CURS 6

REŢELE DE CALCULATOARE
 REŢELE DE CALCULATOARE

O reţea de calculatoare este un ansamblu de

calculatoare legate între ele printr-o structură de
comunicaţie.

Calculatoarele fac schimb de date (documentele

schimbate se numesc documente electronice)
şi îşi pot folosi în comun resursele (scumpe)
(imprimante).
Fiecare calculator îşi păstrează independenţa de
execuţie şi de gestiune a propriilor resurse. La
rândul lor, reţelele se pot conecta între ele,
permiţând schimbul de informaţii.
 Necesitate
Reţelele de calculatoare au apărut pentru că trebuiau
rezolvate următoarele probleme:

• Găsirea unei metode de comunicare. Apariţia PC-urilor a

dus la înlocuirea prelucrării centralizate pe calculatoare
mari, cu prelucrarea descentralizată. Calculatorul personal a
devenit o ustensilă de birou destinată creşterii productivităţii.
Principalul său dezavantaj era lipsa comunicării. Deservind
un sistem, trebuia integrat în acesta;

• Partajarea resurselor. De exemplu, se cumpără o singură

imprimantă pentru toate calculatoarele dintr-o firmă;

• Partajarea datelor. Actualizarea datelor aflate pe un singur

disc se poate face de la orice calculator din reţea. Astfel toţi
utilizatorii au acces la cea mai nouă versiune a datelor.
 CLASIFICĂRI
ALE REŢELELOR DE CALCULATOARE

1. După tipul calculatoarelor, reţelele pot fi:

• Omogene - calculatoarele sunt de acelaşi tip;
• Eterogene - calculatoarele sunt de tipuri
diferite
2. După aria de răspândire a calculatoarelor
• VLAN (Very Local Area Network)
Interconectări prin medii de transfer cu lungimi
de la centimetri la zeci de metri, în general
într-o singură încăpere. Mediile şi tehnicile
folosite permit rate foarte mari de transfer, iar
aplicaţiile vizate sunt în general cele de
prelucrare paralelă a datelor.
• LAN (Local Area Network). Calculatoarele se
află la mică depărtare (maxim 10 km) şi
deservesc o firmă, o instituţie. De obicei se află
în aceeaşi clădire sau într-un grup de clădiri.
Prezintă rate mari de transfer, tehnici de acces
specifice şi câteva tehnologii care s-au impus ca
standarde.
• MAN (Metropolitan Area Network). Acoperă
suprafaţa unui oraş. Se folosesc în comun medii
de transfer pentru diferite categorii de
comunicaţii (de exemplu cabluri de înaltă
frecvenţă pentru televiziune, pe care circulă şi
date), astfel ca transferul să se facă direct de la
sursă la destinaţie - prin difuzare, prin tehnici
asemănătoare celor din LAN.
• WAN (Wide Area Network). Acoperă o ţară, un
continent. Sunt reţele care integrează în general
tehnici de acces şi producători diferiţi (reţele
eterogene), cu extindere peste 100 km. WAN sunt
ori reţele publice de date asemănătoare reţelelor
de distribuţie telefonice (sau poştale), ori reţele
(private) ale unor firme multinaţionale. Cele mai
răspândite sunt publice, cu comutare de pachete.
Interconectarea între reţele se face prin linii
închiriate de la operatori de telecomunicaţii. În
România au apărut companii cu caracter privat,
ce asigură servicii de interconectare MAN şi
WAN.
• GAN (Global Area Network) - sunt interconectări
de reţele între continente (folosind comunicaţii
prin satelit) care acoperă în fapt întreg globul
pământesc cu o reţea de calculatoare. Astfel
este Internet (reţeaua de reţele) care are o
administrare pe baza voluntariatului unor
organizaţii şi care nu percep taxe pentru servicii
de la utilizatori proveniţi din domeniul educaţiei
şi cercetării.
 3. După modul de organizare
1. Reţele cu servere:
Calculatoarele puternice din reţea sunt serverele (de fişiere,
de baze de date, de comunicaţii, de imprimare, de
aplicaţii) şi îşi partajează resursele cu celelalte
calculatoare (clienţii). În reţea se află:

Serverele. Sunt calculatoare puternice care asigură:

• stocarea unui volum mare de informaţie
• servicii la tipărire
• servicii de gestionare a reţelei şi de comunicare între
calculatoare;
Staţiile de lucru. Au acces la servere şi pot fi:
• cu unităţi de discuri (sisteme standard), putând funcţiona
şi independent
• fără unităţi de discuri, ce lucrează numai în reţea.
După modul de lucru al serverului, aceste
reţele pot lucra:
• cu server dedicat. Serverul este folosit
exclusiv pentru gestionarea reţelei;
• cu server nededicat. Serverul gestionează
reţeaua, dar poate fi folosit şi pentru rularea
unor aplicaţii (are şi rol de staţie de lucru).
2. Reţele de la egal la egal (peer-to-peer,
P2P)
Orice calculator poate deveni server la un
moment dat, pentru a-şi partaja resursele
cu celelalte.
 Caracteristici

O reţea este caracterizată de:

• Topologie

• Mediul fizic de transmisie

• Standardul de transport
 Topologia
Topologia (structura) unei reţele reprezintă modul în
care sunt legate/conectate calculatoarele (staţiile de
lucru) faţă de server pentru a forma reţeaua.
Modul de conectare va determina traseul pe care va
circula informaţia în reţea, prin urmare structura
comunicaţiilor în retea.
Din punct de vedere al topologiei, reţelele pot fi:

• liniare (bus): există un singur cablu care leagă calculatoarele de la

un capăt la altul al reţelei;
• de tip inel (ring): calculatoarele sunt conectate circular;
• de tip stea (star): există un calculator central (dispecer) care este
legat cu fiecare dintre celelalte;
• de tip stea cu inel: sunt legate circular mai multe calculatoare
dispecer, care gestionează fiecare câte o reţea de tip stea;
• diferite combinaţii ale structurilor precedente (arbore, reţea, mixte).
În general, există trei tipuri de topologii pentru reţelele LAN:

• topologia Bus (magistrala) - are o fiabilitate sporită, viteză

mare de transmisie
•topologia Ring (inel) - permite ca statiile de lucru sa fie “egale”
intre ele
•topologia Star (stea) - ofera o viteza mare de comunicatie, fiind
destinata aplicatiilor in timp real
Mediul fizic de transmisie este suportul fizic
prin care se transmit datele.
Mediile de transmisie sunt:
• prin cablu: cablu coaxial, cablu torsadat, cablu
cu fibră optică;
• fără cablu: unde radio, unde laser.

Standardul de transport reprezintă

restricţiile impuse asupra mediului de transmisie,
asupra topologiilor acceptate, asupra controlului
transferului de date. Sunt definite mai multe
standarde internaţionale: ARCnet, EtherNet,
Token Ring.
 Internet
Mediul Internet este un ansamblu de retele de
calculatoare interconectate care impreuna cu miile de
calculatoare individuale (terminale, statii de lucru) si
milioane de utilizatori, constituie comunitatea Internet
care are la dispozitie un mediu informational si de calcul
cu foarte multe servicii informatice si resurse (baze de
date diverse, biblioteci de programe, documentatii, etc.).
Mediul Internet constituie un ansamblu complex de
arhitecturi, componente fizice si sisteme de operare,
care trateaza in mod egal atat minicalculatoarele sau
retelele de calculatoare, cat si PC-urile sau maiframe-
urile. Facilitatile mediului au o importanta egala, iar
componentele sale se comporta una fata de alta fara nici
o discriminare.
Mediul Internet este un ansamblu de retele de calculatoare la nivel
mondial ce realizeaza conectarea a milioane de calculatoare si care
reprezinta:

• calculatoare guvernamentale si ale institutiilor natiunilor din intreaga

lume;
• calculatoare ale miilor de universitati si scoli din intreaga lume;
• sisteme de calcul ale marilor corporatii (Microsoft, IBM, Digital, etc.);
• sisteme de calcul ale unor organizatii si fundatii stiintifice, culturale,
sociale;
• calculatoare ale marilor agentii de presa si de televiziune din intrega
lume;
• calculatoare ale marilor edituri din lume;
• calculatoare ale milioanelor de utilizatori din intreaga lume.

Din punct de vedere arhitectural, mediul Internet este o retea

gigantica de retele de calculatoare raspandita la nivel mondial si
care inglobeaza diverse produse harware si software ce
gestioneaza o mare colectie de baze de date ce contin informatii si
servicii de toate tipurile, acestea fiind accesibile de la orice
calculator (terminal) conectat la retea in orice loc si la orice moment.
In momentul in care se stabileste o comunicare intre 2 sau mai multe
calculatoare, acestea trebuie sa respecte un numar de reguli
pentru a putea comunica.
Un asemenea set de reguli poarta denumirea de protocol de
comunicatie.
– Pentru serviciul de acces la pagini web (www) protocolul corespunzator
este HTTP – Hiper Text Transfer Protocol
– Pentru serviciul de E-mail protocolul corespunzator este SMTP – Simple
Mail Transfer Protocol, sau POP – Post Office Protocol

Host / Server – reprezinta calculatorul (sau calculatoarele) din retea ce

este folosit pentru stocarea diferitelor informatii si punerea acestora
la dispozitia utilizatorilor.

Serviciile oferite de un host (server):

• Transferul de fisiere (ftp)
• Acces la documente electronice (pagini web)
• Posta electronica (E-mail)
• Chat (conversatie on-line) etc.

Calculatoarele de la care diversele persoane (utilizatori) lanseaza

cereri pentru accesarea informatiilor se numesc clienti.
Atunci cand se doreste identificarea unui host la care dorim sa avem
acces este nevoie de precizarea unei adrese a respectivului host.
Totalitatea informatiilor de pe un host, organizate ca pagini web, se
numeste site, iar adresa de accesare a acestuia se numeste adresa
web (sau adresa site).

Conectarea la Internet se poate face in 2 moduri (cele mai folosite) :

• Printr-o retea locala, sau
• Printr-o legatura individuala pe linie telefonica.

Daca utilizatorul va lansa cererea sa de acces prin intermediul unei :

– Retele locale va avea nevoie de o componenta hardware – placa de
retea
– Legaturi individuale (linie telefonica) legatura va fi posibila doar daca
acel calculator de la care se adreseaza cererea dispune de o
componenta hardware, ce permite comunicarea pe linie telefonica,
numita modem.
Adresarea in Internet
Pentru serviciul de navigare, forma generala a unei adrese pentru
navigare este :
http://www.nume_site.domeniu
unde
 http – protocol de acces la paginile web
 nume_site – host-ul
 domeniu reprezinta domeniul din care face parte site-ul respectiv.

TEMA suplimentară (de citit) http://danielmiessler.com/study/url_vs_uri/

Exemple de domenii :
• .com - international
• .ro - romania
• .edu - educatie
• .mil – organizatii militare
• .gov – organizatii guvernamentale
 Date. Reprezentarea datelor
Orice fel de informaţie (numere, litere, desene, sunete) şi orice
instrucţiune pe care trebuie să o execute procesorul calculatorului
trebuie să fie codificate într-o secvenţă de cifre binare. Modalitatea
concretă prin care diferite tipuri de informaţii sunt codificate variază în
funcţie de tipul de calculator.

Datele sunt materia primă pe care o prelucrează calculatorul. Datele

sunt reprezentarea fizică, pe un suport material, a entităţilor din care
este formată informaţia (cifre, litere, semne speciale, desene, sunete
etc.), pentru ca aceasta să poată fi prelucrată, transmisă sau stocată
în calculator. Asociind aceste date cu realizarea pe care o reprezintă,
putem spune că un calculator, prelucrând date, prelucrează de fapt
informaţie.

Data este un model de reprezentare a informaţiei, accesibil unui

procesor, model cu care se va putea opera pentru a se obţine noi
informaţii.
Între informaţie şi dată există următoarele deosebiri:
• informaţia este obiectul;
• data este modelul de reprezentare al obiectului.
Din punct de vedere logic, data poate fi reprezentată
printr-un triplet de forma:
dată = (identificator, valoare, atribute)

• Identificatorul datei este un nume care se asociază

datei pentru a o putea distinge de altele şi pentru a se
putea face referiri la ea în timpul procesului de
prelucrare a datelor.
• Valoarea datei poate fi precizată prin enumerare
sau printr-o proprietate comună. În funcţie de valoare,
datele se clasifică în:
- variabile: date care, pe parcursul procesului de
prelucrare, pot lua orice valori din mulţimea de definiţie a
datei;
- constante: date care, pe parcursul procesului de
prelucrare, păstrează aceeaşi valoare din domeniul de
definiţie al datei.
Atributele datei sunt proprietăţi ale acesteia şi determină modul în care
ea poate fi tratată.
Exemple de atribute:

- tipul datei: defineşte apartenenţa acesteia la o anumită clasă de

date, căreia îi corespunde un anumit model de reprezentare internă
(în calculator). Principalele tipuri de date sunt:
• tipul alfanumeric;
• tipul numeric - întreg, real;
• tipul logic;

- precizia reprezentării interne: defineşte cât de fidel reproduce

modelul intern de reprezentare, obiectul pe care îl reprezintă.
Precizia depinde de zona de memorie afectată datei. O dată poate
fi reprezentată în:
• simplă precizie;
• dublă precizie;

- încadrarea valorilor datei în zona afectată: determină modul în care

este aliniată data, de exemplu:
• aliniat la dreapta;
• aliniat la stânga.
Operaţia de transformare a informaţiei, din forma de
reprezentare externă, care este inteligibilă pentru om, în
forma de reprezentare internă pe care o înţelege
calculatorul, se numeşte codificare internă a
informaţiei.
A codifica informaţia înseamnă a atribui fiecărei entităţi
informaţionale o secvenţă unică de cifre binare.
Operaţia de codificare presupune existenţa unui cod.
Codul reprezintă mulţimea de asocieri entitate
informaţională - secvenţă de cifre binare.
Numărul n de simboluri folosite într-o secvenţă de cod
determină lungimea secvenţei de cod. Secvenţa de cod
se mai numeşte şi cuvânt de cod.
Reprezentarea internă a datelor se face diferenţiat, în
funcţie de tipul datei.
 Reprezentarea datelor alfanumerice

Odată cu dezvoltarea industriei informatice s-a stabilit, pentru reprezentarea

informaţiei alfanumerice, numărul optim al lungimii de cod la 8 cifre binare.
Rezultă posibilitatea construirii a 28=256 cuvinte de cod diferite, ceea ce
este suficient pentru necesităţile unei aplicaţii. Lungimea de 8 cifre binare a
devenit un standard. Prima firmă care a impus acest standard a fost firma
IBM, prin codul EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange
Code). Acest cod s-a răspândit rapid pe toate echipamentele de calcul,
indiferent de firma producătoare. Codul ASCII (American Standard Code for
Information Interchange) a fost următorul cod pe 8 biţi care s-a impus,
devenind codul calculatoarelor compatibile IBM-PC. El a derivat din codul
ASCII pe 7 biţi, care permitea numai 27=128 cuvinte de cod. Mărindu-se
lungimea cuvântului de cod la 8 caractere, s-a putut adăuga setul extins de
caractere ASCII, set de încă 128 caractere.

Individual, fiecare caracter (literă, cifră, spaţiu sau caracter special - cum ar fi
parantezele şi semnele de punctuaţie) va fi codificat într-o secvenţă de 8
cifre binare, folosind codul ASCII. Fiecare caracter de pe tastatură are
asignată o secvenţă de cod ASCII prin care poate fi reprezentat în memoria
calculatorului.
De exemplu, caracterul E va fi reprezentat prin secvenţa: 01000101 iar
caracterul 7 prin secvenţa de 8 cifre binare: 00110111.

TEMA: cautati reprezentari ASCII pentru caracterele alfanumerice de pe

tastatura!
 Reprezentarea numerelor

Reprezentarea internă a numerelor se face diferenţiat, în

funcţie de tipul informaţiei:
- numere întregi:
• cu semn
• fără semn
- numere reale.

Asupra datelor de tip numeric pot acţiona operatorii:

- aritmetici: prin intermediul lor se pot executa operaţii
aritmetice: +, -, *,/.
De exemplu, v=29/6+4*5.2-1.
- de comparare: >, <, =, # (sau <>, adică diferit), >=, <=.
De exemplu, 8>4, v<z+4.9.