Sunteți pe pagina 1din 3

CURS 1

PEDAGOGIE ANUL III AMG

Factorii dezvoltării ontogenetice

Factorii dezvoltării ontogenetice:


-Ereditatea . - Mediu. –Educaţie
- Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele
de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic. Materialul eredităţii
este nuclear (la nivelul cromozomilor din nucleul gameţilor) şi citoplasmatic, constituind genotipul
individului. Printre metodele care permit studierea rolului factorului genetic în onto-geneză se numără
cele care urmăresc gemelaritatea (situația pe care o prezintă gemenii) (Oancea-Ursu, Gh., 1985),
cosanguinitatea, dezvoltarea prenatală, manipularea mediului, fenomenul de adopţie etc. Deşi
cercetările vizând ereditatea umană au o istorie relativ scurtă şi o specificitate aparte (date fiind limitele
etice ale experimentelor genetice), câteva aspecte se impun a fi subliniate: • Moştenirea ereditară apare
ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere a trăsăturilor antecesorilor! •
Diversitatea psihologică umană are cu certitudine şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze
comportamentale etc), dar nu se reduce la aceasta; • Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu
ceea ce este congenital (sau înnăscut), unde sunt cuprinse şi elemente dobândite în urma influenţelor
dinaintea naşterii; • Ceea ce ţine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârstă sau poate
rămâne în stare de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activitator (exemplu: cazul
anumitor predispoziţii alergice ori al combinaţiilor aptitudinale); • Ereditatea conferă unicitatea
biologică, ca premisă a unicităţii psihice; • Prin „orarul" proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea
creează premisele unor momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, în aşa numitele
perioade sensibile sau critice. Anticiparea sau pierderea perioadelor se poate dovedi ineficientă
(exemplu: achiziţia mersului, limbajului, operaţiilor gândirii etc.); • Rolul eredităţii nu se exprimă în
aceeaşi măsură în diversele aspecte ale vieţii psihice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii -
temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică (Teodorescu, FI., 1996), - altele mai puţin -
atitudinile, voinţa, caracterul etc.; • O aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor
factori diferiţi. Pentru o anumită persoană, hotărâtoare poate să fie ereditatea, în timp ce, pentru alte
persoane, se poate ca mediul sau educaţia să fi contribuit decisiv. În stadiul actual al cunoaşterii şi
stăpânirii mecanismelor eredităţii se poate afirma că rolul său în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea
psihică, este de premisă naturală. Această premisă, cu acţiune probabilistă, poate oferi individului o
şansă (ereditate normală) sau o neşansă (ereditate tarată). -
- Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Din punctul de vedere al conţinutului,
în influenţele mediului se pot distinge o multitudine de planuri: de la cel natural-geografic (climă, relief)
la cel social - indispensabil unei ontogeneze de tip uman (familie, grup de joacă). Acţiunea mediului
poate fi directă (alimentaţie, climă) sau indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umană pe care
le generează (activităţi dominante, tip de organizare, nivel de trai, grad de cultură şi civilizaţie etc). De
asemenea, trebuie subliniat că aceste influenţe pot veni din imediata apropiere a individului (obiectele,
persoanele, situaţiile zilnice), ceea ce constituie medjul său proximal, sau pot fi un aspect al mediului
distal (aflat la distanţă). Acesta nu este direct sub incidenţa acţiunirîndivfdulm, dar indirect, prin
mediatizare - mai ales ceea contemporană, care şterge graniţe spaţiale şi temporale - îl poate influenţa
decisiv (exemplu : accesul pe computer în muzeul Luvru). Atunci când este favorabil, mediul contribuie la
realizarea sau chiar accelerarea punerii în funcţie a potenţialului nervos, deci are o acţiune directă
vizând dezvoltarea psihică. Ea se corelează cu cea indirectă, de susţinere a dezvoltării fizice: creştere şi
maturare a sistemului nervos, osificare, dentiţie, greutate, înălţime etc. Din perspectiva problematicii
dezvoltării ontogenetice, este extrem de important de subliniat că accentul se pune nu pe simpla
prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci pe măsura, maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre acei
factori şi individul uman. Un factor de mediu prezent, dar neutru ca acţiune, sau indiferent subiectului
uman este inert din perspectiva dezvoltării Prezenţele neutre, „albe", indiferente (obiecte, membri ai
familiei, profesori, relaţii sociale etc.) nu stimulează, nu transformă benefic universul psihic al cuiva.
Dată fiind diversitatea extremă a conţinuturilor mediului, a formelor şi mijloacelor în care se prezintă, a
fost necesară o operaţionalizare a conceptului. Aşa s-a născut o categorie teoretică ce începe să se
dovedească fructuoasă, conceptul de nişă de dezvoltare. Termenul, introdus de Super şi Harkeness
(1986), desemnează totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţie la o vârstă dată. Analiza
definirii sale permite o serie de sublinieri: • teoretic şi metodologic este o perspectivă utilă, deoarece
inversează punctul de pornire. Se pleacă de la copil în investigarea mediului, ceea este mai precis decât
procedura inversă: de la mediul global spre copil; • copilul şi activităţile lui devin punctul de referinţă în
identificarea, la vârste diferite, a unor nişe de dezvoltare diferite; • structura unei nişe de dezvoltare
vizează: a) obiectele şi locurile accesibile copilului la diverse vârste ; b) răspunsurile şi reacţiile
anturajului faţă de copil; c) cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt
solicitate şi nivelul de performanţă solicitat; d) activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de
acesta; • culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare deosebite, chiar pentru aceeaşi vârstă, ceea ce şi
explică, în parte, diferenţele în dezvoltarea bio-psiho-socială. Consecinţele acestei diferenţe nu au
scăpat interpretării psihologice. Stimularea accidentală - ca factor al dezvoltării - este mai redusă pentru
copilul occidental, ceea ce şi explică ritmul mai lent al dezvoltării acestuia în primii 2-3 ani de viaţă, faţă
de copilul din culturile tradiţionale. După aceasta, raportul ritmului de dezvoltare se inversează. Nişa de
dezvoltare de tip occidental se diversifică (creşă, grădiniţă, mass-media etc), cea tradiţională vine cu o
ofertă mai săracă şi mult mai aspră, introducând munca de timpuriu (3 ani) ca formă de activitate. Deşi
apare ca principal furnizor al materialului ce stimulează potenţialul ereditar, acţiunea mediului, pe
ansamblu aleatoare, poate fi în egală măsură o şansă a dezvoltării (un mediu favorabil), dar şi o frână
sau chiar un blocaj al dezvoltării (un mediu substimulativ, ostil, insecurizant sau alienant). Educaţia. în
condiţiile înecare şi ereditatea şi mediul sunt prezenţe obligatorii, dar având contribuţii aleatoare în
raport cu sensul procesului dezvoltării ontogenetice, societatea umană a perfecţionat în timp un
mecanism special de diminuare a imprevizibilului şi de creştere a controlului asupra procesului
dezvoltării individuale. Acest rol îl îndeplineşte educaţia. În accepţiunea sa cea mai largă, educaţia poate
fi definita ca activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi
mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul
omului (Faure, E., 1974). --
- Educaţia, în spiritul exemplelor prezente în paragrafele anterioare, este intervenţia deliberată care
mijloceşte folosirea biberonului de către sugar, dar şi înţelegerea conţinutului didactic de către şcolar.
Devine educaţie (şi apoi autoeducaţie) orice act personal, interpersonal sau transpersonal care
facilitează interacţiunea subiect-obiect în direcţia unei finalităţi transformatoare. În această perspectivă,
educaţia apare ca fiind liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare („propusă" de ereditatea individului)
şi oferta de posibilităţi a mediului. Ea face medierea între ceea ce s-ar putea (ereditatea) sub aspectul
conţinutului, momentului, nivelului, intensităţii, duratei, formei, mijlocului etc, şi ceea ce se oferă
(mediul). O acţiune educativă reuşită armonizează cererea şi oferta, ceea ce nu este deloc uşor pentru
că, date fiind unicitatea eredităţii şi unicitatea constelaţiilor de mediu, nu există reţete. Ceea ce, , într-un
moment şi pentru un individ, s-a dovedit influenţă benefică, poate fi dăunător în următorul moment sau
pentru alt individ. Ca factor cu acţiune preponderent conştientă şi deliberată, educaţia îşi creează
premise interne (susţinerea dezvoltării bio-psiho-sociale), dar şi condiţiile externe necesare (conţinuturi,
mijloace, forme). Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menţine un optim între ceea ce
poate, vrea, ştie individul la un moment dat şi ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă,
totdeauna cu un grad mai înaltă decât poate, vrea, ştie individul respectiv. O ofertă prea ridicată, ca şi
una banală, poate perturba dezvoltarea psihică. Evident dependentă de ceilalţi factori şi fără a avea
puteri nelimitate (nu poate „reechilibra" o ereditate profund afectată şi nici nu poate compensa un
mediu total dizarmonic - foame, violenţă, incertitudine, durere, abandon - educaţia acţionează
programat şi cu ştiinţă în sensul dezvoltării individului. Cel puţin principial, faţă de plusul şi minusul
oferite aleator de ereditate şi de mediu procesualităţii dezvoltării, educaţia, prin esenţa sa de activitate
umană specializată în dezvoltare, propune doar plus'. Este unul dintre argumentele pentru care lucrările
de psihopedagogie prezintă educaţia ca factor conducător al dezvoltării ontogenetice.

S-ar putea să vă placă și