Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept

Ghitta Irina Izvoarele Dreptului Anul I cursuri zi

Izvoarele dreptului
I. Notiunea de izvor de drept. Norma de drept poate fi definita ca regula generala si abstracta care reglementeaza conduita subiectelor de drept in raporturile juridice. Forma specifica de exprimare a normelor de drept poarta denumirea de izvor de drept. Acesta este sensul formal al expresiei izvor de drept, insa expresia in discutie este susceptibila si de un al doilea inteles. Astfel, in sens material, prin izvor al dreptului se desemneaza conditiile materiale de existenta care genereaza normele acestei ramuri de drept sursele de configurare a dreptului, factorii care determina insusi fenomenul juridic. Esenta si continutul dreptului trebuie sa-si gaseasca modalitati potrivite de exprimare, forme adecvate. In teoria dreptului si in stiintele juridice de ramura, aceste modalitati specifice de exprimare a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului.1 Aceste izvoare ale dreptului reprezinta unul din elementele definitorii ale oricarui sistem de drept. Norma juridica nu poate deveni obligatorie pentru colectivitate daca nu imbraca o anumita forma de exprimare. In continutul acestor izvoare ( denumite si surse2 ) sunt introduse elemente ce apartin unor sfere diferite ale realitatii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare ale dreptului factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural si ratiunea umana, constiinta juridica. In teoria dreptului este larg dezbatuta notiunea de izvor al dreptului. Se face distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. In intelesul pe care-l confera istoria si arheologica juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept ( izvoare relicve sau vestigii de civilizatie juridica). Astfel apar, pentru noi, Tablitele cerate descoperite in Transilvania sau documente de etnografie juridica.
1 2

Nicolae Popa Teoria generala a dreptului, C.H.Beck, Editia a 3-a, 2008 A se vedea: J.V. Calvi, S. Coleman American Law and Legal Systems, New Jersey, 1989, p. 4;

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept


Notiunea de izvor al dreptului are si acceptiunea de sursa ideologica, in sensul de bazin de civilizatie juridica, la care se conecteaza un anumit sistem juridic national. In acest sens, bazinul de civilizatie juridica de timp romano-germanic a influentat numeroase sisteme legale nationale ( printre care si sistemul juridic romanesc ). Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni. Aceasta varietate de forme prin care normele juridice se exprima, determina pe unii autori sa vorbeasca despre caracterul eterogen al surselor dreptului. Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezinta totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenta care sunt surse oficiale; in acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe cand obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale sunt izvoare mediate ( indirecte ), ele trebuind sa fie validate de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept. Concluzionand sinteza asupra tuturor acestor acceptiuni, conceptul de izvor de drept poate fi definit, cel mai simplu, ca forma de exprimare a dreptului, adica modalitatea de instituire sau recunoastere de catre puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare a dreptului.

II.

Clasificarea izvoarelor formale de drept. Teoria generala. Toate tipurile de drept de pana acum au cunoscut o pluralitate de izvoare acte

normative ale autoritatilor statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina etc. Sisteme de drept calitativ asemanatoare pot sa se exprime in forme diferite, asa cum, de altfel, un sistem de drept concret, de-a lungul existentei sale, se poate reproduce in mai multe forme. Ponderea unuia sau a altuia din izvoarele sale formale se modifica in raport de gradul dezvoltarii sale, de complexitatea relatiilor sociale pe care le exprima. Astfel, daca tipul dreptului feudal cunoaste ca forma de exprimare preponderenta obiceiul, revolutiile

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept


burgheze schimba radical raportul dintre obicei si actul normativ, in favoarea acestuia din urma. Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului sunt urmatoarele: obiceiul juridic, jurisprudenta si precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ.

A. Obiceiul juridic ( cutuma ). Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului. El apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii, fiind expresia unor necesitati pe care orice societate le resimte, necesitati legate de conservarea valorilor comunitatii. La aparitia sa, dreptul preia o serie de obiceiuri si le adapteaza realitatii specifice unei societati politice. Oamenii aplica unele reguli in procesul interactiunii lor, de multe ori in mod inconstient. Pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva este utila si necesar a fi urmata in viata de zi cu zi. Este util sa se consemneze faptul ca nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Tranzitia este marcata de doua etape importante: fie ca statul, prin organele sale legislative, recunoaste un obicei si il incorporeaza intr-o norma oficiala, fie ca obiceiul e invocat de parti, ca norma de conduita, in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula juridica. Exista doua conditii pentru ca un obicei sa devina juridic ( deci izvor de drept ): o conditie obiectiva ( materiala ), constand intr-o practica veche si incontestabila si una subiectiva ( psihologica ), in conformitate cu care regula ( practica ) respectiva are caracter obligatoriu. Cutuma se intemeiaza pe cazuri concrete la care se face apoi referire, fiind evocate ca precedente. Legiuitorul poate valida printr-o norma legala obiceiul sau poate face trimitere la acesta. In acelasi timp, este posibil ca, la aparitia unei legi noi, legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea, contestandu-le expres. Este evident, insa, ca legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume, uzuri etc. In dreptul public ( in dreptul constitutional si in dreptul international public ), sub forma uzantelor, obiceiul joaca inca un rol important.

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept


In dreptul privat, este sustinuta opinia ca apelul la obicei nu poate fi facut decat in limita legii ( e vorba de obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de catre lege ). In orice caz, este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de drept obiceiului care ar contine o regula contrara ordinii publice si moravurilor si nici cutumei care ar abroga o lege in vigoare. Azi, obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor si chiar a legii.

B. Doctrina ( literatura juridica de specialitate ). Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este stiinta juridica. In general, rolul stiintei este teoretic-explicativ, interpretarile stiintifice facute materialului normativ ajutand, pe legiuitor sau pe judecator, in procesul de creare, respectiv aplicare a dreptului. Practica legislativa si practica dreptului ( aplicarea dreptului de catre administratie si instantele de judecata ) n-ar putea exista si cu atat mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. In acelasi timp, solutiile si interpretarile doctrinei sunt intotdeauna fondate pe cazuri practice, pornesc de la fapte reale iar apoi, pe cale de generalizare, le interpreteaza teoretic si le explica. Sistemul actual al izvoarelor dreptului nu mai poate retine insa doctrina ca sursa creatoare nemijlocita de drept. Unii autori vorbesc despre rolul indirect ( mediat ), creator al doctrinei. Doctrina a jucat un rol important in Evul Mediu. In fata obscuritatii si a nesigurantei dreptului cutumiar, judecatorii cautau solutii in comentariile din operele stiintifice. Se punea mare pret pe consensul savantilor, acestia jucand in rol foarte important. S-a vorbit chiar despre un drept al profesorilor sau despre cutuma specialistului. Atunci cand obiceiurile au fost stranse si publicate in culegeri, rolul doctrinei a scazut, fara sa dispara. Este interesant de remarcat ca in conditiile formarii de noi tipologii juridice ( este cazul dreptului comunitar de exemplu ), se reproduce intregul sistem al izvoarelor dreptului, fiind recunoscuta si doctrina ca izvor de drept.

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept


C. Practica judiciara ( jurisprudenta ) si precedentul judiciar. Jurisprudenta este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre toate instantele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc in fata lor si pronunta hotarari ( sentinte ) pe baza legii. Cauzele judecate de instante sunt de drept privat sau drept public. Sesizat ( prin actiune sau rechizitoriu ), judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte sentinta. El face acest lucru interpretand si aplicand o norma juridica. Atitudinea de rezerva fata de recunoasterea caracterului de izvor de drept jurisprudentei este fundamentata si pe principiul separatiei puterilor in stat. Intr-adevar, intr-un stat de drept, crearea legilor revine organelor legiuitoare, organelor judecatoresti revenindu-le sarcina aplicarii legilor la cazuri concrete. A recunoaste tribunalelor dreptul de elaborare normativa directa ar insemna a se forta usa creatiei legislative, perturbanduse echilibrul puterilor. In plan istoric, jurisprudenta a jucat un rol important ca izvor de drept, in dreptul roman. Dreptul pretorian ( care continea solutii creatoare ale pretorului ) constituie o importanta sursa de creare a unor norme si a unor institutii ale dreptului roman. Sub forma precedentelor judecatoresti ( hotarari ale Curtii Supreme ), jurisprudentei i se recunoaste rolul creator, in mod indirect. Aceasta este situatia in sistemele de drept ce apartin familiei romano-germanice. In sistemul juridic anglo-saxon ( common law ), jurisprudentei continua sa i se recunoasca rolul de izvor de drept. Common law este alcatuit din hotarari judecatoresti si obiceiuri juridice. Precedentul judiciar joaca un rol foarte important, iar judecatorul nu este simplu interpret al legii, ci un creator de lege. O cauza poate fi solutionata pe baza unui precedent pronuntat cu sute de ani inainte. Exista culegeri de precedente, pe materii, ceea ce nu inlatura insa numeroasele complicatii si controverse.

D. Contractul normativ. Contractul este un act juridic individual, in sensul ca el stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte de drept determinate ( spre ex.: pentru vanzator si cumparator, pentru locator si locatar etc. ). Codul civil defineste contractul ca un acord intre doua sau

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept


mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic. In aceasta acceptiune, contractul nu poate fi un izvor de drept. Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate, ci au in vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, in aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv. Istoria dreptului consemneaza un atare izvor de drept in perioada feudala, cand prin intermediul unor conventii, se reglementau raporturi intre starile sociale sau dintre acestea si monarh. Magna Charta Libertatum (1215), incheiata (sub forma unui contract) intre baronii, cavalerii si orasenii rasculati, pe de o parte si regele Ioan fara de tara, pe de alta parte, este un exemplu adesea citat, pentru ilustrarea rolului contractului normativ. In dreptul constitutional, contractul normativ reprezinta izvor de drept in materia organizarii si a functionarii structurilor federative ale statelor. Federatiile se creeaza, in general, ca efect al incheierii unor contracte ( tratate ), intre statele care doresc sa compuna federatia. In ramura dreptului muncii si a dreptului securatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii intr-o ramura determinata si pe baza carora sunt incheiate apoi contractele individuale de munca. In sfarsit, in dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este intotdeauna expresia consimtamantului liber al statelor si numai in aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare. In dreptul international contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalitatii suverane a statelor, in sprijinul respectarii suveranitatii si a independentei acestora.

E. Actul normativ. Actul normativ juridic ( denumit uneori si Legea ca izvor de drept ). Are importanta cea mai mare in sistemul izvoarelor dreptului. Locul proeminent pe care-l detine actul normativ in sistemul izvoarelor de drept se explica atat prin cauze istorice,

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept


cat si prin ratiuni care tin de trasaturile de continut si de forma ale acestui izvor juridic, in raport cu celelalte izvoare. Legea, ca izvor de drept, apare la romani, ca un acord intre magistrat si popor ( magistratul propune, poporul accepta propunerea facuta ). In dreptul vechi se mai cerea si ratificarea sau aprobarea senatului. La sfarsitul secolului I al erei noastre, poporul, pierzand puterea legislativa ( care trece la senat ), legea ( lex ) inceteaza sa mai fie izvor de drept, trecand pe primul plan alte izvoare jurisprudenta, doctrina. Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarari si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale organelor administrative locale.3 Pe calea delegarii legislative, Guvernul poate reglementa primar relatiile sociale prin ordonante, in conditiile art. 114 din Constitutie. Printr-o lege speciala de abilitare, Parlamentul poate delega dreptul de reglementare primara Guvernului. Domeniul de reglementare nu poate face parte, in asemenea cazuri, din cel al legii organice. Legea de abilitare stabileste in mod obligatoriu domeniul si data pana la care se pot emite ordonantele. Delegarea legislativa implica deci posibilitatea reglementarii primare si originare prin ordonante emise de Guvern, posibilitate sever circumstantiata prin dispozitiile constitutionale. In acest sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala in Decizia nr. 102/1995, publicata in Monitorul Oficial nr. 287/1995. In definitiv, legile in general, dar in mod special Constitutia, trebuie sa fie oglinda starii unui popor, sa reflecte gradul sau de dezvoltare si de intelegere.

III.

Perspectiva proprie asupra izvoarelor de drept. Pe de o parte, din nefericire, evolutia izvoarelor de drept, ca si concept de baza al

intelegerii fenomenului juridic, pare ca isi pierde valoarea si importanta aparenta in viziunea tinerilor aspiranti la sistemul judiciar. Totusi, relevanta acestora ar trebui subinteleasa, si nu scoasa in evidenta de literatura de specialitate.

Amanunte despre natura, mod de elaborare si adoptare, relatii dintre ele, clasificari etc. la cursul de drept constitutional si drept administrativ. Vezi si M. Eremia, Ierarhia actelor juridice cu putere normativa in sistemul de drept din Romania, Revista de Drept Public, nr. 2/2001

Universitatea Mihail Kogalniceanu Facultatea de Drept


Oamenii tind sa piarda din vedere faptul ca este substantiala intelegerea pe deplin a originii formelor de exprimare a dreptului si caracterul concludent al urmaririi unui fir rational referitor la evolutia dreptului, ca ansamblu de norme de convietuire sociala. Alt argument pentru sublinierea importantei studierii izvoarelor de drept este ca acestea difera, in functie de ramura de drept la care se refera. Astfel, se pot face analogii intre acestea pentru o mai buna comprehensiune a genezei juridice. Izvoarele dreptului sunt cel putin pe pozitie de egalitate, din punctul de vedere al importantei, cu ideile calauzitoare care stau la baza dreptului ( principiile dreptului ), motiv pentru care, in cazul tuturor ramurilor de drept, sunt studiate in cadrul aceleiasi parti ( capitol, sectiune etc. ). Ele sunt stalpii de rezistenta ai actualitatii juridice si evoca cel mai bine necesitatile sociale care au stat la baza dreptului modern supus discutiei. Se poate conchide cu ideea ca studiul izvoarelor de drept este departe de a fi cazut in desuetudine si ramane imperios necesar, avand in vedere ca, in ipoteza necunoasterii acestora, o imagine de ansamblu asupra unei ramuri de drept sau asupra dreptului, in general, ar fi cvasi-imposibila.

BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Popa Teoria generala a dreptului, Editura C.H.Beck, Editia a 3-a, 2008 Revista de Drept Public, nr. 2/2001 J.V. Calvi, S. Coleman American Law and Legal Systems, New Jersey, 1989 Genoveva Vrabie, Mihaela Roxana Prisacariu Introducere in studiul dreptului Gabriel Boroi Drept civil. Partea generala. Persoanele., Hamangiu, editia a 3-a, 2008