Caracteristici generale Insulele greceti sunt recunoscute drept locul de natere al vieii intelectuale occidentale.

Pentru a nelege impactul considerabil al civilizaiei greceti asupra tuturor realizrilor culturale viitoare ale Europei, trebuie s ne ntoarcem la perioada primordial a umanitii, cea mitologic. Mitologia greac reprezint un ansamblu de legende care provin din religia vechii civilizaii elene, cu zei creatori, intrigi n Eden i eroi civilizatori. Aceste poveti erau cunoscute de ctre toi grecii din antichitate i, n pofida scepticismului unor gnditori, le ofereau oamenilor att ritualuri, ct i istorie. n mitologia greac zeii panteonului capt nsuiri omeneti, ns rmn, nainte de toate, personificri ale forelor universului, care acioneaz asupra vieii i destinului oamenilor, explicnd ceea ce pare inexplicabil ntr-un mod raional. Ei sunt mai mult sau mai puin schimbtori i, cu toate c uneori par a avea simul dreptii, sunt adesea meschini sau rzbuntori. Lumea mitologiei greceti este complex, plin de montri, rzboaie, intrigi i zei care intervin n permanen. Aceste credine pot fi comparate cu modul n care unii creaioniti cretini din zilele noastre echivaleaz literal Biblia cu istoria lor.

Parthenon cca. 480-479 .Hr. n zilele noastre mitologia greac rmne nu doar sursa unor motive i trimiteri literare, dar i a unor poveti fermectoare care continu s fascineze. Mitologia greac rmne o referin cultural important mult timp dup ce religia greac, de care a fost legat, a ncetat s se mai practice. A existat o revolt cretin de desfigurare sau distrugere a idolilor i a altor

imagini care reflectau cultul public al zeilor. Cretinismul a nlocuit pgnismul ca religie oficial a Imperiului Roman n 391, cnd a fost declarat unica religie a imperiului. Literatura reprezenta o problem mai dificil pentru cretini, deoarece influena mitologiei greceti nu s-ar fi putut elimina peste noapte fr distrugerea operelor lui Homer, Theocrit, Vergiliu, Ovidiu i a altor autori, valori culturale universale. Chiar si literatura cretin cea mai entuziast face adesea trimiteri la mitologia greac i roman, tot aa cum n scrierile de baz ale religiei cretine regsim nelepciunea i unele dintre judecile filosofilor greci.

ORIGINEA TEATRULUI GREC Se stie ca teatrul grec s-a nascut din imnurile - cantate in cor in cinstea lui Dionisos, venerat de tarani ca divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor si ogoarelor roditoare. La sarbatorile lui Dionisos, dupa ritualurile ceremoniale menite sa obtina din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri cu cantece si dansuri. Cantaretii, purtand masti de tap (care in limba greaca se numeste tragos, de unde cuvantul tragedie cantecul tapilor, infatisau fapturile legendare de sileni si satiri, prietenii lui Dionisos. Condus de un corifeu, corul inchina imnuri de lauda, intrerupte de naratiunea unor episoade din viata zeului. Apoi corul s-a impartit in doua semicoruri cantand alternativ, in frunte cu doi corifei care-si dadeau raspunsuri unul altuia. In momentul cand unul din coristi a raspuns corului si corifeilor prin cuvinte atribuite zeului, ca si cand el insusi ar fi fost Dionisos, in acel moment a aparut de fapt primul actor. Faptul (legat de numele poetului semilegendar Thespis) s-a petrecut cand Pisistrat, tiranul Atenei, a organizat aici cele dintai spectacole teatrale, in anul 534 i.Hr. De acum inainte drumul teatrului era dechis. In curand, legenda lui Dionisos va fi inlocuita cu subiecte luate din trecutul istoric sau legendar al oamenilor, vor aparea mastile reprezentand tipuri umane, coristii si actorul vor urca pe o estrada spre a fi vazuti de public si, in fine, Eschil va introduce al doilea actor. Corul acest sambure originar din care s-a nascut tragedia reprezenta vocea poetului sau glasul constiintei cetatenesti a publicului.

Prin cuvintele sale (uneori recitate, alteori cantate), corul dadea explicatii asupra antecedentelor sau asupra faptelor ce urmau sa se desfasoare pe scena. Corul era un fel de actor colectiv care, prin interventiile si dansurile sale mimice de mare expresivitate, sporea estetica, grandoarea si drmatismul spectacolului. DEFINITII ALE TRAGEDIEI GRECESTI Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf a definit tragedia greaca drept un fragment, complet in sine, al legendei eroice, tratat poetic in genul sublim, destinat a fi reprezentat, ca parte integranta a cultului public, in sanctuarul lui Dionysos, de catre un cor de cetateni atenieni si de catre doi sau trei actori Conceptia lui Schopenhauer este impregnata de ideea ca esenta tragicului consta in sentimentul de slabiciune pe care omul il incearca in fata fatalitatii ce apasa asupra destinului sau.Nu fiindca fatalitatea ar lipsi din toate tragediile si nici pentru ca omul n-ar avea adesea, prea adesea, sentimentul proppriei sale slabiciuni, dar toate acestea nu constituie decat un aspect al fenomenului tragic.A pretinde sa reduci esenta tragicului la o formula pare ceva dogmatic si duce la o viziune partiala si eronata.Werner Jaeger a inteles bine acest lucru atunci cand afirma ca daca incercam sa dam un raspuns plauzibil intrebarii : ce inseamna elementul tragic al unei tragedii ?, acest raspuns ar fi diferit pentru fiecare din marii dramaturgi .Putem merge si mai departe, afirmand ca, pe de o parte, nu exista doar unul, ci mai multe elemente tragice si ca, pe de alta parte, pot fi identificate mai multe elemente tragice in piesele unuia si aceluiasi autor. TRAGICUL IN POEZIA HOMERICA Cele doua poeme homerice, Iliada si Odiseea sunt oglinzile perfecte ale omului grec.Timp de secole ele au hranit spiritul grecesc si au ramas modele imitate atat in lucrarile de arta cat si in cele de fiecare zi.Ulise si Ahile, cei ce domina cu personalitatea lor extraordinara, primul Odiseea, celalalt Iliada, sunt modelele eroului grec, Ulise aparand ca un erou apolinic, iar Ahile ca un erou dionisiac.Daca cele doua epopei au fost astfel transformate in modele, aceasta se datoreste pe de o parte perfectiunii lor ca opere de arta, frumusetii desavarsite a formei, continutului lor de maretie omeneasca ; pe de alta parte ele explicitau toate sentimentele profunde

precum si toate implusurile irationale pe care vechii greci le simteau traind in adancul sufletului lor.Ira ceea ce constituie caracterul grandios si etern al acestor doua epopei este tocmai sentimentul tragic al destinului uman. Omul duce o lupta necontenita nu numai cu sine insusi, ci si impotriva unor elemente care imbraca adesea un caracter divin, precum Scamandrul care se umple de manie impotriva lui Ahile (cant XXI, Iliada), si care e impotriva zeilor si impotriva propriului lor destin. Din primele versuri ale Iliadei poetul spune ca mania lui Ahile, care constituie punctul central al epopeii, este cauza mortii atatot eroi si astfel implinita fu voia lui Zeus.Personajele pe care le anima aezii stiu ce amestec au zeii in nenorocirea lor : este ceea ce Priam ii spune Elenei :Nu-m,i esti doar tu vinovata, ci singuri de vina sunt zeii/care-mi adusera amarnic razboi cu aheii/.Elena este la fel de convinsa de acest lucru si, in Odiseea, ii declara lui Telemah venit din Sparta impreuna cu Pisistrate , unul dintre fiii lui Nestor : Naltate Menelaos si voi fiii/ vestitilor viteji, de buna seama,/Ca unul care poate toate cele, /(Zeus) da foc bun si rau pe lumea asta,/cand unuia cand altuia. Iar putin mai departe, spune ca inca de la Troiaplangeam orbirea/Ce Verera-mi daduse/.Aceasta nebunie, aceasta ratacire este Ate insasi.Agamemnon explica foarte bine acest lucru in fata adunarii aheilor atunci cand, in cel de-al XIX-lea cant al Iliadei, declara : Nu eu sunt de vina, ci numai /Zeus, Ursita si Furia, iasma hoinara prin umbra,/Care-n sobor ma facura din minte sa-mi ies ca nebunii/Si sa rapesc lui Ahile rasplata ca obstea-i daduse./Ce puteam eu impotriva ?O zana le pune la cale/Toate, fiica mai mare a lui Zeus, orbirea dusmana (ate)/care sminteste pe toti.Ea, moalen picioare, nu calca/Jos pep amant, ci in crestetul nostru tot umbla siadese/Tulbura creierul nostru, ba pune pe unii si gheara/Ea bunaoara de mult il scoate din minti si pe Zeus,/care-ntre oameni si zei se crede ca-i cel mai cuminte/.Este, de altfel, ceea ce ce sustinea si Ahile in fata soliei pe care i-o trimit aheii pentru a-l ruga sa revina in lupta ; daca Agamemnon a actionat astfel, este pentru ca :mintea-i lua Cel-de sus inteleptul.Aceasta greseala, chiard aca nu se exprima sub forma hamartiei pe care se pare ca Homer nu a cunoscut-o (el foloseste cuvantul ate sau verbul aao pentru a o desemna) apare totusi drept o greseala tragica.Tocmai acesta greseala a lui Agamemnon sta la originea nenorocirilor tuturor aheilor si a dramei care este Iliada.Agamemnon simte bine acesta atunci cand marturiseste ca astfel a fost si cu mine pe vremea cand marele hector/Armia ne-o pustia langa tabar ape la corabii:/Nu ma putui dezbara de orbirea in care cazusem/Pentru ca eu am gresit si mintea luatu-mi-a Zeus/

Homer tinde sa atribuie zeilor cea mai mare putere asupra lumii si aceasta nu fara o anumita finalitate : De-aceea/Si ne-a fost dat de la Zeus ursita din cele mai triste,/Chiar dupa moarte pe-lume s-ajungem a fi de poveste/ declara Elena lui Hector, vorbe care, pentru un grec avid de glorie, constituiau o deplina consolare.Totusi, forta destinului, mai puternica decat insasi vointa zeilor, se face simtita in Iliada.Zeus chiar spune, vorbind despre fiul sau, Sarpedon : Vai mie, fiul meu cel mai iubit de pe lume,Sarpedon/ are sa-mi fie rapus de patroclu ; fara indoiala, se intreba daca sa-l scoata din lupta si sa-l duca in Licia sau sa-l lase sa fie ucis de Patroclu, insa in final nu intervine.La fel, nu poate impiedica infrangerea Troiei desi cetatea era draga inimii lui, caci primise acolo cele mai mari cinstiri. Zeus insusi tine seama de libertatea oamenilor in Odiseea unde putem vedea o critica adusa de poet credintelor epocii sale : zeii pot suporta totul si li se atribuie toate relele, chiar si pe cele de care se fac vinovati oamenii ; aceasta lasa sa se nteleaga regele cerurilor atunci cand, la inceputul Odiseeii, vorbeste in fata areopagului divin :Cum oamenii pe zei ii tot defaima !/Si-nchipuie ca de la noi vin toate/Necazurile lor, ci dansii singuri/Cu-a lor pacate si-nraiesc ursita/ Mai deaprte, zeul spune ca Egist fusese avertizat de Hermes ca daca o va lua de sotie pe Clitemnestra si-l va ucide pe Agamemnon va suferi razbunarea lui Oreste, dar nimic n-a putut sa-l faca sa-si schimbe hotararea.Tot astfel, Ahile are de ales intre a imbatrani fara glorie in casa lui, sau de a merge sub zidurile Troiei si de a muri acolo, in plina glorie, in floarea tineretii in deplina libertate, Ahile isi alege aceasrta ultima existenta, tragica dar glorioasa. Aceste conceptii care, dupa parerea unora, constituie esenta tragicului, servesc fundal desfasurarii evenimentelor ce exprima tragedia conditiei umane.Iar aceasta se manifesta, inainte de toate, in suferintele fizice si mai ales morale, suferinte cauzate in cea mai mare parte de zei dar si de constitutia trupeasca a omului, lucru afirmat de Apolo in fata adunarii zeilor din Iliada : Zeilor, ce patimasi si rai mai sunteti !/, cuvinte pe care poetul are dibacia de a le strecura in gura unui zeu, pentru a face apoi elogiul pietatii lui Hector pe care o compara cu inflexibilitatea lui Ahile, reamintind ce este conditia umana :Altul isi pierde peu nul mai drag, pe un frate de-o mama/Sau si pe-un fiu, si se lasa de plans si jelire si s-aiba rabdare Tragicul Iliadei este constituit de destinul lui Ahile, de suferintele lui in fata mortii lui Patroclu, dar si de destinul lui Hector atunci cand acesta, in cantul VI al epopeii, lundu-si ramas-bun de la Andromaca, stie ca va muri, este spaima sa atat de omeneasca in fata lui Ahile purtatorul nde moarte, si fuga sa ; este draga lui Priam,tatal lui Hector, venind lui Ahile si rugandu-l

sa-i inapoieze lesul fiului sau sarutand mana care ii ucisese atatia copii.Tragicul Odiseii il constituie suferintele lui Ulise de-a lungul anilor sai de rataciri, coborarea lui in infern(Nekya)unde afla nenorocitul destin al oamenilor dincolo de moarte, este drama intoarcerii sale in Itaca.dar in timp ce Iliada este o tragedie pura, Odiseea mult mai putin dramatica, nu este decat o tragicomedie. Limbajul tragediei Fondul lingvistic al tragicilor e atic, supus insa influentelor pe care lea suferit datorita originii lui.In partile lirice se trage din lirismul doctric ; odata cu marii poeti lirici contemporani Pindar,Simonide, tragicii atenieni si mai cu seama Eschil, sunt urmasii traditiei lirice dinaintea lor, ilustrata de Arion.Stesihor, Ibicos.Constructiile pline de indrazneala, in care epitetele stralucite se impletesc cu adjectivele multiplicate ; folosirea cuvintelor compuse, inlantuirea complicata a cuvintelor si a frazelor, pe toate acestea le datoreaza lirismul tragic liricii dorice.Totusi, graiul insusi nu e doric , singura culoare dorica al acestui limbaj atic fiind data aproape in mod exclusiv de folosirea lui alfa lung doric, preferat lui eta atic. Limba epopeei, hrana poetilor tragici- ca si a tuturor grecilor- a exersat o influenta asupra tragediei.A luat de la ea expresiile epice, intorsaturi de fraza care dezvaluiau caracterul personajelor, le departa de ceea ce e vulgar si marcau apartenenta lor la o alta lume, o lume superioaralumea eroilor. Cu toate ca respinsesera unele forme ionice ale limbajului homeric, care aveau o eleganta arhaica,straina spiritului tragediei,poetii tragici au luat numeroase imprumuturi de la poetii ionieni, mai cu seama in rhesis din care formele dorice erau excluse.Asa gasim forme gramaticale ionice (de pilda genitivul doros al lui doru) si numeroase expresii; de altfel, in vocabulary se simte cel mai mult influenta ioniana. Limbajul tragic este, in structura sa, copiat dupa limba vie atica, dar se deosebeste de aceasta printr-o pompa si o maiestate provenite de vocabularul sau care poseda un caracter artificial, datorat in parte imprumuturilor din graiul ionian.Cuvintele uzuale sunt de obicei evitate, dar sunt inlociute cu alte cuvinte apropiate care sunt intelese de public ; astfel, in loc de nautes, se foloseste vechiul termen ionian nautilos, in loc de hippeus, se foloseste termenul homeric hippotes.

PERSONAJELE TRAGICE Personajele mitice nu prea aveau consistenta.Homer, cel dintai, a inaltat anumite figuri cu un relief care le-a dat o adevarata nemurire,incepand desigur cu eroii care domina fiecare dintre epopeele pe care i le atribuiau Grecii,Iliada cu Ahile, Odiseea cu Ulise.Trebuie sa asteptam tragedia lui Eschil pentru a gasi din nou personaje atat de ferm desenate ca acelea din epopeile homerice. Prometeu are o figura populara, dar fara mare consistenta si judecata in feluri diferite, iar hesiod il arata doar ca pe un viclean care incearca mereu sa il insele pe Zeus.Eschil face din el o figura mareata.E singurul zeu caruia i-a fost mila de oameni si care a acceptat sa sufere pentru a-i izbavi de unele dintre nenorocirile lor.Dar aceasta faptura care cunoaste mila ramane inflexibil si dispretuitor fata de cei mari si de cei care ii magulesc ; celor care ar vrea sa-l planga dar se tem de mania lui Zeus, ca Oceanos, el stie sa le raspunda cu o fermitate in care o oarecare amabilitate e subliniata printr-o usoara ironie, putin dispretuitoare.Dar el are un ascutin simt al nedreptatii ce i se face, si aceasta justifica vehementa cu care i se adreseaza lui Hermes, sot al lui Zeus.Prometeu este modelul de om liber si generos care, nefericit si solitar, se ridica impotriva oricarei tiranii si tuturor josniciilor. SFARSITUL TRAGEDIEI GRECESTI Inovatiile lui Agaton, Critias, Karkinos, Moschion, reprezinta semne evidente de decadenta si anunta sfarsitul tragediei.Secolul IV ne-a lasat si alte nume de autori si de opere, si ceea ce stim despre ele ne arata triumful retoricii si tehnicii dramatice.Astfel Ifigenia in Taurida de Polyidos,despre care Aristotel ne asigura ca l-a depasit pe Euripide in felul in care se facea sa se intample recunoasterea intre Oreste si Ifigenia. Cativa dintre cei mai celebri tragedieni ai secolului IV au fost formati conform retoricii lui Isocrat, care a concurat intre 369 si 342, a compus 35 de tragedii si a fost de patru ori invingator.Astidamas, care descindea din sora lui Eschil, a fost orator, la scoala lui Isocrate, inainte de a se dedica, tarziu, tragediei ; avea cam saizeci de ani cand si-a prezentat prima piesa, in 398 si, dupa Marmura din Paros, a repurtat prima victorie in 373/372.A fost cel mai renumit poet din aceasta prima jumatate a secolului IV i.e.n. si piesele lui cele mai celebre erau o Partenope si un Alcmeon din care Aristotel da ca model o scena de recunoastere.

Teoctet din Faselis, pe care l-am mai citat, a fost si el elev al lui Isocrat si a studiat filozofia pe langa Platon si pe langa Aristotel. Cu ocazia concursului organizat de regina Artemisa in cinstea defunctului ei sot Mausolos, el a prezentat un elogiu al printului, care a fost foarte laudat si o tragedie care, dupa Hygin era si mai buna decat elogiul.A compus un linceu si un tideu pe care Aristotel le citeaza ca oferind exemple remarcabile de peripetii ; in Filoctet el pare a fi facut dovada de un simt dramatic destul de ascutit, totusi, amploarea desfasurarilor retorice pare a fi daunat structurii tragice a pieselor lui. Ultimul poet tragic de oarecare importanta e Heremon.Am mai spus ca, dupa Aristotel, piesele lui erau facute pentru a fi citite mai curand decat pentru a fi jucate, ceea ce nu l-a impiedicat, desigur, sa participe la concursuri tragice.Pare, dupa fragmenetel pe care le avem, ca stilul lui ingrijit si delicat convenea intr-adevar mai bine unei poezii citite, decat lirismului teatral.Gratia plina de senzualitate care apare in descrierea pe care o face el a bacantelor atipite, asa cum o citit intr-un fragment din Oenea, anunta calitati de defecte ale epopeei alexandrine. Toate aceste inovatii si efecte cautate nu puteau decat sa grabeasca decadenta tragediei ; aici se afla una din cauzele cele mai profunde ale sfarsitului tragediei.Atat publicul cat si autorii secolului IV erau sedusi mai mult de stil si tehnica, decat de continutul tragic, fapt pe care Fraenkel discerne cu limpezime un semn de decadenta.Miturile pe care poetilor le place sa le trateze erau acum perfect cunoscute de public, fusesera aduse pe scena de multe ori si nu mai puteau fi cautate, in tratarea lor, decat noutati cu caracter pur forma.In aceasta conceptie se inscrie perfect sentimentul ca actorul e mai important decat autorul pentru ca numai virtuozitatea interpretului poate da un carater de noutate unui lucru prea cunoscut, prea uzat.Pe de alta parte, domnul Kitto a descoperit o alta cauza a sfarsitului teatrului tragic si anume adaptarea sfarsitului tragediei la conceptii morale.Slabirea notiunii de arete, ofilirea sentimentelor si a puternicei virilitati a secolului V, faceau sa se creada ca ceea ce constituie adevaratul caracter tragic e suparator si contrazice sentimentul de umanitate.Aici trebuie sa precizam, punand acest lucru pe seama lui Euripide, ca el a deschis aceasta cale : astfel, nu se putea admite ca virtutea sa o duca la moarte pe Antigona lui Sofocle ;e de temut ca o astfel de conceptie sa-l fi manat pe Euripide sa o fac ape eroina sa se marite in cele din urma cu Hemon, in versiunea edulcorata a Antigonei.In urma unei astfel de emasculari a murit si teatrul elisabetan in Anglia secolului al XVII , singurul teatru care, prin violenat lui, prin virilitatea lui, prin dezlantuirea lui de

pasiuni, poate fi comparat cu teatrul grec.Nu stim aproape nimic despre teatrul helenistic, decat doar ca disparuse corul din tragedii. Istoria tragediei grecesti se opreste de fapt la secolul IV i.e.n.Putem totusi semnala prima tragedie crestina, care dateaza de la sfarsitul antichitatii.Aceasta tragedie, desemnata in general sub titlul sau latin, Christus Patiens (in greceste Khristos Paskhon),aduce pe scena patimile lui Hristos cu personaje evanghelice.E compusa din 2602 versuri imprumutate din Alexandra lui Licofron, din Promete si din Agamemnon de Eschil si mai ales din piesele lui Euripide,Hecuba, Oreste, Medeea, Hipolit, troienele, Bacantele, si Rhesos ; cam vreo 1500 de versuri sunt luate din Euripide sau parafrazate dupa tragediile lui si dintre aceste versuri 300 apartin Bacantelor. Traditia ecleziastica ii atribuie piesa lui Gregorie din Nazianz care ar fi fost ajutat de Vasile din Cezareea sin de Apolinar din Laodiceea, care au trait in a doua jumatate al sec IV al erei noastre.Totusi, numerosu critici au situat rdactarea peiesei in epoca bizantina in general in secolul XI.Aceasta repunere in chestiune a traditiei este de fapt lipsita de temeiuri valabile si domnul Tuilier a sustinut foarte just data veche a acestui stramos antic al misterelor din Evul Mediu. Cu toate ca autorul era impregnat de tragedia clasica, ceea ce se intampla cu Gregorie din Nazianz, el a suprimat corul din tragedia lui. Putem cita inca doua drame evreiesti din epoca helenistica-Exagogul de Ezechiel e opera unui evreu helenizant din secolul II I.E.N., puternic imflenat de Euripide drama din care Clement din Alexandria si Eusebiu din Cezareea le-au pastrat 269 versuri ; putem vedea ca el urmeaza structura dramei grecesti cu dialogul sau si cu impartirile sale scenice.In secolul urmator, Nicolae din Damasc a compus o tragedie despre subiectul biblic al Suzanei sub titlul de Sosanis. VALOAREA MORALA SI EDUCATIVA Nietzsche considera ca tragedia nu poseda nici o valoare morala, ceea ce il opune prietenului sau, Erwin Rhode care sustine ca poetii tragici erau educatori.Trebuie sa specificam imediat ca ar fi absurd sa judecam tragedia prin prisma deformanta care e morala mostenita de noi de la reforma si de la contrareforma si mai ales de la Monarhia si de la Republica burgheza din secolul trecut, si din care tot nu reusim sa iesim.daca s-ar uita mai deaproape cenzorii nostri moderni ar fi fara indoiala ingroziti fiindca prin unele aspecrte ale ei, tragedia greaca apare ca o culme a imoralitatii.Acolo domneste violenta, atat in sentimente cat si in fapte : tati si mame isi ucid copiii ; sotiile isi ucid sotii ca sa guste in siguranta placerile adulterului si se

lauda cu faptele lor, copiii isi ucid tatii sau mamele, fiii se insotesc cu mamele lor si unele piese pierdute aratau iubiri asa-zis vinovate intre frate si sora, a doi barbati sau al lui Pesifae cu taurul.In vreme ce morala noastra care vrea ca vinovatul sa fie intotdeauna pedepsit, acest lucru nu constituie nicicum o norma la tragici : Medeea fuge din Atena dupa ce a provocat moartea lui Creon si a fiicei lui si dupa ce si-a ucis copiii ; Elena care a fugit cu iubitul ei si a pricinuit toate nenorocirile grecilor si troienilor, isi incheie in mod fericit viata pamanteasca in caminul ei,la Sparta ; dimpotriva, virtutea ducea la moarte atat pe Antigona cat si pe Hipolit.In acelasi timp, ura si razbunarea ucigatoare domina scena si chiard aca omorul nu e reprezentat e descris cu placere si consecintele lui sunt aratate : pretutindeni domneste violenta si sangele curge in siroaie. Fara indoiala ca, in timpul vietii lui Euripide Aristofan i-a reprosat ca a pus in scena Fedra si Steneboia fara pudoare ; dar nu o facea in numele moralei, fiindca, pe acest plan, comediile lui nu ar putea niciodata sa fie jucate pe scenele noastre, asa cum erau in teatrele antice, ci anand in vedere normele etice pe care le atribuia el genului tragic. Si totusi, valoarea etica a tragediei apare cu o astfel de vigoare incat domnul Eylen, de pilda, a putut sustine ca inainte de orice altceva, tragedia e un instrument de comportare morala si ca principala ei functie consta in a ajuta omenirea sa ajunga la sorocul sau muritor si sa-l fac ape om sa se gandeasca la menirea lui si la relatiile lui cu Universul.Nu e nevoie sa reluam aici argumentele autorului, iar ceea ce am mai spus despre elemntul tragic in tragedie si despre conceptiile poetilor tragici, lasa sa se intrevada acest aspect.caracterul eroic al personajelor tragice, virtutea lor, care e o arete, o virtu conform conceptiei italiene din timpul Renasterii, adica forrta a sufletului,acea inaltare cu care sunt privite sentimentele si propria soarta, acest ideal pe care ni-l cladim si catre desavarsirea caruia ne indreptam toate stradaniile-si nu palidele imperative morale exaltate de ipocrita societate burgheza a secolului trecut, pentru care Nietzsche avea cel mai profund dispret-aceasta virtute apare intr-adevar ca un model de imitat, care nu poate decat sa-l inalte pe om. Sofocle Cu Sofocle (497 405 i.Hr.) tragedia greaca intra intr-o noua etapa. Caci Sofocle este omul secolului de aur al Atenei, epoca lagata de numele lui Pricle, seful democratiei ateniene. Acum Atena conduce o liga maritima, construieste mari edificii publice si inalta minunatul Parthenon. Acum, in

arta domneste fidias, in teatru Sofocle, iar in filozofie convingerea ca omul este masura tuturor lucrurilor. De aceea, nici tragedia lui Sofocle nu va mai cauta elanul si grandoarea titanica a lui Eschil, ci plenitudinea de ganduri si sentimente ale cetateanului noii Atene Rivalul lui Eschil mai tanar ca acesta cu 30 de ani introduce acum pe scena al treilea actor, reducand astfel elementul liric, dezvoltand dialogul dramatic si dand piesei o structura mai bogata. Din cele peste 120 de tragedii cate i s-au atribuit, s-au pastrat numai 7, printre care Oedip rege, Electra si Antigona. Cetatenii Atenei care l-au onorat cu importante functii politice si militare, il cinsteau pe Sofocle in mod deosebit pentru inaltul sau spirit cetatenesc. Amintirile tiraniei mai staruiau in mintea oamenilor, cand Sofocle infiera tirania personificata in figura lui Creon din Antigonia. Poporul Atenei deci il aplauda, pentru ca Sofocle dadea glas ideilor si sentimentelor poporului; si nu numai celor politice, ci si celor religioase. Oedip rege este tragedia care a fost considerata drept cea mai desavarsita din intreaga antichitate. Subiectul tragediei este cunoscut, caci si azi Oedip rege este cea mai des jucata din tot teatrul grec. In final, pentru a-si ispasi ingrozitoarea-i crima, Oedip se pedepseste singur scotandu-si ochii, apoi, orb si nenorocit, paraseste Teba, dupa ce isi ia ramas bun de la fiicele sale. Intreaga actiune a piesei este intemeiata exclusiv pe interesul ce i-l starneste lui Oedip propria sa cercetare. Incepand cu Sofocle, tragedia devine dezbaterea unei constiinte morale, lupta dramatica intre intrebari si indoieli, intre stari sufletesti alternative de speranta si deznadejde. Sofocle coboara tragedia la scara umana. In tragedia sa isi gasesc ecou toate sentimentele omenesti nobile si generoase. Si aceasta, cu simplitate si naturalete: nimic nu-I este mai strain lui Sofocle decat emfaza, exagerarea. Totul este masurat si firesc, armonios si nuantat, la dramaturgul prin excelenta al clasicismullui elin. De acum inainte, tragedia greaca va mai progresa in adevar psihlogic, in varietatea de sentimente si de idei, in suplete si miscare, in arta peripetiilor si surprizelor, in asemanarea mai larga cu viata reala si in srirea efectului patetic. Toate acestea isi vor gasi realizarea in opera lui Euripide.

Euripide Ultimul mare tragic grec, Euripide (480 406 i.Hr.) este si cel mai apropiat de sensibiliatea noastra contemporana. Cu toate ca autorul celor 78 de tragedii si drame cu satiri (din care ne-au ramas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordati decat la 5 concursuri. Caci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un razvratit, care afirma ca toti oamenii sunt de la natura egali: Aceeasi mama, Natura spunea Euripide a dat tuturor oamenilor aceeasi infatisare; asa incat nici un om n-are nimic care sa-l deosebeasca de ceilalti oameni; nobili sau oameni de rand, cu totii avem aceeasi obarsie. Sau in alt loc: Adeseori cinstea o poti gasi mai usor la oamenii simpli. In tragediile sale Euripide dadea unor figuri de tarani sau de sclavi roluri la fel de importante ca unor mareti eroi legendari; pe zei ii prezinta ca pe niste sperjuri si seducatori vulgari; iar in tragedia Electrei rolul cel mai simpatic este cel al unui nevoias taran micenian. Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii si insulte, pentru ca indraznea sa trateze curajos si intr-un spirit inaintat problemele noi ale vremii. Statul atenian era in declin, Atena isi pierdea hegemonia absoluta pe mare, expeditia sa militata in Sicilia se soldase cu un dezastru. Demagogii inselau multimea, imbogatiti de razboi sfidau pe toata lumea, iar filozofii exponenti ai aristocratiei faceau apologia fortei brutale. In aceste imprejurari scrie Euripide piesa sa Ciclopul, singura drama cu satiri ce ne-a ramas din antichitate, in care satirizeaza, caricatural, toate aceste primejdioase idei si practici sociale. Apoi, spre deosebire de Eschil si Sofocle, Euripide prefera sa trateze nu mari evenimente epice, ci fapte secundare, dar aceste fapte sa aduca pe scena situatiile cele mai violente, cele mai fecunde in pasiuni si in suferinte de mare efect patetic. O fiica trimisa la moarte de propriu-i tata; o sotie se sacrifica de buna voie spre a-si salva sotul; o mama scoate ochii celui ce i-a ucis fiul si-i injunghie copiii; o femeie e devotata de patima dragostei vinovate pentru fiul ei vitreg; o sotie inselata si parasita se razbuna omorandu-si rivala si proprii sai copii iata subiectele tragediilor Ifigenia in Aulida, Alcesta, Ecuba, Ipolit, Medeea. Pe Euripide nu-l intereseaza ca pe predecesorii sai - actul de vointa indelung si bine chibzuit de un erou, ci mai degraba impulsurile instinctive, sentimentele mistuitoare, izbucnirile pasionale. Euripide, prefera, ca protagoniste, femei. Euripide le arata capabile de fapte oribile. Dar el nu cauta nici sa le condamne, nici sa le inteleaga si sa le arate motivele fiecareia. Fedra, Medeea, Ecuba savarsesc fapte monstruase, dar ele sunt aratate ca victime ale propriilor lor patimi.

Razbunarea Medeei este oribila si cu neputinta de scuzat. Dar Euripide, cu o neintrecuta finete de analiza psihologica, expune drama Medeei si a sotie si ca mama, cand, inainte, de a-I omori, isi sruta copiii: O prunci, dati mamei mana dreapta, dati-o s-o sarute! Iubite maini si buze dragi, icoane voi Cu nobil chip, fiti fericiti, copiii mei, Dar dincol-amandoi! Caci tatal v-a rapit Norocul de aici. O, dulci imbratisari, Obraji plapanzi, suflari suave de copii! Plecati, plecati! Eu nu mai am curaj sa-ntorc Privirea catre ei. Naprazna m-a zdrobit. Presimt ce marsavie-s gata sa-mplinesc. Mai darza-i patima decat e mintea mea, Necazuri fara seaman in lume prilejuind! Prin coborarea personajelor de pe piedestalul sublimului conventional la nivelul oamenilor obisnuiti, prin limbajul firesc al vietii de toate zilele, Euripide a devenit cel mai modern dintre tragicii antici si cel din care s-au inspirat mai mult dramaturgii moderni. COMEDIA GREACA Arisofan Originile comediei grecesti trebuie cautate in farsele populare. Inca din vremuri stravechi, grupuri de comedianti colindau satele jucand scurte scenete, rudimentare ca structura, numite mimi. Mimul nu dezvolta o actiune propriu-zisa, ci se multumea doar sa infatisese sub forma unui dialog simple scene din viata zilnica. Comediantii imitau cu umor persoane cunoscute, satirizau anumite apucaturi ale oamenilor si caracterizau diferite tipuri ca: betivul, lacomul, sarlatanul, naivul si asa mai departe. Glumele mimilor erau grosolane, bufoneriile istrionilor erau vulgare, dar farsele acestea erau foarte gustate de popor, pentru ca aveau un ritm vioi, intepaturi satirice bine plasate si un ton plin de naturalete. Comediografii greci ai secolului al V-lea discuta in piesele lor cele mai actuale probleme politice, sociale sau culturale, ataca anumite personalitati prin usturatoare ironii, ba chiar aduc pe scena personaje politice marcante. In acest secol Grecia cunoaste peste 40 de autori de comedii. Singurul de la care ne-au ramas opere integrale, in numar de 11, adica exact un sfert din

cate a scris, este Aristofan (445-386 i.H.r). Actiunea comediilor sale este foarte deslanata, capricios condusa, fara sa cunoasca nici o restrictie, nici o regula severa de compozitie. Spre deosebire de tragedie, scena comediei nu era unica, decorul era multiplu, actiunea se deplasa de la tara la oras, din lumea reala in lumea basmului, de pe pament in cer sau in infern. Coristii purtau si ei masti, ca actorii, adeseori fantastice, grotesti; astfel, in unele comedii ale lui Aristofan coristii erau costumati si mascati in chip de viespi, de pasari sau de broaste. Adeseori personajele erau alegorice, situatiile erau simbolice, dar adesea satirica la personajele reale si la situatiile contemporane era foarte vie, clara si permanenta. Psihologia personajelor sale e sumara, Aristofan nu creeaza tipuri, in schimb bogatia sa de amanunte asupra vietii timpului e uimitoare. In afara de Shakespeare, nimeni nu l-a egalat vreodata pe Aristofan in felul sau genial in care a stiut sa imbine fantezia cu realul, alegoria cu satira si umorul cu poezia. Aristofan se tragea dintr-o familie de tarani. Amanuntul acesta este important, pentru ca in comediile sale, Aristofan priveste toate problemele cu onestitatea si bunul simt al taranului, caruia chiar ii ia in mod deschis apararea. E adevarat ca simpatia sa pentru sclavi nu e declarata nicaieri. Dar Aristofan uraste profund pe cei care mint, inseala si aduc nenrociri poporului. In comedia Viespile, atacul este indreptat impotriva metodelor de coruptie a poporului, prin institutia acelui tribunal popular devenit o simpla unealta in mana demagogilor. In comedia Norii sunt atacati sofistii, o alta categorie de inselatori, care , prin arta retoricii lor pompoase dar goale si a rationamentelor vicioase, induc in eroare justitia. Fantezia comediei Pasarile, cea mai poetica dintre operele lui Aristofan, inventeaza mizeriile, abuzurile si coruptia tuturor institutiilor ateniene. S-ar putea spune deci ca opera lui Aristofan este un spiritual, poetic. A doua mare tema a comediei lui Aristofan este tema pacii. Interminabilul razboi peloponezian aducea din an in an tot mai multe nenorociri poporului. Armatele oligarhiei spartane pustiau satele si ogoarele, in toata tara bantuia o foamete cumplita, in timp ce molima ciumei facea ravagii inspaimantatoare, dar conducatorii Atenei tineau totusi sa continue razboiul. Impotriva tuturor acestor nenorocirilor razboiul scrie Aristofan comediile sale de mare efect asupra publicului: Aharnienii, Pacea si Lisistrata, pledoarii inflacarate pentru pace, exprimand puternic interesele taranimii si sentimentul popular pcifis. Si tocmai pentru ca dezbatea de pe pozitiile populare problemele cele mai importante ale societatii grecesti din acel tip, Aristofan reprezinta in modul cel mai stralucit, dar totodata si incheie marea epoca a comediei eline.

Caci dupa el, comedia noua ilustrata de Menandru isi va restrange atentia la cazurile vietii familiale si personale, in felul acesta incetand de a mai fi o forta si o scoala de educatie cetateneasca.

Aristofan, dramaturg

Teatrul grec

Proiect realizat de Gheorghe Alexandra Mihaela Clasa aIXa B

Bibliografie
: Istoria Universala

volumul II, Editura Stintifica, Bucuresti 1959 Grecia Antica-de la wikipedia, encicliopedie libera www.educativ .ro-Originea teatrului-grec

Cuprins
CARACTERISTICI GENERALE ORIGINEA TEATRULUI GREC DEFINITII ALE TRAGEDIEI GRECESTI TRAGICUL IN POEZIA HOMERICA LIMBAJUL TRAGEDIEI PERSONAJELE TRAGICE SFARSITUL TRAGEDIEI GRECESTI VALOAREA MORALA SI EDUCATIVA Sofocle Euripide COMEDIA GREACA Arisofan