SOCIOLOGIA COMUNICĂRII

CURSUL 1

1. COMUNICARE ŞI TEORIA INFORMAŢIEI

1. Procesul comunicării
Comunicarea umană e plină de probleme şi dificultăţi. Deseori auzim ,,nu am
înțeles”, ,,nu ştiu despre ce e vorba” etc. De câte ori scriem sau vorbim, încercăm să convingem
pe cineva, să explicăm, să influențăm sau să educăm prin procesul de comunicare, urmărind 4
scopuri/obiective principale:
- să fim receptați/auziți/citiți;
- să fim înțeleşi;
- să fim acceptați;
- să provocăm o reacție, adică o schimbare de comportament/atitudine.

Limba este un cod pe care îl folosim pentru a ne exprima gândurile, un cod ce poate fi
descifrat doar dacă atât E, cât şi R conferă aceeaşi semnificație simbolurilor utilizate, deci
cuvintelor care reprezintă lucruri şi idei. De obicei, cuvintelor li se conferă înțelesuri variate, mai
mult sau mai puțin vagi atunci când sunt folosite. Înțelesul pe care li-l dăm rezultă din modul în
care interceptăm lumea înconjurătoare pentru că fiecare dintre noi o vede şi o înțelege diferit.
Individualitatea noastră este deci principala barieră în calea unei bune comunicări. E adevărat că
în cursul procesului de învățare a limbii materne am fost obişnuiți să atribuim din comoditate
acelaşi înțeles cuvintelor ca şi adulții care ne înconjurau în acel moment. Totuşi, nu trebuie să
uităm că legătura cuvânt obiect desemnat e o pură convenție interumană. Lucrul poate fi acelaşi,
dar denumirea lui depinde de modul care îl numeşte comunitatea din care faci parte.
Cuvintele ,,concrete” (ce denumesc lucruri accesibile simțurilor) - dificultățile de
comunicare dispar sau sunt atenuate dacă ambii interlocutori au luat contact prealabil cu
obiectele respective. Pentru cuvintele ,,abstracte” (senzații, idei, sentimente, emoții), sensurile ce
sunt ataşate reprezintă rezultatul experienței personale anterioare (aici intervin de obicei
gesturile, mimica).
În procesul comunicării există o multitudine de factori ce pot cauza probleme:
1. diferențele de percepție - țin de experiența noastră anterioară şi variază în funcție de
vârstă, naționalitate, cultură, educație, sex etc;
2. concluziile grăbite - când înțelegem ceea ce vrem să înțelegem sau ceea ce putem să
înțelegem, eludând astfel realitatea în sine;
3. stereotipiile - dacă am cunoscut un obiect/fenomen, extindem asupra tuturor celor mai
mult sau mai puțin înrudite prima experiență;
4. lipsa de cunoaştere - trebuie să se încerce în permanență atenuarea diferenței de nivel
de cunoaştere între persoanele implicate în procesul comunicării;
5. lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul transmis;
6. dificultăți de exprimare şi lipsă de încredere în forțele proprii pot duce la dificultăți de
exprimare;
 7. emoțiile - dacă sunt foarte puternice, pot bloca aproape complet comunicarea;
8. personalitatea - fenomenul de ,,ciocnire” a personalităților, provenit din aroganță,
încăpățânare etc, poate bloca procesul de comunicare;
9. ascultarea - activitățile comunicaționale sunt grevate în principal de două prejudecăți:
Prima porneşte de la evaluarea discursurilor ținute improvizat, rezultatul fiind condiționat de
capacitatea oamenilor de a transmite eficient informația. Testele au arătat că o persoană obişnuită
îşi poate aminti numai 50% din ceea ce a ascultat dacă e întrebată imediat şi numai 25% după 2
luni. A doua prejudecată spune că, pe măsură ce avansăm în funcție, ne dezvățăm să ascultăm şi
să receptăm mesaje, apărând şi dezvoltându-se tendința de a spune ce şi cum să se facă. De fapt,
lucrurile nu stau deloc aşa. Studiindu-se cum îşi petrec ziua cei aflați în posturi de conducere,
prin înregistrarea activităților acestora la intervale de la 2 la 15 minute. pe o perioadă de 2 luni,
s-a constatat că 7 minute din 10, aceştia şi le petrec într-o formă de comunicare şi anume: 9% din
timp scriu, 30% din timp vorbesc, 16% din timp citesc şi 45% din timp ascultă.
Cel mai bun mod de a obține o bună ascultare e acela de a te concentra, putând fi folosite
următoarele metode:
a) fiți pregătiți să ascultați gândindu-vă mai mult la ceea ce doreşte vorbitorul să
comunice şi încercând să interpretați corect mesajul transmis;
b) fiți interesați, căutând în permanență ceva ce vă poate fi util în mesajul receptat;
c) arătați-vă interesați
d) eliminați prejudecățile, nu vă faceți o idee greşită despre mesaj, judecând pripit
personalitatea vorbitorului după cum arată sau după cum se îmbracă;
e) urmăriți în primul rând ideile principale, deosebind faptul de principii, exemplul de
idee, dovada de argument;
f) ascultați mesajul în mod critic şi imparțial;
g) ascultați cu atenție, deoarece atenția poate fi fluctuantă şi selectivă;
h) luați notițe, faceți o schiță cu ideile principale ale mesajului transmis şi cu exemplele
cele mai ilustrative;
i) ajutați vorbitorul prin gesturi discrete cu semnificația: ,,am înțeles” şi de încurajare
care să nu-i perturbe însă şirul ideilor;
j) nu întrerupeți vorbitorul, dați dovadă de cât mai mult autocontrol.
3) Funcțiile mesajului - Problematica comunicării se pune pornind de la 5 întrebări
fundamentale: cine?, ce spune?, prin ce mijloc?, cui?, cu ce efecte?. Din acest punct de vedere,
actul comunicării poate fi reprezentat astflel:

E M Mt R I

M - mesaj
Mt - mijloc de trensmitere
R - receptor
I - impact

Dacă studiem actul comunicării prin analogie cu teoria informației, obținem următoarea
schemă, pornind de la alte 5 elemente: E, R, Canal, Cod, Mesaj.
 E codare M decodare R

Schema nu e considerată însă suficientă, deoarece ea nu include returul informației

(feedback-ul). Schema considerată completă arată astfel:

referent bruiaje referent

E codare decodare R
M

canal
feedback

Emițătorul unui mesaj desemnează sursa emiterii, care poate fi o maşină, un animal, un
individ sau un grup;
Receptorul e destinatarul mesjului;
Mesajul e conținutul comunicării, alcătuit din ansamblul semnelor perceptibile care vor
stimula receptorul şi-i vor aduce informația;
Canalul permite transmiterea informației de la emițător la receptor, fiind calea pe care
circulă mesajul. Poate fi un mijloc fizic, care stimulează receptorul (sonor, vizual, tactil etc.) şi
ale căror caracteristici vor determina constrângerile şi limitele transmiterii mesajului.
Codul realizează, prin procesul de încifrare (codare), transformarea informației în semne
reperabile.
Decodarea e posibilă doar dacă receptorul percepe şi identifică semnele transmise şi
înțelege regulile care le combină pentru a le retransforma în informaţii.
Bruiajul - cuprinde toate fenomenele parazite care pot denatura mesajul şi pot face
înţelegerea acestuia dificilă. Aceste bruiaje provin de obicei de la interferarea mai multor mesaje
simultane, dar include şi toate perturbările apărute între emitere, codare şi receptare/decodare.
Referentul - se raportează la toate elementele situaţiei şi contextului care l-au făcut pe
emiţător să-şi formuleze mesajul.
Disonanţa cognitivă - E şi R nu folosesc acelaşi sistem de referinţă.

Skinner distinge 2 tipuri de mesaje:

1) cele care consistă în a acţiona asupra mediului, în special asupra unei persoane (cerere,
întrebare, ordin etc);
2) cele care consistă în a se încadra şi a se face reperat în mediu, etichetând diferitele
obiecte şi evenimente.

R. B. Zajonc - propune o clasificare a comunicării în trei categorii:

1) comunicare incidentală - în care E nu vrea sau nu e conştient că transmite o informaţie;
2) comunicarea care îi consumă emoţional atât pe E, cât şi pe receptor, profund implicaţi
afectiv în mesaj;
3) comunicarea instrumentală - care răspunde unui scop şi e modelată de către E special
pentru atingerea acestui scop.
 Funcţiile mesajului (după Jacobson)
a) Funcţia expresivă - e centrată pe E, exprimându-i atitudinea în raport cu conţinutul
mesajului şi cu situaţia şi marcând subiectivitatea E. E o funcţie centrată pe ,,EU” (E).
b) Funcţia conativă - e orientată spre receptor, asupra căruia mesajul acţionează printr-o
cerere, un ordin, o impunere (ex.: mesajul publicitar, propaganda etc). E o funcţie centrată
pe ,,TU” (R).
c) Funcţia referenţială - centrată pe referent, deci pe obiectul la care se referă comunica-
rea şi căruia îi descrie caracteristicile (ex.: discursul şiinţific, informaţia obiectivă etc). E o
funcţie centrată pe ,,EL” (Referent).
d) Funcţia fatică - include părţile de mesaj destinate a păstra legătura permanentă pe toată
durata comunicării între E şi R. Această funcţie joacă un rol important în toate modalităţile de
comunicare: rituri, ceremonii, discursuri, conversaţii zilnice etc. În cadrul acestei funcţii,
informaţia transmisă trece în plan secund, importantă este păstrarea legăturii (canalul).
e) Funcţia metalingvistică - e centrată pe cod şi pe utilizarea acestuia referindu-se deci la
cuvine şi la toate celelalte semne care servesc ca suport comunicării (ex.: dicţionarele).
f) Funcţia poietică - pune în evidenţă latura palpabilă a semnelor, incluzând (codul) tot
ceea ce ajută la transmiterea mesajului şi receptarea lui corectă, aducând un sens suplimentar
(ex.: figurile de stil).
Toate aceste funcţii coexistă în cadrul unui mesaj; ele nu se exclud una pe alta, fiind
prezente în toate tipurile de comunicare, dar în funcţie de tipul concret, una din funcţii e
privilegiată, iar celelalte ocupă locuri mai mult sau mai puţin importante. Cronologic, funcţia
fatică şi cea metalingvistică sunt primele care se stabilesc în orice mesaj.

4. Incertitudine şi informaţie
În teoria informaţiei, cantitatea de informaţii pe care o transportă fiecare unitate de cod
într-un anumit mesaj poate fi exprimată după probabilitatea de apariţie a unui cuvânt în mesaj,
probabili-tate care se referă la frecvenţa de utilizare a fiecărui cuvânt într-un inventar finit de
unităţi de cod (ex.: vocabularul limbii române). Există astfel un raport invers proporţional între
frecvenţa de utilizare şi informaţia pe care o aduce un cuvânt; când frecvenţa e mare, informaţia
se diminu-ează şi viceversa.
Informaţia poate fi, deci, prezentată ca o reducere a incertitudinii asupra unui subiect.
Mesajul va fi cu atât mai valoros cu cât probabilitatea sa de apariţie e mai mică. Totuşi, dacă
semnele, cuvintele folosite sunt mult prea neaşteptate, neuzuale, prea noi sau prea vechi sau dacă
topica şi sintaxa folosite sunt ciudate şi neobişnuite, mesajul devine dificil sau chiar imposibil de
înţeles, obosind receptorul.
Deci pentru a putea fi înţeles, un mesaj trebuie să prezinte un echilibru între previzibil şi
imprevizibil.
5. Sens şi informaţie. Informaţie redundantă
Trebuie să distingem între informaţie şi sens. Dacă mărimea informaţiei adusă de un
cuvânt poate fi calculată în funcţie de probabilitatea sa de apariţie, sensul e mult mai
imprevizibil. În mesajele dintre oameni trebuie studiată competenţa receptorului de a interpreta
mesajul spre deosebire de mesajele între maşini, unde sensul e sinonim cu informaţia, totul
depinzând aici doar de capacitatea de stocare a informaţiei. În cazul oamenilor, sensul
informaţiei poate varia în funcţie de mai mulţi factori: situaţia concretă, abilitate, competenţă,
inteligenţă, strategia participanţilor, procesul comunicării. De aceea, teoria informaţiei din
cibernetică poate ajuta la explicarea comunicării interumane, dar nu I se poate substitui acesteia.
Pe lângă subiectivitatea tipic umană ce nu poate fi cuantificată, trebuie să ţinem cont şi de
existenţa modalităţilor de comunicare .............................................................................................
mai pot fi nici ele introduse într-o codare logico-cibernetică. Similar comunic[rilor telefonice, şi
cele umane au un cost. Cu cât mesajul e mai lung şi mai complex, deci canalul de comunicare e
folosit un timp mai îndelungat, cu atât costul va fi mai mare. Cu cât frecvenţă de utilizare e mai
mare pentru un cuvânt sau o expresie, o titulatură, cu atât va creşte tendinţa de a diminua costul
utilizării prin prescurtare sau simplificare.
Costul e foarte mare în frazele lungi şi complexe. Acest cost elevat atrage după sine
oboseala receptorului şi scăderea dramatică a capacităţii sale de a recepta corect mesajul. De
asemenea, în procesul de comunicare interumană, unde bruiajele şi pierderile de informaţie sunt
mari, eficacitatea receptării este la fel de importantă ca şi costul. Aceasta depinde de mai mulţi
factori, în primul rând de frecvenţa de utilizare a cuvintelor. Astfel, cu cât un cuvânt e mai rar
utilizat, cu atât gradul de inteligibilitate al mesajului care îl conţine scade. Pentru a se asigura o
recepţie de bună calitate, informaţia esenţială poate fi repetată în interiorul unui mesaj, devenind
astfel redundantă. În teoria informaţiei, redundanţa măsoară excedentul de semne în raport cu
numărul minim care era necesar pentru a coda aceeaşi cantitate de informaţie.
Redundanţa e necesară în comunicarea interumană, unde ea întăreşte ineligibilitatea
mesajului şi îi măreşte impactul, deşi astfel creşte costul transmisiei, ea devenind mai lungă.
Necesitatea existenţei redundanţei e dată de incertitudinea asupra calităţii recepţiei, asupra
înţelegerii corecte a sistemului referenţial, a codului sau a obiceiurilor emiţătorului. De
asemenea, redundanţa constitue un factor important al eficacităţii pedagogico-educaţionale.
Trebuie precizat că în comunicarea interpersonală, în care interlocutorii se pot vedea sau
măcar R îl poate vedea pe E, anumite coduri utilizate sunt redundante în mod natural (gestul
accentuează informaţia transmisă verbal).

CURSUL 2
COMUNICAREA NON-VERBALĂ

1. Comunicarea în lumea animală

Societăţile animale ne ajută să descoperim interacţiuni ce nu se bazează pe un cod verbal.

De fapt, codurile utilizate în comunicările dintre animale sunt elemente de comportament,
strigăte, gesturi, poziţii ce se regăsesc în întreaga lume animală şi chiar, într-o anumită măsură,
în comportamentele umane. Aceste observaţii ne aduc în atenţie şi alte forme de schimburi de
informaţii căci foarte des limbajul utilizat în comunicarea umană ne face să pierdem din vedere
importanţa instrumentelor aşa numite ,,primitive” ce totuşi sunt prezente constant în toate
relaţiile de intercomunicare.
Pentru a studia schimburile de informaţii şi sisteme de comunicare la animale trebuie, în
primul rând, studiate minuţios comportamentele acestora, pentru a stabili gama completă a
gesturilor, strigătelor şi tuturor celorlalte componente, manifestări ce fac parte din procesul de
schimb de informaţii. Plecând de la acest repertoriu compus din totalitatea semnelor vizuale,
auditive, olfactive şi tactile ce depind direct de înzestrarea anatomo-fiziologică a animalului,
putem prezenta ,,lexicul animal”, adică totalitatea codurilor utilizabile nemijlocit şi ale căror
combinaţii constitue articularea sau ,,sintaxa” mesajului.
Trebuie studiat de asemenea mediul de viaţă al animalului pentru a desprinde condiţiile în
care se desfăşoară comunicarea, pentru a-i cunoaşte starea fiziologică, lucruri ce determină
motivaţiile emiţătorului şi de asemenea, trebuie să observăm reacţiile animalului receptor pentru
a înţelege funcţiile mesajului. Comportamentele animale presupun deci, existenţa unui schimb de
stimuli interindividuali (semnale specifice speciei) care se articulează într-o manieră precisă şi
coordonează comportamentele diferiţilor ,,actori”.
Aceste semnale specifice, numite ,,declanşatori sociali” sunt în fapt proprietăţi (forme,
culori, etc) ce servesc la obţinerea unui răspuns din partea unui alt individ ce de obicei aparţine
aceleiaşi specii.
Aceste semnale corespund mecanismului înnăscut de declanşare asupra căruia acţionează.
Ele sunt suporturile comunicării, fiind înscrise în codul genetic al speciei şi asigurând astfel
continuitatea interrelaţionării în interiorul grupului, deci regularizarea şi chiar supravieţuirea
societăţii animale.
Concluzie: comunicările între animale depind în primul rând de echipamentul anatomo-
fiziologic ce determină scala informaţiilor perceptibile. Acest echipament ce diferă în funcţie de
specie, defineşte lumea perceptibilă, atât cât poate fi reprezentată de către un om mai degrabă
egocentric. Pentru toate speciile animale, codurile sociale sau declanşatorii sociali sunt specifice
fiecărei specii în parte, ei sunt fie înnăscuţi, fie presupun o perioadă de învăţare, ale cărei condiţii
sunt însă determinate tot prin codul genetic.
Dacă animalul se găseşte în condiţii motivaţionale adecvate: foame, reproducere, el va
răspunde imediat semnalelor emise prin comportamentele celorlalţi. Toate aceste semnale sunt
deci legate de aici şi de acum, deci de situaţie, şi de nevoile animalelor.
Semnalele posedă o funcţie expresivă neputând evoca un element situat în afara situaţie
date. În acest sens, semnalele din lumea animală sunt inferioare limbajului simbolic ce permie
distanţarea de evenimentul concret.
Comunicările interanimale ne arată că acest proces complex de raporturi interindividuale
stimulează şi corpul, implică gestică, mimică şi expresivitate. Deşi la om este dificil să pui în
evidenţă declanşatori sociali la fel de eficace ca în lumea animală, se poate observa că în
comportamentele zilnice indivizii folosesc anumiţi declanşatori, mai ales vizuali.
Aceste comportamente constiue declanşatori sociali ce au în primul rând caracter sexual,
de multe ori inconştient pentru subiecţi. Asfel individul, cu ajutorul corpului său le poate
comunica semenilor informaţii de care el nu e întotdeauna conştient, dar care fac parte din
coportamentul său comunicaţional.
Aceste similitudini cu lumea animală ne arată importanţa procesului de învăţare în
comportamentele umane, unde semnul socialului acoperă modalităţile de acţiune ancestrale, al
căror ritual provine din lumea animală.

2. Ritual şi comunicare

Comportamentele rituale, prin utilizarea diverselor semne de recunoaştere au fost

adeseori puse în legătură cu anumite comportamente umane: strângerea mâinii, aplecarea capului
pentru a saluta sunt gesturi ce răspund aceloraşi principii ca în comunicarea animală. Cel mai
bine aceste comportamente rituale se observă la copii. Dacă adulţii le maschează deseori prin
discursul verbal, la copii el se observă foarte uşor. Un copil de 2 ani, în comunicarea cu alţi copii
de aceaşi vârstă ne arată pe de o parte comportamente sociale pozitive: alintare, acceptare, iar pe
de alta, comportamente sociale negative: ameninţările.
ex.: la 18 luni, copilul simulează muşcătura, la 2 ani îşi proiectează capul înainte şi cu
gura deschisă emite un sunet puternic, ameninţător, fără a mai încerca să muşte; între 2-3 ani,
comportamentul ameninţător devine mai simbolic, copilul ridică braţul, îl aruncă înainte, cu
palma întoarsă spre cel ameninţat. Dacă cel ameninţat dă un răspuns ritualizat de împăcare
(surâs, capul plecat pe un umăr) el e imediat imitat de către copil care se calmează, ameniţarea e
astfel dezamorsată.
Toate aceste ritualuri constituie reguli necesare vieţii sociale. Copiii care nu le respectă
sunt excluşi din grup. Astfel, copilul e obligat să înveţe acelaşi limbaj ce formalizează relaţia
între membrii grupului.
Prin mimetisme el învaţă acele gesturi rituale cu care poate comunica şi se poate face
acceptat de ceilalţi membri. Această sensibilitate la comunicare non-verbală explică parţial
intuiţia copiilor în raport cu adulţii cărora le percep foarte repede intenţiile şi sentimentele.
Cu vârsta, aceste mijloace de expresie se atenuează, dar rămân prezente în limbajul non-
verbal.

3. Comportamentul non-verbal

Acesta pare a avea ca funcţie principală să ne informeze asupra stării afective a

emiţătorului. Atitudinea sa emoţională, motivaţională şi cognitivă e direct reperabilă prin toate
elementele non-verbale subordonate comunicării în interacţiunea dintre emiţător şi receptor.
Gestul, mimica accentuează în foarte multe moduri enunţul lingvistic jucând rolul unor regulatori
comunicaţionali
Informaţia non-verbală are un impact imediat, indiferent că ea este conştientă sau
inconştientă, intenţionată sau nu, ea este foarte greu contrazisă de comunicarea verbală.
Informaţiile non-verbale sunt, de asemenea, mai complexe şi mai nuanţate. Efectul de contrast
permite formularea unor stări de spirit sau sentimente greu de exprimat prin cuvinte. Stăpânirea
elementelor non-verbale e şi foarte dificilă. Nu oricine poate avea o mimică şi gestică adecvată.
Aceste elemente sunt inferioare limbajului în sensul că ele sunt restrânse la locul şi momentul
acţiunii în limbajul non-verbal, subiectul e în întregime ancorat în prezent, el e fascinat de
prezent fără a putea controla intelectual totalitatea semnelor emise.
Vocea transmite câteodată un ansamblu de informaţii asupra personalităţii şi stării de
spirit a emiţătorului. Se pot astfel distinge: 1) caracteristici sonice (modularea înălţimii tonului,
intensitatea, timbrul sau accentul folosit; 2) sunetele extralingvistice (râsul, respiraţia, suspinele,
bâlbâielile); 3) repetarea accidentală a anumitor sunete (ă..., î...) care marchează, de obicei,
nesiguranţa, neliniştea sau teama; 4) intonaţia folosită; 5) ritmul sau debitul pronunţării
cuvintelor, structurarea în timp a mesajului şi tăcerii.
Spaţiul personal
Fiecare dintre noi, din dorinţă de a câştiga un teritoriu personal e înconjurat de spaţiul
personal care reprezintă distanţa de la care suntem pregătiţi să interacţionăm cu alţii. Această
distanţă poate fi modificată în funcţie de cât de bine cunoaştem persoana cu care interacţionăm
şi în funcţie de activitatea sau tipul de comunicare în care suntem împlicaţi. Acest spaţiu personal
e, în general, împărţit în patru tipuri de distanţe, fiecare dintre ele posedând o zonă apropiată şi o
zonă îndepărtată:
 1) Distanţa intimă: a) zona apropiată (de contact, de atingere) e rezervată întâlnirilor cu
caracter sexual, întâlnirilor cu prietenii foarte apropiaţi şi pentru copii. Aici putem include
luptele sportive sau bătăile. În cultura europeană, se acceptă această apropiere între femei, între
femeile şi bărbaţii aflaţi în relaţii intime, dar e considerată jenantă, nepotrivită şi chiar imorală
între bărbaţi sau între bărbaţi şi femei care nu sunt în relaţii intime. b) zona îndepărtată (1/2
metri) se practică între cei destul de apropiaţi pentru a-şi strânge mâna la întâlnire, dar
inacceptabil pentru aceia care nu sunt în relaţii intime. În anumite situaţii, această zonă poate fi
încălcată (ex.: în lift) dar prin alte comportamente trebuie transmise mesaje de regret şi
neintenţie.
2) Distanţa personală: a) zona apropiată (0,5-0,8 metri) e distanţa rezervată pentru cei
care ne sunt apropiaţi; b) zona îndepărtată (0,7-1,3 metri) e limita dominaţiei fizice. Oferă un
anumit grad de intimitate pentru discuţiile personale. Doi oameni care se întâlnesc pe stradă pot
vorbi de la această distanţă, dar la o petrecere distanţa va fi redusă.
3) Distanţa socială: a) zona apropiată (1,2-2 metri) e utilizată pentru discuţii, afaceri sau
conversaţii ocazionale. Această distanţă poate fi folosită pentru a indica dominarea,
superioritatea sau puterea fără a mai fi nevoie de rostirea altor cuvinte (relaţia cu un nou prieten);
b) zona îndepărtată (2-3,5 metri) e folosită pentru relaţii sociale şi de afaceri. Zona îndepărtată
permite o mai mare libertate de comportament şi mai e folosită de cei aflaţi în relaţii intime
pentru a se relaxa.
4) Distanţa publică: a) zona apropiată (3,5-8 metri) e indicată pentru întâlniri de
informare (director-muncitor); zona îndepărtată (+8 metri) e de obicei rezervată pentru politicieni
şi alte persoane publice şi are scopul de a le asigura protecţia şi de a le sublinia dominaţia. De
multe ori, e folosit un podium.
Atingerea
E în strânsă relaţie cu ideea de spaţiu personal. E probabil cea mai veche formă de
comunicare şi e folosită de copiii mici când încă nu sunt în stare să comunice verbal. Adulţii
sunt, în general, foarte precauţi când folosesc atingerea ca mijloc de comunicare. În situaţii
dramatice, ea poate fi una dintre metodele cele mai bune pentru a arăta simpatia sau protecţia.
Atingerea ca formă de comunicare diferă în funcţie de spaţiul naţional în care e folosită.
Mişcările corpului
În general, aceste semnale non-verbale sunt folosite pentru a controla sau sincroniza
discuţia cu altă persoană. Sunt folosite în general ca semn de încurajare sau pentru a semnala
dorinţa de a interveni în discuţie.
Expresia feţei
Dintre toate mişcările trupului, expresia feţei poate fi ţinută cel mai bine sub control. Faţa
unei persoane poate furniza continuu un comentariu al reacţiei la mesajul emis (aprobare, ironie,
furie, etc), iar vorbitorul poate înţelege adevăratele sentimente ale interlocutorului studiindu-i
expresiile feţei. Toate acestea vor putea fi deduse din relaţia cuvinte rostite - alte mişcări ale
corpului, care sunt mai evidente şi comunică adevăratele sentimente, fiind mult mai greu de
controlat.
Mişcarea ochilor
În contrast cu cu alte semnale ale corpului, mişcarea ochilor are un efect foarte puternic.
În general, aceste mişcări sunt greu de controlat, ele fiind mesaje pe care le recepţionăm aproape
fără a fi conştienţi. Mişcarea ochilor îndeplineşte un număr important de funcţii în interacţiunea
socială. Când doi oameni sunt antrenaţi într-o discuţie, ei se privesc în ochi intermitent. De
obicei, aceasta se întâmplă în 25 până la 75% din timpul discuţiei. Durata şi intensitatea unei
priviri variază: la oameni, tendinţa de a-şi privi interlocutorul e de două ori mai mare decât cea
de a asculta sau de a vorbi (interlocutorului).
Gesturile
Sunt moduri obişnuite de comunicare non-verbală. Foarte mulţi oameni au tendinţa de
a ,,vorbi cu mâinile”.

4) Concordanţe şi discordanţe între codurile verbal şi non-verbal

Codul verbal are ca obiectiv transmiterea unui conţinut cu valoare informaţională; codul
non-verbal e utilizat cel mai des pentru a menţine relaţii interpersonale. Acest cod non-verbal
este direct simţit de de interlocutor şi constitue prima impresie sub care este înscris conţinutul
verbal, astfel întărit sau atenuat. Conform cu personalitatea proprie, fiecare individ e mai mult
sau mai puţin sensibil la semnele non-verbale. Astfel persoanele emotive, anxioşii, introvertiţii,
vor fi foarte sensibili, în timp ce la celălalt pol - delincvenţii, psihopaţii - vor fi aproape
insensibili. Dacă între sistemul verbal şi cel non-verbal există convergenţă şi concordanţa,
impactul mesajului e mai puternic şi recepţionarea lui mai bună. Dacă există o discordanţă între
cele două sisteme, contradicţia produce un efect perturbator. Receptorul va fi dezorientat, sensul
mesajului va fi schimbat şi devine preponderent conţinutul non-verbal.Într-o informaţie, două
afirmaţii contra-dictorii vor crea o confuzie. Repetarea acestei discordanţe poate atrage după
sine, mai ales în cazul copiilor, o negare a realităţii şi poate antrena o închidere în sine şi
importante tulburări de de afectivitate. Din punct de vedere expresiv, concordanţa verbal - non-
verbal trebuie să fie imediată, dar tulburările de personalitate pot produce distorsionări ale
mesajului. Aspectul inconştient al anumitor dorinţe refulate la nivelul discursului raţional îl pot
face pe individ să reacţioneze necontrolat, pentru că e mai dificil de controlat corpul decât
cuvântul, dar şi invers: discursul, cuvântul, mai ales în cursul tratamentelor psihiatrice şi
psihoanalitice pot modifica un simptom şi pot reduce tensiunea, vindecând astfel corpul. Astfel,
registrul verbal şi cel non-verbal interacţionează. Dorinţele şi reacţiile corpului se înscriu în
limbaje. Prin vorbire, corpul nostru se poate exprima, îşi poate imprima marca proprie.

CURSUL 3
COMUNICARE ŞI LIMBAJ

1. Semiologia

Orice act de comunicare umană sau animală se bazează pe o stimulare senzorială.

Recepto-rul înregistrează un suport perceptibil a cărui natură e variabilă şi o informaţie, un sens,
o semnificaţie. Semnul poate fi considerat ca fiind suportul perceptiv şi cea mai mică unitate care
are un sens în cadrul unui cod dat. Semnul e compus dintr-un element perceptibil, semnificantul
şi un element conceptual imperceptibil - semnificatul. Relaţia dintre semnificant şi semnificat e
semnificaţia. Un semn nu funcţionează decât pentru o categorie delimitată de întrebuinţare,
definită fie prin specie, fie ptin convenţie. Acest grup redus poate fi alcătuit şi dintr-o singură
persoană. Un semnificant care nu semnifică e un simplu obiect. Un semnificat care nu are un
semnificant, iarăşi nu există, e de negândit; deci relaţia de semnificare presupune ca
semnificantul să fie diferit de obiectul pe care trebuie să-l evoce şi că orice semnificat trebuie să
aibă în spate un semnificant.
 Semiologia este ştiinţa generală a sistemelor de semne sau simboluri cu ajutorul cărora
oamenii comunică între ei. După relaţiile de semnificare ale semnului cu realitatea, se disting trei
niveluri diferite de semne:
1) iconul sau imaginea
2) indicaţia sau indicatorul
3) simbolul

1) Iconul (imaginea) e modul cel mai simplu de a recunoaşte un obiect prin

reprezentarealui însuşi sau prin construirea unei reprezentări a acestui obiect (desen, schemă,
fotografie). Iconul e întotdeauna o reprezentare senzorială a obiectului. Între imagine şi obiect
există o relaţie de asemănare care se impune simbolurilor. Imaginea trimite întotdeauna la
caracteristicile proprii obiectului, deci la proprietăţile şi calităţile acestui obiect. Obiectul poate fi
înţeles în mod direct, dacă reprezentarea sa prin imagine e fidelă. O hartă geografică sau o curbă
a productivităţii muncii relevă un astfel de raport de imagine.
Existenţa unei legături naturale între obiect şi imagine generează cel mai simplu mod de a
comunica o experienţă: reproducerea unui gest, a unei intonaţii a vocii sau realizarea unui
desenau, de multe ori, un impact mai mare asupra receptorului decât un discurs de durată. De
fiecare dată când un astfel de raport de asemănare e evocat, discursul are mai multă forţă, sub
condţia ca orice ascultător să recunoască această reprezentare ca fiind caracteristică obiectului
evocat.
2) Indicatorul. Un nor de fum ne duce cu gândul la prezenţa focului pentru că experienţa
ne demonstrează că nu poate exista fum fără foc. De asemenea, urma unui pas pe nisip
semnalează prezenţa unui om sau a unui animal, în timp ce accelerarea pulsului indică în mod
clar existenţa unei stări febrile în organism. Indicatorul face astfel legătura între semnifiant şi
ceea ce semnifică acesta. El e suportul obiectiv al unei informaţii şi decurge în mod direct din
ceea ce l-a produs. Fumul nu devine un indicator decăt în momentul în care focul nu mai e
vizibil. Indicatorul trimite deci la o realitate care nu e direct perceptibilă şi numai experienţa
personală care face relaţionarea acestui indicator cu realitatea îi oferă acestuia statutul
semiologic. La nivelul E, indicatorul poate fi voluntar sau involuntar, dar informaţia pe care o
aduce va depinde întotdeauna de experienţa R, care trebuie să fie capabil să repereze şi să
regăsească semnificaţia. Astfel, doctorul, ştie să vadă semnele unei boli, iar comerciantul
semnele bogăţiei clientului său. Sensibilitatea la diferiţi indicatori e relativă; dacă unii dintre
aceştia se impun în mod natural, alţii impun o perioadă de învăţare care, de cele mai multe ori va
depinde de preocupările personale ale R.
3) Simbolul. Etimologia cuvântului evocă un obiect tăiat în două, din care fiecare parte
conservă o jumătate înainte de a o transmite urmaşilor. Cele două părţi reînsumate servesc la
recunoaşterea purtătorilor cunoştinţelor şi la dovedirea relaţiilor de unitate anterioare. Simbolul
implică deci ideea de relaţionare şi de identitate. El marchează o legătură şi permite
autentificarea unui lucru. Se prezintă ca un semn produs de indivizi pentru a servi ca înlocuitor a
ceva, al unui obiect sau al unei relaţii. Există trei ordine simbolice principale ce pot fi reperate în
câmpul social:
a) simbolismul social şi cultural
b) limbajul
c)simbolismul de tipul logico-matematic

2) Simbolismul social şi cultural

 Simbolismul operează întotdeauna prin legătura instituită între semnificant şi semnificat,
între care conexiunea e deja o regulă. Simbolul e o convenţie recunoscută de un grup social care
nu depinde nici de asemănare (ca în cazul imaginii), nici de o conexiune de fapte (ca în cazul
indicatorului)
În simbolismul social şi cultural există o legătură naturală între semnificant şi semnificat.
De exemplu, balanţa e simbolul justiţiei în virtutea unei similitudini de fapte. Câteodată legătura
e mai dificil de regăsit: porumbelul e simbolul păcii, iar sceptrul e simbolul puterii. În general,
simbolurile permit exprimarea unui lucru abstract (moartea, bogăţia) printr-un obiect concret şi
perceptibil. Toate emblemele, atributele, însemnele, tot ce afirmă marca unei identităţi poate fi
considerat ca un simbol. Aceste simboluri se raportează cel mai des la conţinuturi subiective, la
sentimentele indivizilor şi a grupurilor culturale. Ele constitue suporturile relaţiei de identitate în
sânul unui grup social. Sociologii au încercat să raporteze aceste simboluri la caracteristicile
sociale şi să releve principiile generale care definesc organizarea internă a acestor simboluri.
Astfel, pentru Claude Levi Strauss, orice simbol e integrat într-un ansamblu structural care
constitue sistemul simbolic: ,,orice cultură poate fi considerată ca un ansamblu de sisteme
simbolice în cadrul cărora, în primul rând, se plasează limbajul, regulile matrimoniale,
raporturile economice, arta, ştiinţa şi religia”.
[Promotorii psihanalizei fac din simbol un mod de reprezentare indirectă şi figurată a unei
dorinţe inconştiente.] Astfel, simbolurile exprimă problemele individului cu ajutorul acelor
modele direct perceptibile, pe care i le dau propriile funcţii biologice. Un număr important de
simboluri pot fi relaţionate cu analogii care relevă teme primordiale ca naşterea, sexualitatea şi
moartea. Astfel sceptrul devine simbolul puterii prin analogie cu falusul (simbolul potenţei
sexuale). În acest mod, limbajul substitue realităţii un sistem de semne. Prin această operaţie de
mediere, individul se poate distanţa de prezent, de momentul trăit, obţinând astfel o autonomie
mai mare care îl va ajuta să conştientizeze propria experienţă. În acelaşi timp, acest limbaj care-i
facilitează raţionalizarea realului, rămâne marcat de subiectivism. Dacă prin utilizarea repetată a
limbajului, conţinutul emoţional al experienţei care îl face să stăpânească acel limbaj, dispare
puţin câte puţin, dacă limbajul tinde întotdeauna spre raţionalitate, acea trăire emoţională
pierdută sau refulată va rămâne întotdeauna prezentă la nivelul inconştientului uman.
Cuvântul, deci semnificant, va avea o anumită autonomie în raport cu experienţa
subiectivă, dar anumite accidente de limbaj (lapsusuri, uitări) arată că emoţiile legate de
experienţa anterioară a subiectului sunt mereu prezente în evocarea acestor semnificanţi. Aceasta
înseamnă că un individ va avea întotdeauna un mod propriu de a utiliza limbajul, marcat de per-
sonalitatea şi de trăsăturile inconştientului său. În mod frecvent, în cadrul grupal, indivizii sunt
confruntaţi cu problema definirii unui termen. În acest caz, cel mai des ei recurg la dicţionare,
dar definirea unui cuvânt implică întotdeauna referirea la alte cuvinte prin sinonime sau antoni-
me şi de aceea, de multe ori, trebuie să consultăm cu mare atenţie dicţionarul pentru a evita
tautologiile.
Sensul unui cuvânt arată întotdeauna importanţa convenţiei sociale realizate la început
între indivizi. Se pune întrebarea: Cine realizează şi mai ales impune termenii acestei convenţii?
Cine are ultimul cuvânt?
3) Limbaj şi norme sociale

Produs al unei norme sociale, limba e un sistem evolutiv. Crearea de cuvinte noi,
împrumutul de noi sintagme şi formule marchează raporturile de influenţă din interiorul
grupurilor şi dintre indivizi. La nivel sociologic, faptul că o limbă îşi împrumută cuvintele alteia
denotă existenţa unui raport de influenţă între popoarele purtătoare ale limbii respective şi, de
multe ori, existenţa chiar a unui raport de dominaţie. La nivelul grupurilor e semnificativ să
observăm tipurile de împrumuturi pe care le realizează un anumit grup. Aceste semne constitue
marcajul unei dorinţe de asemănare şi de identificare cu grupul social de referinţă. Dar un grup
care doreşte să-şi afirme identitatea şi valorile proprii îşi va crea un limbaj specific. În situaţiile
exprimate, această observaţie e frecventă. În momentul în care un grup social îşi caută şi îşi
găseşte originalitatea, el va marca acest lucru prin impunerea unui vocabular specific cu o
sintaxă şi semantică specifice. Acest lucru contribuie la întărirea sentimentului de identitate între
membrii acelui grup. Cuvintele vor funcţiona ca nişte parole de recunoaştere, ca un cod propriu a
cărui necunoaştere duce în cele din urmă la excluderea din grup. În opoziţie, dacă un individ
refuză integrarea într-un anumit grup social, el va refuza mai întâi semnele acelui grup, în primul
rând limba. În consecinţă, cuvintele sunt indicatori importanţi a diferitelor influenţe pe care le
suportă un grup social sau un individ. Lingviştii au considerat necesat să dezvolte chiar o ştiinţă
nouă, psiholingvistica, bazată atât pe psihologia experimentală împinsă mult în registrul biologic,
dar şi pe statistică, matematică, filologie şi având ca scop crearea de modele lingvistice
caracteristice diferitelor grupuri sociale. Astfel, s-a observat că într-un mediu tehnocratic se
foloseşte prin excelenţă un limbaj tehnocratic în mediul administrativ-birocratic, limbajul
corespunzător (birocratic), mergându-se uneori la limită în aceste medii chiar până la deformarea
limbajului comun în favoarea celui specific.
Diferenţele de limbaj întăresc diferenţele sociale, iar un exemplu elocvent e accesul la
cultură al diferitelor categorii sociale. Dacă în societatea contemporană democratizarea accesului
la învăţământ e deseori considerată un factor de egalizare socială, comunicarea pedagogică aşa
cum e ea concepută în sistemul şcolar reprezintă un important factor de selecţie şi de menţinere a
unei anumite stabilităţi sociale. Randamentul informativ al comunicării pedagogice depinde
întotdeauna de competenţa lingvistică a receptorilor. Modelul lingvistic practicat în şcoală este
cel al elitelor şi de aici apar diferenţe importante faţă de limba vorbită de copiii din mediile
populare în care afectivitatea predomină asupra raţionalităţii. Copiii proveni`ti din aceste medii
trebuie să depună mari eforturi comprehensive deoarece prin limbajul care li se impune ei se văd
îndepărtaţi încă din start de propriul sistem de referinţă. Privaţi de un cod necesar pentru
receptarea corectă a mesajului ei au o rată a eşecului mai mare decât copiii proveniţi din
categoriile mijlocii şi superioare pentru care limbajul utilizat în şcoală e mult mai apropiat de
propriul sistem referenţial. Cu toate eforturile depuse pentru realizarea unui limbaj standard în
procesul de învăţământ, bariera lingvistică rămâne încă un factor important de diferenţiere
socială. Pentru elev, ceea ce contează înainte de toate este să utilizeze cuvinte pe placul
examinatorilor, chiar dacă în anumite cazuri înţelesul acestor cuvinte îi rămâne străin sau vag.

4) Denotaţii şi conotaţii

Studiile semnatice ne arată că sensul unui cuvânt nu e niciodată definit de o manieră

stabilă. Denotaţia se referă la semnificat, adică la sistemul de referinţă al semnificantului.
Conotaţia desemnează tot ceea ce poate evoca sau sugera un termen. Sensul denotat este sensul
convenţional, cel care poate fi regăsit în dicţionar. Conotaţia depinde de un halou asociativ care
înconjoară cuvântul. Ea poate fi aceeaşi pentru un întreg grup de indivizi, dar poate fi şi specifică
unei singure persoane. Plecând de la ............................... ansamblul termenilor evocaţi constitue
spaţiul semantic. E însă dificil să reperăm spaţiul semantic al unui termen. Această dificultate ne
arată că sensul unui cuvânt variază de la un individ la altul, de la un grup la altul şi că el poate
varia chiar în cursul istoriei sau experienţei individuale ale aceleiaşi persoane. De exemplu,
psihologii au pus în evidenţă schimbările de conotaţie intervenite în timpul unei psihoterapii
pentru anumite cuvinte specifice în tratamentul nevrozelor (tată, mamă, Dumnezeu, sexualitate,
moarte). Aceste studii psihologice au fost utilizate în mod deosebit în acţiuni de propagandă şi de
publicitate. Ele permit cunoaşterea impactului unui cuvânt cheie, a unui nume, a unui slogan,
precum şi măsurarea forţei unui stereotip. Acest mod de abordare evidenţiază aspectul subiectiv
şi afectiv al utilizării limbajului. E clar că anumiţi termeni, de exemplu revoluţie, libertate,
socialism, capitalism, terorism etc, pot declanşa în interlocutor asociaţii de idei care sunt uneori
dificil de controlat. Din acest motiv, în anumite tipuri de comunicare, discursurile politice, decla-
raţiile, conţinutul informaţional se estompează în faţa evocărilor subiectiv-afective ale termenilor
folosiţi. De aceea, e foarte important să acordăm o mare atenţie determinării temelor, a
formulelor şi a cuvintelor utilizate pentru a controla conotaţiile şi a obţine efectele dorite.

CURSUL 4
TRANSMITEREA INFORMAŢIEI

1. Recepţionarea mesajelor
Un mesaj de o lungime dată e transmis din om în om; după 10-12 transmiteri el e receptat
la capătul lanţului. Viteza cu care se transformă mesajul e întotdeauna bulversantă pentru că, în
general, după 5-6 transmiteri mesajul deja a pierdut peste 70% din detaliile care îl compun. La
capătul lanţului, după 12-15 transmiteri el a căpătat o formă definitivă: e mai scurt, mai concis şi
structurat într-o manieră mai uşor de memorat. Această reducţie e comparabilă celei care e
realizată de obicei de memoria individuală. În fapt, în timp ce individul recepţionează un
ansamblu de informaţii, el are tendinţa să le trieze şi să nu reţină, deci să nu memoreze decât
informaţiile pe care le va transmite mai departe. (Această reducere a informaţiei e comparabilă
cu cea operată de obicei de memoria individului). Reducerea mesajului e datorată selectării
detaliilor. Nu toate părţile mesajului rezonează cu receptorul; unele expresii îi sunt familiare,
altele de-a dreptul neaşteptate. În plus, trebuie subliniat faptul că receptorul nu asimilează
niciodată pasiv mesajul. El reacţionează la semnificaţia acestuia în funcţie de preocupările sale şi
de sistemul său de referinţă. Dacă el selecţionează şi reţine detaliile care sunt în acord cu punctul
său de vedere, el poate, de asemenea să acorde importanţă unui detaliu care în mesajul original
oferă prea puţin interes. În acest mod se realizează accentuarea anumitor aspecte ale mesajului.
Detaliile acestuia sunt deci reduse sau accentuate în aşa fel încât ele să corespundă unei anumite
logici coerente şi acceptabile de către receptor. Aceste procese de reducţie sau de accentuare, de
asimilare la structurile personale şî colective sunt observabile în mod deosebit în transmiterea
unui mesaj în mai multe etape, dar ele sunt de asemenea întâlnite în toate procesele de
comunicare interindividuală. Variatele transformări ale unei unei informaţii transmise din gură în
gură într-un grup social indică întotdeauna preocupările, uneori chiar fantasmele acelui grup. E
vorba în special de ştirile cu ,,se spune, se zice...” şi de zvonurile care reţin atenţia sociologilor
ca mijloc de explorare a temerilor şi a dorinţelo membrilor grupului. Dacă admitem că individul
tinde să reinterpreteze mesjul în funcţie de preocupările proprii, putem spune că de fiecare dată
când există o diferenţiere de procupări şi de interese între E şi R, va apărea distorsiunea şi
filtrarea în transmiterea informaţiei. Într-o manieră obiectivă, toate diferenţierile între
caracteristicile E şi cele ale R vor fi surse de bruiaj: diferenţle de sex, de vârstă, de cultură, de
statut socioprofesional. Toate aceste diferenţe antrenează motivaţii variate, feluri diferite de a
utiliza limba, structuri valorice diferite şi moduri diferite de percepere a realului. Ori, toate
diferenţle constitue surse ale neînţelegerilor. Din acest punct de vedere, este chiar surprinzător
faptul că, de cele mai multe ori, persoane diferite în condiţii diferite, reuşesc să se înţeleagă.
În general, imposibilitatea comunicării ne indică faptul receptorul dă dovadă de o apărare
naturală împotriva informaţiei pe care el o consideră nenecesară. Acest lucru e rezultatul unei
selecţii a informaţiilor, care trebuie să fie în acord cu motivaţiile subiective ale individului, în
situaţia în care acesta poate grefa sau asocia o informaţie nouă sistemului de referinţă pe care el
şi l-a constituit deja. În cele mai multe dintre cazuri, relaţia E-R nu e o relaţie de simplă
dependenţă. Întotdeauna va apare necesitatea unei adaptări, a unei ajustări. Totuşi relaţia care
uneşte E de R e fundamentală. Înţelegerea acestei relaţii constituie un factor decisiv în succesul
sau eşecul procesului de comunicare. Dacă această comunicare nu se reduce la un simplu proces
de influenţare care să pună în operă mecanismele de apărare ale R, observarea şi ascultarea
celuilalt devin factori primordiali.

2) Feedback-ul

Cea mai naturală şi mai spontană relaţie de feedback cere o observare atentă a
receptorului de către E. Orice E e suficient detaşat de propriile nelinişti referitoare la mesajul său
sau la imaginea proprie pentru a putea căuta semnele particulare ale unei ascultări atente. S-a
văzut deja în examinarea semnelor comunicării nonverbale că numeroase indicii pot da
informaţii importante asupra stării emoţionale sau chiar intenţionale a interlocutorului. Privirea,
mimica, gesturile sunt strâns relaţionate cu mesajul. Ele tind să se sincronizeze cu ritmul
discursului. Un exemplu negativ e dat de profesorul care, prea neliniştit şi temător în privinţa
modului în care se va derula cursul, preferă să adopte politica struţului. Teama în faţa
auditoriului îl face să se concentreze exclusiv asupra propriului mesaj, să nu-şi ridice ochii de pe
notiţe sau să scrie la tablă fără să se întoarcă niciodată pentru a-şi privi auditoriul. Crezând că se
apără prin stăpânirea doar a mesajului transmis, profesorul se închstează într-o situaţie care-l va
face din ce în ce mai temător. Rupând orice contact cu auditoriul, îi va deveni imposibil să-şi dea
seama de calitatea recepţiei. La finalul cursului, el îşi va da seama că mesajul transmis nu a fost
înţeles, dar îşi va întări atitudinea defensivă. Astfel înţelegerea, acceptarea relaţionării şi returul
informaţiei sunt strâns legate. Acestea vor fi mult mai naturale şi îmbogăţite cu cât relaţia dintre
interlocutori este acceptată şi analizată în realitatea sa integrală. Returul, întoarcerea informaţiei
contribuie la creşterea încrederii în sine a E, deoarece în acest mod el reduce incertitudinile
receptării mesajului şi uşurează adaptarea acestuia printr-o mai bună cunoaşterea a lui R
(motivaţiile acestuia, nivelul de cunoştinţe, limbajul uzual, stereotipiile adoptate şi sistemul
axiologic).
Feedback-ul permite o modelare progresivă a mesajului în funcţie de caracteristicile
interlocutorului. Această creştere a eficacităţii mesajului întăreşte motivaţiile fiecărei părţi,
accentuând înţelegerea şi acceptarea comunicării. Totuşi, uneori apar situaţii în care orice ai
încerca, procesul de comunicare e problematic. Sunt cazurile în care mesajul e în contradicţie cu
sistemul de referinţă al receptorului: cazul disonanţei cognitive şi cazul comunicării paradoxale.

3) Disonanţa cognitivă
Fiecare individ manifestă o nevoie naturală de coerenţă în comunicare care-l conduce la a
organiza informaţiile într-un mod în care ele să răspundă unui anumit echilibru logic, deci unei
consonanţe cognitive care să reducă nesiguranţa. Apariţia elementelor şi a informaţiilor care,
într-un fel sau altul, nu se armonizează cu ansamblul sistemului de opinii, declanşează
fenomenul numit disonanţă cognitivă.
Comportamentul subordonat acestui fenomen a fost studiat de către Leon Festinger, care
a ajuns la concluzia că un individ confruntat cu un fapt, o opinie, un comportament sau o alegere
care contrazice coerenţa propriului sistem de opinii resimte o tensiune care va suscita reacţii de
reajustare a mesjului recepţionat până când tensiunile vor dispărea. Disonanţa devine o sursă de
activitate orientată tocmai spre atenuarea acestui fenomen, la fel cum foamea provoacă reacţii
orientate spre eliminarea sa. În aceste situaţii, individul sfârşeşte întotdeauna prin a nu reţine
decât noţiunile care sunt în acord cu raportul său de consonanţă anterioară: el fie valorizează
unul dintre termenii alternativei la care e obligat, fie devalorizează celălalt termen. Trebuie notat
faptul că disonanţa e cu atât mai mare cu cât alegerea trebuie să se realizeze între mai multe
soluţii posibile. Ea va fi, de asemenea, cu atât mai mare, cu cât există o diferenţă calitativă
importantă între elementele alegerii posibile. De exemplu, într-o experienţă li s-a cerut unor copii
să claseze anumite jucării în ordinea preferinţelor şi după o săptămână li s-a oferit una dintre
aceste jucării drept cadou. Apoi li s-a cerut din nou să claseze jucăriile în ordinea preferinţelor.
În această experienţă au fost manipulate două variabile: 1) numărul de alegeri - unii copii au avut
posibilitatea să aleagă între patru jucării, alţii doar între două jucării; 2) asemănarea calitativă
între alternative. Unii copii au avut de ales între jucării asemănătoare, alţii între jucării diferite.
Rezultatele au arătat că, cu cât numărul de alegeri posibile era mai mare, cu atât se întărea
aprecierea pentru jucăria aleasă şi era mai mică atracţia pentru jucăriile respinse. De asemenea,
independent de numărul de alegeri, cu cât deosebirea calitativă era mai mare, cu atât schimbarea
observată în atracţia faţă de o jucărie devenea mai importantă, în sensul reducerii disonanţei. E
foarte important să observăm disonanţa cognitivă în cadrul grupurilor, deoarece toate
informaţiile aduse de un membru al acestora pot pe de o parte să crească disonanţa cognitivă, iar
pe de altă parte pot crea disonanţă. Interacţiunea socială constitue în cazul sistemelor de referinţă
diferite un risc de apariţie a disonanţei, cât şi un mijloc de reducere a acesteia. Într-un grup
coeziv, reunit de valori şi interese comune şi care urmăreşte realizarea unui scop comun, apariţia
unei informaţii care pune în discuţie valorile de bază ale grupului va produce disonanţă. Aceasta
va fi cu atât mai mare cu cât informaţia respectivă atinge scopurile şi valorile centrale ale
grupului. De asemenea, ea va fi cu atât mai mare cu cât informaţia e adusă de o persoană cu un
statut important în cadrul grupului. Care ar putea fi modalităţile de reducere a disonanţei?
 Grupul îşi poate schimba opiniile şi poate adopta informaţiile noi. Dintr-un alt punct de
vedere, grupul poate păstra consensul valoric anterior, devalorizând sursa de informaţie,
expulzând membrii cu convingeri deviante sau chiar, dacă o parte din grup s-a ataşat puternic de
noile valori, grupul se poate diviza în două subgrupuri omogene care să-şi păstreze propriile
consonanţe cognitive. Dacă disonanţa rezultă dintr-un dezacord între grup şi o categorie socială
mult mai mare, grupul se poate închide pe sine însuşi refuzând informaţiile disonante ce provin
din exterior sau, pe de altă parte, grupul poate încerca să găsească în exterior un suport pentru
propriile convingeri, străduindu-se să-şi convingă partizanii. În acest mod, grupul ajunge să facă
prozelitism, în scopul de a-şi reduce propria disonanţă.

4) Comunicarea paradoxală
Teoria disonanţei studiază toate situaţiile în care R se găseşte în dezacord cu mesajul.
Există însă şi sisteme în care mesajul prezintă o asemenea formulare, încât e imposibil să i te
conformezi. Un exemplu de un astfel de mesaj e ,,fiţi spontani”. Orice persoană care încearcă să
urmeze mesajul anterior se găseşte pusă într-o poziţie imposibilă, căci pentru a-l urma trebuie să
fie spontană prin supunere. Aceasta este comunicarea paradoxală. Există numeroase exemple de
astfel de mesaje paradoxale: ,,Trebuie să mă iubeşti”, ,,nu fi atât de ascultător”, ,,ştii că poţi
pleca”, ,,nu contează că eu voi plânge” sau cazul în care o mamă îi oferă spre alegere două
cămăşi fiului şi după ce acesta alege una, ea îi spune ,,a, de cealaltă nu-ţi place”. În comunicarea
paradoxală, mesajul emis suportă o dublă constrângere, deoarece el afirmă ceva, el afirmă ceva
asupra propriei afirmaţii, iar cele două afirmaţii se exclud reciproc. În acest sistem în care apare
imposibilitatea alegerii, indivizii se pot ,,retrage din joc” şi se pot ...............

CURSUL 5
COMUNICAREA ÎN GRUP

1)Mărimea grupului
Orice grup pentru a dura şi pentru a-şi satisface membrii, deci pentru a fi mai eficace,
adoptează mai mult sau mai puţin rapid un sistem de organizare a comunicaţiilor. Schimbul
spontan de informaţii şi anarhia în care toată lumea vorbeşte cu toată lumea nu se întâlneşte decât
foarte rar în grupurile cu scop care doresc să realizeze ceva. În aceste grupuri, comunicarea între
membri se supune unor reguli precise determinate de numeroşi factori:
- mărimea grupului;
- felul scopului
- contextul organizării etc.

Se pune întrebarea: ce fel de organizare trebuie să-şi asigure un grup pentru a realiza
transmiterea informaţiei în funcţie de obiectivele sale. Mai întâi, creşterea numărului de indivizi
membri ai unui grup social îmbogăţeşte suma informaţiilor disponibile în sânul grupului şi
permite obţinerea unei game de opinii eterogene. Se poate uşor constata că producţia de idei în
sânul grupului creşte odată cu mărimea acestuia. Totuşi, adăugarea câtorva membri la grup nu
îmbunătăţeşte cu nimic fenomenul studiat pentru că e determinat statistic faptul că orice grup nu
poate produce decât un anumit număr de soluţii şi idei originale. În general, la nivel de
comunicaţii, un grup trebuie să aibă cel puţin trei persoane şi cel mult 12-15 cu un optim de 5
persoane. Grupul de trei persoane va fi cel mai eficace în situaţii în care înformaţia tratează o
problemă logică. Grupul de 6 va fi preferail pentru situaţiile în care rezolvarea problemei are mai
multe soluţii diferite, iar grupul de 12 oferă cele mai variate posibilităţi de schimb atunci când e
necesar să confrutăm opinii şi puncte de vedere diferite. Căutarea soluţiilor logice se realizează
mai uşor în grupurile mici. Grupurile creative trebuie să aibă în jur de 6 persoane. Examinarea
critică a unei probleme va fi mai bine asigurată de o duzină de membri. Aceste cifre nu sunt
decât indicatori pentru determinarea taliei optime a grupului fiind necesară adăugarea şi a altor
factori. E evident faptul că, cu cât mărimea grupului creşte, cu atât timpul de acces la
comunicaţii al fiecărui membru al grupului scade. În plus, totalitatea informaţiilor nu mai poate
fi înregistrată de către toţi membrii grupului. Timpul şi spaţiul cerute de talia grupului, dacă nu
sunt respectate, pot conduce la rupturi între diferitele subgrupuri. Implicarea unei persoane în
problematica abordată de grupul din care face parte e dată de posibilitatea acesteia de a-şi
exprima propriile idei. Dacă timpul său de exprimare e redus, participarea sa la activităţile de
grup, precum şi satisfacţia personală vor scădea. Se ştie că cel mai mare dezinteres şi cea mai
mare nemulţumire manifestată de membri se întâlneşte în grupurile mari. Pe de altă parte, pe
măsură ce talia grupului creşte, coeziunea şi acordul între participanţi devin mai dificile. Într-un
grup de 12, nivelul coeziunii e mai scăzut decât într-unul de 5. Dealtfel, atunci când talia
grupului creşte, participarea membrilor săi la activităţile comune se diferenţiază, se impun timpi
diferiţi de acces la informaţie şi de acces la exprimare, apar liderii de opinie şi marginalizaţii.
În orice grup indivizii funcţionează ca şi când toţi ar poseda acelaşi potenţial de
relaţionare şi de aceea grupul atinge foarte repede un nivel de saturare cu aceste ,,valenţe
comunicaţionale”, de aceea doar în grupurile mici individul găseşte cea mai mare satisfacţie.

2) Structura afectivă a grupului

Orice grup se organizează mai mult sau mai puţin spontan pe baza relaţiei de simpatie sau
antipatie dintre membrii grupului. Cum se stabilesc însă aceste relaţii şi cum evoluează ele în
timp? Pentru a încerca să răspundă la aceste întrebări şi pentru a depăşi subiectivitatea unor
observaţii banale, sociologul american de origine română Jackob Levi Moreno (1893- , părintele
sociometriei) a propus recurgerea la tehnici de anchetă care să permită stabilirea unei imagini
socio-afective, a unei radiografii a relaţiilor interpersonale stabilite în interiorul grupului. Aceste
tehnici sociometrice se bazează pe anchete individuale asupra alegerilor preferenţiale dintre
membrii grupului. Le e cerut membrilor să răspundă cu ce persoane doresc să se asocieze pentru
a îndeplini o activitate dată. E necesară îndeplinirea mai multor condiţii:
- trebuie ca grupul să aibă o relativă încredere în experimentator;
- trebuie ca scopul anchetei să fie formulat explicit;
- trebuie ca ancheta să prezinte un real interes pentru participanţi
- trebuie ca întrebarea (întrebările) care se pune să fie definită în raport cu un scop precis.
Sociograma propune o vizualizare concretă a afinităţilor în interiorul unui grup. Fiecare
individ e considerat un atom special care emite preferinţe şi e ales sau respins de alţii. Testul
clarifică alegerile şi arată expansivitatea unui subiect. El indică, de asemenea, şi popularitatea
acestuia (câţi l-au ales). Trebuie analizate rezultatele pornind de la datele statistice. Indicatorii
obţinuţi ne arată statutul sociometric al fiecărui individ. Astfel, persoanele cele mai alese ocupă o
poziţie centrală în grup şi constitue cel mai probabil o sursă de influenţă notabilă. Persoanele cu
cele mai puţine alegeri reprezintă izolaţii, marginalizaţii şi sunt cei mai puţini susceptibili de a
participa la activităţile grupului. Ei pot juca însă un rol important în alte grupuri.
Repetarea unei anchete sociometrice asupra aceluiaşi grup facilitează înţelegerea
evoluţiei relaţiilor în interiorul acelui grup. Sociograma nu oferă decăt imaginea structurii
afective a grupului la un moment dat. Pentru a înţelege evoluţia acestor relaţii e necesară
repetarea de mai multe ori a anchetei. Dar sociograma, ca şi tehnica sociometrică în general, nu
ne poate oferi informaţii mai profunde: de ce o persoană e foarte agitată, de ce o alta e izolată.
Numai observaţia directă şi analiza comportamentului indivizilor permite răspunsul la aceste
întrebări.

3) Dinamica grupului mic în procesul de comunicare după Kurt Lewin

Lui K. Lewin îi datorăm expresia ,,dinamică de grup”. Psiholog german emigrat în
S.U.A, K. Lewin a transpus în planul grupurilor noţiunile extrase din psihologia formei (teoria
Gestalt-ului). Această teorie a demonstrat că în cadrul unei percepţii elementele tind să se
constitue ca un ansamblu limitat şi structurat; ele realizează o formă care se detaşează dintr-un
fond nonstructurat. O formă e recunoscută ca fiind pregnantă atunci când ea e uşor de perceput şi
îşi păstrează constant caracteristicile proprii. Astfel, o melodie, de exemplu, e recunoscută ca
fiind identică chiar dacă ea e transpusă într-o altă tonalitate. Dacă însă numai câteva note sunt
modificate, ea e percepută ca o altă melodie. Din aceste analize decurg anumite principii ce se
pot aplica fie individului, fie grupului şi care se opun psihologiei relaţiilor de tip stimul-răspuns.
Astfel, individul nu reacţionează la stimulii simpli, dar răspunde unui mediu social sau
psihosocial structurat ca o formă. El răspunde în funcţie de propriul câmp perceptiv, deci în
funcţie de câmpul psihologic specific. La nivelul grupului, elementele se structurează iar
proprietăţile lor diferite ne arată că în nici un caz grupul nu e simpla însumare a elementelor
constitutive. Indivizii interacţionează şi creează stare de echilibru care rezultă din forţele
dinamice puse în joc. Sistemul de echilibru se menţine constant şi din el rezultă o stare
cvasistaţionară specifică caracteristicilor grupului. Astfel, pentru Lewin grupurile trebuie înţelese
ca fiin totalităţi dinamice care rezultă din interacţiunile între membri. Aceste grupuri realizează
forme de echilibru în interiorul unui câmp de forţe. Enegiile puse în joc se completează reciproc
sau se luptă între ele în funcţie de modul de organizare al perceperii spaţiului scocial. Viabilitatea
acestor noţiuni ne e dată de observaţia că un grup confruntat cu tendinţe de schimbare, dacă se
află plasat într-un câmp de forţe interacţionale puternice, presiunea exterioară poate să modifice
structura grupului şi că e suficient să integrăm informaţiile generatoare de schimbare în câmpul
perceptiv al grupului pentru ca schimbarea să se producă. Din acest punct de vedere Lewin
preconizează trei etape în procesul schimbării:
1. decristalizarea - se realizează prin informare, explicare şi sensibilizare;
2. schimbarea propriu-zisă - se realizează prin deplasarea rezistenţelor la schimbare
manifestate de membrii grupului şi prin reducerea tensiunilor interne;
3. recristalizare - prin crearea unei noi stări de echilibru, satisfăcătoare pentru membrii
grupului şi prin consolidarea acesteia. În general, e mai uşor să modifici obişnuinţele unui grup
decât pe cele ale unui individ luat izolat. Pe de altă parte însă, nu toţi indivizii reacţionează la fel
în faţa schimbării. Lewin a constatat că, într-o populaţie dată, anumite persoane joacă un rol
important în facilitarea schimbării. Sunt acele persoane care sunt convinse de utilitatea acestei
schimbări. În populaţia dată, ele filtrează informaţiile, se comportă ca nişte purtătoare ale
schimbării, ca nişte lideri de opinie care judecă ce informaţii sunt acceptabile şi ce informaţii ce
nu sunt acceptabile pentru grup. Deci, pentru a realiza schimbarea în cadrul unui grup e necesar
să-i convingem întâi liderii de opinie asupra necesităţii şi utilităţii acestei schimbări. Deci, într-
un grup indivizii interacţionează în cadrul unui sistem de echilibru. Fiecare grup posedă un câmp
dinamic cu propriile canale de comunicare, cu frontierele, barierele şi purtătorii de informaţii
specifice. Orice informaţie nouă e acceptată numai în măsura în care ea se integrează în
echilibrul câmpului psihologic al grupului.