare, în corp apar şi tensiuni
suplimentare, care se echilibrează reciproc. Aceste tensiuni suplimentare pot fi tensiuni de
gradul l (între porţiuni mari ale corpului), de gradul II (între grăunţi) şi de grad III (în
interiorul grăuntelui).
După îndepărtarea cauzei care a provocat deformarea plastică, tensiunile principale
dispar, în timp ce tensiunile suplimentare rămân însă în corpul deformat sub forma de
tensiuni remanente.

3. PRELUCRAREA METALELOR ŞI ALIAJELOR PRIN DEFORMARE PLASTICĂ

Deformarea plastică este metoda de prelucrare aplicată metalelor şi aliajelor în scopul
obţinerii unor semifabricate sau produse finite. Deformarea materialelor este permanentă,
fiind realizată în stare solidă la cald sau la rece.
Metoda prezintă o serie de avantaje, dintre care se amintesc:
- se obţin produse cu proprietăţi mecanice superioare celor turnate;
- se obţine o structură cu cristale fine;
- consum minim de metal;
- precizie mare;
- posibilitatea realizării unor piese cu forme complexe.
Dintre marile dezavantaje ale metodei se amintesc costul ridicat al maşinilor şi instalaţiilor
şi utilizarea unor forţe mari de deformare.
Prelucrarea prin deformare plastică are o aplicabilitate din ce în ce mai largă deoarece
piesele şi subansamblurile sunt tot mai solicitate din punct de vedere mecanic.
Principalele procedee de prelucrare prin deformare plastică folosite la scară industrială
sunt: laminarea, trefilarea, forjarea, matriţarea şi extrudarea.