Sunteți pe pagina 1din 186

Asociaţia Generală a Arhiviştilor din

România, filialele judeţene Dolj, Gorj,


Mehedinţi, Olt şi Vâlcea

Oltenia
Studii. Documente. Culegeri
Director fondator C.S. Nicolăescu-Plopşor, 1923

Seria a III-a, an X, 2006, nr. 1-2

Craiova
2006

1
Colectivul de redacţie:
Dumitru Andronie, prof. univ. dr. Cezar Avram,
Bogdan Bădiţoiu, lect. univ. dr. Constanţiu Dinulescu, prof.
univ. dr. Dinică Ciobotea, prof. univ. dr. Petre Gherghe, Dan
Neguleasa,
prof. univ. dr. Vladimir Osiac, prof. univ. dr. Ion
Pătroiu, dr. Tudor Răţoi, Onoriu Stoica (redactor responsabil),
conf. univ. dr. Ilie Vulpe (redactor responsabil), Ion Zarzără.

Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, dr. Paul Barbu.

Revista “Oltenia – Studii, Documente, Culegeri”, seria a III-


a apare de două ori pe an.
Corespondenţa cu colectivul de redacţie se va face la adresa
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Str. Libertăţii, nr. 34,
Craiova, tel. 0251/416661, tel/fax 0251/419100.
Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine în
exclusivitate autorilor.

Tehnoredactare: Aurel Radu

2
3
Programul manifestărilor ocazionate de
împlinirea a 75 ani de existenţă a Arhivelor
Craiovene

12 octombrie 2006

ora 10
1. Sesiune -
Sala Oglinzilor, Muzeul de Artă din Craiova.
Înmânarea diplomelor de merit şi a medaliilor bătute cu
această ocazie.
Lansarea Revistei “Oltenia, Studii, Documente,
Culegeri”, număr festiv.

2. Dezvelirea plăcii aniversare la sediul D.J.A.N. Dolj –


Str. Libertăţii, nr. 34.
Invitaţi:
Oameni politici din judeţul Dolj, conducerea
Arhivelor Naţionale Bucureşti, directorii Direcţiilor
Judeţene ale Arhivelor Naţionale, personalităţi ale
culturii şi ştiinţei din oraşul Craiova (profesori
universitari– Universitatea din Craiova, cercetători de la
Centrul de Ştiinţe Socio-Umane al Academiei Române şi
de la Muzeul Olteniei) şi cadre didactice.

13 octombrie 2006

ora 10
Sediul D.J.A.N. Dolj, Str. Libertăţii, nr. 34, Craiova
Masă rotundă – Arhivele şi societatea românească
contemporană

4
Arhivele Olteniei la 75 de ani

Prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu


Director General al Arhivelor Naţionale

În anul de graţie 2006, Arhivele Naţionale ale


României se pot mândri cu venerabila vârstă a celor 175
de ani ce marchează existenţa lor ca instituţie desemnată
să administreze Tezaurul arhivistic creat cu multe secole
înainte, nominalizarea lor pentru a răspunde de soarta
actelor de identitate ale fiinţei naţionale, inclusiv de cea a
celor ce urmau a fi create după înfiinţarea instituţiei
specializate.
Desigur, se poate pune problema oportunităţii
stabilirii datelor de 1 mai 1831 şi 1 ianuarie 1832 ca acte
de naştere ale celor două instituţii ale Arhivelor Statului
din Muntenia şi Moldova, care aveau să se unească într-
una singură, după 1862, în timpul domnitorului unificator
şi reformator de ţară, care a fost Alecsandru Ioan Cuza.
Dar cu privire la semnificaţia acelor momente şi
despre drumul parcurs de Arhivele Naţionale de-a lungul
existenţei lor, cu urcuşurile şi coborâşurile cărora au fost
obligate să le facă faţă, rezistând în vremuri vitrege şi în
timpul unor regimuri politice extrem de dure am scris în
acest an aniversar, consacrând evenimentului un editorial
din numărul doi al Revistei noastre de specialitate 1 . Cu
acel prilej remarcam: „Spre cinstea, lauda şi satisfacţia
lor, cei ce au trudit pe tărâmul arhivistic au ştiut, în
primul rând, să se situeze în afara politicului, dar, mai cu
seamă, să apere tezaurul documentar moştenit spre

1
Corneliu-Mihail Lungu, Instituţia Arhivelor Naţionale la 175 de
ani, în „Revista Arhivelor” anul LXXXIII, vol. LXIX, nr.2, 2006, p.
9-14.

5
păstrare. Aşa a fost posibil ca astăzi, la început de
mileniu trei, documentele provenite din cancelariile
marilor domnitori munteni, moldoveni şi ardeleni,
deopotrivă români, să stea drept mărturie dăinuirii
noastre” 1 .
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima
parte a veacului următor evoluţia instituţională a
Arhivelor Statului a fost marcată de transformările
radicale petrecute, în primul rând la nivel central. Cu
toate acestea, încă de timpuriu s-a acordat o atenţie
deosebită şi organizării arhivelor la nivel teritorial,
dovadă că, încă din 1870, a fost elaborat un proiect de
lege privind înfiinţarea Arhivelor judeţene 2 . Chiar dacă
legea respectivă a rămas doar în fază de proiect, ideea în
sine a fost remarcabilă la vremea respectivă, ea devenind
realitate după Marea Unire din 1918. Un pas înainte în
cadrul acestui proces a fost realizat prin adoptarea Legii
Arhivelor din 1925, când pe lângă elemente noi în ceea
ce priveşte organizarea, funcţionarea, personalul şi
activitatea ştiinţifică ale instituţiei, se consfinţea existenţa
unor direcţii regionale. După înfiinţarea primelor
direcţiuni de acest gen la Iaşi, Chişinău, Cernăuţi şi Cluj,
la scurtă vreme au luat fiinţă noi unităţi la Braşov, Sibiu,
Timişoara şi Craiova.
Asupra celei din urmă, inaugurată acum 75 de
ani, ne-am propus să stăruim în rândurile de faţă, cu
intenţia de a scoate în evidenţă şi oferi celor interesaţi
informaţii despre existenţa acestei instituţii, pe baza unor
documente în cea mai mare parte inedite, păstrate în
fondul arhivistic al Direcţiei Generale a Arhivelor
Naţionale. Un asemenea document dezvăluie că, încă din

1
Ibidem p. 9.
2
Arhivele Statului – 125 ani de activitate (1831-1956), Bucureşti,
1957, p. 200.

6
noiembrie 1930, directorul general, Constantin Moisil,
înainta ministrului de resort un memoriu prin care
demonstra necesitatea înfiinţării unei direcţiuni regionale
cu sediul la Craiova. Invocând prevederile Legii din
1925, directorul general al Arhivelor Statului susţinea că:
„este de cel mai mare interes şi de cea mai mare urgenţă
ca o astfel de direcţiune să se înfiinţeze pentru Oltenia” 1 .
În sprijinul ideii erau aduse următoarele principale
argumente:
a) Vechimea documentelor de o importanţă
specială pentru istoria naţională, fapt pentru care se
impunea strângerea lor la un loc „spre a le feri de
distrugere sau înstrăinare” 2
b) Documentele aflate la diferite
autorităţi erau păstrate în condiţii necorespunzătoare, iar
lipsa acută a spaţiilor de depozitare la instituţiile civile,
bisericeşti, militare şi judecătoreşti punea arhivele sub
pericolul distrugerii. De altfel, aşa cum se afirma în
memoriul directorului general, unele autorităţi
distruseseră o parte din documentele lor mai vechi, iar
altele „pregăteau distrugerea celor rămase prin faptul că
sunt puse în imposibilitatea a le conserva în condiţii bune
şi a le asigura împotriva umezelii şi altor pericole ce
contribuie la nimicirea lor” 3 .
Din considerentele aduse în dezbatere, completate
de „interesele morale şi materiale ale populaţiei din acea
parte a ţării”, se aprecia că era „absolută nevoie ca tot
materialul arhivistic referitor la trecutul Olteniei”, să fie
cât mai curând, „strâns într-o arhivă regională a Olteniei,
unde să poată fi şi bine conservat şi orânduit în aşa fel

1
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond
Direcţia Generală a Arhivelor Statului (DGAS), dosar 4/1930, f.112.
2
Ibidem.
3
Ibidem, f. 112 v.

7
încât să poată fi utilizat” 1 . Demn de remarcat este şi
faptul că în scopul organizării unei direcţiuni regionale
diverşi factori locali erau dispuşi să susţină în mod
concret acţiunea. Astfel, Directoratul Ministerial din
Craiova s-a oferit să pună la dispoziţie în mod gratuit
localul (camere încălzite, luminat, serviciu), rămânând ca
Ministerul de resort să asigure numai plata personalului
necesar 2 .
Dintr-un alt raport al directorului general al
Arhivelor Statului, Constantin Moisil, emis la începutul
anului 1931, rezultă că, iniţial, data de începere a
funcţionării Direcţiei regionale era prevăzută pentru 15
martie acelaşi an. Noua instituţie urma să primească
„spre păstrare actele, documentele, obiectele şi
publicaţiunile menţionate în art.2 din lege, de la
autorităţile statului, judeţelor şi comunelor din Oltenia
(judeţele Mehedinţi, Gorj, Dolj, Vâlcea şi Romanaţi)” 3 .
Arhivele Olteniei erau puse sub conducerea Direcţiei
Generale a Arhivelor Statului şi aveau să funcţioneze în
deplină autoritate a Legii din 1925. Pentru început
schema de funcţionare a Direcţiei era foarte redusă:
postul de director, ocupat de profesorul C.D. Fortunescu,
avându-l ca subdirector pe licenţiatul în litere C.S.
Nicolăescu-Plopşor. Erau prevăzute, de asemenea, alte
două funcţii, cea de paleograf, pe care a fost repartizat un
fost elev al Şcolii Superioare de arhivistică şi paleografie,
I. Câncea, iar ca impiegat un absolvent de liceu, I.
Donat 4 .
Desigur, nu se putea purcede la drum fără spaţii
de depozitare a materialului arhivistic ce urma a fi preluat

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, dosar 21/1931, f.15.
4
Ibidem, f.15 v.

8
în regim de urgenţă. Respectivele depozite de arhivă, ca
de altfel şi birourile de lucru, urmau să fie instalate,
provizoriu, în localul Prefecturii judeţului Dolj. Demn de
remarcat este şi faptul că pe lângă Prefectură, alte
instituţii locale, precum Directoratul ministerial şi
Primăria Craiovei, cărora aveau să li se adauge unii
intelectuali de frunte s-au alăturat eforturilor generale
depuse pentru asigurarea funcţionării Direcţiunii
regionale. În acest context, demn de remarcat – după cum
rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Constantin Moisil de
către primul director C.D. Fortunescu – este meritul
marelui istoric şi preţuitor al documentelor de arhivă,
Nicolae Iorga, autorul unei intervenţii ce s-a dovedit a fi
„decisivă în privinţa întemeierii secţiunei oltene a
Arhivelor Statului” 1 (subl.n.).
Imediat după rezolvarea problemelor legate de
înfiinţarea direcţiunii, asigurarea spaţiilor de depozitare şi
soarta personalului ce urma să desfăşoare activitatea
specifică, conducerea instituţiei a demarat procesul de
preluare a documentelor de la creatorii şi deţinătorii de
arhive din Regiunea Olteniei. Întrucât s-au întâmpinat
obstacole determinate de mentalitatea depăşită şi
neimplicarea factorilor responsabili în soluţionarea
situaţiei arhivelor, mai cu seamă la nivel teritorial, a fost
nevoie de intervenţia nemijlocită şi foarte fermă a
conducerii Direcţiei Generale a Arhivelor Statului.
Astfel, prin adresa nr.139 din 17 martie 1932, directorul
general Constantin Moisil solicita Ministerului de Interne
să comunice „tuturor primăriilor şi prefecturilor din
Oltenia că sunt datoare, conform legii <din 1925 n.n.> să
depună spre păstrare la Direcţiunea regională a Olteniei

1
Ibidem, dosar 21/1931, f. 14.

9
toate actele, documentele, condicile, sigiliile şi piesele
heraldice ce eventual ar poseda, mai vechi de 30 de ani”1 .
Dincolo de asemenea dificultăţi, tânăra direcţiune
se confrunta şi cu alte probleme, cele de ordin financiar
fiind la ordinea zilei, ca de altfel în întreaga istorie a
Arhivelor Naţionale, care le-au moştenit până în zilele
noastre. Numeroasele intervenţii ale conducerii Direcţiei
regionale şi chiar ale directorului general pe lângă
factorii responsabili teritoriali şi centrali sunt edificatoare
în acest sens. Este suficient să aducem drept mărturie un
singur document prin care directorul Arhivelor Statului –
Craiova demonstra că nu are decât două soluţii pentru a
face faţă crizei prin care trecea instituţia:
a) Să închidă Direcţiunea;
b)„Să găsim aiurea mijloace de a plăti personalul
şi face reparaţiile urgente […].
Respingând teoretic pe cea dintâi, care ar
constitui o ruşine pentru cultura noastră, rămâne să
contăm doar pe ajutorul ce am reclamat împreună cu
Domnia Voastră domnului Ministru” 2 .
Dificultăţi majore au fost întâmpinate şi din cauza
condiţiilor precare de păstrare şi conservare a
documentelor, precum şi lipsei, uneori cu desăvârşire, a
celor mai elementare mijloace de asigurare a pazei şi
siguranţei arhivelor aflate în administrarea Direcţiei
Regionale din Craiova.
Toate acestea şi nici ororile celui de al doilea
război mondial nu au răpus Arhivele, nici pe cele ale
Olteniei care au supravieţuit tuturor vicisitudinilor
vremurilor şi au făcut ca documentele să supravieţuiască
peste ani. Este adevărat că în acele timpuri grele instituţia
a beneficiat de specialişti cu o înaltă pregătire în domeniu

1
Ibidem, dosar 14/1932, f. 11.
2
Ibidem, dosar 14/1932, f. 33.

10
şi de conducători iluştri, atât la nivel local, cât şi la cel al
Direcţiei Generale. După cei ce au răspuns de destinele
Arhivelor în deceniile trei şi patru ale secolului XX au
urmat alte personalităţi ca D. Mândroceanu la Direcţia
Regională a Olteniei şi, mai cu seamă, cel mai mare
arhivist aflat, vreodată, în fruntea Direcţiei Generale a
Arhivelor Statului, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu. Ei
au contribuit în măsură considerabilă la protejarea, dar, în
egală măsură, la completarea Tezaurului Arhivistic
Naţional pe care au reuşit nu numai să-l apere şi să-l
transmită intact generaţiilor ce au urmat, dar, cu acelaşi
înalt profesionalism au ştiut să-l pună în valoare, atât în
interesul cetăţenilor, cât şi al cercetării ştiinţifice.
Acelaşi lucru au reuşit arhiviştii şi arhivarii
Direcţiei Regionale de ieri, la fel cei ai Direcţiei Judeţene
Dolj a Arhivelor Naţionale de astăzi, care, ca şi înaintaşii
lor, au avut un singur crez: SFINŢENIA documentelor de
arhivă, actele de identitate ale Naţiei române care a
supravieţuit tuturor imperiilor şi sperăm să
supravieţuiască şi celor viitoare, oricât de mondiale sau
europene vor fi ele!
La ceas aniversar, tuturor arhiviştilor ne închinăm
cu adâncă recunoştinţă şi le exprimăm aleasa noastră
preţuire, invitându-i să fie alături de noi, cu spiritul sau
sufletul, la marea aniversare a celor 175 ani de existenţă a
instituţiei moderne a Arhivelor româneşti.

Privire prin vitraliu


Marin Radu Mocanu

Dacă miturile memoriale sunt păstrătoare ale


faptelor ancestrale ce au înregistrat revelaţii colective
prin ipostazele descoperirii focului, a fructului preagrar şi
11
agrar la o interferenţă a erelor, cele fenomenologice
înregistratoare a interogaţiilor capitale despre existenţa
omului şi a cadrului lui vizibil şi, totodată, nevăzător,
cele cosmografice înmagazinând întregul spaţiu divin în
care zeii sunt creaţi şi autocreaţi în lăcaşul lor –
Panteonul –, situat între cer şi pământ, iar, în acelaşi
timp, miturile transcedentale au (pro)creat duhurile
demonice ce ar fi guvernând universul – şi toate acestea
la un loc au definit, într-un fel s-au altul, spaţiul şi timpul
şi au ajuns, pe căi diferite, în inscripţii epice (Poemul lui
Ghilgameş, Iliada, Odiseea), magice (Cartea Morţilor),
teologice (Biblia, Avesta), filosofice (Vedele,
Upavichadele, platonicienele Kritias şi Timaios),
enciclopedice (Cartea munţilor şi mărilor), risipite prin
scrierile vechilor istorici, filosofi şi poeţi – (şi) toate
aceste înscrisuri, ce însumează şi desemnează protoistoria
omenirii, aveau să ducă din grai în grai şi din pană în
pană la conturarea istoriei comunităţilor şi a planetei în
întregul ei.
Dacă acest traseu creativ preantic, antic şi
medieval, invocat în acest eseu, a fost parcurs cu obiectul
încrustator şi prin pana şi călimara cancelariilor laice şi
de cult, epoca modernă – cu iluminismul şi umanismul ei
– a fost creatoarea sistemului instituţional arhivistic al
cărui spaţiu profesional a fost populat de generaţii şi
generaţii ale specialistului (aflat continuu în formare),
care avea să devină constructorul, arhitectul, păstrătorul
şi valorificatorul Fondului arhivistic naţional şi universal,
specialist categorisit la noi prin sacerdoţeanul nominal
ARHIVIST – un segment socio-profesional greu de
practicat de orişicine, însumătoare de calităţi profesional-
morale, se spune, rarisime, în spaţiul social intelectual de
pretutindeni, generator şi consumator de pasiuni, visuri,

12
idealuri, riscuri, şi, în aceeaşi măsură, trăitor de orizont
istoric larg, obiectiv şi idealist.
Arhivistul – istoriograf a avut, are şi va avea
aievea, adevăr recunoscut de multă vreme, dar nedeclarat
pro modo, posibilitatea să cunoască în esenţă – prin
detaliul documentar – societăţile istorice aşa cum s-au
derulat şi consumat ele, cu legităţile şi caracteristicile lor
specifice – şi prin acestea aportul uman la izbânzile,
progresele şi regresele acestora în diverse etape şi
segmente ale vieţii sociale.
S-ar putea considera că, în conţinut cunoaşterea
arhivistică este una a spiritualităţii umane ce se constituie
prin materialitatea faptică a documentului cu un anume
model de înţelegere a istoriei.
De aceea, el – arhivistul –, conştientizat de
răspunderea lui socială nu-şi va etapa în veci aceste
priorităţi şi nu va cădea în plasa emfazei dătătoare de
trucuri caracteriale – o breaslă ferită, aşadar, prin natura
ei de influenţe compromiţătoare venite din spectrul
politic şi civic – pe el timpul istoric îl separă,
istoriografic vorbind, de cel cotidian nu atât prin
comportamentul lui diurn, cât mai ales prin trăirile lui
într-un prezent deja istoricizat prin care primeşte
continuu semnalele înaintaşilor rămaşi în cartea vieţii,
demnităţii (şi) devenirii lui – ca şi în acest moment, aici
la Dolj, care pentru el cele trei sferturi de veac de
existenţă semnifică vârsta a mai multor generaţii de
arhivişti trecute şi prezente.
Catehumanizarea mea din ultimul deceniu în
lăcaşul scrisului literar nu a însemnat şi dezertarea din cel
arhivistico-istoriografic, mai ales că în aceşti ultimi ani
domeniul arhivistic pare să atingă, cu toate greutăţile
inerente, înălţimi, nealpinizate încă, aşa după cum mă
exprimam nu demult într-un eseu aniversar în “Revista

13
Arhivelor”, şi care îmi oferă dreptul legitim de a aduce
acest omagiu confratern foştilor mei colegi şi prieteni, de
– acum, olteni şi din celelalte zone ale ţării.
Pe curând, la următoarea aniversare!

Scurt istoric al Arhivelor Craiovene

Mihaela Damean, Ramona Hogiu

Pe linia prevederilor înscrise în Regulamentele


Organice din Ţara Românească şi Moldova, acţiunea de
modernizare a instituţiilor statului în raport cu exigenţele
timpului a cunoscut o mai mare amploare, conjunctură în
care s-a plasat şi constituirea Arhivelor Statului. Astfel,
la 1 mai 1831, luau fiinţă, la Bucureşti, Arhivele
Statului din Ţara Românească, sub egida
Departamentului Treburilor din Lăuntru (Ministerul de
Interne), prim director fiind Iordache Rasti, pentru ca
apoi, la 1 ianuarie 1832, la Iaşi, să se instituie Arhivele
Statului din Moldova, în subordinea Logofeţiei
Dreptăţii (Ministerul Justiţiei), având drept director pe
cunoscutul cărturar Gheorghe Asachi 1 . Importanţa şi
menirea Arhivelor Statului aveau să fie admirabil
surprinse de poetul Vasile Alecsandri, care, pentru o
vreme, s-a aflat în slujba acestei instituţii, la Iaşi, în anii
1850-1853. Bardul de la Mirceşti scria că „Arhiva unui
stat este o avere publică ce merită cea mai de aproape
îngrijire a Cârmuirii. Ea este colecţia tuturor actelor
publice, atât administrative, cât şi judecătoreşti şi

1
Istoria României în date, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti,
Editura Enciclopedică 2003, p.155.

14
politice, carele slugesc de temei legiuirilor şi istoririi
ţării” 1 .
Desăvârşirea unirii administrative şi legislative a
Principatelor Române avea să se reflecte şi la nivelul
instituţiei Arhivelor, astfel că prin Ordonanţa domnească
din 4 aprilie 1862 se crea, la Bucureşti, în cadrul
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, arhivele ieşene
devenind, în timp, o sucursală a acesteia 2 . Cum era şi
firesc, pentru o fixare mai clară a atribuţiilor, s-a simţit
nevoia elaborării unui Regulament privind structura
Direcţiei Generale a Arhivelor, un astfel de act fiind
adoptat în 1869 şi, apoi, în 1872, unde se menţiona că „în
Arhivele Statului se depun cu inventar actele de interes
public care nu mai sunt trebuincioase ministerelor sau
autorităţilor dependente de ministere” 3 . Acest
Regulament, care stabilea şi procedura de depunere,
circulaţia, precum şi interzicerea scoaterii de pe teritoriul
statului a actelor de importanţă documentară, va rămâne
în vigoare până în 1925, când se va adopta Legea
organizării Arhivelor Statului, inspirată şi din legislaţia
franco-italiană 4 .
Actul legislativ din 1925 fixa atribuţiile Arhivelor
Statului, în sensul că acestea primeau spre păstrare de la
autorităţile civile, militare şi bisericeşti ale statului,
judeţelor şi comunelor documentele socotite istorice,
actele de stare civilă, sigilii şi peceţi etc., după cum
puteau primi documente şi de la persoane sau instituţii

1
Apud Marin Radu Mocanu, Arhivele Naţionale şi societatea
românească, Editura Ministerului de Interne, 1997, p. 7.
2
Ibidem, p. 10.
3
Apud Arhivele Statului – 125 de ani de activitate, 1831-1956,
Bucureşti, 1957, p. 35.
4
Ibidem, p. 205.

15
particulare. Pentru a se evita distrugerea documentelor
prin acţiuni inconştiente şi iresponsabile, se preciza acum
că în niciun caz autorităţile statului, judeţelor şi
comunelor nu vor putea înstrăina sau distruge vreun act
care le-ar aparţine până când Arhivele Statului nu-şi vor
da autorizaţia în acest sens 1 .
Pe de altă parte, trebuie observat că preocuparea
pentru înfiinţarea de filiale ale Arhivelor Statului în
marile oraşe ale ţării a lipsit aproape cu desăvârşire până
la înfăptuirea Marii Uniri. În ceea ce priveşte oraşul
Craiova, am întâlnit două menţiuni documentare în acest
sens, prima datând din anul 1838, când Departamentul
Logofeţiei Dreptăţii din Ţara Românească făcea apel la
Neofit, episcop de Râmnic, să asigure două încăperi,
deoarece necesităţile locale ale acelui an cereau să se
înfiinţeze o arhivă pentru cele cinci judeţe ale Olteniei 2 .
Cea de-a doua datează din noiembrie 1870, când, printr-o
adresă a prefectului local, se solicita Consiliului
Permanent avizul pentru înfiinţarea unei Arhive a
judeţului. Fără a respinge o asemenea idee şi având în
vedere necesitatea înscrierii în bugetul local a unei
anumite sume pentru acest scop, Consiliul Permanent îşi
exprima dorinţa de a primi un proiect concret privind
organizarea Arhivei, pentru a dezbate în cunoştinţă de
cauză 3 . Urmările acestei adrese, în lipsa surselor
documentare, nu le cunoaştem. Cert este că demersul
respectiv nu a dus la rezultatele scontate.
Abia în 1920 aveau să fie înfiinţate filiale ale
Arhivelor, însă doar în oraşele reprezentative din

1
Ibidem, p. 206-207.
2
T.G. Bulat, O arhivă centrală la Craiova în 1838, în “Revista
Arhivelor”, an I, nr. 1-3, p. 201-203.
3
Arhivele Naţionale Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj. Serviciul
administrativ, dosar 197/1870, f. 6.

16
provinciile istorice unite cu Patria Mamă, la Cluj,
Cernăuţi şi Chişinău 1 .
Deşi tezaurul arhivistic din Oltenia era
semnificativ, iar demersurile autorităţilor locale fuseseră
numeroase 2 , o secţie a Arhivelor Statului în Craiova va
lua fiinţă abia la 6 martie 1931, prin ordinul ministrului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Scopul acesteia era acela
de „a lua în depozit, pentru păstrare şi folosinţă a
particularilor şi a studioşilor istoriei naţionale, toate
actele şi documentele păstrate în arhivele prefecturilor,
primăriilor, tribunalelor şi judecătoriilor din întreg
cuprinsul celor cinci judeţe oltene” 3 . De pildă, printr-o
adresă a Ministerului de Interne înaintată către Prefectura
judeţului Dolj se cerea ca toate instituţiile publice din
Oltenia să depună spre păstrare actele, documentele,
condicile, sigiliile şi piesele heraldice mai vechi de 30 de
ani la Direcţia Arhivelor din Craiova 4 .
Cât priveşte localul rezervat secţiei Arhivelor
Statului din Craiova, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice punea la dispoziţie sediul fostei Case a Băniei,
din strada Matei Basarab nr. 26, clădire disponibilă la
acea vreme 5 .

1
Marin Radu Mocanu, op. cit., p. 11.
2
Îndeosebi C.D. Fortunescu a întreprins stăruitoare demersuri pe
lângă autorităţile statului, fiind sprijinit în această direcţie de
istoricul Nicolae Iorga şi Constantin Moisil, directorul general de
atunci al Arhivelor Statului; N.G. Dinculescu, Arhivele Statului din
Oltenia, în „Revista Arhivelor”, an III, nr. 6-7, 1936-1937, p. 99-
103; Al. Bălintescu, Istoricul Arhivelor Statului Craiova (studiu în
manuscris).
3
Arhivele Naţionale Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj. Serviciul
administrativ, dosar 208/1932, f. 34.
4
Ibidem, f. 30.
5
Idem, fond C. D. Fortunescu, inv. 77, f. 1.

17
Deşi secţia craioveană avea sub jurisdicţie
judeţele din Oltenia, nu era prevăzut niciun suport
financiar bugetar, ceea ce va îngreuna buna desfăşurare a
activităţii 1 . La un an de la înfiinţare, directorul
Constantin D. Fortunescu solicita prefectului judeţului
Dolj să subvenţioneze instituţia „cu o cât mai generoasă
sumă”, în caz contrar existând posibilitatea încetării
activităţii 2 . Mai mult decât atât, directorul instituţiei a
trebuit să suporte din propriile sale resurse financiare
remuneraţia personalului şi cheltuielile de întreţinere,
până şi mobilierul fiind adus personal 3 . În pofida tuturor
acestor sacrificii materiale, C. D. Fortunescu va deveni
victima presiunilor politice exercitate de parlamentarii
doljeni, fiind înlocuit în ianuarie 1933 cu profesorul C. S.
Nicolăescu-Plopşor 4 . O dată cu schimbarea directorului
se întocmeşte şi un proces verbal cuprinzând inventarul
Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului, în care se
menţiona existenţa a 65 de documente din anii 1469-
1855 şi altele 200 neinventariate, 192 de planuri şi hărţi,
269 volume şi periodice, documente judecătoreşti,
şcolare, documente de la primării, prefecturi şi Teatrul
Naţional din Craiova 5 .
La numai un an de zile, prin ordinul ministrului
Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor era numit un nou director
în persoana lui N. G. Dinculescu, profesor la Colegiul
Naţional „Carol I” 6 . Întrucât şi de aceasta dată s-a
încheiat un proces verbal de predare a inventarului,
observăm, prin lecturarea lui, preocuparea pe care o
1
Idem, fond Arhiva arhivelor, dosar nr. 1/1931, f. 4.
2
Ibidem, dosar 2/1932, f. 39; această subvenţie s-a ridicat la suma de
20 000 lei, plătiţi în două tranşe.
3
Ibidem, dosar 2/1932, f. 96.
4
Ibidem, dosar 1/1933, f. 1.
5
Ibidem, dosar 2/1933, f. 2.
6
Ibidem, dosar 3/1934, f. 8.

18
avusese Nicolăescu-Plopşor de a îmbogăţi tezaurul
arhivistic oltean cu noi documente, stampe, volume şi
periodice 1 . Mai târziu, în 1936, Direcţia Regională
Craiova va solicita Ministerului Instrucţiunii Publice să
facă demersurile necesare pentru a fi puşi în posesia
actelor şi a materialului arhivistic rămas de la Jean C.
Mihail 2 . În acelaşi an, se solicita Primăriei şi Prefecturii
locale o suplimentare a bugetului cu 75 000 de lei în
vederea achiziţionării fondului Mişa Săulescu, întrucât
cea mai mare parte a acestor documente „sunt privitoare
la satele Olteniei şi ar fi mare pierdere pentru regiunea
noastră ca ele să nu rămână în păstrarea Arhivelor
Statului Craiova” 3 .
Deoarece situaţia financiară a instituţiei nu s-a
echilibrat nici în anii următori – personalul arhivelor
fiind tot mai redus şi modest plătit, planând şi spectrul
desfiinţării –, s-a luat decizia, după numeroase stăruinţe
la cele mai înalte niveluri, ca secţia craioveană să devină,
de la 1 aprilie 1937, instituţie bugetară în cadrul
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice 4 .
Arhivele Statului din Craiova s-au confruntat cu o
situaţie dificilă şi în ceea ce priveşte sediul propriu, în
1933 Primăria oraşului solicitând, de pildă, instituţiei să
se mute provizoriu într-o clădire a şcolii „Dima
Popovici” din apropiere, iar apoi într-o aripă a şcolii
primare „Madona Dudu” 5 . Astfel, fondul documentar
arhivistic s-a perindat dintr-o locaţie în alta, fiind

1
Ibidem, dosar 2/1934, f. 36.
2
Ibidem, dosar 2/1936, f. 9. Deoarece prin testament s-a constituit
Fundaţia Jean Mihail, aceasta şi-a însuşit dreptul de a administra
documentele moştenite de la donator.
3
Ibidem, dosar 6/1936, f. 1.
4
Arhivele Statului din Craiova. 50 de ani de existenţă, Bucureşti,
1981, p. 34.
5
Arh. Naţ. Dolj, fond Arhiva arhivelor, dosar 6/1932, f. 69.

19
depozitat în condiţii improprii. Printr-un memoriu din
1939 adresat Ministerului Educaţiei Naţionale s-a
încercat, fără succes, a se obţine fostul local al Liceului
Comercial „Gheorghe Chiţu”, care ar fi asigurat toate
posibilităţile de depozitare şi protecţie împotriva
incendiului 1 .
Între timp, în anul 1939, C.S. Nicolaescu-Plopşor
revine la conducerea Direcţiei craiovene a Arhivelor.
Deşi era deja o personalitate marcantă a culturii, nici el
nu a reuşit să soluţioneze această problemă deosebit de
importantă. De aceea, situaţia de provizorat avea să se
prelungească ani buni şi numai cutremurul din 1940 şi
avariile pe care le-a suferit şcoala „Madona Dudu” au
determinat autorităţile să ia măsuri pentru găsirea unei
locaţii potrivite instituţiei Arhivelor. În acest sens,
Consiliul de administraţie al Fundaţiei „Jean Mihail”
venea în sprijinul autorităţilor şi punea la dispoziţia
Arhivelor un imobil ce-i aparţinea, din strada Romul nr.
2. Clădirea, deşi corespunzătoare, va deveni curând
neîncăpătoare, astfel că o mare parte a fondului arhivistic
rămăsese în vechiul sediu 2 . Demersurile ulterioare către
minister pentru construirea unui nou sediu sau extinderea
depozitelor nu au avut ecoul scontat.
Pe de altă parte, în cursul anului 1943, pe măsură
ce situaţia României pe frontul de Est devenea din ce în
ce mai dificilă, s-a considerat necesar a se evacua cele
mai valoroase fonduri arhivistice în comuna natală a
directorului, comuna Plopşor din judeţul Dolj, iar
celelalte documente să fie depozitate în subsolul bisericii
Madona Dudu din Craiova 3 .

1
Ibidem, dosar 2/1939, f. 1-2.
2
Ibidem, dosar 2/1941, f. 95.
3
Ibidem, dosar 1/1944, f. 4.

20
La sfârşitul războiului, România a intrat în sfera
de influenţă sovietică; consecinţele se vor resimţi la
nivelul tuturor instituţiilor statului. Direcţia Generală a
Arhivelor Statului a fost trecută, în 1951, în subordinea
Ministerului de Interne, activitatea sa fiind orientată cu
precădere spre controlul, organizarea şi îndrumarea
creatorilor de arhivă 1 . În acelaşi an, secţia craioveană a
Arhivelor Statului era somată să evacueze subsolul
Palatului de Justiţie, total necorespunzător, unde fusese
strămutat fondul arhivistic din 1948 şi să se mute într-un
imobil, la fel de neadecvat, din strada Severinului nr. 332 .
Starea precară a clădirilor în care se aflau depozitate
diferitele fonduri şi colecţii arhivistice nu a reuşit să
sensibilizeze autorităţile vremii, abia în 1958 punându-se
la dispoziţie un imobil în strada Nicolae Bălcescu nr. 5,
soluţie totuşi nesatisfăcătoare în condiţiile sporirii
fondului documentar 3 .
Situaţia locaţiei se va stabiliza prin construirea
unui nou sediu, pe strada Libertăţii nr. 34, inaugurat la
începutul anului 1973, care, mult timp a oferit un cadru
adecvat depozitării şi valorificării fondurilor şi colecţiilor
arhivistice 4 .

1
Ibidem, dosar 1/1951, f. 3.
2
Arhivele Statului din Craiova. 50 de ani de existenţă, p. 46.
3
Arh. Naţ. Dolj, fond Arhiva arhivelor, dosar 3/1961, f. 89.
4
Arhivele Statului din Craiova. 50 de ani de existenţă, p. 48-49.

21
Arhivele şi evoluţia legislaţiei arhivistice până
în secolul XX

Bogdan Bădiţoiu

Aurelian Sacerdoţeanu, unul dintre cei mai mari


arhivişti români din toate timpurile, director general al
Arhivelor Statului în perioada 1938-1953, analizând
unele probleme de istorie a dreptului arhivistic, preciza
că izvoarele de natură juridică sunt legile, regulamentele
şi instrucţiunile privind chestiunile de arhivă 1 , iar acestea
sunt destul de numeroase şi de vechi, integrându-se în
mod normal în însăşi istoria arhivelor. Este, prin urmare,
normal ca urmărirea elementelor de legislaţie din acest
domeniu de-a lungul timpului să se confunde, într-un fel,
cu istoria arhivelor şi a instituţiei care a avut ca
fundament ideea „arhivei generale”.
Conceptul de „arhivă generală” 2 îi aparţine tot
eruditului istoric, profesor şi arhivist, fiind legat de
constatarea lui că la Mitropolia Ţării Româneşti exista o
arhivă care cuprindea numeroase acte ale statului, dar şi
ale unor particulari, depuse spre păstrare de către domnie
şi alte organe ale puterii de stat 3 . El considera că această
„arhivă generală” a luat fiinţă „cu scopul să păstreze acte
oficiale importante cum şi acte particulare benevol.
Locul cel mai sigur a fost socotit la mitropolii, cărora li

1
Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970, p. 93.
2
Idem, Arhiva generală la mitropolie, în „Revista Arhivelor”, VII ,
nr. 2/1947, p. 393-394.
3
Idem, Documente de cultură românească veche, în „Mitropolia
Olteniei”, XVI, (1964), nr. 5-6, p. 463.

22
se atribuie custodia, contribuind astfel la naşterea
arhivei generale a ţării” 1 .
La această arhivă se referea, iar conceptul în sine
diferă de cel de „arhivă a statului”, instituţie modernă
creată mai târziu, în 1831 2 .
Arhive au existat însă din vechime, dar cele mai
multe nu s-au păstrat, puţine ajungând să fie adunate şi
conservate până astăzi. Tot Aurelian Sacerdoţeanu,
afirma că pe lângă instituţia domnească din ţările române
au existat arhive încă înainte de secolul al XV-lea 3 . Este
cert şi avem suficiente mărturii în acest sens, că, pe lângă
cele din cancelariile domneşti, au existat arhive şi la
dregători, atribuţiile lor presupunând o anumită
corespondenţă cu Domnia, dar şi întocmirea de acte care
rezultau din activitatea de împărţire a dreptăţii. Totodată,
activitatea financiară a presupus întotdeauna o evidenţă
strictă a veniturilor şi cheltuielilor, fiind absolut necesară
întocmirea unor acte prin care se ţinea „sama” acestora.
Se pare că în timpul lui Mircea cel Bătrân în Ţara
Românească şi Alexandru cel Bun în Moldova,
cancelaria domnească a fost organizată după modelul
Cancelariei imperiale bizantine, fiind mai bine delimitate
atribuţiile logofătului şi ale grămăticilor, precizându-se şi
formularul actelor de cancelarie4 . În aşa numita perioadă

1
Idem, Arhivistica, p. 58.
2
Tudor Mateescu, Marcel Ciucă, Arhiva generală a Ţării Româneşti,
în „Revista Arhivelor”, nr. 2/1985, p. 213.
3
Aurelian Sacerdoţeanu, Vechile noastre arhive, în „Hrisovul”, III,
1943, p. 129-132; Arhivele Statului.125 ani de activitate. 1831-1956,
Bucureşti, 1957, p. 19.
4
Iulia Gheorghian, Contribuţii la organizarea şi dezvoltarea
cancelariei domneşti până la mijlocul secolului al XVII-lea, în
Culegere de referate.Sesiunea 1969, Direcţia Generală a Arhivelor
Statului din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1971, p. 25.

23
a arhivei la destinatar, cum o numea Sacerdoţeanu 1 , cei
care primeau acte de întărire a proprietăţilor erau direct
interesaţi să le păstreze, ei fiind beneficiarii conţinutului
şi tot ei trebuind să le prezinte ori de câte ori aveau de
făcut revendicări sau justificări. Tocmai acest interes
major de ordin personal a făcut ca multe dintre aceste
documente să fie păstrate cu sfinţenie şi transmise din
generaţie în generaţie, ele atestând de cele mai multe ori
drepturi patrimoniale sau anumite privilegii. Dar, odată
dispărut interesul pentru conţinutul lor, de cele mai multe
ori erau distruse de proprietari, acesta fiind şi motivul
pentru care destul de puţine au ajuns până în zilele
noastre.
Cele mai multe documente s-au păstrat de la
mânăstiri, aici existând şi ştiinţă de carte, dar şi o nevoie
mai mare de a ţine în ordine acele acte care atestau
drepturile şi privilegiile dobândite de-a lungul timpului.
Îndeosebi după secularizare mare parte a acestor arhive s-
au constituit în componente ale tezaurului arhivistic al
poporului român, păstrat la Arhivele Statului.
Mai târziu, nevoia de ordine şi evidenţă în acte a
celor care le emiteau, precum şi necesitatea de a păstra o
dovadă, a făcut necesară păstrarea de copii. Acestea se
făceau în registre, numite registre de cancelarie, practice
şi uşor de păstrat. Erau însă înfiinţate şi folosite
nesistematic, neexistând o unitate în alcătuirea şi
utilizarea lor, fiecare emitent având propriile reguli. De
altfel, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, adică de atunci
când încep să se folosească pe scară mai largă aceste
registre, s-au păstrat destul de puţine.
În timpul lui Constantin Brâncoveanu întâlnim
pentru prima dată preocupări mai sistematice pentru
introducerea registrelor de copii, pentru alcătuirea şi
1
Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, p. 36.

24
folosirea lor în cancelaria domnească. Acum asistăm,
într-un fel, la primele reglementări care vor încerca să
determine păstrarea şi regăsirea actelor, a informaţiilor
necesare în toate activităţile. Sunt concepute unele
registre cu copiile actelor emise sau altele pentru
socotelile Vistieriei, iar mânăstirile au fost obligate să şi
le copieze în condici speciale (chartularia) 1 .
Ca un exemplu a ceea ce au însemnat aceste
condici şi de aici importanţa lor pentru studiul istoric,
menţionăm că în „condica de venituri şi cheltuieli a
vistieriei de la leatul 7202-7212” (1694-1704) apare în
mod sintetic starea finanţelor ţării din acea perioadă,
dările către fisc, monedele care circulau, obiceiurile şi
normele specifice acelei epoci 2 .
Din păcate nu s-au păstrat din această perioadă
norme şi instrucţiuni referitoare la organizarea
cancelariei, dar o privire analitică asupra documentelor
care ne-au parvenit poate sugera existenţa unei mulţimi
de elemente ce privesc emiterea lor, organizarea şi
desfăşurarea activităţii în cadrul cancelariei, a
grămăticilor în procesul de întocmire a actelor. Se poate
constata astfel că redactarea lor trădează de cele mai
multe ori existenţa unor formulare tip, dovedite de
reproducerea identică a formulelor diplomatice, în unele
dintre ele fiind redate elemente din formular în mod
mecanic 3 .
Falsificările, tot mai dese şi mai greu de depistat,
au determinat şi la emiţătorii de acte înfiinţarea
1
Arhivele Statului.125 ani de activitate.1831-1956, Bucureşti, 1957,
p. 21.
2
George Potra, Contribuţiuni la istoricul arhivelor româneşti, în
„Revista Arhivelor”,VI, 1/1944, p. 11.
3
Emilia Poştăriţa, Unele consideraţii privind formularul diplomatic
al actelor din cancelaria domnească a lui Constantin Brâncoveanu,
în „Ştefan Meteş. La 85 de ani.”, I.P. Cluj-Napoca, 1977, p. 179.

25
condicilor, aşa numitele protocoale, aici acestea fiind
transcrise în totalitate sau doar pe scurt. Introducerea lor
se face începând cu anul 1741, atât în Ţara Românească
cât şi în Moldova, de către Constantin Mavrocordat, din
timpul căruia s-au şi păstrat o serie de asemenea condici1 .
De altfel, introducerea sistemului copiilor a stârnit
la vremea respectivă şi admiraţia cronicarului Ion
Neculce, care lăuda sistemul deoarece „câte judecăţi se
făcea, toate le scria la condice şi boierii cei mari din Iaşi
şi ispravnicii de pre la ţinuturi” 2 .
Urmează astfel o perioadă importantă pentru
istoria arhivelor româneşti, în care se constituie aşa
numita arhivă de registru, considerată a fi începutul
arhivei moderne, a arhivei administrative3 , deşi despre
aceasta nu se poate vorbi practic decât după
Regulamentele Organice. Chiar şi aşa se poate observa că
îşi trage seva din iniţiativele puterilor străine care
organizau arhive la instituţiile din ţinuturile ocupate, cum
a fost situaţia în Oltenia ocupată de către austrieci sau în
Moldova aflată sub administraţia rusă (1769-1774).
Ceva mai târziu legislaţia se îmbogăţeşte cu un
Cod Civil (Codul Caragea), la 28 iunie 1818, în care
actele care se păstrau la destinatari nu mai aveau în faţa
justiţiei valabilitate fără a fi întărite de altele. În materie
de hotărnicie, spre exemplu, părţile se puteau servi de
actele şi dovezile vecinilor răzeşi şi alăturaţi, adică atunci
când „se întocmesc hotarele vecinilor ce au prigoniri,
sunt datori să fie faţă cu cărţile şi vecinii ce nu au

1
Arhivele Statului.125 ani…, p. 21; Gheorghe Ungureanu,
Contribuţie la cunoaşterea arhivelor moldoveneşti până la
Regulamentul Organic (1832), în „Revista Arhivelor”, vol. III, nr. 6-
7/1936-1937, p. 65.
2
George Potra, op. cit., p. 11.
3
Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica., p. 40.

26
prigonire” 1 . Tot în acest cod se prevedea ca actele
întocmite, cum ar fi cele de vânzare, să fie legalizate de
Tribunal şi transcrise într-un registru al acestuia, ceea ce
dovedeşte o sporită grijă faţă de păstrarea lor.
Codul lui Caragea este foarte important deoarece
în el se stabilea şi că „(…)de acum înainte se va ţine pe
tot cuprinsul Valachiei condici pentru starea civilă” 2 .
Aceste condici urmau să fie găsite pentru fiecare judeţ la
cancelaria Mitropoliei sau a episcopilor „după izvodul ce
li se va da de la Marea Logofeţie”. Grija aceasta urmau,
deci, să o poarte mitropolitul şi episcopii eparhioţi, care
trebuiau să vegheze cu străşnicie ca protopopii şi preoţii
să „săvârşească cu toată scumpătatea cea cerută de
pravilă”.
O organizare mai riguroasă a activităţii de
păstrare a documentelor se înregistrează în perioada
1828-1831. După războiul ruso-turc (1828-1829), prin
tratatul de la Adrianopol, Principatele au intrat sub
protectorat rusesc, iar acesta a avut ca primă grijă să
aşeze la bază o legiuire conform căreia să poată fi
guvernată eficient societatea. Acum, se vădesc
preocupări de organizare în toate domeniile, inclusiv în
ceea ce priveşte arhivele. 3
Dacă până atunci exista obiceiul ca dregătorii
mari sau mici să-şi păstreze hârtiile pe la casele lor, în
Moldova, printr-un ordin din 12 iulie 1828, se interzice
cu desăvârşire o asemenea practică, aceştia fiind obligaţi

1
Codul Civil din 28 iunie 1818. „Codul Caragea”, Partea a II-a, cap.
III, pct. 3.
2
Ibidem, Anexa a II-a, art. 1.
3
Gheorghe Ungureanu, op.cit., p. 65.

27
să lucreze numai în cancelariile respective şi să
întocmească hârtiile după instrucţiuni 1 .
În aceeaşi lună îşi începea activitatea, la
Bucureşti, comitetul moldo-valah pentru elaborarea
Regulamentului Organic, care a avut nevoie să cerceteze
numeroase documente în vederea proiectului de
reformă 2 . De altfel, în proiectul Regulamentului, atât cât
s-a elaborat în acest an, s-a prevăzut că Vistieria urma să
răspundă de ţinerea Arhivei ţării „precum hatişerifuri,
firmanuri, hrisoave şi anaforale de puneri la cale şi de
obşteasca dreptate” 3 . Acest proiect va fi trecut prin
revizia Adunării Obşteşti Extraordinare care îl va semna
şi autentifica la 3 noiembrie 1831.
Preocupările pentru organizarea instituţiilor şi a
arhivelor lor vor continua în perioada imediat următoare,
fapt probat un an mai târziu când, la 13 decembrie 1829,
Divanul Moldovei primea din partea generalului Kiselef
cererea de a fi înştiinţat „ de s-au alcătuit la dânsul
arhive ce trebuie pentru păstrarea delilor în cuviincioasă
rănduială, în toate madelele Ocârmuirii; dacă nişte
asăminea arhive încă nu sunt alcătuite, apoi fără
greşeală trebuie de a se aduce acestea întru împlinire. Şi
pentru păstrarea delilor întru întregime să se aleagă

1
Arhivele Statului.125 ani…, p. 23; Vezi şi: Gheorghe Rusu,
Arhivele Statului din Iaşi-160 de ani de activitate, în „Revista
Arhivelor”, nr. 4/1991; Gheorghe Ungureanu, Preocupări arhivistice
între anii 1828-1832, în Îndrumător în Arhivele Statului din Iaşi, II,
Bucureşti, 1956, p. 168.
2
Gheorghe Ungureanu, Gheorghe Asachi în Figuri de arhivişti
români. Gheorghe Asachi. 1788-1869, D.G.A.S. din R.S.R.,
Bucureştil,1969, p. 14.
3
Ibidem, p. 15.

28
încăperi fără de primejdii de tot feliul, de neaşteptate
nenorocite întâmplări” 1 .
Trimiţând ordinul de mai sus tuturor
isprăvniciilor, la 26 decembrie acelaşi an, Divanul le
atrăgea atenţia acestora ca „luând în băgare de seamă
cele cuprinsă în această predlojenie să vă mărginiţi şi
dvs. de a alcătui toate pricinile înfăţişate la acea
Isprăvnicie, în deli, care să se păstreze în arhive, având a
fi răspunzător pentru urmare împotrivă” 2 .
Începând cu acest an, practic s-a trecut de la
neglijenţa în care se ţineau arhivele, la preocupări
serioase de organizare şi păstrare 3 care s-au dovedit
benefice de-a lungul timpului.
Ideea unei „Arhive generale”, în sens de instituţie,
conformă intereselor protectoratului rusesc de a
reorganiza instituţiile principatelor, i-a aparţinut lui Pavel
Kiselef, care încă din anul 1829, acţiona pentru
restructurarea serviciilor Divanului, uşurând totodată
urmărirea pricinilor printr-o bună păstrare a arhivelor 4 .
În 1830 un alt document al Divanului Moldovei
ne dezvăluie încă o dată seriozitatea cu care se tratează
problema documentelor acestei instituţii, atrăgându-se
tuturor dregătorilor atenţia ca toate anaforalele să nu mai
fie duse acasă la „cilenuri, ci să le iscălească negreşit în
presudsfia Divanului” 5 .
Tot în acelaşi an Divanul primea directive ca
„toate hârtiile privind o pricină să se aşeze la dela
pricinei ei, spre întregirea ştiinţelor ce se cuvin a se afla
1
Gheorghe Ungureanu, Preocupări arhivistice între anii 1828-1832,
în Îndrumător în Arhivele Statului din Iaşi, vol. II, Bucureşti, 1956,
p. 169.
2
Ibidem.
3
Gheorghe Ungureanu, Preocupări arhivistice…, p. 167.
4
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 17.
5
Ibidem.

29
la dela fieştecărei pricini” 1 şi, puţin mai târziu,
isprăvniciile erau obligate să prezinte inventarul
dosarelor alcătuite, încheiate şi neîncheiate 2 .
În luna martie a anului 1831 Obşteasca Adunare a
Ţării Româneşti se preocupa intens să-şi îndeplinească
îndatorirea de a face „cuviincioasă punere la cale”, astfel
încât sfârşitul lunii aprilie să găsească pregătite dosarele
dregătoriilor judecătoreşti şi administrative, care de la 1
mai a acelui an urmau să-şi înceteze activitatea, în
vederea depunerii la Arhivă, iar cele nelucrate să fie
repartizate noilor autorităţi 3 .
După cum s-a menţionat deja, în conformitate cu
prevederile Regulamentului Organic, se înfiinţează
Arhivele Statului, întâi la 1 mai 1831 în Ţara
Românească, apoi la 1 ianuarie 1832 în Moldova, iar
primii conducători ai noilor instituţii vor fi Iordache Rasti
în Ţara Românească (1831-1837) şi Gheorghe Asachi în
Moldova (1832-1849; 1857-1858).
Intrarea în vigoare a acestei adevărate Constituţii,
necesita într-o primă etapă preluarea de către noua
instituţie a arhivelor create de instituţiile vechi, care
urmau a-şi înceta existenţa, cum erau Divanul
judecătoresc sau isprăvniciile, cărora le vor lua locul
judecătoriile şi tribunalele, prin separarea puterilor.
Pentru început, scopul principal al înfiinţării Arhivelor
Statului nu era altul decât acela de a depozita şi păstra la
un loc arhivele ce nu mai prezentau utilitate practică,

1
Gheorghe Ungureanu, Note pe marginea Condicei
Mavrocordat.(1741-1742), în Îndrumător în Arhivele Statului din
Iaşi, II, Bucureşti, 1956, p. 169.
2
Marin Radu Mocanu, Arhivele Naţionale şi societatea românească,
Edit. M.I., Bucureşti, 1997, p. 9.
3
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 149-150.

30
constituind „Arhiva Generală”, urmând ca ele să fie sub
supravegherea Ministerului din Lăuntru 1 .
Organizarea Arhivelor Statului s-a realizat într-o
perioadă mai îndelungată prin diverse regulamente şi
instrucţiuni emise de Vornicia cea Mare, Departamentul
Trebilor din Lăuntru , în Ţara Românească, Logofeţia
Dreptăţii şi Departamentul Justiţiei în Moldova, care le-a
condus vremelnic 2 .
În Ţara Românească până la 1 mai trebuiau
predate dosarele cu pricini hotărâte de către Divanul
Judecătoresc, iar cele încă nehotărâte, pe bază de opis
marelui logofăt care urma să le repartizeze tribunalelor ce
aveau a-şi începe activitatea 3 .
Pentru reuşita acestei acţiuni, Vistieria emitea
prima instrucţiune la 6 mai 1831 4 , adresată
isprăvnicatelor, în care se precizează propriile atribuţii,
care urmau a fi realizate de trei secţii: una se ocupa cu
catagrafia prezentă şi cu catastişele birnicilor, alta cu
socotelile ţării şi alta cu centralizarea datelor negoţului.
Interesant este că numai peste două zile, la 8 mai,
Vornicia emitea o nouă instrucţiune 5 prin care se dau o
serie de îndrumări extrem de amănunţite referitoare la
cum trebuie să fie rezolvate şi ţinute actele, ceea ce
dovedeşte un birocratism dus la extrem, probabil datorat
neîncrederii în competenţa personalului de la judeţe.
Urmare acestei griji deosebite, deja până la 20
mai Arhiva Ţării Româneşti raporta Vorniciei Trebilor

1
Marin Radu Mocanu, op.cit., p. 9.
2
Ibidem, p. 28.
3
Arhivele Statului.125 ani…, p. 23.
4
Arhivele Naţionale, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale,
fond Vornicia Trebilor din Năuntru, dos. 3181/1831, f. 1.
5
Mihai Regleanu, Introducerea sistemului de registratură în
instituţiile din Ţara Românească, în „Revista Arhivelor”, I, nr.
1/1968, p. 54.

31
din Lăuntru ce materiale arhivistice au fost preluate, dar
şi care anume încă nu intraseră în depozitele sale de la
Divanul Săvârşitor, desfiinţat încă din 3 mai a anului
respectiv 1 .
Având în vedere nevoia de a reglementa
depunerea dosarelor, prin jurnalul din 9 iunie 1831 Sfatul
Administrativ dădea indicaţii amănunţite asupra modului
în care urma să se procedeze, fiecare depunător trebuind
să întocmească un opis, după un model distribuit tuturor,
datoria arhivarului fiind de a certifica un exemplar al
opisului şi de a clasa dosarele pe ani şi pe dregătorii, de a
întocmi registre, cu toate depunerile anuale 2 .
Acestea sunt considerate a fi primele norme de
lucru cu privire la modul de primire a documentelor la
Arhiva Statului din Bucureşti, apariţia lor fiind
determinată, probabil, de modul haotic în care instituţiile
statului începuseră să aducă arhivele, situaţie ce rezultă
din mai multe rapoarte 3 ale lui Iordache Rasti, arhivar,
cum iscăleşte în documente primul director al noii
instituţii.
În perioada imediat următoare, în baza unui ordin
dat de generalul Kiselef la 31 iulie 1931, care se referea
la grăbirea predării la Arhiva Statului a dosarelor
încheiate aflate la Divanul Domnesc, Departamentul
Treburilor din Afară ş.a., încep depuneri masive de
documente, ceea ce va conduce rapid la umplerea

1
Ibidem, p. 87.
2
Sanda Rodica Bădaru, Iordache Rasti, în Figuri de arhivişti,
D.G.A.S. din R.S.R., Bucureşti, 1971, p. 9-10; Arhivele Statului.125
ani…, p. 87-88; A. Sacerdoţeanu, Arhivistica, p. 86-87; Vanghelie
Antoniu, Reguli vechi pentru organizarea Arhivelor Statului, în
„Revista Arhivelor”, VI, nr. 1/1944, p. 60-62.
3
Ibidem.

32
depozitelor şi aşa insuficiente 1 . Printr-un alt ordin,
Vornicia din Lăuntru va cere, în perioada imediat
următoare, tuturor dregătoriilor să predea „oricâte hârtii
s-au lucrat de la venirea armii împărăteşti şi până la
trecutul iulie 1831” 2 .
Grija faţă de această importantă acţiune îl
determina, la 8 septembrie acelaşi an, pe însuşi generalul
Kiselef să ceară în modul următor Marelui Vornic al
Trebilor din Lăuntru să-i înainteze un raport asupra
instituţiei Arhivelor Statului: „La tenue des Archives de
l’Etat etant un objet qui merite toute l’attention du
gouvernement et la surveillance en etant devolue au
Grand Vornik de l’Interieur, je l’invite a vouloir bien me
faire un rapport sur les mesures preses a cet egard si
celles-ci ont ete portees a la conaisance des autres
autorites qui doivent s’y conformer et si la plus parfaite
regularite est observee dans les inscrivant d’apres leur
numero dans un registre a ce destine” 3 .
La 13 septembrie 1831 Iordache Rasti înaintează
Marelui Vornic un „Proiect de datoriile şi orânduirea
Eforului Arhivei”, care cuprindea 12 articole,
solicitându-i acestuia să dea „cinstită poruncă de urmare
ca să fie la Arhivă în loc de regulament” 4 . Răspunsul din
30 septembrie dă apreciere deosebită celor propuse,
adăugând însă şi un al 13-lea articol, care arată că
„Arhivarul este dator a pune osebit delile fieşcăruia an şi
împărţite după dregătoriile de la care vor fi eşit şi să pue
la fieşcare delă pe lângă numărul ei, osebit număr al
1
Constantin Moisil, Arhivele Statului şi Regulamentul Organic, în
„Revista Arhivelor”, II, 1927-1929, p. 275
2
Ibidem.
3
Arhivele Statului.125 ani…, p. 29; Sanda Rodica Bădaru, op.cit., p.
10.
4
Arhivele Statului.125 ani…, p. 155; Vanghelie Antoniu, op.cit., p.
62-64.

33
Arhivei care va începe de la numărul unu până la cel din
urmă pentru toate delile ce va primi de la veri ce
despărţire, de la început şi până la sfârşitul anului, ţiind
cu bună orânduială şi registru osebit pe fieşcare an
pentru delile ce primeşte” 1 .
Cu această completare, consemnăm în istoria
Arhivelor Statului din Ţara Românească primul
regulament pentru desfăşurarea activităţii arhivistice. În
chiar cel dintâi articol, acesta prevedea că Eforul sau
Arhivarul urma a fi orânduit de către Ocârmuire, conform
celor prevăzute în Regulamentul Organic. Personalul
urma să fie alcătuit dintr-un ajutor, doi scriitori şi un
odagiu, iar localul trebuia să fie sigur pentru „ orice
împotrivă întâmplare”, păzit permanent de un ostaş
înarmat.
Materialul arhivistic urma a fi împărţit în „trei
despărţiri” şi anume „păstrarea documenturilor şi
contracturilor, alta pentru hârtiile Administraţii Trebilor
din Lăuntru şi ceilantă pentru hârtiile judecătoriilor”.
Toate aceste documente trebuiau să aibă evidenţă
separată, ţinută în trei condici şnuruite şi pecetluite cu
pecetea ţării.
Foarte important este faptul că se stabilea ca
Eforul să nu poată primi documente decât la porunca
marelui vornic, iar originalele date în păstrare nu puteau
să se „strămute din locul lor la nici o întâmplare, ci
oricând va face trebuinţă să să dea copie adeverită de
Arhivar”.
Iordache Rasti a rămas în istoria Arhivelor
româneşti nu numai prin faptul că a fost primul Arhivar
al Statului, ci şi prin aceea că, fără să fi avut un model
anterior, a reuşit să alcătuiască cel dintâi regulament de
organizare a activităţii acestei instituţii.
1
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 154.

34
La 3 noiembrie 1831 se va da forma finală a
Regulamentului Organic din Moldova, care în art.366,
referitor la organizarea Înaltului Divan, prevedea că va fi
compus din trei secţii(mese), din care una era a arhivelor,
care urma să păstreze, în afara arhivei Divanului,
„acturile publice, precum anaforale, hrisoave,
hatişerifuri atingătoare de dreptăţile şi pronomiile
(privilegiile-n.n.) Moldovei” . În plus, în art.410 apar o
serie de dispoziţii care, deşi nu tocmai clare, se referă la o
instituţie de sine stătătoare-Arhivele Statului: „În fiecare
an la încheierea sesiilor Obşteştii Adunări, originalurile
sămilor înfăţişate, precum şi a altor documenturi, se vor
depune în Arhiva Statului, a căreia alcătuire şi păstrare
va fi încredinţată unui boier cu însuşirile cerute pentru
asemenea dregătorie. Arhivistul Statului, ca un depozitar
al acturilor publice şi dregătoreşti se va numi de către
Domnul, din candidaţi propuşi de către Obşteasca
Obicinuita Adunare” 1 .
Textul Regulamentului nu este foarte clar, însă în
cele două articole se disting între două arhive, cea a
Înaltului Divan şi Arhiva Statului ca instituţie separată.
Această neclaritate urma să fie lămurită de Gheorghe
Asachi, după numirea sa ca arhivist al statului la Iaşi, la 1
ianuarie 1832, cu atât mai mult cu cât el fusese şi secretar
din partea moldoveană în comitetul moldo-valah pentru
elaborarea Regulamentului Organic 2 .
În Moldova, la 26 decembrie 1831 apar unele
instrucţiuni 3 pentru Sfatul Administrativ, în care se
precizează că actele de judecată care la 1 ianuarie a
anului următor vor fi găsite încheiate la Divanuri şi

1
Gheorghe Ungureanu, Gheorghe Asachi, în op.cit., p. 16.
2
Ibidem, p. 14.
3
Gheorghe Ungureanu, Note pe marginea Condicei Mavrocordat,
în op.cit., p. 169.

35
Tribunale ale capitalei, urmau a se ordona şi depune la
Arhiva generală, iar la 31 decembrie a aceluiaşi an,
marele logofăt al Dreptăţii primea un ordin 1 din care
rezulta că încă din prima zi a anului 1832 Divanul
Domnesc, Divanul judecătoresc, Comisiile Consultaţiei,
Departamentul Criminalicesc şi Departamentul Pricinilor
Străine urmau a se desfiinţa, iar arhivele lor trebuiau şi
ele să fie trimise la Arhivă.
În ritmul alert al schimbărilor, cu care slujbaşii şi
dregătorii instituţiilor statului din cele două Principate
nu erau obişnuiţi, instrucţiunile privind organizarea
propriilor arhive păreau desigur mai constrângătoare, dar
ele erau absolut necesare în procesul de modernizare a
societăţii.
Dacă până la intrarea în vigoare a Regulamentului
Organic cea mai mare atenţie se acorda arhivelor
judecătoreşti, iată că după aceasta devin tot mai
importante în ochii Ocârmuirii şi arhivele create de
instituţiile administrative, între care cele ale
isprăvniciilor se distingeau. O primă instrucţiune privind
organizarea acestora după punerea în aplicare a
Regulamentului, se pare că a fost, cel puţin în ceea ce
priveşte Moldova, circulara din 28 ianuarie 1832 2 ,
adresată de Vistierie isprăvniciilor, în care se stabilesc o
serie de norme privind primirea, înregistrarea,
repartizarea documentelor spre rezolvare, constituirea şi
ordonarea dosarelor, evidenţa, depozitarea şi păstrarea
dosarelor.
Primele instrucţiuni pe care le primeşte Asachi
de la Logofeţia cea Mare a Dreptăţii, referitoare la Arhiva

1
Ibidem, p. 170-171.
2
Ştefan Cervatiuc, O instrucţiune din 1832 privind organizarea
Arhivelor isprăvniciilor din Moldova, în „Revista Arhivelor”, nr.
1/1992, p. 27-28.

36
statului, datează însă din 26 ianuarie 1832 şi sunt
cuprinse într-un document intitulat „Instrucţie pentru
arhivistul statului” 1 referindu-se atât la problemele de
ordin organizatoric, cât şi la cele de ordonare şi evidenţă
a arhivelor care urmau a fi primite spre păstrare. Cel care
a întocmit aceste instrucţiuni era vel vornicul Costache
Conachi, logofăt al Dreptăţii şi cuprindea, în esenţă,
propunerile anterioare privitoare la organizare făcute de
Gheorghe Asachi, dar şi unele noi despre evidenţa
documentelor.
Aceste instrucţiuni nu l-au satisfăcut însă în
totalitate pe Asachi, problema evidenţei preocupându-l în
cea mai mare măsură. De aceea, la 25 februarie 1832 el
propunea un „metod lesnicios”, „o altă rânduială care ar
găsi mai îndemânatecă decât cea însemnată prin
instrucţie atât în cea ce se atinge de modelurile
condicilor şi înscrierea acturilor, precum şi a
înlesnicioasei aflări” 2 . Aici el atrage atenţia că evidenţa
în Arhiva Statului nu poate fi aceeaşi ca cea de la
instituţii, el propunând inclusiv modele de formulare
pentru registrele de evidenţă, dar şi o modalitate nouă de
înregistrare a dosarelor, pe bază alfabetică şi pe registru
„transportar”. Acest sistem s-a dovedit a fi însă inoperant
atunci când Arhiva Statului s-a împotmolit în „nămolul
de acte” care a năvălit peste ea.
Pentru a face faţă acestei avalanşe de dosare,
accentuată dramatic de problema fundamentală a
Arhivelor ca instituţie, cea a lipsei cronice de spaţiu, atât
în Ţara Românească cât şi în Moldova se pune cu
acuitate problema selecţionărilor.

1
Arhivele Statului.125 ani…, p. 156-158; Gheorghe Ungureanu,
Poetul Costache Conachi organizator al arhivelor moldoveneşti
(1831-1933), în „Revista Arhivelor”, vol. III, nr. 8/1939, p. 338-340.
2
Gheorghe Ungureanu, Gheorghe Asachi, în op. cit., p. 22.

37
Încă de la 11 iulie 1832 1 Asachi solicită o primă
aprobare pentru eliminarea actelor fără importanţă
referitoare la diverse pricini mărunte de judecată, dar, se
pare că problema selecţionărilor nu a fost rezolvată multă
vreme din cauza opoziţiei Ministerului Justiţiei 2 care se
temea că distrugerea unor acte, chiar fără importanţă, ar
putea avea consecinţe în viitor.
O altă problemă cu care se confruntau atunci
Arhivele Statului, în ambele Principate, este şi aceea a
modului în care se primea arhiva de la creatori, de cele
mai multe ori aceasta fiind fără evidenţă, sau cu una total
nesatisfăcătoare. Din această cauză Vornicia Ţării
Româneşti, spre exemplu, solicita instituţiilor să nu mai
predea arhivă în neorânduială, cu „dele necusute” şi
„foile fără numeraţie”, adresându-se însă şi Arhivei
Statului, cum este în cazul ordinului din 3 mai 1833,
cerându-i să nu mai adeverească opise greşit întocmite,
până nu se puneau toate la punct, potrivit cu regulile. 3
Aceeaşi problemă fiind şi în Moldova, a fost
necesar ca la 27 aprilie 1833, în cadrul instrucţiunilor
generale formulate pentru activitatea Arhivelor Statului,
să apară şi o serie de norme referitoare la preluarea
arhivelor de la instituţii. Astfel, aici se precizau genurile
actelor care urmau a se preda, obligativitatea ca
instituţiile să depună originalele „sămilor obşteşti” pe
anul precedent, se nominalizau instituţiile care puteau
elibera adrese de predare a documentelor, se instituia
obligativitatea numerotării filelor, a şnuruirii dosarelor şi
a certificării lor.

1
Arhivele Statului.125 ani…, p. 104.
2
Ibidem.
3
Sanda Rodica Bădărău, op. cit., p. 13; Arhivele Statului. 125 ani…,
p. 87.

38
La Bucureşti, Iordache Rasti se străduia în acelaşi
an să asigure o cât mai bună clasare şi o evidenţă cât mai
riguroasă, deziderate înfăptuite prin respectarea unor
reguli instituite de el, printre care iese în evidenţă
împărţirea arhivei în patru „despărţiri”, una pentru hârtii
vechi, alta pentru cele diplomaticeşti, alta pentru cele
administrative şi, în sfârşit, una pentru cele
judecătoreşti. 1
După cum la 9 iunie 1831 Sfatul Administrativ al
Ţării Româneşti făcea distincţie între serviciul
registraturii şi al arhivei la instituţii, tot aşa, în Moldova,
prin decretul domnesc nr.37 din 4 septembrie 1834,
intitulat „Pentru regulile ce trebuie să se păzească de
lucrările tuturor cancelariilor” 2 se stabilesc regulile
după care trebuie ţinută registratura şi arhiva de
registratură, reguli clare, astfel încât ele au fost folosite
multă vreme de atunci înainte, fiind înlocuite abia în
1897.
Aceste reguli se referă la îndatoririle impiegaţilor,
ale scriitorilor, slujitorilor, şefilor de secţii sau cancelarii,
fixează formularele condicilor de intrare şi ieşire a
actelor, cum trebuie completate acestea. Din conţinutul
acestor reguli a scăpat însă nelămurită problema modului
de redactare a „jalobelor” celor neştiutori de carte, care
apelau la tot felul de „feţe necunoscute” care nu se
pricepeau a da forma adecvată, nerăspunzând „întocmai
la scopul jăluitorilor”.

1
Ibidem.
2
Manualul administrativ, Iaşi, 1956, vol. I, p. 59; Scarlat Pastia,
Codul judeciar, Iaşi, 1862, p. 250; Gheorghe Ungureanu, Cancelaria
instituţiilor din ţinuturile Moldovei între anii 1832-1864, în Culegere
de referate, vol II, D.G.A.S. din R.S.R.,Bucureşti,1974, p. 171.

39
Din acest motiv, printr-o hotărâre a
Secretariatului de Stat de la 20 noiembrie 1834 1 ,
distribuită tuturor instituţiilor din Iaşi, aceste „jalobe”
trebuiau scrise numai de anumiţi jalobari, în număr de 8,
cunoscuţi şi aleşi de Ocârmuire. Tot acum se va hotărî şi
asupra sigiliilor pentru uzul cancelariilor, îndeosebi ale
instituţiilor apărute după 1832.
În octombrie 1835, Asachi va întocmi şi un opis
general model al arhivei, care a fost distribuit instituţiilor
centrale, cu dorinţa de a înlătura neajunsurile în
pregătirea dosarelor care urmau a fi predate la Arhiva
Statului, dar şi pentru a asigura o anumită uniformizare a
muncii de arhivă. 2
Acest opis a fost modificat în decembrie 1836 3
deoarece înmulţirea numărului de acte depuse spre
păstrare Arhivelor Statului făcea aproape imposibilă, în
condiţiile unui personal extrem de redus, trecerea
cuprinsului actelor în alfabetare şi registre. Instrucţiunile
de completare prevedeau ca dosarele să fie trecute pe
litere după denumirea moşiilor sau părţilor în judecată,
iar în cadrul fiecărei litere cronologic.
Referitor şi la forma în care se întocmeau
documentele, cu consecinţe directe asupra arhivelor, în
Ţara Românească spre exemplu, văzându-se că o serie de
acte erau scrise chiar de la marginea hârtiei, iar după
legarea în dosare nu se mai vedea mare lucru, s-a hotărât
de către Secretariatul Statului, în iunie 1835, să fie folosit

1
Gheorghe Ungureanu, Cancelaria instituţiilor…, p. 173.
2
Maria Dogaru, Vechi instrucţiuni arhivistice pentru preluări de
materiale documentare (Moldova 1832-1838), în „Revista
Arhivelor”, anul IX, nr. 1/1966, p. 139.
3
Ibidem, p. 141.

40
un formular, în care un sfert din lăţime, pe partea stângă,
să rămână nescris. 1
Mari dificultăţi în munca de arhivă se datorau şi
procedeului de împrumut de la Arhivă a unor dosare de
către instituţii atunci când aveau nevoie de ele, mai ales
că atunci când erau restituite erau adesea incluse în
opisele cu predări noi. Din această cauză, la 5 septembrie
1836, de pildă, se cerea Marii Logofeţii a Dreptăţii din
Moldova să poruncească instituţiilor să păstreze actele
împrumutate de la arhivă separat şi să le înapoieze cu
adresă 2 .
Mai mult, exista chiar practica unor instituţii ca
din dosarele împrumutate de la Arhiva Statului să se
scoată documente care, la restituire nu mai erau incluse la
loc, ceea ce s-a dovedit a fi extrem de dăunător pentru
arhive, provocând intervenţia categorică a Ministerului
Justiţiei, la 12 august 1837, printr-un ordin care
interzicea cu desăvârşire aşa ceva tuturor instituţiilor din
subordine.
Marele număr de documente care veneau la
Arhiva Statului în acea perioadă şi nerespectarea de către
instituţii a unor reguli minimale de pregătire pentru
predare, l-a determinat pe Asachi la sfârşitul anului 1837
să concentreze într-o singură listă prevederile tuturor
instrucţiunilor elaborate anterior. Ele se refereau la „
pregătirea ce urmează a se face delelor ce se dau spre
păstrare la Arhiva Statului”, fiind apoi distribuite tuturor
instituţiilor, după obţinerea aprobării Ministreului de
Justiţie. 3
În acelaşi an, 1837, îşi începe lucrările o aşa
numită „Comisie a îndreptării hârtiilor vechi ale statului”,

1
Mihai Regleanu, op. cit., p. 61-62.
2
Maria Dogaru, op.cit., p. 138.
3
Gheorghe Ungureanu, Figuri de arhivişti…, p. 23.

41
care a fost instituită pe lângă Departamentul Trebilor din
Lăuntru, avînd ca scop ordonarea şi aşezarea actelor în
dosarele create de instituţiile dinaintea aplicării
Regulamentului Organic, mare parte dintre ele fiind
depuse la Arhivele Statului. Operaţiunea de selecţionare
a acestor materiale era, însă, în unele cazuri, inutilă şi
chiar dăunătoare, deoarece unele dintre documentele
anterioare Regulamentului s-au dovedit a fi foarte
valoroase din punct de vedere istoric şi documentar. 1
Din această cauză, la 22 septembrie 1838,
Logofeţia cea Mare a Dreptăţii din Moldova cerea
Arhivei Statului să alcătuiască un proiect cu privire la
selecţionarea arhivelor, care să se supună aprobării
Obşteştii Adunări 2 .
În anul imediat următor, însă, la 21 februarie
1839, Ministerul Justiţiei intervine în problema trierii
actelor de la Arhiva Statului, considerând că, în ceea ce
priveşte actele judecătoreşti, soluţia nu este distrugerea
celor neimportante, ci ar trebui ca acestea să fie depuse
într-o mănăstire din Iaşi pentru a se evita cândva
probleme de ordin juridic. 3
Date fiind cantităţile impresionante de dosare care
veneau la Arhivele Statului, în directă legătură cu
problema selecţionării, în octombrie 1839 Sfatul
Administrativ al Ţării Româneşti a instituit câte o
comisie formată din câte un şef de secţie de la fiecare
departament, urmând ca aceştia să întocmească liste cu

1
Tudor Mateescu, Din istoricul selecţionării materialelor
documentare în ţara noastră: Comisia pentru cercetarea şi alegerea
delelor, în Culegere de referate, vol. II, D.G.A.S. din R.S.R.,
Bucureşti, 1974, p. 213.
2
Arhivele Statului.125 ani…, p. 104.
3
Gheorghe Ungureanu, Cu privire la selecţionarea arhivelor şi
eliminarea materialelor nefolositoare în „Revista Arhivelor”, III, nr.
1/1959, p. 94.

42
denumirile dosarelor considerate fără valoare, după care
să se întocmească un proiect de instrucţiuni. 1 Acelaşi
lucru s-a încercat şi prin proiectul de regulament al
Arhivei Statului din 4 decembrie 1840 2 , în care se
abordează, printre altele şi spinoasa problemă a scoaterii
originalelor din arhivă, faţă de care Costache Bibescu se
declarase împotrivă încă din iunie 1839 când făcuse
propuneri pe marginea proiectului de regulament. 3
După cum s-a menţionat deja, în regulamentul
arhivei elaborat de Rasti la 13 septembrie 1831 şi aprobat
de Marea Vornicie din Lăuntru la 30 septembrie, acelaşi
an, se preciza că nici un act nu mai putea fi scos din
Arhivă, pentru orice trebuinţă eliberându-se doar copii.
Benefică în sine pentru protejarea documentelor, această
reglementare prezentă şi astăzi în normele arhivelor din
întreaga lume, s-a dovedit atunci nepractică din cauza
condiţiilor precare în care se desfăşura munca arhivistică.
De aceea prin jurnalul Sfatului Administrativ din
30 august 1838 4 , această dispoziţie este modificată,
prevăzându-se că se pot cere acte originale numai printr-
o adresă specială şi prin persoană delegată nominal, cu
obligaţia de a le readuce îndată în arhivă. La 10 iunie
1839 arhiva adaugă o serie de norme de urmat pentru
garantarea bunei stări a documentelor. 5
Tot în anul 1838, având în vedere necesitatea
unor reglementări mai clare privind pregătirea dosarelor
şi depunerea lor la arhivă, Ministerul Justiţiei, la

1
Tudor Mateescu, op. cit., p. 207.
2
Ibidem.
3
Tudor Mateescu, Aspecte ale relaţiilor Arhivei Statului din Ţara
Românească cu instituţiile centrale până la 1862, în „Revista
Arhivelor”, an L, vol. XXXV, nr. 2/1973, p. 203.
4
Vanghelie Antoniu, op. cit., p. 63-64.
5
Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, p. 81; Vanghelie Antoniu, op.
cit., p. 64-67.

43
propunerea Arhivelor Statului, aprobă şi trimite tuturor
instituţiilor spre aplicare „Instrucţiile pentru chipul cum
să se pregătească pe la Tribunale actele ce se trimit la
Arhiva Statului şi cum să se înapoiască Arhivei actele ce
se vor trage de la dânsa” 1 .
Deoarece dispoziţiile Regulamentului Organic din
Ţara Românească, în ceea ce privea organizarea şi
funcţionarea Arhivelor Statului, nu erau foarte clare, la 4
decembrie 1840 se întocmeşte un nou regulament 2 , care
cuprindea 3 „secsii”: 1.”Pentru orânduirea amploiaţilor
Arhivei şi slujbaşilor ei”, 2. „Pentru priimirea hârtiilor
şi regularisirea lor” , 3.”Pentru darea hârtiilor”. Printre
altele, importante sunt regulile de predare a dosarelor la
Arhiva Statului, ele fiind repartizate în patru categorii,
adică „diplomaticeşti”, „ administrative”, „
judecătoreşti” şi ale „miliţiei pământeneşti”.
Prin acest regulament se stabilea că toate actele
constituite anterior anului 1831 urmau a se depune în
întregime la Arhiva Statului şi, totodată, se precizează că
celelalte trebuie selecţionate de înseşi instituţiile care
urmează a le depune, precizându-se şi normele de
clasare, inventariere şi arhivare a tuturor hârtiilor.
Totodată, el pune bazele unei evidenţe mai exacte a
materialelor arhivistice, preocupându-se, în mod evident,
de aplicarea unor reguli clare la preluarea arhivei de la
instituţii.
Anul 1841 constituie o treaptă nouă în arhivistica
românească, deoarece acum îşi au începuturile
încercările de rezolvare a unei probleme cu care ne

1
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 32.
2
Idem , p. 171-176; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 81; V. Antoniu, op.
cit., p. 67-71; M. Regleanu, Aspecte din trecut privitoare la munca
de evidenţă în fondurile arhivistice la Arhivele Statului din
Bucureşti, în „Revista Arhivelor”, an. II, nr. 2/1959, p. 252-255.

44
confruntăm şi astăzi: lipsa specialiştilor care să cunoască
vechile limbi de cancelarie, obstacol care a stat şi atunci
în faţa întocmirii unor lucrări ştiinţifice sistematice.
Acesta este motivul care a stat la baza înfiinţării în acel
an a „Comisiei Documentale” care avea ca sarcină să
adune, să traducă şi să transcrie în condici documente
privitoare la bunurile mânăstireşti. 1
Această Comisie va fi adăpostită în localul
Mitropoliei din Bucureşti, acolo unde erau şi Arhivele
Statului şi va funcţiona până în anul 1862, când va fi
preluată de Arhivele Statului cu întreg materialul adunat,
care s-a dovedit a fi foarte important pentru istoria
naţională.
Problemă arhivistică fundamentală, stabilirea
valorii istorice şi documentare a documentelor a
preocupat lucrătorii Arhivelor Statului în permanenţă, cu
toţii fiind conştienţi că orice eliminare de arhivă trebuia
făcută cu maximă precauţie şi pe baza unor criterii clare.
În acest sens s-a încercat şi sensibilizarea
factorilor de decizie pentru adoptarea unor măsuri
adecvate, care să evite distrugerea iraţională de arhive,
fapt nereuşit întotdeauna.
În anul 1843, spre exemplu, Ministerul Justiţiei
constatând lipsa acută de spaţiu cu care se confruntau
Arhivele, decidea o selecţionare într-un sens mai
restrâns, adică alegerea acelor acte care urmau a rămâne
la Arhiva Statului şi a altora care trebuia a fi depozitate în
altă parte. În vederea aducerii la îndeplinire a acestei
dificile operaţiuni, la 4 noiembrie 1843 se consemnează
„Jurnalul Sfatului Administrativ cu privire la măsurile
luate pentru împuţinarea numărului hârtiilor şi
împărţirea dosarelor în trebuincioase şi

1
A. Saceroţeanu, Arhivistica, p. 117.

45
netrebuincioase” 1 . Prin acesta, de fapt se realiza o
simplificare a corespondenţei între instituţii, dar se
stabileau şi reguli pentru selecţionarea arhivei, una dintre
ele fiind aceea a păstrării documentelor
„netrebuincioase” timp de 30 de ani.
Din fericire măsurile stabilite prin acest jurnal nu
au fost puse în aplicare, distrugerea documentelor
respective reprezentând, de fapt, o teribilă lovitură dată
tezaurului arhivistic naţional. La începutul secolului
următor, Dimitrie Onciul, unul dintre cei mai importanţi
istorici şi arhivişti, director general al Arhivelor Statului
între 1900 şi 1923, constata că multe dintre acestea erau
„mai preţioase decât altele alese spre păstrare” 2 .
O încercare similară de distrugere a documentelor
considerate „netrebuincioase” a fost şi aceea a constituirii
unor comisii speciale la cele două Arhive, care şi-au
început activitatea în perioade diferite, în 1844 la
Bucureşti şi în 1855 la Iaşi. Activitatea lor a trenat şi a
rămas în cele din urmă fără nici un rezultat practic, ele
fiind desfiinţate. 3
În Moldova, venit la conducerea Arhivelor
Statului la 3 februarie 1850, Vasile Alecsandri se
confrunta cu probleme serioase legate de păstrarea
documentelor, neavând un local corespunzător, dar şi de
metodele de lucru care aveau nevoie de schimbări. Pentru
a rezolva aceste probleme era nevoie să conştientizeze
autorităţile asupra importanţei excepţionale a arhivei şi a
instituţiei ca atare. De aceea, în ianuarie 1851 a elaborat

1
Arhivele Statului.125 ani…, p. 176-180; V. Antoniu, Reguli
vechi…, p. 72-75; M. Regleanu, Introducerea sistemului de
registratură…, p. 63-66.
2
Dimitrie Onciul, Din istoria Arhivelor Statului, Bucureşti, 1903, p.
9.
3
V. Antoniu, op.cit.,p. 21.

46
un „Proiect pentru regularea Arhivelor Statului” 1 , în
preambulul căruia scria, poate, unul dintre cele mai mari
adevăruri despre rolul Arhivelor în viaţa unei naţiuni:
„Arhiva unui stat este o avere publică care merită cea
mai de aproape îngrijire a cârmuirei. Ea este colecţia
tuturor actelor publice, atât administrative cât şi
judecătoreşti şi politice care slujesc de temei legiuirilor
şi istoriei ţării”.
Un an mai târziu, în 1852, trebuie semnalat, tot în
Moldova , un act al Departamentului Trebilor din
Lăuntru, cu implicaţii asupra arhivelor care vor fi
preluate de Arhivele Statului după aceea, prin care se
hotăra o nouă organizare a cancelariilor instituţiilor
subordonate. Această reformă are loc la iniţiativa lui
Mihail Kogălniceanu, director în acea vreme al
departamentului, el fiind foarte interesat de organizarea
arhivelor şi de răspunderile care apasă pe umerii
arhivarilor. De aceea a depus eforturi importante pentru
organizarea registraturii şi arhivelor prefecturilor, el
fiind, de altfel, cel care a impus înlocuirea termenului
vechi dellă cu acela de acte 2 .
Documentele legate de această reorganizare,
constituite într-un dosar numit „Reforma canţileriilor de
pe la administraţiile ţinutale”, se află la Arhivele
Naţionale din Iaşi 3 şi arată că se introduceau o serie de
condici însemnate cu literele A, B, V, D, E, J, Z, fiecare
subsumând anumite categorii de acte. Astfel A era pentru

1
A. Saceroţeanu, Arhivistica, p. 53; Gheorghe Ungureanu, Din
activitatea lui Vasile Alecsandri ca arhivist al statului, în „Revista
Arhivelor”, an. II, nr. 2/1964.
2
Al. Zub, Mihail Kogălniceanu, în „Revista Arhivelor”, an XI, nr.
1/1968, p. 119.
3
Gheorghe Ungureanu, Cancelaria instituţiilor…, p. 176.

47
intrări şi ieşiri de acte, B pentru evidenţa „regulărilor”
făcute zilnic de dregători, D pentru opisul general etc.
Problema existenţei unor reguli după care să se
facă eliminarea unor documente „netrebuincioase”
continua să frământe pe arhivari şi ocârmuitori
deopotrivă, deoarece mulţimea dosarelor adunate
impunea cu stringenţă o soluţie. Aşa se face că la
insistenţele lui Vasile Alecsandri, pornite încă din
ianuarie 1850, Departamentul Dreptăţii din Moldova
întocmeşte un proiect de lege pe care îl înaintează
Sfatului spre aprobare la 5 iunie 1853, dar legea va fi
votată de către Divan abia la 4 iulie 1853, fiind publicată
în anul 1855 sub titlul „ Pentru chipul alegerii actelor ce
se găsesc în Arhiva Statului” şi aplicată începând cu 11
iulie 1855 1 .
Comisia prevăzută de lege nu a lucrat însă prea
multă vreme, hotărârile ei nefiind puse în practică, ceea
ce s-a dovedit o binefacere pentru ştiinţa istorică din ţara
noastră.
Până la 1859 instituţia Arhivelor a parcurs o
perioadă a tatonărilor şi acumulărilor, atât de ordin
calitativ cât şi cantitativ, în plan practic şi metodologic.
Unirea Principatelor în plan administrativ a avut un
corespondent şi în domeniul arhivelor, când prin
Ordonanţa domnească din 4 aprilie 1862 2 s-a creat
Direcţia Generală a Arhivelor Statului, la Bucureşti, în
cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pe
lângă care au funcţionat aproape un secol. Prin ordonanţa
nr. 398 din acelaşi an, unificarea se face şi formal. Odată

1
Buletin, foaia publicaţiilor oficiale, nr. 57/1855; Arhivele
Statului.125…, p. 108; Gh. Ungureanu, Cu privire la
selecţionarea…, p. 99-101.
2
Arhivele Statului.125 ani…, p. 183.

48
cu înfiinţarea Direcţiei Generale, aceasta va prelua şi
atribuţiile Comisiei Documentale care va fi desfiinţată.
Ca urmare a dispoziţiilor date la 6 iunie 1862, de
către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Grigore
Bengescu II, conducătorul de atunci al Direcţiei Generale
a Arhivelor Statului, va întocmi la 27 septembrie 1 a
aceluiaşi an un „Proiect de regulament pentru
organizarea Arhivelor Statului”, care conţinea o serie de
prevederi privind funcţionarea instituţiei. Aceasta urma
să aibă trei secţiuni, Despărţirea Secretariatului,
Despărţirea istorică şi a bunurilor publice şi Despărţirea
de Stat (administrativă, legislativă şi judecătorească). În
cele din urmă regulamentul sancţionat prin Decretul nr.
949 din 31 octombrie 1862, a prevăzut numai ultimele
două secţiuni 2 .
El avea unele dispoziţiuni referitoare la personal,
dar şi unele speciale referitoare la Arhivele Statului din
Iaşi, care devine sucursală, precum şi altele privind
organizarea de cursuri pentru „ştiinţele atingătoare de
serviciu şi lucrările Arhivelor” care se constituiau de fapt
în premergătoarele viitoarei Şcoli de Paleografie.
Totodată, încă din articolul 1 se preciza că la Arhivele
Statului urmau a se depune „toate actele de interes
public, a căror conservare se va socoti de folos şi care
nu mai sunt trebuincioase serviciului ministerelor şi
dregătoriilor centrale şi generale dependinte de
acestea”.
Este demn de semnalat, totodată, că prin acest
regulament se induce oficial şi ideea de descentralizare
a Arhivelor, prin înfiinţarea unor servicii judeţene de
arhivă, prevăzându-se că „arhivele autorităţilor de judeţe

1
V. Antoniu, Reguli vechi…, p. 75-79.
2
Valeria Şindelaru, Grigore Bengescu II, în Figuri de arhivişti,
D.G.A.S. din R.S.R., Bucureşti, 1971, p. 103.

49
să se păstreze la locul unde se află în joc interesele în
favorul cărora se conservă actele publice”. Mai mult, se
prevedea chiar şi înfiinţarea postului de „inspector al
arhivelor din districte”, dar totul a rămas doar în stadiul
de proiect, postul nefiind niciodată înscris în buget 1 .
Cu toate acestea, se poate spune că Regulamentul
Arhivelor Statului din 1862, modificat ulterior în 1869 şi
1872, a dat arhivelor cea dintâi organizare sistematică şi
temeinică, iar anul în care a apărut poate fi considerat ca
an de început al Arhivelor Statului în organizarea
modernă.
În baza dispoziţiilor date de directorul Grigore
Bengescu II şi potrivit „Regulamentului pentru
organizarea Arhivelor Statului”, Grigore N. Manu, şeful
cancelariei şi secretarul Arhivelor, trimite pentru
aprobare, la 15 februarie 1863, un proiect de
„Regulament pentru serviciul interior al Cancelariei
Direcţiunii Generale a Arhivelor Statului”, care va intra
în vigoare imediat, aplicându-se până la 1 octombrie
1864 2 .
Un alt act legislativ important îl constituie
ordonanţa domnească nr. 705 3 din 23 iulie 1863, care
dispunea ca toate actele mânăstirilor pământene să se
concentreze treptat la Arhiva Generală a Statului, pentru
conservarea lor şi continuarea lucrărilor începute de
Comisia Documentală înfiinţată în anul 1841 şi
desfiinţată în 1862. Acest decret prevedea ca toate
documentele deţinute de aşezămintele ecleziastice sau

1
Constantin Moisil, Din istoria arhivelor româneşti: Arhive judeţene
şi şcoală de arhivari, în „Revista Arhivelor”, vol. II, nr. 4-5/1827-
1829, p. 220.
2
Valeria Şindelaru, op. cit., p.104.
3
Arhivele statului.125 ani …, p. 34-45.

50
orice alt organ al statului, să fie concentrate aici pentru a
nu se pierde şi a servi la scrierea istoriei naţionale.
Un eveniment de mare semnificaţie, inclusiv
pentru Arhivele Statului şi care trebuie menţionat, l-a
constituit actul de la 13/25 decembrie 1863, prin care
Adunarea legislativă a României a votat secularizarea
averilor mânăstireşti. Legat de această problemă trebuie
să avem în vedere că Arhivele Statului au fost implicate
în activitatea premergătoare acestui act, pentru „
formarea unei colecţiuni de copii după actele relative la
chestiunea mânăstirilor închinate”, precum şi prin
participarea unor delegaţi din partea instituţiei la
verificarea catagrafiilor întocmite de mânăstirile
închinate din capitală 1 .
După secularizare, în luna mai a anului următor,
s-a instituit o comisie pentru selecţionarea actelor
mânăstireşti, care însă a fost desfiinţată prin Decretul din
24 august 1864 2 , dându-se această sarcină Arhivelor
Statului. Prin acelaşi act Direcţia Generală va avea o
nouă organizare, Secţia Istorică trecând în cadrul
Secretariatului. Astfel, ea va cuprinde Direcţiunea
Generală din Bucureşti şi Sucursala din Iaşi, prima
având trei secţiuni- Secţiunea Istorică şi Secretariatul,
Secţiunea Bunurilor Publice şi Secţiunea de Stat.
În timpul directoratului său (1864-1866), Cezar
Bolliac urmăreşte cu perseverenţă votarea legii prin care
arhivele mânăstirilor zise „brâncoveneşti” aveau să fie
aduse la Arhivele Statului, ceea ce se întâmplă la 4 martie
1865 când Corpurile Legiuitoare votează această lege.
Acum vor fi preluate numeroase documente de mare

1
Valeria Şindelaru, op.cit., p. 105.
2
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 35; A. Sacerdoţeanu, Arhivistica, p.
81; Valeria Şindelaru, op. cit., p. 105.

51
valoare de la mânăstiri cum ar fi Hurezi, Polovragi,
Viforâta, Surpatele, Dintrunlemn, Brâncoveni şi Mamu 1 .
Privitor la îmbogăţirea bazei documentare a
Arhivelor Statului, este demn de menţionat şi faptul că
dacă din anul 1832 preoţii parohi erau obligaţi să ţină
registre de cei născuţi, căsătoriţi şi morţi, numite mitrice,
începând cu luna decembrie 1865 primăriile comunelor,
în baza dispoziţiei codului civil, vor fi obligate să ţină, în
mod obligatoriu şi regulat registre de stare civilă, ceea ce
va face ca astăzi Arhivele să deţină o impresionantă
colecţie de asemenea documente 2 .
Îngrijorat de situaţia materială precară a instituţiei
pe care o conducea, directorul general (1866-1869; 1870-
1871) al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, Grigore
N. Manu se adresa la 4 februarie 1867 ministrului
secretar de stat de la Departamentul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, cu un raport 3 în care arăta
modificările necesare pentru regulamentul Arhivelor
Statului la votarea bugetului, referindu-se atât la
sucursala din Iaşi, cât şi la Direcţia Generală din
Bucureşti şi prezentând sistematic problemele cu care
acestea se confruntă. Din păcate rezultatele, din lipsa
banilor, sunt aproape nule.
Puţin mai târziu, la 23 mai/4 iunie acelaşi an, s-a
decis ca documentele provenind de la fosta Arhivă a
Statului Ţării Româneşti (1831-1862), Comisia
Documentală (1841-1862) şi Comisiunea pentru
regularea documentelor şi averilor mânăstirilor închinate
(1863-1864), care erau păstrate la diverse secţiuni ale
Direcţiei Generale, să fie strânse într-un singur fond,

1
Ileana Leonte, Cezar Bolliac, în Figuri de arhivişti, p. 117.
2
Gheorghe Ungureanu, Vasile Alecsandri, în Figuri de arhivişti, p.
46.
3
V. Antoniu, op. cit., p. 85-87.

52
constituind Arhiva Direcţiei Generale a Arhivelor
Statului 1 .
La 18/30 noiembrie 1868 Direcţia Generală a
Arhivelor Statului, prin acelaşi director Grigore N. Manu,
face o serie de noi modificări ale Regulamentului din
1862, prin care se propuneau patru secţii, despărţindu-se
încă o dată Secţia Istorică de Secretariat şi anume: Secţia
Secretariat,, Secţia Istorică, Secţia de Stat şi Secţia
Aşezămintelor şi Bunurilor Publice 2 .
La 4 martie 1869 se întocmeşte un nou
regulament 3 pentru organizarea Arhivelor, întocmit
înainte tot de acelaşi, care însă la această dată nu mai era
la conducerea instituţiei, în care se prevedea revenirea la
cele trei secţiuni anterioare, dar se făceau referiri şi la
problema scoaterii documentelor depuse în Arhive, a
activităţii ştiinţifice a publicaţiilor, bibliotecii şi
muzeului, a personalului. Oricum, acest regulament, aşa
cum a fost aprobat, nu a luat în seamă avizul Direcţiei
Generale a Arhivelor Statului, care propusese o
organizare cu patru secţiuni. Este totuşi de semnalat că în
regulament există o prevedere conform căreia hârtiile
odată depuse nu mai pot fi retrase de acolo nici măcar
provizoriu, decât cu o autorizaţie a ministerului care
tutelează Arhivele.
Pe baza Regulamentului din 1869, C.D. Aricescu
va elabora în anul 1871 un regulament de serviciu
interior 4 , unde se stabileau programul de lucru al
personalului, îndatoririle şi atribuţiile fiecăruia, măsurile
de asigurare a securităţii documentelor etc..

1
Mihail Fănescu, Grigore N. Manu, în Figuri de arhivişti, p. 138.
2
Ibidem, p. 88-90.
3
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 193-197.
4
Maria Dogaru, Constantin D. Aricescu, în Figuri de arhivişti, p.
160.

53
La 11 iulie 1872, prin decretul domnesc nr. 1236,
se aprobă un nou „Regulament pentru organizarea
serviciului Arhivelor Statului” 1 , care va rămâne în
vigoare până în anul 1925. Acest nou regulament pune la
punct o serie de aspecte cum ar fi actele care se depun,
cum pot fi cerute provizoriu, ce personal vor avea
Arhivele, recrutarea acestuia, atribuţiile fiecăruia.
Ca structură se prevăd numai două secţiuni,
Istorică de Stat şi Bunuri Publice, dar această prevedere
nu a fost pusă în aplicare, rămânând practic tot secţiile
anterioare. Acum se precizează cu claritate că se vor
înfiinţa arhive judeţene, care vor fi în subordinea
Direcţiei Generale a Arhivelor.
Prin prevederile sale acest regulament avea să
stea la baza activităţii arhivistice din ţara noastră până
după primul război mondial când, în cadrul
transformărilor de structură pe care le-a presupus
aplicarea Constituţiei din anul 1923, care au atins toate
domeniile vieţii politice, educaţionale, culturale,
legislative etc., Arhivele Statului au trecut şi ele la
realizarea unui proiect de lege, încă din anul 1924, care
va fi discutat şi votat în anul următor.
Dar perioada trecută de la Regulamentul Organic
şi până la adoptarea legii din 1924, reprezintă pentru
istoria Arhivelor Statului una în care instituţia şi-a atins
reperele modernităţii, căutând şi decantând concomitent
experienţa acumulată, probând din mers elementele de
fond pentru punerea la punct a propriei activităţi,
constituind treptat un corp de regulamente, instrucţiuni şi
legi proprii. Este, de fapt, epoca în care Arhivele îşi
demonstrează locul şi rolul de maximă importanţă în
societate, confirmându-şi statutul de „sanctuar al

1
Arhivele Statului. 125 ani…, p. 197-200.

54
drepturilor compatrioţilor”, cum le denumea Gheorghe
Asachi.

Constantin D. Fortunescu - spirit


polivalent

Ion Sgaibă

Profesorul Constantin D. Fortunescu ni se


înfăţişează, din perspectiva timpului, ca una dintre cele
mai reprezentative personalităţi culturale, emblematică
pentru spiritualitatea Olteniei, dar având şi o deschidere
europeană datorită culturii sale enciclopedice şi relaţiilor
pe care, de-a lungul vieţii, le-a întreţinut cu mari oameni
de cultură din Franţa, Germania, Italia şi alte ţări
europene. Meritele sale deosebite s-au ilustrat în Craiova
şi Oltenia, bucurându-se de o unanimă recunoaştere ca
strălucit profesor – autor de manuale apreciate la nivel
naţional – poet, prozator, dar înainte de toate ctitor de
publicaţii şi instituţii culturale de importanţă deosebită.
Ca om al şcolii, cariera sa de excepţie ca profesor
s-a materializat în studii, articole, evocări cu caracter
didactic şi îndeosebi prin manualele de excepţie
(publicate începând cu anul 1903, completate şi reeditate
până în anul 1945), care erau de nivel naţional. Ctitor
cultural de vocaţie, a fost mentorul unor reviste, de
referinţă la vremea aceea: „Gazeta Şcoalei”, apariţie
lunară între 1916-1946, la Colegiul Naţional Carol I, şi „
Lumina satelor” (ianuarie-aprilie 1925) – reviste ce
urmăreau cultivarea spiritului naţional şi ridicarea

55
culturală, prin şcoală, a satului românesc. Pe aceeaşi linie
se înscrie deosebita sa activitate în cadrul societăţii
„Prietenii Ştiinţei”, înfiinţată în iunie 1914, mai întâi
colaborator al preşedintelui, doctorul Charles Laugier,
apoi conducător al acesteia din 1934. Bogata sa operă
rămâne însă risipită în numeroase publicaţii: ”Meridian”,
„Năzuinţa”, ”Condeiul”, „Ramuri”, „Revista Şcolară”,
„Oltenia”, „Opiniunea literară”, „Curierul Olteniei
Literare” etc.
Îmbinând, în articolele sale, specializarea
modernă cu interdisciplinaritatea comunicării şi creaţiei a
asigurat un anume realism şi obiectivitate a abordărilor,
dovedindu-se un animator, un mentor spiritual preţios şi
preţuit cu un rol propulsiv în zona Olteniei.
Între numeroasele periodice care au apărut în
Oltenia, începând cu „Mozaicul” lui Constantin Lecca
din 1838, revista „Arhivele Olteniei”, înfiinţată din
iniţiativa Societăţii „Prietenii Ştiinţei” este valoroasă prin
profilul ei enciclopedic imprimat, de la început, de către
C.D. Fortunescu. Revista a fost înfiinţată în ianuarie
1922, sub direcţia doctorului Charles Laugier, cu o
apariţie trimestrială.
Activitatea complexă a Societăţii “Prietenii
Ştiinţei” impunea apariţia unei reviste regionale1 . Iniţial,
aceasta a fost denumită „Analele Olteniei”, dar, la
insistenţele profesorului C.D. Fortunescu, comitetul de
redacţie a fost de acord să poarte numele de „Arhivele
Olteniei”.
În „Primul cuvânt”, Charles Laugier aprecia că:
”E câtva timp, ani aproape, de când noi, câţiva, reuniţi
la Cercul ”Prietenilor Ştiinţei”, ne trudim, ca pe lângă
cele ce am făcut până acum pentru răspândirea ştiinţelor,

1
Dem. O. Stoenescu, Arhivele Olteniei, în “Arhivele Olteniei”,1924,
an III, nr. 11, p. 191.

56
să scoatem şi o publicaţiune periodică”. Argumentul
pentru apariţia acesteia era că: ”în întreaga Oltenie se
găseşte atâta material documentar pentru trecutul nostru,
pentru istoria neamului nostru, încât a nu stimula şi
canaliza cercetările oamenilor de bunăvoinţă pe acest
teren, ar fi fost o neiertată greşeală, dar ne dăm şi perfect
seama de dificultăţile nenumărate, atât prin ordin
material cât şi moral şi intelectual, ce întâmpină
publicaţiunile în genere şi în special cele cu caracter
ştiinţific” 1 .
Comitetul de conducere era format din Ştefan
Ciuceanu, profesor din Craiova, Teodor Bulat, profesor
din Râmnicu Vâlcea şi Alexandru Bărcăcilă, profesor din
Turnu Severin. Secretariatul de redacţie, altfel spus–
munca propriu-zisă– i-a revenit profesorului C.D.
Fortunescu.
Rubricile ”Comunicări şi documente”, „Cronica
ştiinţifică” şi „Recenzii” sunt, aproape în totalitate,
semnate de către C.D. Fortunescu.
La începutul anului 1926, Charles Laugier
încredinţează întreaga conducere a revistei profesorului
C.D. Fortunescu, care devine director titular până la
încetarea apariţiei, în 1946. Fostul director a predat
conducerea revistei profesorului C.D. Fortunescu printr-o
scrisoare deschisă, adevărat manifest al revistei,
interesant prin umanismul eminentului doctor: ”Scumpe
amice. De la înfiinţarea „Arhivelor Olteniei” ai fost
alături de mine. Secretar de redacţie în primul an,
stăruinţa ta la redacţie m-a îndemnat ca, din al doilea an,
chiar, să împart cu tine cinstea de director al revistei.
Munca dată din două la început, a rămas din al treilea an
întreagă asupra ta. În atari împrejurări, socotesc că

1
Dr. Charles Laugier, Primul cuvânt, în “Arhivele Olteniei”, 1922,
an I, p. 1-2.

57
pentru anul ce vine – al V-lea – se cade să-ţi las nu
numai munca dar şi înalta cinste de a conduce revista
noastră” 1 .
Acestor generoase cuvinte, C.D. Fortunescu
răspunde: „Mulţumesc prietenului meu pentru cinstea ce-
mi face lăsându-mi întreaga sarcină şi onoarea aceasta.
Ceea ce am făcut eu poate că şi un altul ar fi făcut-o; ceea
ce a făcut dânsul însă, concepând cadrul şi orientarea
acestei publicaţii, şi mai ales cutezând a scoate o astfel de
revistă în vremuri ca acele în care trăim, spuneţi: câţi s-ar
fi găsit oare cari să încerce aşa ceva Cu exprimarea
acestei recunoaşteri şi a sentimentelor mele de afecţiune
pentru vechiul meu amic şi colaborator preţios, vom
urma drumul nostru tot alături şi de aici înainte” 2 .
În paginile revistei au colaborat, de-a lungul
timpului, prestigioase personalităţi culturale: Nicolae
Iorga, Ch. Laugier, Ştefan Ciuceanu, C. Gerotă, N.
Plopşor, I. Moisil, slavistul Stoica Nicolescu, D. Berciu,
Ion Donat, I.C. Filitti, D. Tudor, G. Bogdan Duică, N. P.
Romanescu, Marcel Romanescu, Constantin Moisil,
Aurelian Sacerdoţeanu, etc.
Între alte obiective, înfiinţarea revistei „Arhivele
Olteniei”, în 1922, a avut ca substrat în primul rând
găsirea unei modalităţi de a strânge şi a publica o parte a
documentelor, de a valorifica, pe cât era posibil,
patrimoniul existent în judeţele Olteniei. Aşa trebuie
interpretat apelul pe care revista, prin secretarul său C.D.
Fortunescu, îl făcea către cititori, de a strânge şi păstra cu
grijă sau a comunica spre publicare în paginile acesteia a

1
Dr.Charles Laugier, Scumpe amice, în “Arhivele Olteniei”, 1925,
an VI, nr. 21-22, p. 531.
2
C.D.F., Răspuns la scrisoarea lui Ch.Laugier, în “Arhivele
Olteniei”, 1925, an VI, p. 531.

58
oricărui document, insistând mai cu seamă asupra acelora
„scrise cu litere vechi”.
Preocupările intelectualilor din această parte a
ţării pentru înfiinţarea unei instituţii care „să salveze de la
distrugere documentele în care stătea închisă istoria
Olteniei”, sunt vechi 1 , dar demersurile cele mai insistente
se fac după primul război mondial, în timpul căruia, de
altfel, multe dintre documente fuseseră distruse sau
pierdute.
Revista „Arhivele Olteniei” publică în 1924 un
apel al Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, prin care
se atrăgea atenţia instituţiilor de stat din toată ţara asupra
datoriei sfinte pe care o aveau de a păstra cu grijă şi a
depune în păstrare în depozitele aferente documente ce
prezentau importanţă pentru istoria patriei, mai ales că se
înregistraseră situaţii, care puseseră în pericol arhivele 2 .
Împrejurările istorice au făcut ca, în această
perioadă, la conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor
Statului să fie Constantin Moisil, om cu multă dragoste şi
pasiune pentru strângerea şi păstrarea documentelor,
care, alături de savantul N. Iorga, a încurajat şi sprijinit
ideea înfiinţării acestei instituţii în Craiova. C. Moisil,
colaborator fidel al revistei „Arhivele Olteniei”, a purtat
o permanentă corespondenţă cu C.D. Fortunescu din care
rezultă acest efort susţinut. Într-o scrisoare din 12
ianuarie 1927, distinsul om de cultură afirma: „Cât
priveşte chestiunea înfiinţării unei direcţiuni regionale a
Arhivelor Statului pentru Oltenia, eu am fost de la
început de această părere, dar trebuie ca şi

1
D.J.A.N. Dolj, fond Primăria Craiova, Serviciul administrativ, d.
89/1931, f. 25.
2
Colectiv, Arhivele Statului din Craiova, 50 de ani de existenţă
(1931 – 1981), Bucureşti, 1981, p. 23.

59
dumneavoastră să lucraţi. Cum Arhivele depind de
Ministerul Instrucţiunii şi cum avem un oltean, pe dl.
I.M. Marinescu, director general la direcţiunea III-a, unde
sunt repartizate Arhivele Statului, cred că, chestiunea s-ar
rezolva uşor. Mai întâi e bine să se întocmească o
comisiune de 3-5 persoane, care să cerceteze şi să adune
materialul arhivistic mai vechi de 30 de ani de pe la
autorităţi şi de la particulari şi apoi, prin bugetul anului
viitor s-ar putea crea însuşi Direcţiunea. D-ta cu Bulat, cu
V.Mihăilescu, Vasilescu, Constantinescu etc aţi putea
forma comisiunea; ministerul v-ar plăti o diurnă, cum a
plătit şi altor comisiuni; noi v-am da toate instrucţiile şi
concursul necesar, şi treaba s-ar putea face în aşa fel ca să
fie totul pregătit pentru înfiinţarea Direcţiei. Natural că
trebuie în primul rând un local potrivit, care însă cred că
s-ar găsi în Craiova. Dacă Ministerul vrea, poate înfiinţa
Direcţia încă de la început. Cheltuielile după lefurile de
acum – sunt cam 150.000 anual.
În caz când sunteţi dispuşi şi puteţi să vă uniţi
câţiva în acest scop, faceţi o cerere Ministerului, care să
vină la mine, şi atunci, împreună cu I.M. Marinescu voi
aranja lucrarea” 1 . Într-o altă scrisoare datată: Bucureşti 1
februarie 1927 – acelaşi C-tin Moisil, după ce
mulţumeşte de primirea revistei „Grafica română” se
referă la aceeaşi problemă: „Cât priveşte regionala
Arhivelor am vorbit şi cu I.M. Marinescu, care este de
acord. Trebuie însă stăruinţi serioase la Minister, căci e
vorba de fonduri” 2 . Într-o altă scrisoare din 21 ianuarie
1931 Constantin Moisil apreciază: “vă felicit (pe C.D.
Fortunescu şi Nicolăescu Plopşor) pentru stăruinţele ce
puneţi pentru înfiinţarea regionalei Arhivelor Statului la
Craiova”. De asemenea, menţionează: ”În privinţa

1
D.J.A.N. Dolj, fond C.D. Fortunescu, inv. 118.
2
Ibidem.

60
funcţionarilor voi ţine seamă de indicaţiile de mi-aţi dat
şi voi fi fericit să putem colabora împreună la înfăptuirea
şi consolidarea acestei instituţii pe care eu o cred atât de
utilă pentru Oltenia”.
Înfiinţarea, la 6 martie 1931, a Arhivelor Statului
din Craiova a fost aşadar încununarea eforturilor unor
oameni minunaţi şi ale intelectualilor grupaţi în
Societatea „Prietenii ştiinţei” şi în jurul revistei „Arhivele
Olteniei”. Colegul Ilie Vulpe, într-un studiu „Constantin
D. Fortunescu – întemeietorul Arhivelor Statului din
Craiova” îl consideră pe acesta principalul ctitor, om de
vastă cultură care, cu multă profunzime, a intuit rolul pe
care trebuia să-l joace noua instituţie. În acest sens se
înscrie şi scrisoarea lui Constantin Moisil din 11 martie
1931: ”Felicitările mele pentru succesul ce l-ai avut cu
privire la înfiinţarea Direcţiei Arhivelor Statului din
Craiova. Am fost pe la Minister şi am vorbit pentru
aranjarea definitivă a chestiunii. Am făcut şi un raport în
scris şi am propus numirea aceluiaşi personal pe care-l
propusesem şi înainte, d-ta ca director. Ziua de când va
începe funcţionarea am fixat-o la idele lui Martie, astfel
că Luni la 16 c. veţi şi intra în funcţiune. Imediat ce voi
primi răspunsul de la Ministru, voi veni şi eu la Craiova,
ca să luăm împreună primele măsuri şi să ne înţelegem şi
asupra inaugurării. Desigur aceasta se va face mai târziu
poate prin Mai – după ce se va fi adunat o cantitate de
material şi va fi un început de organizare. Pe D-ta te rog
să mai stăruieşti pentru fondurile necesare, să te gândeşti
în ce cameră ar fi mai bine de instalat depozitele şi unde
birourile, adică biroul. Cred că pentru acesta din urmă
Prefectura va mai ceda o cameră, pe lângă cele două
promise. Sunt foarte mulţumit, că după atâtea sforţări din
partea tuturor, s-a reuşit să creăm o astfel de instituţie
pentru Oltenia şi acest fapt mă îndreptăţeşte să sper, că

61
nu peste mult timp vom putea face acelaşi lucru şi pentru
Banat şi pentru Secuime. În amândouă aceste regiuni
trebuie să salvăm numeroasele acte şi documente, care
privesc pe vechii Români de acolo, astăzi în parte
deznaţionalizaţi” 1 .
Din aceste documente, se poate deduce cât de
grele au fost începuturile noii Direcţii Regionale a
Arhivelor Statului, deoarece instituţia a fost lipsită de
fondurile necesare, fiind obligată să se întreţină şi doteze,
prin donaţii şi subvenţii, greutăţi depăşite datorită
perseverenţei şi pasiunii dovedite de către C.D.
Fortunescu, şi ale celor care, după 1933, i-au urmat la
conducerea instituţiei. Într-un memoriu adresat Majestăţii
Sale Regele Carol al II-lea, C.D. Fortunescu deplângând
comportamentul, primarului Craiovei, afirma: „Odată
întors acasă (după scurta perioadă de directorat în
minister) conducerea Arhivelor mi-a adus noi bătăi de
cap, întrucât dl. ministru Iorga nu trecuse în buget cei
maximum 150.000 de lei necesari plăţii salariilor a 2
arhivari şi 2 servitori, cum şi a cheltuielilor de instalare,
mobilier şi întreţinere, din scrupul de economie, desigur,
în vreme ce la Finanţe se proceda cu totul altfel decât la
Instrucţiune. Cu banii ce dl. prof. Iorga, în bunăvoinţa-i
înţelegătoare a situaţiei, i-a putut lua din fondul taxelor
de la bacalaureat – taxe ce nu se încasează de Stat, ci se
împart între profesorii respectivi – cu puţinele ajutoare
date de Primăria Craiovei şi Prefectura de Dolj la
început, apoi exclusiv cu ce am putut rupe din modicul
meu salariu de la Colegiu şi cu ce sume am împrumutat
de aiurea (povara acestor datorii făcute în numele meu
personal pentru Arhivele Statului mă apasă destul de

1
D.J.A.N. Dolj, fond Inspectoratul General Administrativ Craiova,
d. 1/1931.

62
greu şi astăzi încă pe umerii şubrezi), am izbutit a
menţine în viaţă, întru serviciul nevoilor publice,
instituţia. O zi măcar de aş fi închis Arhivele, multe
procese ar fi fost oprite din cursul lor, împricinaţii ar fi
fost puşi pe drumuri şi păgubiţi prin neputinţa de a-şi
scoate la timp copii după actele aflătoare în depozitele
instituţiei şi care le erau absolut necesare. Aceste
argumente însă n-au putut fi luate în considerare nici de
Primarul de atunci dl. C. Potârcă – nici de celelalte
autorităţi ţărăniste, care se credeau obligate a lovi într-o
instituţie ca să-l doară pe directorul ei, cel care făcuse
politică iorghistă 1 . După 15 ianuarie 1933, C.D.
Fortunescu avea să fie înlocuit de către „dl. subsecretar
de stat de la Instrucţie, prof. Andrei, fără a-şi motiva
actul abuziv, şi aceasta tocmai în lipsa din ţară şi a d-lui
ministru prof. Gusti, ce arăta a mă preţui, şi a d-lui prof.
Iorga, care ar fi protestat împotriva unei samavolnicii ca
aceasta. Loviturile ce am suferit de la cearta mea cu dl.
Argetoianu s-au ţinut de atunci lanţ; a fost ceva ca
organizarea şi desfăşurarea unei adevărate Straf –
Expedition” 2 .
Schimbarea sa de la conducerea Direcţiei
Regionale a Arhivelor Statului, pentru a cărei înfiinţare
militase de atâta timp, a fost posibilă datorită jocurilor
politice şi profitându-se de faptul că aceia care îl preţuiau
nu se aflau în ţară. Mai mult chiar, şicanele nu aveau să
înceteze, aşa cum se poate observa dintr-o scrisoare
adresată lui C.D. Fortunescu de către acelaşi C-tin
Moisil: „ Dintr-un raport ce l-am primit zilele acestea de
la Arhivele din Craiova rezultă că instituţia aceasta, la a
cărei propăşire D-ta ai contribuit atât de mult, se găseşte

1
D.J.A.N. Dolj, fond C.D. Fortunescu, inv. 118.
2
Ibidem.

63
într-o situaţie foarte grea din cauza locului insuficient ce
a rămas pentru depozitarea materialului arhivistic şi din
cauza lipsei unei camere în care să se adăpostească
servitorul care păzeşte acest material pe timpul nopţii. Mi
s-a propus să te rog să sacrifici pentru interesele
instituţiei salonul din fund, pe care D-ta, tot nu-l utilizezi
ca o cameră de locuit indispensabilă şi să permiţi în acest
chip a se instala acolo rafturile necesare, acuma când ele
se pot face fără nici o cheltuială” 1 .
Apreciind meritele lui C.D. Fortunescu dl. Ilie
Vulpe, în lucrarea mai sus menţionată, subliniază:
“numele său rămâne definitiv legat de crearea Filialei
Arhivelor Statului şi se află implicat în toate
evenimentele culturale ale Olteniei, ocupând multe
funcţii de mare răspundere (…). Datorită acestor funcţii
şi mai ales calităţilor sale speciale, s-a înscris pentru
totdeauna în rândul celor mai de seamă oameni de cultură
ai Olteniei. Tocmai de aceea este dureros că acest
eminent om al culturii româneşti, a murit, la vârsta de 91
de ani, în 1965, într-un cvasianonimat, aşa cum numai
comunismul a ştiut să ţină marile valori. Viaţa lui, după
30 decembrie 1947, a fost un neîntrerupt calvar,
sfârşindu-se într-o suferinţă nemeritată” 2 .
În încercarea de reabilitare şi recunoaştere a
eminentului om de cultură care a fost C.D. Fortunescu,
am cercetat în fondurile şi colecţiile aflate la D.J.A.N.
Dolj, Arhivele Naţionale Bucureşti, Biblioteca
Academiei Române, descoperind noi şi noi documente,
multe dintre ele inedite pe care le-am publicat în Revista
„Ramuri” şi în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”,
1
Ibidem.
2
Ilie Vulpe, C.D. Fortunescu, întemeietorul Arhivelor Statului la
Craiova, în “Buletinul de documentare arhivistică”, Bucureşti, 1992,
nr. 2, p. 500-502.

64
considerând toate acestea ca un act reparator pentru o
personalitate de excepţie.

MEDALION

Personalităţi ale Arhivelor Craiovene


Ilie Vulpe
C.D. Fortunescu
(1874-1965)

S-a născut la 28 octombrie 1874 în Craiova şi a


murit în acelaşi oraş la 21 septembrie 1965.
Studiile liceale le-a făcut la Liceul Carol I din
Craiova după care a urmat Facultatea de Litere şi
Filozofie din Bucureşti.
A fost profesor de limba franceză la acelaşi liceu
craiovean din 1897 până în 1937 timp în care a fost autor
la mai multe manuale.
Fondator al revistelor „ Arhivele Olteniei”, „
Ramuri”, „ Oltenia literară” şi membru al Societăţii
Prietenii Ştiinţei.
La strădania sa şi prin relaţiile de prietenie pe care
le-a avut cu Nicolae Iorga şi Constantin Moisil a reuşit în
1931 să înfiinţeze la Craiova Direcţia Regională a
Arhivelor fiind şi primul director, până în 1933.
A fost susţinător fervent al înfiinţării Universităţii,
la Craiova.
Secretar general la Ministerul Instrucţiunii
Publice sub ministeriatul lui Nicolae Iorga, vice
preşedinte al Uniunii Scriitorilor Olteni (1937) ,
preşedinte al Cercului Franco- Român din Craiova.
A publicat foarte multe studii în Revista Arhivele
Olteniei pe care a condus-o efectiv din 1922- 1944 în

65
care a folosit multe pseudonime (Fortunato, C.D.F, etc), a
scris poezii şi o Istorie a tiparului Ţărilor Române
rămasă în manuscris fiindu-i confiscată de securitate în
timpul regimului comunist.
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.
-Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova,
1999.
-Colectiv, Repere spirituale româneşti. Un
dicţionar de personalităţi din Dolj, Craiova, 2006, p.
131.
-Ilie Vulpe, C.D. Fortunescu, întemeietorul
Arhivelor Statului din Craiova, în “Revista Arhivelor”,
nr. 4 din 1991, p. 500.

C.S. Nicolaescu Plopşor


(1900-1968)

S-a născut în comuna Plopşor, judeţul Dolj la 20


aprilie ( după alţii 31 martie) 1900 şi a murit în Bucureşti
la 30 mai 1968.
Clasele elementare le-a urmat la Şcoala Obedeanu
din Craiova şi apoi a terminat Liceul Carol I în acelaşi
oraş.
Studiile universitare le-a terminat la Facultatea de
Litere şi Istorie din Bucureşti, secţia Istorie (1920-1924).
A făcut parte din primul colectiv al Arhivelor
craiovene ca director adjunct (1931) şi apoi din 1933
director până în 1934. Din 1939 revine la conducerea
acestei instituţii ocupând din 1949, în paralel, şi pe cea de
director al Muzeului Olteniei.
Întemeietor al Centrului de Istorie, Paleografie şi
Etnografie al Academiei Române din Craiova în 1966

66
funcţionează ca director al acestuia până la moartea sa, în
1968.
Doctor în istorie, specializare la Institutul de
Antropologie din Paris, a înfiinţat şi condus editura „
Pământ şi suflet Oltean” şi revista „ Oltenia, Culegeri şi
Cercetări”, „ Gând şi slovă oltenească”, „ Suflet
oltenesc”.
A scris mai multe studii despre preistoria pe
teritoriul României, între care Paleoliticul în România în
1932; Oamenii din vârsta veche a pietrei, Bucureşti,
1965; Le prépaléolitique la plus ancienné étape du
processus de travail conscient de l̀̀ homme, Craiova 1963
şi alte peste 150 de studii şi lucrării pentru care a primit
şi titlul de membru corespondent al Academiei Române.
A fost un pasionat culegător de folclor şi snoave
populare publicând mai multe volume cu astfel de profil:
Tivisoc şi Tivismoc, Ceaur precum şi literatură
ţigănească.
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.
Idem, fond C.S. Nicolaescu Plopşor.
-Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova,
1999.
-Ilie Vulpe, Constantin S. Nicolaescu-Plopşor,
unul din întemeietorii Filialei Arhivelor Statului din
Craiova în “Revista Arhivelor”, nr. 3/1993, p. 324-326.
-Colectiv, Repere spirituale româneşti. Un
dicţionar de personalităţi din Dolj, Craiova, 2006, p.
231.

67
Nicolae C. Dinculescu
(1887-1958)

S-a născut în comuna Almăj, judeţul Dolj în anul


1887 şi a murit la Craiova în anul 1958.
A urmat cursurile Liceului Carol I din Craiova
absolvind în anul 1908. Apoi pe cele ale Facultăţii de
Istorie-Geografie şi de Filologie din Bucureşti până în
1913.
A funcţionat ca profesor la Şcoala Normală din
Turnu- Severin, apoi la Liceul Comercial Gheorghe
Chiţu din Craiova unde este numit director între anii
1920-1925 după care trece profesor la Liceul Fraţii
Buzeşti din acelaşi oraş (1925-1930). Din 1930 devine
profesor al Liceului Carol I la care fusese elev.
Între anii 1934-1939 a fost director al Direcţiei
Regionale Oltenia a Arhivelor Naţionale.
A scris mai multe studii şi articole din care am
reţinut: Grădinile publice în Craiova, în „Arhivele
Olteniei” 1931 şi Craiova acum 50 de ani, în „Ramuri”
1934 precum şi o serie de cărţi şi manuale între care în
1893, Noua geografie a judeţului Romanaţi, 1897 –
Judeţul Dolj pentru trebuinţa clasei a II-a iar în 1913
lucrarea Regiunea carstică a Sohodolului.
În anul 1926, pe când era director al Şcolii
Comerciale Gheorghe Chiţu din Craiova, a primit
medalia „Răsplata muncii” cls. I.
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.
-Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova,
1999.

68
-Colectiv, Repere spirituale româneşti. Un
dicţionar al personalităţilor din Dolj, Craiova, 2006, p.
231.
Alexandru Bălintescu
(1920-1990)

S-a născut la 9 ianuarie 1920 în comuna Costeşti,


sat Ferigile din judeţul Vâlcea şi a murit la 26.XI.1990 în
oraşul Rm. Vâlcea.
În perioada 1927-1932 este elev la Şcoala din
satul Ferigile, de unde pleacă la Liceul „ Alexandru
Lahovari”, din Rm. Vâlcea unde face clasa I şi a II a în
particular. În 1934-1935 urmează clasele a III-a şi a IV-a
la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina.
Între anii 1935-1937 urmează clasele a V şi a VI-a
la Liceul de băieţi din Satu Mare iar în 1937 revine la
Slatina unde face clasele a VII-a şi a VIII-a. În 1940
susţine bacalaureatul.
În perioada 1940-1945 urmează cursurile
Facultăţii de Istorie şi Filozofie la Bucureşti concomitent,
în perioada 1943-1944, făcând şi Conservatorul de Artă
Dramatică de la care se retrage din cauza problemelor
financiare.
În anul 1946 este angajat, prin concurs, ca
paleograf la Direcţia Generală a Arhivelor Statului.
În 1951 este numit şef al Secţiei Regionale a
Arhivelor Statului Vâlcea, nou înfiinţată căreia i-a pus, în
acest fel, bazele.
Din 1953 este director al Arhivelor Statului din
Craiova până în 1966 când trece pe post de arhivist până
în 1972.
De la această dată a funcţionat ca muzeograf la
Muzeul din Rm. Vâlcea.

69
A scris mai multe studii şi cărţii între care:
Documente noi în legătură cu răscoala poporului de sub
conducerea lui Tudor Vladimirescu, Craiova 1954;
Meşteşugari şi Neguţătorii din trecutul Craiovei,
Bucureşti 1957; Problema ţărănească în Oltenia în sec al
XIX-lea, Bucureşti 1967; Arhiva generalului Gheorghe
Magheru. Catalog de documente, Bucureşti 1965.
A întreţinut relaţii de prietenie cu mulţi oameni de
artă între care sculptorul Gh. Anghel, pictorul
Tuculescu,Tomaziu şi din piesele primite de la aceştia a
deschis în Costeştiul natal un muzeu de artă.
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.
Petre Petria, Corneliu Tamaş, Documentar
bibliografic Al. Bălintescu, Râmnicu-Vâlcea, 1998, p. 26.

Ion Donat
(1909-1985)

S-a născut la Craiova la 28 iunie 1909 şi a murit în


1985. A fost un autodidact.
A făcut parte din primul colectiv al Arhivelor
craiovene instituţie care s-a înfiinţat în 1931.
A lucrat apoi la Fundaţia Culturală a Olteniei iar
din 1951 până în 1967 la Institutul de Istorie al
Academiei Române. Între anii 1967-1969 a funcţionat ca
cercetător principal la Institutul de Lingvistică din
Bucureşti.
A scris unele studii şi lucrări între care le amintim
pe cele mai importante: Aşezările domneşti în Ţara
Românească în sec. XIV-XVI, Bucureşti 1956; Satele lui
Mihai Viteazul, Bucureşti 1956; Domeniul domnesc în
Ţara Românească (sec. XIV-XVI), Editura Enciclopedică,

70
Bucureşti 1996; Cartografia Obştească a Ţării
Româneşti, Editura Helias, Craiova 1999.
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.
-Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova,
1999.
Ilie M. Bogheanu
(n. 1926)

S-a născut la data de 19 iulie 1926 în comuna


Ostroveni, sat Orăşani, judeţul Dolj.
Clasele primare şi elementare le-a urmat în
comuna Ostroveni apoi a fost elev la Şcoala Industrială
din Craiova, ucenic la fabrica Brătăşanu din Craiova.
Liceul nr. 3 “Elena Cuza” din Craiova l-a absolvit în anul
1958.
A urmat cursurile Facultăţii de Istorie de la
Universitatea din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1964.
A fost numit director la Filiala jud. Dolj a
Arhivelor Statului la 1 aprilie 1966 ocupând această
funcţie până în 1978. După această dată a funcţionat ca
arhivist principal la aceeaşi Filială până la pensie, în
1987.
A realizat primul film de prezentare a
documentelor din depozitul Arhivelor Naţionale, în 1974.
A fost membru al Societăţii de Istorie şi a publicat
mai multe studii, colaborând la editarea volumului
Îndrumător în Arhivele Statului judeţ Dolj, Bucureşti,
1976; Arhivele Statului Craiova, 50 de ani de existenţă
1931-1981, Bucureşti 1981; Din tezaurul arhivistic
Craiovean; Prefectura judeţului Dolj, vol.II, Bucureşti
1984.

71
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.
Victor Chiriţă
(n. 1935)

Născut la 12 august 1935 în localitatea Bălceşti,


judeţul Vâlcea, unde a absolvit şi studiile primare şi
gimnaziale. Liceul l-a urmat la colegiile “Alexandru
Lahovary” din Râmnicu-Vâlcea şi “Fraţii Buzeşti” din
Craiova.
Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul
Academiei “Ştefan Gheorghiu” Bucureşti, a susţinut şi
teza de doctorat la Universitatea din Bucureşti cu tema
Problema agrar-ţărănească din Oltenia din perioada
1821-1864.
Între anii 1960-1989 a îndeplinit mai multe funcţii
de conducere în diverse instituţii de cultură şi
admnistrative între care: rector al Universităţii Cultural-
Ştiinţifice din Craiova, preşedinte al Sfatului Popular al
oraşului Calafat şi din 1978 până în 1987 pe cea de
director al Filialei Arhivelor Statului din Craiova.
Pentru rezultate deosebite în muncă a fost decorat
cu Medalia Muncii şi Ordinul Muncii clasa a III-a. a avut
şi o bogată activitate ştiinţifică publicând lucrarea Din
istoria satului Bălceţei – judeţul Vâlcea. Neamul
moşnenilor Porojeni, Editura Aius, Craiova, 2003 şi
colaborând la mai multe volume între care Arhivele
Statului din Craiova, judeţul Dolj – 50 ani de existenţă
(1981); Filiala Arhivelor Statului, judeţ Dolj,
micromonografie (1983); Mişcarea muncitorească şi
socialistă din Oltenia; 1893-1921 (ediţie de documente),
Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1981; Mişcarea
muncitorească şi democratică în Oltenia; 1921-1944

72
(ediţie de documente), Edit. Scrisul Românesc, Craiova,
1985.
Deasemenea, a colaborat la diverse reviste de
specialitate publicând o serie de studii închinate istoriei
Olteniei, între care Petru Pandrea – 100 ani de la
naştere, în “Oltenia. Studii. Documente. Culegeri.”, Seria
a III-a, nr. 2/2004 şi Satele de pe Valea Peştenii.
Contribuţii istorice, recenzie în “Oltenia. Studii.
Documente. Culegeri.”, Seria a III-a, nr. 1-2/2003, ş.a.
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.

Ion Zarzără
(n. 1946)

S-a născut în Alexandria, judeţul Teleorman, la 27


septembrie 1946.
A urmat clasele primare şi apoi liceul (Al. I.
Cuza) în acelaş oraş iar în perioada 1964-1969 cursurile
Facultăţii de Istorie-Filosofie, secţia Istorie a
Universităţii din Iaşi.
În 1969 a fost repartizat prin repartiţie
guvernamentală la Filiala Arhivelor Statului din judeţul
Dolj, al cărei director a devenit după 1986.
A scris numeroase studii şi lucrării între care
amintim: 1907 în judeţul Dolj; noi mărturii documentare,
Craiova 1977; Arhivele Statului din Craiova – 50 de ani
de existenţă, Bucureşti 1981; Micromonografia F.A.S.
Dolj, 1983; Din tezaurul arhivistic craiovean; Prefectura
Judeţului Dolj, vol. I-III, Bucureşti (1984, 1986, 1987) ;
Documente privind mişcarea muncitorească şi socialistă
din Oltenia până la 1921, Editura Scrisul Românesc,
Craiova 1984; Documente privind mişcarea
73
revoluţionară şi democratică din Oltenia 1921-1944,
Editura Scrisul Românesc, Craiova 1986; Istoria
Ilustrată a Craiovei, Craiova 1996; Alimentarea cu apă a
Craiovei, Craiova 1997 şi altele.
Bibliografie:
D.J.A.N. Dolj, Fond Arhiva Arhivelor, dosar
personal.
-Colectiv, Interferenţe spirituale oltene, Craiova,
1999.

Culte siriene în Oltenia romană

Mădălina Strechie

Religia romană a fost întotdeauna destul de


permisibilă dacă se respectau câteva principii morale
romane şi anume pietas şi fides, atât faţă de zei căt şi faţă
de romani. În urmă se respecta principiul roman DO UT
DES (Dau ca să mi se dea), totul era permis. Datorită
cuceririi Daciei, cultele orientale aduse de soldaţii şi
veteranii romani, ajung şi în Oltenia iar dovezile
practicării acestora sunt multiple. Voi supune atenţiei pe
cele mai importante, mai ales că, a existat un sincretism
religios, zeii romanilor au fost adaptaţi spiritului oriental
(Iupiter) dar şi romanii au adoptat unele culte orientale
cum ar fi pe cel al faraonilor, (cultul persoanei
împăratului) pe care l-au adaptat spiritului pragmatic
roman.
Cauzele generale ale propagării cultelor orientale
şi elementele care le-au creat, uneori în ascendent faţă de
păgânismul greco-roman sunt:

74

preponderenţa economică şi socială a
Orientului. Egiptul şi Siria găseau
mijloacele opulenţei prin pacea romană;
 o intensă viaţă intelectuală şi religioasă în
Orient (mai ales în Egipt);
 relaţii comerciale multiple, iar drumurile
romane nu servesc doar pentru legătura
dintre Imperiul Roman şi provincii ci şi a
propagării credinţelor şi ideilor;
 categorii profesionale de orientali se
stabilesc la Roma şi aduc cu ei credinţele
şi ideile proprii;
 militarii de origine egipteană ajung în
Roma şi pe teritoriul altor provincii;
 prin staţionarea în Orient soldaţii romani
luau contact cu civilizaţia orientală, iar
metisarea cu populaţia indigenă a dus la o
mai bună adoptare a religiei imperiale 1 .
Cultele orientale erau diferite de cele romane, mai
ales prin latura lor misterioasă pronunţată şi prin
entuziasm. Ele nu se adresau celor bogaţi ci celor săraci,
oferindu-le o speranţă de mai bine. Ceremoniile
fastuoase, senzuale, lugubre, oculte, atrăgeau populaţiile.
La romani sacerdoţiul nu era decât un apanaj
aproape exclusiv masculin, pe când în cazul cultelor
orientale femeile aveau acces la ele chiar ele le vor
propaga cel mai mult.
Cultul împăratului, (deşi nu era acceptat de către
aceste culturi); se va inspira din ele. Politica imperială
faţă de religia orientală nu a fost ostilă, decât până la

1
Silviu Sanie, Cultele orientale în Dacia romană, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 33.

75
apariţia creştinismului pe care tocmai aceste culte l-au
făcut înţeles.
Divinităţile erau numeroase, de o mare diversitate
şi nu pot fi întotdeauna descifrate realităţile complexe
mascate de sincretism sau de interpretaţia romană 1 .
Începând cu Pompei, din anul 64 î. d. Hr., romanii se
consideră succesori ai statelor elenistice, iar negustorii
romani ajunseseră demult în Orient; zeii orientali au fost
mai uşor adoptaţi pentru că formau triade cosmice.
Soldaţii sirieni şi orientali erau foarte răspândiţi în
armata romană, dislocată în Dacia, respectiv Oltenia:
Comageenii – cohors I Flavia Commagenorum et
cohors II Flavia Commagenorum;
Itureenii – ala I Augusta Itureorum sagittarium;
cohors I Itureorum sagittarium equitata militaria, cohors I
Augusta Itureorum;
Palmirienii – Palmyrium sagittarii ex Syria;
Sirieni– numeros Surorum, cohors I Tyriorum
sagittariorum 2 .
Zeităţile care se întâlnesc cel mai des sunt: Jupiter
Dolichenus (Răcari, Drobeta, Romula), Dea Syria etc. La
Sucidava este dedicaţia către o femeie credincioasă în
acest cult 3 .
La Cătunele s-au descoperit fragmente de statui
ale acestui Jupiter Dolichenus, la Drobeta un cap de
marmură, iar la Amărăştii de Sus (judeţul Dolj) o statuie
de marmură.
Capul de marmură de la Drobeta avea o bonetă
frigiană, cu o figură frigiană.

1
Ibidem, p. 40.
2
Constantin C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei Romane, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1981, p. 54.
3
D.M. Pippidi, I.I. Rusu, Inscripţiile Daciei Romane, vol. II, Edit.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1977, p. 25.

76
La Răcari (judeţul Gorj) s-a descoperit o statuie a
zeului călare pe un taur, dar îmbrăcat în militar roman,
este cel mai evident fapt de sincretism religios.
La Amărăştii de Sus se întâlneşte o statuie a lui
Jupiter Dolichenus care este reprezentat ca şi la Drobeta,
cu o bonetă frigiană. Este îmbrăcat în costum militar. Din
nou aceeaşi reprezentare este găsită şi la Desa (judeţul
Dolj) unde se pare că a existat un castru şi o aşezare
civilă 1 .
La Romula s-a descoperit o nouă zeitate
Turmasgades – un vultur cu aripile desfăşurate, care stă
pe un animal, foarte probabil un cerb. Vulturul are bine
conturate aripile şi talia lui este mult mai mare decât a
cerbului, care are rol de victimă. El este surprins fugind
şi are botul întredeschis.
Reprezentarea vulturului aminteşte de statuile
egiptene. Această inscripţie îi este dedicată lui
Turmasgades de către Maximus Maximinus şi Iulianus
Maximinus.
Aceste zeităţi sunt prezente în Oltenia datorită
prezenţei unităţilor cohors II Commagenorum şi numerus
Surorum sagittarium. Dea Syria – s-a descoperit şi la
Romula sub dedicaţie în siriană TR:TH, la fel ca pe
moneda de la Hierapoles. Este de fapt o statuie de argilă,
dedicat de un oarecare Ragysbel – probabil un militar din
rândul numerus surorum sagittariorum 2 . Sol Invictus –
Romula, Sucidava, Locusteni (judeţul Dolj); medalioane
(Locusteni), opaiţe (Romula) 3 . La Locusteni Sol apare în
quadrigă, din profil. La Romula pe medalionul de
ceramică apare la fel încadrat de zodiac – cele 12

1
D.M. Pippidi, Studii de istorie a Religiilor antice, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 133.
2
D.M. Pippidi, I.I. Rusu, op. cit., p. 51.
3
D.M. Pippidi, op. cit., p. 145.

77
constelaţii zodiacale, de unde rezultă soarele ca centru al
Universului. Două geme de la Romula – Sol este
prezentat nud tot în quadrigă şi este înconjurat de şapte
raze solare. Una din cele mai importante zeităţi romane
orientalizate era Iupiter, asimilat de sirieni cu Iupiter
Dolichenus, despre care sunt foarte multe vestigii în toată
lumea romanizată mai ales în Oltenia romană. Iată una
din aceste inscripţii.
I(OVI) O(PTIMO) M(AXIMO) DOL(ICHENO)
PROBUS VII (CENTURIO) LEG(IONIS)
ET APPOLLONIA EIUS
V(OTUM) SOLVIT. 1
Lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus
I-a adus un dar Probus al VII-lea centurion al
legiunii
Şi Appollonia sa.
Concluzia asupra existenţei cultelor siriene în
Oltenia romană este că ele se datorează trupelor de
sorginte orientală mai ales de la Drobeta, familiilor
cavalerilor romani, negustorilor care au făcut în această
zonă comerţ, spiritului inovator roman.
Aceste culte nu fac altceva decât să prefigureze
apariţia creştinismului ca religie pe care trupele romane
(prin precedentul integrării lor în lumea romană).
Romanii nu numai că o vor îmbrăţişa ci mai mult ei o
vor răspândi pe întreg Imperiul Roman asigurându-i
astfel universalitatea şi adepţii.

Numele lui Neagoe Basarab defineşte o epocă

Aurelia Florescu

1
Silviu Sanie, op. cit., p. 62.

78
Unul “dintre cei mai vrednici voievozi din şirul
celor ce s-au succedat pe tronurile româneşti” 1 este
considerat Neagoe Basarab. A domnit între anii 1512-
1521. Era fiul domnitorului Basarab Voievod cel Tânăr
zis Ţepeluş, din ramura Dăneştilor 2 . A fost crescut în
familia lui Pârvu I Craioveanu care l-a adoptat, izvoarele
istorice făcând precizarea că era “nepot banului Barbului
Craioveascu, feciorul Pârvului”, cu adaosul că “nepot aşa
îl numea că este fecior de domn” 3 .
Într-unul din studiile referitoare la activitatea sa,
se preciza că “s-a bucurat şi împărtăşit din cunoştinţele
celor mai învăţaţi oameni ai timpului” 4 . Unul dintre ei
era Nifon, Mitropolit al Ţării Româneşti, fost patriarh al
Constantinopolului, adus în ţară de către domnitorul
Radu cel Mare (1495-1508), “a cărui învăţătură şi hrană
sufletească dorea întotdeauna s-a primească” 5 . Se mai
cunoaşte că avut, printre dascăli, pe Maxim Brancovici,
care a urmat în scaunul Mitropoliei, după plecarea lui
Nifon şi cu care se înrudea prin soţia sa, Despina Miliţa 6 .

1
Mihai Berza, Cuvânt de deschidere a Sesiunii ştiinţifice dedicate
culturii române în epoca lui Neagoe Basarab, în Neagoe Basarab,
1512-1521. La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării
Românescu, Bucureşti, Edit. “Minerva”, 1972, p. 39.
2
A domnit în perioadele: 1474, 1478-1480, 1480-1481, 1481-
decembrie 1482; conform tabel genealogic al Basarabilor în
Constantin Rezachevici, Cronologia Domnilor Ţării Româneşti şi
Moldovei, Bucureşti, 2001.
3
Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R.,
1964, p. 278.
4
Manole Neagoe, Concepţia lui Neagoe Basarab despre domnie, în
Neagoe Basarab …, p. 46.
5
Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R.,
1964, p. 278.
6
Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească,
Bucureşti, Edit. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe
române, 1981, p. 20.

79
Neagoe Basarab a avut la dispoziţie, pentru studiu, o
colecţie de carte manuscrisă şi tipărită ce se formase la
Mănăstirea Bistriţa – ctitoria Craioveştilor. Un manuscris
slavon, Proloage sau Sinaxare, păstrat la Biblioteca
Academiei conţine însemnări care atestă că a fost
împrumutat de Neagoe Basarab, folosindu-l ca
documentare pentru lucrarea Învăţăturile către fiul său
Teodosie 1 .
În perioada domniei sale, Neagoe Basarab a
continuat politica de centralizare a statului feudal,
contribuind la îmbunătăţirea legislaţiei, a aparatului
administrativ şi fiscal. Marcat de cumplite vremi, în
epoca în care a trăit, a izbutit să asigure Ţării Româneşti
liniştea şi siguranţa de care avea nevoie. A dat dovadă de
o înţelepciune politică remarcabilă, reuşind să formeze
un aparat diplomatic bine instruit. Documentele îl atestă
ca “un atent observator al raportului de forţe pe plan
internaţional” 2 .
Sprijinindu-se pe puternica familie a Craioveştilor
a dispus de liniştea şi siguranţa internă, concepând o
operă durabilă în planul culturii. Cunoscându-l pe Gavriil
Protul – conducătorul comunităţii călugărilor de la Athos
– l-a determinat şi l-a susţinut să redacteze lucrarea
dedicată Vieţii patriarhului Nifon 3 , pe care îl considerase
părintele său spiritual. Cartea a fost realizată între anii
1517-1521, în limba greacă, păstrându-se texte
prescurtate în slavonă şi română. Cuprinzând şi

1
P.P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei,
Bucureşti, 1959, p. 300.
2
Manole Neagoe, Despre politica externă a lui Neagoe Basarab, în
Studii, tom 19, 1966, nr. 4, p. 745-764.
3
Radu Creţeanu, Danii făcute de Craioveşti şi de Craioveni la
locurile sfinte şi la muntele Athos, în Din istoria arhiepiscopiei
Craiovei şi a municipiului Craiova, Craiova, Edit. Mitropoliei
Olteniei, 1975, p. 37.

80
numeroase ştiri referitoare la evenimente petrecute în
ţară, s-a constituit într-un valoros material documentar,
fiind integrată şi în istoriografia Ţării Româneşti, prin
reproducerile în compilaţiile de cronici ale sec. al XVIII-
lea. Cinstindu-i memoria, Neagoe Basarab a dispus
executarea unei racle de argint pentru moaştele Sf. Nifon,
aflate la Mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos,
ridicând, totodată, o biserică la mormântul acestuia, în
care au fost zugrăvite chipurile domnitorului şi al fiului
său, Teodosie 1 .
Neagoe Basarab este autorul Învăţăturilor către
fiul său Teodosie, lucrare pe care B.P. Haşdeu a numit-o
un “falnic monument de literatură, politică, filosofie şi de
elocvenţă la străbunii noştri” 2 . Problema autenticităţii
acestei opere “a repurtat o biruinţă strălucită” 3 cu prilejul
editării, în anul 1970.
Cartea este alcătuită sub forma unui manual de
educaţie morală, conţinând recomandări dedicate unui fiu
de domn, pentru a le urma, menite a-l pregăti ca urmaş al
tronului. Ele sunt ilustrate cu exemple concrete din viaţa
autorului – ce-l atestă pe acesta în funcţia de la înălţimea
căreia a căpătat experienţa organizării şi dirijării
activităţilor în ţara asupra căreia avea responsabilitatea.
Iar, exemplele sunt susţinute şi cu întâmplări şi judecăţi
cunoscute din cărţile manuscrise şi tipărite pe care
autorul le-a cunoscut şi din care şi-a desăvârşit
învăţătura. Între ele se reţin Sfânta Scriptură, Viaţa lui
Constantin cel Mare, Scara lui Ioan Scărariul, Umilinţa
lui Simion cel Nou, Dioptra lui Filip Solitarul, Omiliile

1
Ibidem, p. 37.
2
Florian Tucă, Neagoe Basarab, gânditor militar, în Neagoe
Basarab, p. 71.
3
Paul Anghel, Colaj şi elaborare originală la Neagoe Basarab, în
Neagoe Basarab, p. 76.

81
lui Ioan Zlataust, Cuvintele lui Efrem Sirul şi Sfântul
Atanasie Alexandrinul, cărţi populare ş.a. Zdrobit de
durerea pierderii părinţilor şi a unora dintre copiii săi,
autorul a scris şi două lucrări ce ar putea fi interpretate ca
fiind independente faţă de cartea Învăţăturilor. Ele se
intitulează Scrisoarea către oasele maicii sale şi
Rugăciunea la ieşirea sufletului. Au putut fi adăugate
ulterior manuscrisului reprezentând Învăţăturile către fiul
Teodosie. Cel mai vechi manuscris, cu text slavon, datat
la începutul secolului al XVI-lea, având multe file lipsă, a
fost descoperit în colecţiile Bibliotecii Naţionale “Chiril
şi Metodiu” din Sofia – Bulgaria 1 . Se cunoaşte că o
versiune în limba română, conţinând textul integral, a
fost efectuată în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-
1654), păstrată în copii încadrate cronologic spre sfârşitul
secolului al XVII-lea 2 . Cartea Învăţăturile către fiul
Teodosie a fost considerată cea mai strălucită operă din
întreg secolul al XVI-lea.

1
Gheorghe Mihăilă, Un mare voievod cărturar, în Neagoe Basarab,
p. 412-414.
2
Cartea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie a
fost publicată în anul 1970, Bucureşti, Edit. Minerva; conţine un text
ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu; ediţia prezintă
textul într-o traducere modernă efectuată de Gheorghe Mihăilă care
semnează, alături de Dan Zamfirescu, şi studiul introductiv. Vezi şi
Gheorghe Mihăilă, Date noi despre originalul slavon al Învăţăturilor
lui Neagoe Basarab şi critica unei ipoteze neîntemeiate, în
Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1972, p. 327-383. Cel mai vechi manuscris păstrat, în
versiunea românească, este considerat o copie din anul 1682, de la
Trivale, descoperit la Mănăstirea Argeş, ajuns la Bibiloteca
Academiei sub nr. 2106. Este citat de Mitropolitul Neofit Cretanul în
Jurnalul ce călătorie din anii 1746 şi 1747 (cf. Corneliu Dima-
Drăgan, Inscripţii de la Argeş în primul Corpus de Inscripţii
medievale româneşti alcătuit de Mitropolitul Neofit Cretanul la
1746-1747, în Neagoe Basarab, cit. p. 107-108).

82
Neagoe Basarab a sprijinit activitatea tipografică
ce se organizase la începutul secolului al XVI-lea în Ţara
Românească. De numele său se leagă imprimarea
primului Tetraevangheliar, la 1512. S-au păstrat foarte
puţine exemplare din cele ce au circulat în ţările române.
Două exemplare au aparţinut Mănăstirii Bistriţa din
judeţul Vâlcea 1 . La sfârşitul secolului al XIX-lea, un
Tetraevanghel de la 1512, complet, legat în stofă cu
aplice de argint, se afla la Mănăstirea Brâncoveni, judeţul
Olt 2 . În anul 1937 era identificat un exemplar în estul
Transilvaniei iar, altul, era semnalat la Budapesta,
provenind din colecţia Iuliu Todorescu 3 . Cartea a circulat
şi în ţările slave – Bulgaria, Serbia, Rusia – sub forma
ajutoarelor acordate de către voievodul român. Au fost
descoperite două exemplare la Mănăstirea Hilandar 4 şi
unul la Mănăstirea Protaton 5 , în Grecia. Două exemplare
s-au păstrat la Biblioteca Naţională “Chiril şi Metodiu”
din Sofia 6 . În Rusia s-au descoperit şase exemplare din
care două la Biblioteca publică din Petersburg, unul la
Muzeul de Istorie din Moscova şi trei la Biblioteca
Naţională din Moscova 7 . Atestări referitoare la existenţa,
în posesia sa, a unor cărţi manuscrise şi tipărite au fost

1
Augustin Z.N. Pop, Istoria tipografiei în zona Argeşeană şi a
Oltului vestic, Piteşti, 1970, p. 10; Alexandru Odobescu, Opere, vol.
II, Bucureşti, Edit. Academiei R.S.R., 1967, p. 162.
2
Victor Brătulescu, Ctitoria de la Brâncoveni, în M.O., nr. 9-10,
1964, p. 728-743.
3
Florian Dudaş, Vechi cărţi româneşti călătoare, Bucureşti, Edit.
Sport-Turism, 1987, p. 138.
4
Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare, vol. I, Bucureşti,
Edit. Enciclopedică, 1991, p. 483.
5
Ibidem, p. 448.
6
Ibidem, p. 173.
7
Layos Demeny, Lidia A. Demeny, Carte, tipar şi societate la
români în secolul al XV-lea, Bucureşti, Edit. Kriterion, 1986, p. 170-
176.

83
remarcate în celebra colecţie constituită la ctitoria
Craioveştilor de la Bistriţa. Între ele se numără cel mai
vechi manuscris, copiat în anul 1346 de Ioan Teologul,
cuprinzând Psaltirea cu tâlc a lui Branco Mladenovici,
consilierul ţarului Ştefan Duşan (1331-1355). Se
presupune că a fost adus în ţară de către Miliţa Despina,
soţia lui Neagoe Basarab 1 , care a donat şi Sintagma lui
Matei Vlastares 2 .
Lucrările menţionate mai sus ca fiind cunoscute
în momentul redactării Învăţăturilor către fiul Teodosie,
i-au stat la îndemână voievodului Neagoe Basarab care
le-a studiat. Cu alte cuvinte, ele au fost, cel puţin parţial,
în posesia voievodului sau a familiei care l-a crescut şi
educat. Tiparul îşi făcuse apariţia de o jumătate de secol,
iar Craioveştii au dispus de posibilităţi materiale pentru
procurarea produselor sale. Relaţiile comerciale pe care
le întreţineau cu ţările Europei au constituit şi
modalitatea aducerii incunabulelor în ţările române. Ei nu
erau străini nici de demersurile întreprinse pentru
organizarea primei tipografii în Ţara Românească despre
care încă se presupune că ar fi fost instalată la Bistriţa
unde se afla ctitoria lor.
Domnitorul Neagoe Basarab a ridicat multe
biserici şi mănăstiri în Ţara Românească pe care le-a
înzestrat cu danii în bani şi obiecte. Una din cele mai
însemnate este biserica mănăstirii Curtea de Argeş,
sfinţită în anul 1517, a cărei faimă a durat peste veacuri
considerată capodoperă de arhitectură.
Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi de lângă
Craiova este cunoscut ca unul din cele mai valoroase

1
Veniamin Micle, Cultura bistriţeană. Secolele XVI-XVIII, în
“Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, Seria a III-a, an VI, 2002,
nr. 1-2, Craiova, Edit. Helios, 2003, p. 10.
2
Ibidem, p. 11.

84
monumente istorice ale ţării şi, renumită, mai ales, prin
Cronica murală 1 , scrisă în anul 1574, referitoare la
familia domnitorului Ţării Româneşti Alexandru Mircea
Voievod.
Din vechia construcţie, se mai păstrează biserica,
grăitoare pentru istoria ţării, conţinând “adevăruri şi
legende referitoare la viaţa înaintaşilor” 2 , după mărturia
autorului monografiei ce i-a fost dedicată.
Pomelnicul ctitoricesc întocmit de Dionisie
Eclesiarhul 3 atestă că Mănăstirea datează din anul 1483,
având drept ctitori pe voievozii Basarab cel Tânăr zis
Ţepeluş şi pe Neagoe Basarab. În anii 1571-1572 ajunsă
în ruină, a fost restaurată de către Stepan mare clucer şi
fiul său, Pârvu 4 . De-a lungul timpului, Mănăstirea s-a
confruntat cu numeroase probleme; proprietăţile i-au fost
cotropite dar au fost refăcute, zidirile au suferit avarii dar
au fost repede restaurate, binefacerile către populaţie la
un moment dat au stopat, dar au fost reluate, printr-o
permanenţă spirituală, veghindu-se mereu la prestigiul
instituit. Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi a fost
înzestrată cu numeroase danii, devenind una din cele mai
bogate din ţară. Averea sa cuprindea sate şi moşii, odoare
şi obiecte de cult şi cărţi manuscrise şi tipărite, necesare
practicării cultului ortodox. În anul 1781, a trecut printr-
un mare incendiu, provocat de cârjalii. În timpul
războiului ruso-turc din anul 1828, a suferit grave avarii,
cauzate de luptele de la Mofleni. Apoi, din cauza

1
Dumitru Bălaşa, Despre familia lui Alexandru al II-lea Voevod (cu
ştiri noi bazate pe inscripţiile descoperite la Mofleni), Craiova,
Institutul de Istorie Naţională, 1944, p. 10 cu 4 ilustr.
2
Veniamin Micle, Mănăstirea Bucovăţ, Craiova, 1982.
3
Ion Donat, Despre Dionisie Eclesiarhul şi Mănăstirea Bucovăţ: Un
“proimion” şi pomelnicul mănăstirii, în A.O., 1936, p. 22-39.
4
Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj, A-C, Craiova,
Edit. Alma, 2004, p. 169-170.

85
revărsării râului Jiu, în anii 1833-1834, s-au prăbuşit o
parte din clădirile anexe precum şi clopotniţa şi turnul
bisericii. Atunci, obştea călugărilor a fost strămutată pe
malul opus al Jiului, unde s-a construit o altă biserică,
sfinţită la 1843, la Bucovăţul Nou 1 . Bunurile ce
constituiau averea mişcătoare au fost salvate parţial. În
această categorie pot fi considerate şi cărţile vechi ce i-au
aparţinut, găsite în biserici din alte localităţi 2 . Un număr
de 17 cărţi, datate în secolul al XVIII-lea şi primul pătrar
al celui de-al XIX-lea, ale căror însemnări marginale le
atestă apartenenţa la Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul
Vechi 3 , au fost găsite la biserica din satul Secui. În urma
incendiului de la 1781, Dionisie Eclesiarhul “au înnoit cu
legătura trei cărţi: Apostolul, Octoihul şi Mineiul pe
Septembrie şi au plătit pentru aceste lucruri ale bisericii
taleri 60” 4 . O parte din cărţile manuscrise şi tipărite în
limba greacă au fost luate de călugării sau chiar egumenii
Mănăstirii când plecau de la Coşuna-Bucovăţul Vechi.
Egumenii, de origine greacă, erau înlocuiţi foarte des, “ei
erau trimişi sau recrutaţi de Mănăstirea Varlaam” 5 din
Grecia, unde Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi era
închinată din anul 1588. Unul din documente ce pledează
pentru această idee este Aşezământul întreţinut din danii

1
Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor
feudale din România, I, Ţara Românească, vol. I, Craiova, Edit.
Mitropoliei Olteniei, 1970, p. 103-105.
2
Dumitru Bălaşa, Mofleni – Însemnare pe un vechi Penticostar al
Mănăstirii Coşuna – Bucovăţul Vechi, în Oltenia, I, 1940, nr. 4, p.
64; Aurelia Florescu, Cărţi vechi care au aparţinut Mănăstirii
Coşuna-Bucovăţul Vechi, în Museum, 1999, p. 9.
3
Aurelia Florescu, Tezaur. Carte românească veche, Craiova, Edit.
Aius, 2000.
4
Dumitru Bălaşa, Pagini din trecutul Mănăstirii Coşuna – Bucovăţul
Vechi, în M.O., nr. 10-12, 1972, p. 761.
5
Ibidem, p. 765.

86
româneşti, începând cu anul când primeşte, ca metoc,
Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi 1 . Totodată,
“Condica Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi ce iaste
închinată la Mănăstirea Sfântului Varlaam de la Meteora,
alcătuiră de Dionisie Eclesiarhul după 1790” 2 , conţine o
colecţie de documente de danie dintre anii 1609-1818.
Prezenţa un cărţi manuscrise provenind de la
Coşuna-Bucovăţul Vechi este atestată şi prin însemnările
marginale conţinute. De reţinut că unul din cele mai
vechi manuscrise se leagă de numele domnitorului
Neagoe Basarab. A fost catalogat ca Miscelaneu 3 ,
încadrat cronologic între secolele XIV-XVI. Între filele
83-105 cuprinde textul dedicat Vieţii Sfântului Nifon
realizat de Gavriil Protul, purtând data de 17 martie 1518
precum şi lista ajutoarelor primite de Nifon, la plecarea
din Ţara Românească, din partea domnitorului Radu cel
Mare (1495-1508), folosite pentru lucrări de construcţie
la Mănăstirea Dionisiu – Grecia. Data de 1518
atenţionează că manuscrisul ar fi putut aparţine chiar
voievodului român care se afla încă în viaţă şi care a
dispus scrierea lui. Legătura într-un Miscelaneu s-ar fi
putut realiza după anul 1521, de către urmaşii lui Neagoe
Basarab care l-au păstrat şi l-au dăruit apoi Mănăstirii
Coşuna-Bucovăţul Vechi, ai căror ctitori se considerau 4 .

1
V. Cândea, Mărturii, p. 572.
2
Ibidem, p. 573.
3
Ibidem, p. 572.
4
Singurul copil rămas în viaţă al lui Neagoe Basarab a fost Ruxandra
care a avut, la rândul ei, urmaşi din căsătoriile cu Radu de la afumaţi
şi Radu Paisie, ambii foşti domnitori ai Ţării Româneşti (Dan Pleşia,
Genealogia Basarabilor, sec. XIII-XVII, în „Io Mircea, mare voievod
şi domn”, Râmnicul Vâlcii, 1986). Ei ar deţine lucrurile personale
ale lui Neagoe Basarab, între care ar fi existat şi cărţi manuscrise şi
tipărite precum şi alte obiecte scrise şi nescrise. Acestea ar fi putut

87
Celelalte obiecte scrise şi nescrise, păstrate la
Mănăstirea Sf. Varlaam ca provenind de la Coşuna-
Bucovăţul Vechi, se constituie în dovezi ce completează
lacune documentare privind viaţa ce şi-a urmat cursul în
Ţara Românească, după trecerea lui Neagoe Basarab la
cele veşnice. Ele atestă existenţa unei activităţi culturale
în cadrul Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi, dar, mai
ales, la Craiova, localitatea din apropiere, cunoscută
drept centru al Băniei Olteniei 1 .
Un epitrahil brodat cu fir de aur, conţinând o
inscripţie slavonă alături de portretele familiei donatoare,
a fost dăruit de către Preda Buzescu între anii 1602-1608,
când a ocupat funcţia de mare ban al Olteniei 2 . Două
manuscrise îl atestă, la Craiova, între anii 1605-1607, pe
Matei al Mirelor, în calitatea de autor al cărţii Akoluthi şi
de copist al unui Minei pe luna noiembrie, ambele în

ajunge mai târziu, în împrejurări fortuite, la Mănăstirea Coşuna-


Bucovăţul Vechi, cunoscută drept ctitorie a familiei.
1
Mărturiile citate, având ca autor pe Virgil Cândea, prezintă şi alte
cărţi manuscrise încadrate cronologic în secolele XVII-XIX. Se reţin
titlurile ce ar putea proveni de la Mănăstirea Coşuna-Bucovăţul
Vechi: Miscelaneu, sec. XVI, 87 f., text limba greacă, conţinând o
însemnare din anul 1584, a grămăticului Antonie, fost în slujba lui
Mihnea Turcitul, menţionând cumpărarea manuscrisului în insula
Rodos, unde se afla cu Mihnea; Matei al Mirelor, Slujba Sfinţilor
Nectarie şi Teofan şi Opt canoane pentru toţi sfinţii, scrise în Ţara
Românească, sec. XVII, copie din anul 1759, text limba greacă;
Slujba şi viaţa Sf. Nifon, patriarhul Constantinopolului, text în limba
greacă, copie din 1783; Miscelaneu, text în limba greacă, copie din
1796, cuprinde şi o copie după Slujba Sfinţilor Nectarie şi Teofan,
ctitorii al Mănăstirii Varlaam, scrisă de Matei al Mirelor în Ţara
Românească.
2
V. Cândea, Mărturii, p. 573; informaţii despre familia Buzescu, în
Nicolae Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971; Repere
spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj,
Craiova, Edit. Alma, 2005, p. 57-58.

88
limba greacă 1 . A fost adus la Craiova, de către
domnitorul Ţării Româneşti Radu Şerban (1602-1611), în
perioada când mare ban al Olteniei era Preda Buzescu,
iar ban, logofătul Vodă din Socoteni 2 .

1
V. Cândea, Mărturii, p. 573. Matei al Mirelor, originar din Epir,
localitatea Pogoniani, este atestat în Ţara Românească începând cu
anul 1602. Domnitorul Radu Şerban l-a numit egumen al Mănăstirii
Deal de lângă Târgovişte, apoi Mitropolit al Mirelor. A locuit la
Craiova între anii 1605-1607, s-a adăpostit, o vreme, la Mănăstirea
Bistriţa, judeţul Vâlcea, iar între anii 1620-1624, a fost atestat, din
nou, la Mănăstirea Deal, unde a decedat. S-a făcut cunoscut prin
copierea unor manuscrise, dar şi ca autor al unor lucrări originale,
despre vieţile unor sfinţi, redactate în limba greacă. În istoriografia
românească a fost apreciat pentru lucrarea Scurta povestire despre
Şerban Vodă, dar, mai ales, prin Cronica rimată ce prezintă
evenimentele perioadei 1602-1610 din Ţara Românească (cf. Istoria
literaturii române, vol. I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1964, p.
352). O versiune în limba română sub titlul Istoria celor petrecute în
Ţara Românească începând de la Şerban Voievod până la Gavriil
Voievod, a fost publicată de către Al. Papiu-Ilarian în Tezaur de
monumente, vol. I, Bucureşti, 1862, p. 327-384.
2
Vodă banul este atestat, în calitate de “nou ctitor” al Mănăstirii
Coşuna-Bucovăţul Vechi, într-un document datat 21 aprilie 1619,
emis la Târgovişte, de cancelaria domnitorului Ţării Româneşti,
Gavriil Movilă Voievod (D.I.R., sec. XVII, vol. 3, doc. nr. 310, p.
348-349). El a dăruit mănăstirii moşiile Craioviţa şi Bucoviciorul
“pentru sufletul lui şi al părinţilor lui” şi a fost înmormântat, în
biserica mănăstirii, alături de soţia sa, Velica. Numele lor au fost
menţionate şi în sfânta proscomidie a mănăstirii Varlaam (D. Bălaşa,
Pagini din trecutul…, p. 750). Numele de familie Lăcusteanu pentru
Vodă, banul Craiovei, a fost preluat de Dumitru Bălaşa după moşia
de zestre a soţiei sale, fiica lui Dumitru din Lăcusteni judeţul Dolj.
Numele de Socoteanu a fost stabilit după moşia din hotarul satului
Socoteni judeţul gorj pe care nepoţii de soră ai lui Vodă banul o
aveau de la mama lor, Maria căsătorită cu slugerul Malcoci (D.I.R.,
Ţara Românească, vol. 3, p. 302, doc. nr. 271 datat 7127 (1619)
ianuarie 18; originalul se păstrează la Academia R.S.R, Pachet
CXXVI, 96, D.R.H., sec. XVII, vol. XXII, p. 612; originalul se
păstrează la Academia R.S.R., Pachet XXXIX, 4; indicii de nume

89
XXX
Date fiind controversele epocii acestui strălucit
voievod, atestate prin numeroase studii publicate,
aspectele prezentate succint relevă, în ţările române,
existenţa unui umanism ce s-a manifestat din cele mai
vechi timpuri.
Preocupat de toate aspectele unei societăţi a cărei
responsabilitate şi-a sumat-o, Negoe Basarab a creat o
operă durabilă ale cărei “învăţături”, trasate urmaşului
său direct, au putut fi extinse la nivel de directive în
perspectiva epocilor viitoare.

Revoluţia festivă : arderea Regulamentului


Organic la Craiova, relatată în gazeta
“Naţionalul”

Nicolae Mihai
La începutul lui septembrie 1848, în contextul
proximei intervenţii otomane, o serie de ceremonii
derulate în toată ţara, în centre urbane ca Bucureşti,
Craiova, Rîmnicu Vîlcea, Tg. Jiu, Turnu Severin, Buzău,
încercau să marcheze la nivel simbolic decesul Vechiului
Regim şi, implicit, inutilitatea acţiunii militare străine al
cărei scop declarat era reintroducerea regimului
regulamentar 1 .
Dincolo de declaraţiile politice, protestele
exprimate oficial şi opiniile apărute în gazete, iniţierea
unor adunări festive, menite să consacre atitudinea

precizează, la p. 800: “Vodă ban/ din Socoteni/ soţul Velicăi, familie,


stăpân de ocine şi ţigani”.
1
O analiză aplicată pe cazul de la Bucureşti la Simona Nicoară,
Mitologiile revoluţiei paşoptiste, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 1999, pp. 254 -258.

90
guvernului revoluţionar, care luase între timp forma unei
locotenenţe domneşti, servea pedagogiei utopice a
revoluţiei 1 în care solidaritatea naţională proclamată şi
afişată era singura care conferea consistenţă şi forţă
oricărei decizii luate de elita revoluţionară. Aceasta arăta
astfel că decizia ei era motivată la nivelul întregului corp
naţional pe care o reprezenta, fiind departe de a
reprezenta iniţiativa unui grup redus de persoane, cum
acredita discursul contrarevoluţionar.
Alături de alte practici festive precum ceremoniile
depunerii jurământului pe „Constituţie” (Proclamaţia de
la Islaz din 9 iunie 1848) şi aceasta se înscrie în
scenariile revoluţiei. Fenomenul nu este nou, studii mai
elaborate pe cazurile Europei occidentale şi ale Statelor
Unite, demonstrând că revoluţiile au fost însoţite de o
explozie festivă 2 . Principalele momente ale propriei
istorii erau astfel inserate la nivelul memoriei colective
printr-o serie de practici care erau familiare maselor,
foloseau un „limbaj” familiar lor, care permitea un
ataşament manifestat cotidian faţă de ideile unei elite ce-

1
Sorin Antohi, Civitas imaginalis.Istorie şi utopie în cultura
română, Bucureşti, Editura Litera, 1994, 64-103.
2
Mona Ozouf, Les Cortèges Révolutionnaires et la Ville în
“Annales. Economies. Sociétés. Civilisations ”, no.5, sept.-oct.,
1971, p.889-913; Eadem, Du mai de liberté à l’arbre de la liberté:
symbolisme révolutionnaire et tradition paysanne în “Ethnologie
française” t.V, 1975, p. 9-34. Eadem, La Fête révolutionnaire, 1789-
1799, Paris, Gallimard, 1976; Michel Vovelle, Les métamorphoses
de la fête en Provence de 1750 à 1820, Paris, Flammarion 1976.
Pentru o discuţie mai largă despre virtuţile sărbătorii trimitem la:
Roger Chartier, Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1997, cap. Disciplină şi
libertate:sărbătoarea, p. 33-56; Paul Drogeanu, Practica fericirii,
Bucureşti, Editura Eminescu 1985.

91
şi arogase dreptul de a reprezenta şi a vorbi în numele
celor mulţi.
Nici paşoptiştii români din Principatul Ţării
Româneşti nu vor face excepţie, pentru ei organizarea
unor ceremonii speciale cu ocazia diferitelor evenimente
ale revoluţiei, fiind una dintre formele subtile de
propagandă, dar şi de creare în spaţiul public al unei
solidarităţi naţionale. Extinse de la nivel urban la cel
rural, ele mizau pe dubla lor valoare pedagogică şi
utopică, încercînd să acrediteze lipsa diferenţelor sociale,
coeziunea corpului naţional în jurul guvernului
provizoriu şi, implicit, a mesajului lansat de acesta.
Arderea unor simboluri ale Vechiului Regim,
precum Regulamentul Organic şi Arhondologia,
respectiv Cronica ragurilor boiereşti, era un răspuns
simbolic evident la ceea ce era apreciat ca o ameninţare
pentru existenţa regimului revoluţionar Acest act de
violenţă simbolică pe care îl întâlnim până în zilele
noastre (ce altceva reprezintă arderea portretelor lui
Ceauşescu în decembrie 1989?) trimite oarecum la
virtuţile cathartice ale defulării de tip carnavalesc. Pe de
altă parte el poate fi legat şi de răbufnirea unei lumi încă
ataşată culturii populare căreia îi erau specifice diferite
forme de manifestare precum arderea documentelor
scrise, simbol ale unei puteri de regulă detestate, sau
blestemul.
Lectura documentului pe care îl publicăm mai jos,
in extenso, indică clar nu doar amploarea acestor
ceremonii, la care sunt convocaţi inclusiv copiii, ci şi
coabitarea între mesajul revoluţionar şi o serie de
practici, care ţin de universul culturii populare 1 . Istoricul

1
Pentru o analiză mai detaliată a ceremonialului Arderii
Regulamentului Organic şi a Arhondologiei în oraşele Bucureşti şi
Craiova, în toamna anului 1848, trimitem la studiul nostru, Pisica,

92
poate fi uimit să găsească atâta încăpăţănare din partea
unei mulţimi care vrea să spînzure o pisică, să ardă nişte
cîini de mahala şi care nu încetează să profereze
blesteme, la o ceremonie al cărei sens este totuşi unul
politic.
O analiză a textului arată că avem de-a face
aşadar cu un fenomen cultural complex, ce se dezvăluie
prin prisma martorului nostru, redactorul T. Strîmbeanu,
cel care semnează relatarea detaliată a evenimentului în
ultimul număr al gazetei revoluţionare „Naţionalul”,
editat la Craiova. Mărturia sa surprinde evoluţia gradată a
evenimentului. Astfel, în seara de 8 septembrie,
craiovenii reuniţi în faţa clubului revoluţionar din oraş,
solicită imitarea gestului compatrioţilor lor bucureşteni.
Încercările administratorului oraşului, la acea vreme,
ardeleanul Florian Aaron, de a calma grupul şi a-i explica
inutilitatea acţiunii, în contextul în care evenimentul se
consumase deja în capitală, cu două zile înainte, nu
întîmpină nici o aprobare. T. Strîmbeanu notează refuzul
celor prezenţi, motivat de necesitatea de a oferi o replică
„reacsionarilor care hrănesc o nădejde criminală de a mai
număra zile de robie pentru ţară” 1 .
Procesiunea care se organizează are două forme:
pe de o parte, cea a unei înmormîntări, pe de altă parte
cea de celebrare a unui triumf. Ideea principală este cea
de consemnare a decesului Vechiului Regim
regulamentar, ale cărui simboluri, ediţia a doua a textului
Regulamentului Organic şi Arhondolgia, urmau să fie
arse şi îngropate iar deasupra locului să fie înălţat un
trofeu al libertăţii.

sicriul şi revoluţia: dimensiunile culturale ale unui ritual politic la


1848 în “Xenopoliana”, nr. 1-2, 2006 (în curs de apariţie).
1
„Naţionalul. Gazetă politica, literaria et economica”, anul I, no. 6,
13 sept. 1848, p. 21.

93
Participarea colectivă se extinde până la nivelul
copiilor, simbol al inocenţei şi al purităţii revoluţiei.
Sigur însă că fraze de genul „şi pruncii de doi ani se
informară că se va arde vrajmaşul viitorului, ucigătorul
naţionalităţii” sau „Se electrizaseră toate inimile, iar
reacsionarii turbară. Prunci de la 4 pînă la 8 ani îşi luară
posturile de cetăţeni cu stindarde în mînă” ţin de retorica
revoluţionară a textelor publicate în gazetele epocii, iar
nu de exprimarea exactă a unor realităţi. Cine ar putea
crede în transformarea subită a unui copil de 4 ani într-un
vajnic membru al Valahiei revoluţionare, în contextul în
care comisarii revoluţionari întîmpinau serioase
dificultăţi în a-i lămuri pe ţărani de transformarea lor
subită în cetăţeni, cu drepturile aferente?
Relatarea martorului nostru punctează însă
capacitatea de manipulare a celor prezenţi, mergându-se
chiar până la instrumentarea celor mici ca dovadă
supremă a forţei revoluţiei. Cazul nu trebuie să ne
surprindă, existând exemple elocvente pentru secolele
XIX şi XX.
Ceremonia se derulează pe un traseu simbolic,
delimitat de două spaţii publice care au consacrat
revoluţia: Piaţa Şcolii Centrale, unde se afla şi sediul
clubului revoluţionar, şi Câmpul Libertăţii, locul unde s-a
depus jurământul pe Constituţie.
Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat la
Bucureşti, craiovenii au ales o manieră originală de a
aniversa acest eveniment. În primul rând, textul
regulamentului nu a fost depus în sicriu, ci a fost legat cu
o frînghie „pe un coşciug negru, ai cărui păreţi erau plini
de blesteme scrise cu cifre roşii; de ecstremităţile
coşciugului se ţintuiră mai multe diplome de titluri
militare şi politice” 1 . Mai mult, partipanţii au decis să
1
Ibidem

94
lege o pisică de-asupra coşciugului, „supt cuvînt că acest
dobitoc viclean, nemulţămitor şi cu ghiară hrănitoare,
meritează să-i facă doliul; apoi spînzurară coşciugul în
patru furci cu bielciuge de fier” 1 şi îl purtară prin piaţa
Şcoalei, strigând «crăpă acum Satana, să moară
pomenirea », alţii iarăşi «s-a dus chiverniseala
boerească»”.
Asistăm parcă nu la un ritual de înmormântare,
cât la unul de blestem şi chiar de exorcizare colectivă.
Asocierea dintre un animal, care se bucura în imaginarul
popular de o serie de conotaţii negative, şi simbolurile
Vechiului Regim, vine să întărească sensul depreciativ al
acestuia şi, implicit sensul ceremoniei. Evenimentul ar
putea părea ciudat pentru contemporanii noştri, dacă nu
am avea în minte analiza făcută de Robert Darnton unui
masacru al pisicilor într-un atelier tipografic din Paris, la
1740 2 . În opinia istoricului american acesta nu a
reprezentat altceva decât o formă de protest din partea
ucenicilor faţă de regimul aplicat de stăpânii lor,
implicând însă forme specifice ritualurilor populare ale
căror manifestări şi sensuri pot părea insolite celor de azi.
Într-o manieră simbolică, aceştia şi-au descărcat
nemulţumirea asupra animalelor favorite ale
proprietarilor. Deşi nu dispunem de informaţii
consistente pentru spaţiul românesc, chinuirea animalelor
pare să fie în epoca respectivă nu un spectacol gratuit, ci
integrat unor ritualuri populare care s-a păstrat până tîrziu
în forme ca cea descoperită de etnologii romîni sub
numele de „tragerea în jujeu a cîinilor”.
Compoziţia socială a procesiunii imită, sugerează
autorul relatării, anticele triumfuri romane. În fapt

1
Ibidem, p. 20-21.
2
Robert Darnton, Marele masacru al pisicii şi alte episoade din
istoria culturală a Franţei, Iaşi, Polirom, 2000, p.71-94.

95
referirea este de ordin cultural, căci, în practică, modelul
transpus este unul de dată mult mai recentă, presărat şi cu
elemente care ţin de scenografiile revoluţionare ale
epocii. Copiii rostind „ocări şi blesteme asupra
cadavrului”, poporul obişnuit, fanfara militară, sicriul
conţinând textul regulamentului şi celelalte documente
reprezentative ale Vechiului Regim, precedat de preoţi,
urmat de garda naţională şi de fotoliul pe care stă A.
Dahlen, simbolizând România care e pe punctul de a-şi
câştiga libertatea, alcătuiesc elementele principale ale
acestei ceremonii, departe de a fi organizată haotic.
Modul în care ea se derulează arată clar, fuziunea dintre
elemente ce ţin de ideologia revoluţionară (organizarea
festivă a unor replici cu sens politic, sacralizarea unor
spaţii ale solidarităţii revoluţionare precum celebrele
Câmpii ale Libertăţii, reprezentările Revoluţiei glorioase)
şi elemente care aparţin practicilor populare (arderea
unor documente ale puterii, specifice actelor de revoltă
populare; ritualuri funebre, de blestem).
Semnalăm în mod special dialogul dintre
reprezentantul în teritoriu al guvernului revoluţionar,
Florian Aaron, şi mulţimea a cărei exaltare riscă să
transforme o demonstraţie politică într-un „carnaval”
popular. Numai astfel putem înţelege la adevărata sa
dimensiune refuzul administratorului judeţului de a
admite chinuirea şi arderea unor animale, dincolo de
cruzimea actului în sine. Arderea simbolurilor Vechiului
Regim regulamentar, blestemarea sa de reprezentantul
ierarhic al Bisericii sunt suficiente pentru a marca în
memoria celor prezenţi condamnarea eternă a unui regim
politic, perceput ca profund negativ, şi a cărui
reinstaurare este lipsită de rost. Demonstraţia simbolică
făcută de A. Dahlen care reprezintă o Românie ce şi-a
rupt lanţurile, acompaniată de două simboluri, ale

96
patrotismului (stindardul tricolor) şi dreptăţii (balanţa
justiţiei), întregeşte în ochii celor prezenţi contrastul
dintre un trecut malefic, îngropat definitv, şi un viitor
plin de speranţe.
Ieşirea funebră din oraş este încheiată cu o
întoarcere veselă, în ritmul unui cântec al victoriei,
interpretat de fanfara militară, a aclamaţiilor de bucurie şi
a descărcării armelor (manifestare interzisă în perioada
regulamentară). Punctul final este de data aceasta
pensionul Lazaro-Otetelişan, „unde toţi cetăţeni<i>
mulţumiră Demoaz<ei>li<i> Dalen care îşi înscrise
numele în istoria liberării naţii” 1 .
Din nefericire, această explozie de bucurie marca
mai mult defularea unei mulţimi care nu putea să nu fie
îngrijorată de viitorul său, în contextul în care acesta
risca să fie compromis de proxima intervenţii militare.
Comentariile finale ale martorului nostru la adresa
contrarevoluţionarilor pot stârni astăzi zâmbetul, când
ştim care a fost epilogul episodului revoluţionar din Ţara
Românească. Analiza acestui moment istoric însă, prin
astfel de mărturii, se îmbogăţeşte substanţial,
demonstrând că revoluţia paşoptistă din spaţiul românesc
a fost un fenomen mult mai complex, în care au fuzionat
atât elemente moderne, cât şi practici populare. Dacă
primele s-au bucurat de un interes prioritar din partea
specialiştilor, mai ales la nivelul discursului, lipsa de
interes faţă de ultimele, judecate aprioric ca
nereprezentative sau secundare, şi mai ales pentru
studierea interferenţelor lor, a comportamentelor şi
practicilor la care au dat naştere, aşa cum propun istoria
culturală sau antropologia istorică, sărăceşte iremediabil
interpretarea pe care o putem oferi trecutului, interpretare

1
„Naţionalul. Gazetă politica, literaia et economica”, anul I, no. 6,
13 sept. 1848, p. 22.

97
care ar putea deveni mult mai nuanţată şi mai plină de
culoare.

Anexă *
„Craiova, 8 septembrie. Cetăţeni<i> noştri, informîndu-
se despre arderea Regulamentului şi Arhondologhiului
(sic!) în Bucureşti, la 6 ale curentei, îndată s-au adunat în
Piaţa Şcoalelor şi au cerut la D.Administrator să li se dea
a doa ediţie a acestui regulament ca se arză, a cărui
cenuşă să o arunce în rîul Jiul, care să o ducă în Dunăre,
din Dunăre în Marea Neagră şi de aici să meargă de unde
a venit.
D. Administrator le-a răspuns că originalul
Regulamentului fiind ars arderea eczamplarului tipărit un
poate fi de neapărată trebuinţă, socotindu-se de sine ars
orce eczamplar care închipueşte copia manuscrisului
original. Populul, stăruind în cererea sa, a declarat că nu
se va trage acasă pînă nu i să va acorda cererea, adăogînd
că numărul cel mic al reacsionarilor care hrănesc o
nădejde criminală de a mai număra zile de robie pentru
ţară, trebue să se convingă odată despre nestrămutata
hotărîre a popului de a muri sau de a viva liber.
Aşadar, D. Administrator le făgădui că le va
acorda cererea. La 9 sept<embrie> seara, mulţime de
popul adunându-se în sala clubului, se făcură propuneri
pentru chipul solenităţii aceştii arderi şi se hotărî ca
arderea să se eczecuteze în Cîmpul Libertăţii, unde să se
înmormînteze cenuşa infamului regulament şi d-asupra-i
să se ridice un trofeu al libertăţii.

*
apărut în „Naţionalul. Gazetă politica, literaia et economica”, anul
I, no. 6, 13 sept. 1848, p. 21-22, BAR.

98
Membrii clubului, cîţi purta titluri după vechiul
regim, se arătară pe tribună şi cerură ca d-odată cu
Regulamentul să se arză şi diplomele ce le au, şi seanţa
se închee printr-o contribuţie pentru întîmpinarea
preparaţiilor arderi<i> şi ridicări<i> trofeului.
A doa zi oraşul se deşteptă în sunetul cel funebru
al clopotelor, funebru pentru inimile cele urîte ale
reacsionarilor, şi veştilor de splendida victorie a dreptăţii
şi frăţiei. Însuşi natura ne zîmbi printr-o auroră ca
trandafirul care ne aduce o zi plină de frumoase speranţe,
o zi fără nuor, o zi din cele mai sublime ale toamnei.
Populul se grămădi în Piaţa Şcoalei, Garda Naţională cu
armele şi banda militară comple[…]tui victorioasa
adunare. Hotărîrea cetăţenilor a preface în cenuşă
cadavrul vrăjmaşului, circulase cu atîta entuziasm în tot
raionul capitalei, încît şi pruncii de doi ani se informară
că se va arde vrajmaşul viitorului, ucigătorul
naţionalităţii. Se electrizaseră toate inimile, iar
reacsionarii turbară. Prunci<i> de la 4 pînă la 8 ani îşi
luară posturile de cetăţeni cu stindarde în mînă. La 12 ore
regulamentul fu legat cu o frînghie pe un coşciug negru,
ai cărui păreţi erau plini de blesteme scrise cu cifre roşii;
de ecstremităţile coşciugului se ţintuiră mai multe
diplome de titluri militare şi politice; iar d-asupra
coşciugului, la capul regulamentului, populul legă o mîţă
(pisică), supt cuvînt că acest dobitoc viclean,
nemulţămitor şi cu ghiară hrănitoare, meritează să-i fac
doliul; apoi spînzurară coşciugul în patru furci cu
bielciuge de fier şi îl purtară prin piaţa Şcoalei, strigând
«crăpă acum Satana, să moară pomenirea », alţii
iarăşi «s-a dus chiverniseala boerească». D.
Administrator ceru de la popul de a se slobozi dobitocul,
precum şi de a nu se înhuma patri cîini de la măcelării,
precum populul pretindea, spre transportarea cadavrului

99
nelegiuit la locul arderi<i>. Alaiul se regulă în antica
ordine a unui triumf: trupa pruncilor cu micile lor
stendarde făcea frontispiciul, articulînd prin buze
nevinovate ocări şi blesteme asupra cadavrului, stingerea
pomeniri<i> lui şi afurisenie asupra viitorului lor, a cărui
apărare ei o însemnară în fragedă vîrstă. După trupa
pruncilor ce mărşăluia în regulată orînduială, comandată
de căprari aleşi dintr-înşii prin votul lor, urma
nenumărata mulţime a populului, apoi banda militară, pe
urmă cadavru<l> purtat de patru cetăţeni în înnălţime,
spînzurat pe patru furci cu bielciuge de fer, avînd înaintea
sa preoţimea. După care urma garda naţională şi
stendardele tricolore, mînuind garda armele în poziţie de
apărare împrotiva vrăjmaşului cadavru. În urma
Gardi<i>, un pat de triumf, aşternut cu flori şi purtat de 6
cetăţeni, ducea un foteil încins cu cununi de flori pe care
Romînia, supt chipul demoazeli<i> A. Dalen în vîrstă de
10 ani, ţiind lanţurile în mîini, zîmbea de întoarcerea sa la
viaţă, iar mulţimea popului cu stendarde şi un număr de
trăsuri urma alaiul.
Triumfători, trecînd uliţele oraşului, ajunseră la
Cîmpul Libertăţii. Cadavrul fu aruncat pe vatra arderi<i>
sale şi Garda formă un cerc împrejurul lui, îndată se mai
adăogară mai multe mii de cetăţeni săteni de 5 judeţe ce
formau tîrgul de săptămînă numit Tîrgul de Afară, şi în
mijlocul popului Romînii mici, Sf. S. P. Gheorghie,
orînduitul S<fintei> Episcopii rosti arderea
Regulamentului, afurisindu-i cenuşa, afurisind pe cei ce
vor dori a o mai învia, precum şi pe toţi care nu vor
îmbrăţişa Constituţia. Apoi mai mulţi săteni, după anticul
obicei se siliră a jeli pe răposatul, scuipîndu-l şi
blestemînd pomenirea lui. Săvîrşindu-să doliul, fiecare
cetăţean aprinse de la faclele ce fumegau cîte o lumînare,
al cării preţ fu de o lăscae, şi le concentrară pe cadavru

100
care într-o clipă se mistui de flăcări. Foile
Regulamentului se învîrcoleau, articolile apuneau,
titlurile plesneau în dinţi<i> focului şi acturile lor
ecspirară într-acelaşi minut cu ucigătorul vrăşmaşu; iar
populul, neîndestulat nici cu arderea lui, aruncă pietri şi
pămînt pe infernala-i cenuşă, scuipînd-o şi stingînd
pomenirea lui cu blesteme.
În minutul ce toate focurile se concentrară pe
cadavru, Garda formă un cerc împrejurul patului de
triumf şi Romania, în detunarea armelor, rupse lanţurile
robii, înnălţă cu o mînă elegantul stindard tricolor; iar cu
ceilaltă cumpăna dreptăţi<i>. Banda decifră cantul
victoriei, populul strigă: «trăiască patria, trăiască
Libertatea» şi în marşul victoriei intră în oraş cu
detunarea armelor şi aclamaţii de bucurie pînă la
pansionul Virginelor Romîne 1 , unde toţi cetăţeni<i>
mulţumiră Demoaz<ei>li<i> Dalen care îşi înscrise
numele în istoria liberării naţii. Inimile simţitoare, inimile
virtuoase, pot să se convingă cîte lacrămi scăpară într-
aceste momente din ochi cetăţenilor, orăşani şi săteni.
Din reacsionari, din prieteni<i> Regulamentului
mai că nu luară parte a fi faţă la arderea lui. Negreşit, ei
au trebuit să se ascunză criminalele lor lacrămi din ochi
popolului, dar toată turbarea lor o mărturisesc păreţi<i>
lăcuinţei lor”.
T. Strîmbeanu

1
Este vorba de pensionul Lazaro-Otetelişan.

101
Documente greceşti în Arhivele Craiovene

Aurel Radu

Este cunoscut faptul că în oraşele Craiova şi


Calafat şi-a desfăşurat activitatea în decursul timpului o
importantă comunitate elenă, mai puţin numeroasă totuşi,
în comparaţie cu cele existente la Brăila, Galaţi,
Constanţa şi Tulcea.
Obşteasca Catagrafie de la 1838 indica într-o
statistică numerică existenţa în judeţul Dolj a 188 greci,
capi de familie, din care majoritatea covârşitoare (162) se
aflau locuind în oraşul Craiova 1 . Principalele ocupaţii ale
grecilor erau legate de viaţa economică; îi regăsim ca
arendaşi şi epistaţi de moşii, proprietari, neguţători
(“strânge capre”, “strânge râmători”, “neguţători cu cirezi
de vite”, “neguţători de oi”, etc.), hangii şi sporadic
plugari 2 .
Peste un veac, în 1938, Enciclopedia României,
făcând referire la minoritatea elenă menţiona o situaţie
neschimbată, precizând exclusivitatea urbană a acesteia,
dând o proporţie mai mare în Dobrogea şi în Muntenia 3 .
Deasemenea, grecii locuiau cu precădere în oraşele din
Oltenia, Moldova şi Basarabia 4 . Preocupaţi mai ales de
problemele comerciale, se implicau foarte puţin în
politică, documentele vremii consemnând că duceau o

1
Mihai Chiriţă, Studii de istorie, Edit. Sitech, Craiova, 2005, p. 289,
394.
2
Ibidem, p. 401.
3
Enciclopedia României. Statul, vol. I, 1938, p. 148.
4
Enciclopedia României, Statul, vol. I, 1938, p.151.

102
“înfloritoare” viaţă economică 1 . Aflăm că în anul şcolar
1934/1935 în şcolile primare ale statului român învăţau
1324 greci, cei mai mulţi din Vechiul Regat şi
Basarabia 2 , iar învăţământul universitar se prezenta cu
136 studenţi greci, majoritatea acestora urmând cursurile
Universităţii din Bucureşti 3 . Totodată, în România anului
1934 apăreau 3 ziare în limba greacă 4 .
Se observă lesne că de-a lungul timpului în oraşul
Craiova a existat cea mai numeroasă comunitate greacă
din întreaga Oltenie 5 . Astfel, în 1855, domnul Ţării
Româneşti, Barbu Ştirbei, printr-un ofis către
Departamentul din Lăuntru, arăta că supuşii eleni “nici
până acum nu s-au arătat la vreo autoritate ca să dea
1
Ioan Scurtu (coord), Minorităţile naţionale din România (1931-
1938) - documente, vol III, Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, 1999, p. 16.
2
Ibidem, p. 383.
3
Ibidem, p. 18.
4
Ibidem, p. 18.
5
La sfârşitul secolului al XIX-lea Marele Dicţionar Geografic al
României din 1899 (vol II, p. 739-740) consemna faptul că în
Craiova trăiau 280 de greci iar în Calafat erau 261 (vol I, p. 145),
însă recensământul populaţiei din 29 decembrie 1930 indică
existenţa în judeţul Dolj a nu mai mult de 260 de etnici greci: 163 în
Craiova şi 52 în Calafat (în Recensământul general al populaţiei
României, vol. II, Bucureşti, 1938, p. 166). Enciclopedia României
(vol. I, p. 148, 938) din 1938 avansa cifra de 396 greci în Oltenia
(0,2% din totalul populaţiei urbane de 198000). La recensământul
din 21 feb. 1956 (în Anuarul statistic al Regiunii Craiova – Direcţia
Centrală de Statistică, Bucureşti, 1960, p. 38-41) grecii reprezentau a
IV-a minoritate ca număr după ţigani, maghiari şi evrei, totalul pe
Regiunea Oltenia fiind de 611 greci (594 în mediul urban şi 17 rural)
din care 544 erau locuitori ai Craiovei şi numai 13 se găseau în Tr.
Severin. Potrivit datelor furnizate de ultimul recensământ al
populaţiei din 2002, în România mai existau 6472 greci (în Anuarul
statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, 2003, p. 57), în
Craiova locuind nu mai mult de 179 greci (în Dicţionar istoric al
localităţilor din judeţul Dolj, Craiova, Edit. Alma, Craiova, 2005).

103
măcar ştiinţă despre a lor aflare în Principat” 1 . Această
“preocupare” a stăpânirii pentru supuşii străini, în special
greci, se poate observa din numeroasele “liste de supuşii
eleni” întocmite de Poliţia Oraşului Craiova între 1854-
1855. Ea venea şi ca urmare a instabilităţii politice din
Principat, cunoscut fiind faptul că numai în anul 1854 în
Ţara Românească s-au succedat cele trei ocupaţii
militare: rusă, turcească şi austriacă, reprezentând etape
nedorite atât pentru români cât şi pentru greci, aflaţi în
jocul intereselor Marilor Puteri implicate în Războiul
Crimeei (1853-1856).
Listele conţin date despre originea lor, vârsta,
ocupaţia, starea materială şi civilă 2 , etc. Aceştia erau
originari în special din partea muntoasă a Greciei, cea a
Epirului (din Ianina), dar şi din alte zone ca Paleo Patra,
Mesalonia, Lamia, Tricala, etc. O parte îşi aveau familia
în Grecia, marea majoritate fiind însă căsătoriţi cu
pământence, numiţi adesea “proprietari zestraşi”. Se
ocupau cu precădere de activităţi negustoreşti ca
speculanţi, simigii, arendaşi, epistaţi de moşii, rachieri,
bragagii, băcani, săpunari, lânari, grânari, dar şi ca slugi
şi chiar profesori (Constantin Glovaridis şi Naom
Anghelidis). Ei se găseau sub “chezăşuirea” unor bogate
familii craiovene, cum a fost cea a pitarului Nicolache
Mihail, român macedonean, proprietar de moşii în judeţul
Dolj şi case în oraşul Craiova cu “stare” de 50000 de
galbeni 3 , Barbu Isvoranu, pământean cu stare de 20000
de galbeni 4 , Gheorghe (Gogu) Vârvoreanu (Vârvorenii
au fost greci la origine, primul numindu-se

1
D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Judeţului Dolj, Secţia
Administrativă, d. 79/1955, f. 42.
2
Ibidem, f. 57-67.
3
Ibidem, f. 57, 59.
4
Ibidem, f. 61.

104
Constantinidis, care şi-a luat numele de familie, probabil,
de la moşia Vârvor din jud. Dolj) 1 , proprietar şi neguţător
în oraşul Craiova cu stare de 5000 galbeni 2 , etc.
Într-un document de informare a agentului
consular elen, A. Barelli, aflăm că în Craiova se aflau, în
1872, “până la 240” supuşi eleni, probabil capi de
familie 3 , însă multe din consulate acordau, în schimbul
unei taxe, cetăţenia statelor respective 4 . În acelaşi an,
revizorul şcolar din judeţul Dolj arăta că în Calafat
funcţiona o şcoală de băieţi privată cu limba de predare
greacă la care se instruiau 42 de elevi (nu este exclus ca
între aceştia să fi fost şi elevi de origine română), însă nu
menţionează vreo şcoală greacă în Craiova, unde pentru
minoritatea germană erau 2 şcoli private de băieţi cu 123
elevi, iar pentru cea israielită erau 3 şcoli cu 92 elevi 5 .
Tot la Calafat este fondată o biserică de către grecul Hagi
Panait Theodoru, în anul 1874 fiind începută şi terminată
în anul 1879. Această biserică, cunoscută sub numele de
biserica greacă, era întreţinută de comunitatea elenă de
aici, considerată a fi “una din cele mai frumoase biserici
din judeţ” 6 .
Viceconsulul elen din Calafat, în anul 1880, se
preocupa de înrolarea în secret de voluntari eleni spre a-i

1
M. Theodorian-Carada, Craioveni de origine greacă în “Arhivele
Olteniei”, Anul XIX, 1940, p. 78-82.
2
D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Judeţului Dolj, Secţia
Administrativă, d. 79/1955, f. 60, 62.
3
Idem, d. 243/1872, f. 24.
4
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol I, Edit. Institutul
European, Iaşi, 2000, p. 169.
5
D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Judeţului Dolj, Secţia
Administrativă, d. 243/1872, f. 29.
6
Marele Dicţionar Geografic al României, vol II, 1898, f. 145.

105
trimite în Grecia “pentru resbel” contra Turciei1 , ceea ce
a făcut ca ministrul plenipotenţiar al Turciei în România
să protesteze şi să atragă “atenţiunea guvernului asupra
înrolărilor de voluntari greci ce se fac prin oraşele
României situate de-a lungul Dunării şi Mării Negre” în
special Galaţi şi Brăila, fiind “favorizaţi de autorităţile
române în demersul lor” 2 .
XXX
Am luat ca punct de plecare în demersul cercetării
de faţă Colecţia Documente deţinută de Arhivele
Craiovene, datorită importanţei date de vechimea
documentelor, dar mai ales de bogăţia informativă.
Colecţia a fost constituită încă de la înfiinţarea acestei
instituţii în 1931, îmbogăţindu-se treptat, acumulând
12597 u.a. 3 , cel mai vechi fiind datat 1469. Materialul de
faţă îşi propune aducerea în prim plan a unor informaţii
inedite care să constituie punctul de plecare pentru o
viitoare cercetare elaborată a temei, nedorindu-se a fi o
abordare exhaustivă a problematicii care este complexă.
Aşadar, în Colecţia Documente se regăseşte un
număr de circa 177 documente greceşti, majoritatea fiind
din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cel mai vechi,
fiind datat 15 martie 1740, reprezentând un act de
vânzare-cumpărare 4 , însă numărul documentelor greceşti
este mult mai mare, o parte fiind încă neinventariate. Ca
genuri de documente sunt diate, foi de zestre, acte de
vânzare-cumpărare, diverse jalbe, socoteli băneşti,
corespondenţă de familie, etc.

1
D.J.A.N. Dolj, Fond Prefectura Judeţului Dolj, Secţia
Administrativă, d. 292/1880, f. 1.
2
Ibidem, f. 2-4.
3
Îndrumător în Arhivele Statului – Judeţul Dolj, Bucureşti, 1976, p.
193.
4
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, CCLXVI/1.

106
Un număr de 27 documente greceşti fac referire la
marele clucer şi mai apoi ispravnic de Mehedinţi şi Gorj,
judecător al Divanului Craiovei (1824), boierul Nicolae
Glogoveanu 1 şi familia acestuia 2 . Între 1820 şi 1826,
acesta se ocupa cu negoţul de porci şi sare 3 . Glogovenii
cunoşteau bine limba greacă, mărturie fiindu-ne
corespondenţa de familie. Aflăm dintr-o scrisoare trimisă
de la Braşov de sora sa Smaragda (Smaranda) în 1821, că
întâmpină greutăţi pe “pământ străin” şi că boierul era
din nou bolnav 4 . Tot de la Braşov, doctorul Constantin
Darvari (Darvaris) îi prescrie o serie de medicamente
pentru boala de care suferea 5 . În mai multe scrisori din
anul 1814, trimise de la Viena de Elena Glogoveanu,
prima soţie a boierului 6 , se regăsesc informaţii privitoare
la tratamentul pe care-l urma în capitala Austriei şi
sublinia că are “mare încredere în medicii vienezi” 7 .
Există şi o listă de cheltuielile făcute de aceasta la

1
Nicolae Glogoveanu era fiul lui Ioniţă Glogoveanu, vel logofăt,
ispravnic de Mehedinţi (1775) şi Gorj (1785), mare vistier (1796) şi
caimacam al Olteniei, mort la 1805 ( în „Arhivele Olteniei”, 1942, p.
164).
2
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 3,4,13/XVII; 2,5,13,17/XVIII;
1-2, 8-10,12,15-17/LXXXIII; 7,10,17,22 bis/XCII; 11/XCIII.
3
Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei – Documente
(1666-1865), Bucureşti, 1957, p. 11.
4
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 17/LXXXIII.
5
Idem, 16/LXXXIII.
6
N. Glogoveanu s-a căsătorit în 1800 cu Elena Ghica, fiica biv vel
banului Constantin Ghica şi a Ruxandei R. Cantacuzino, cu care a
avut 3 copii (Costache, Luxiţa şi Marinca). Elena se îmbolnăveşte de
tuberculoză şi moare la Viena, la Schonbrunn, în 1814. În 1816,
acesta se recăsătoreşte cu Elena (Elenca) Romanitis, fiica lui
Manolache Gr. Romanitis (vel paharnic, caimacam al Craiovei),
familie care-şi avea originea în insula Creta. Nu a avut copii cu cea
de-a doua soţie care a murit în anul 1826 (în „Arhivele Olteniei”,
1942, p. 166-168).
7
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 2/XVIII.

107
Viena 1 . Alte documente greceşti fac referire la litigiul de
moşie dintre boierul craiovean şi clucereasa Maria
(Marghioala) Rosetti. Astfel, în 1817, aceasta se plânge
domnului Ioan Gheorghe Caragea (27 august 1812- 29
septembrie 1818) că numitul clucer Glogoveanu i-a
“călcat” moşia sa Floceşti pe care a ridicat abuziv mai
multe acareturi. Glogoveanu refuză să se prezinte la
judecată, marelui hatman al Divanului fiindu-i poruncit
de către Stăpânire înfăţişarea părţilor la judecată. Acesta
este obligat să plătească Mariei Rosetti venitul de pe
“partea de moşie” Floceşti 2 .
Alte 22 de documente din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, scrise în limba greacă, reprezintă
corespondenţa dintre Athanasie Dimitrie, arendaş al
moşiilor Barboşi şi Coţofeni din judeţul Dolj şi Gheorghe
Zuli aflat în Bitolia 3 . În corespondenţa purtată se fac
referiri la recoltele de grâu şi fân de la moşii, precum şi la
mersul afacerilor. Într-un document din 17 aprilie 1849
se arată situaţia creată în ţară de armatele de ocupaţie
după revoluţia de la 1848 şi că “nu se ştie sfârşitul
lucrurilor câtă vreme mai sunt tulburări” 4 .
O familie de greci comercianţi (neguţători) cu
şofran roşu, bumbac, cordovane şi alte mărfuri care se
comercializau în Ţara Românească şi în Imperiul Otoman
era familia Zisi sau Zisu. În 1810 şi 1823 fraţii Gheorghe
Dimitrie Zisi şi Mihali Dimitrie Zisi se întovărăşesc cu
Constantin Neamţu şi respectiv Nicolae Armenuli, la
Pesta, formând o “asociaţie comercială” 5 . Despre
Gheorghe D. Zisi ştim că era căsătorit cu Sultana, cu care

1
Idem, 6/XVIII.
2
Idem, 8,9,10,12/LXXXIII.
3
Idem, 22-32, 34-41,45,47-48/LXXXIII.
4
Idem, 45/LXXXIII.
5
Idem, 4,5/CCLXVI.

108
a avut trei fete (Anastasia, Ecaterina, Elena) şi un fiu
Marcu 1 . Aceştia, în 1839, întocmesc o listă cu averea
părintelui lor iar în 1840 se învoiesc la împărţirea întregii
averi rămase după încetarea din viaţă a mamei lor
Sultana: casă, prăvălii, grădină şi vii în valoare de 45000
groşi pe care le va stăpâni Marcu Gheorghe Zisi 2 .
Totodată acesta moşteneşte o avere importantă în urma
morţii paharnicului Constantin Lazăr, probabil unchiul
acestuia, rămas fără urmaşi 3 . Dintr-o catagrafie din 21
mai 1837 întocmită de serdarul Constantin Hardagiu,
membru al judecătoriei Romanaţi, privind averea rămasă
de pe urma răposatului paharnic aflăm că acesta lasă
moştenire moşiile Vâlsăneşti cu 42 case de clăcaşi,
Grozăveşti cu 32 case de clăcaşi, mori vii şi livezi 4 . În
perioada care urmează îl regăsim pe Marcu Zisi făcând
afaceri importante: arendează moşia Vâlsăneşti din
Romanaţi în 1855 cu 1000 galbeni pe an şi pădurea din
lunca moşiei cu 3400 galbeni împărăteşti 5 . În aprilie
1858 acesta arendează moşia Cioroiaşi pe 3 ani cu 700
galbeni pe an 6 , iar între 1843-1881 s-a ocupat şi de
cămătărie 7 . Ecaterina şi Elena, surorile lui Marcu Zisi,
căsătorite în Macedonia (probabil membrii familiei Zisi
erau la origine greci macedoneni) vin în 1852 “ca să vadă
dacă au şi ele drept de moştenire” din averea paharnicului
pe care o stăpâneşte numai fratele lor. Acesta dă fiecăreia
câte 1000 de galbeni 8 .

1
Idem, 22/CCLXVI.
2
Idem, 19,22/CCLXVI.
3
Idem, 8/CCLX, 42/CCLXVI.
4
Idem, 15/CCLXVI.
5
Idem, 46/CCLXVI.
6
Idem, 49/CCLXVI.
7
Idem, 23,26,54/CCLXVI:
8
Idem, 8/CCLX.

109
Din câteva documente greceşti dintre 1835-1838
aflăm că fiicele logofătului Ioan Dimitriu aflate la Ianina
(localitate în regiunea Epirului) Maria, Ecaterina, Elena
şi Susana, prin epitropii acestora, revendică moştenirea
lăsată de către unchiul lor, pitarul Ioan Panu care se
ridica la suma de 192150 groşi 1 .
O altă categorie de documente greceşti fac
referire la Dimitrie Aman (Dimo – n. probabil 1775 – m.
1834, Craiova) care era român cuţovlah 2 , cunoscător de
limbă greacă, mărturie fiind documentele din Colecţie.
Între 1784-1790 acesta locuia în Craiova la scurt timp
înfiinţând Casa Comercială Aman (1794-1830) 3 .
Angrenat în negoţ în stil mare, arendaş, proprietar de
moşii în Dolj, Romanaţi şi Mehedinţi, case în Craiova
aflate în curtea bisericii Sf. Troiţă, Dimitrie Aman era
printre cei mai bogaţi oameni ai Olteniei; a întreţinut
relaţii comerciale cu Casele de la Viena (Poshari şi De
Pindo) şi de la Sibiu (Manikati Safranos şi Hagi
Constantin Pop) făcând comerţ cu lână 4 . A fost
însărcinat de Ioan Gheorghe Caragea cu strânsul, pentru
Vidin (Dii), a untului, mierii şi seului din întreaga
Oltenie, iar în 1818 ridicat de domn la rangul de serdar 5 .
În 1821, de teama produsă de revoluţia lui Tudor
Vladimirescu, fuge la Sibiu iar în 1828 se retrage la

1
Idem, 6,9-14,18/CCLXVI.
2
Repere spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din
Dolj, Edit. Aius, Craiova, 2005, p. 14; N. Plopşor, Obârşia familiei
Aman, în “Arhivele Olteniei”, 1923, p. 8-10.
3
Dicţionar istoric al localităţilor din judeţul Dolj, Edit. Alma,
Craiova, 2005.
4
Meşteşugari şi …., p. 9.
5
Repere spirituale …, p. 14.

110
Câmpulung din faţa năvăliri ruşilor şi a epidemiei de
ciumă 1 .
În 1814 se recăsătoreşte cu Despina (Pepica)
Paris, de origine greacă, femeie erudită (iubitoare de
literatură, aceasta avea chiar şi un pian în casă) care va da
o educaţie aleasă celor cinci copii, mai cunoscuţi fiind
Th. Aman, vestitul pictor craiovean şi Alexandru Aman,
ilustru magistrat, devenit preşedintele Curţii de Apel din
Craiova. Alexandru Aman, căsătorit cu Aristia Lăceanu,
neavând copii, au lăsat Municipiului Craiova biblioteca şi
colecţia de tablouri personale care au constituit baza
Bibliotecii judeţene şi a Muzeului de Artă al Olteniei.
Pepica Paris a primit la căsătorie din partea soţului
Dimitrie Aman, aşa după cum arată un document grecesc
din Colecţie, ca daruri de nuntă: bani, cercei şi inel cu
diamante, un şal, papuci cu panglici din dantelă, în
valoare de 20650 groşi 2 . Reprezenta o sumă destul de
mare făcând comparaţie cu un document din 1798, în
limba greacă, prin care Dimitrie Diamandi şi soţia
Păunica fac foaie de zestre fiicei Zamfiriţa, căsătorită cu
Dimitrie Mihail Dimu, bunuri evaluate la valoarea de
numai 6575 groşi 3 .
Aşadar, grecii au găsit în Craiova “o a doua
patrie”, fiind de-a lungul timpului, în acest oraş, cea mai
numeroasă comunitate elenă din întreaga Oltenie,
documentele create de ei în perioada de început a
secolului al XIX-lea conţinând informaţii deosebite
despre implicarea lor în viaţa economică a Băniei. O
cercetarea aprofundată a acestora va putea elucida rolul

1
Gabriela Braun ş.a., Familia Aman, Edit. Aius, Craiova, 2003, p. 5-
6.
2
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, 5/LXXXIV.
3
Idem, 1/LXXXIV.

111
jucat de grecii din Craiova în viaţa economică şi socială a
Principatului.

Fondul familial Măinescu


( 1819-1950)
Ionela Niţu

Fondul familial Măinescu ocupă un loc important


în cadrul celor peste 50 de fonduri familiale şi personale
deţinute de Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor
Naţionale, remarcându-se prin multitudinea de
documente inedite, cu deosebită valoare documentar-
istorică pentru cercetare.
Fondul conţine documente în limbile româna şi
franceză aparţinând avocatului Petre A Măinescu şi soţiei
sale Maria, bunicului său Petrache Măinescu şi familiilor
Olănescu şi Budurăscu, cu care Petre A. Măinescu se
înrudea prin alianţă, emise intre anii 1819- 1950.
Petre A. Măinescu, avocat, deputat, senator şi
mare proprietar, s-a născut la Craiova în anul 1887, fiind
fiul lui Alexandru Măinescu, colonel în armată şi al
Mariei Măinescu, fiica colonelului Dimitrie Toplicescu.
Provenea dintr-o familie importanta a Craiovei,
înrudită cu familiile Argetoianu, Câmpineanu si
Otetelişanu 1 . A absolvit Universitatea din Iasi, Facultatea
de Drept, în anul 1914, trecând examenul de licenţă cu “
patru bile albe “ .

1
Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Îndrumător îm
Arhivele Statului. Judeţul Vâlcea, Bucureşti, 1972, p. 139.

112
A activat ca avocat din 1914, la început ca stagiar,
apoi definitiv in cadrul Baroului Dolj, pentru ca din 1933
să-i fie admis transferul la Baroul Vâlcea, desfăşurând in
aceasta calitate o prestigioasă activitate.
În anul 1928 se căsătoreşte cu Maria G.I.
Olănescu, descendentă a înstăritei şi influenţei familii
Olănescu.
Prin această căsătorie a devenit unul dintre cei
mai înstăriţi proprietari din judeţ. Împreună cu soţia sa
deţinea moşiile Inăteşti – Vâlcea, Lineşti – Olt,
Dobrogostea – Argeş, Dobriţa, ferma Tunari –Ilfov. Prin
urmare o mare parte din documente se referă la
activitatea de administrare a acestor moşii: regulamentul
de exploatare al pădurii Inăteşti (1945), planuri de moşii,
învoieli agricole, acte de cheltuieli, registre cu lucrătorii
şi recoltele de la moşiile Lineşti şi Dobrogostea, procese
verbale de inspecţie pentru impunerea fiscală a
proprietăţilor deţinute, hotărnicii ale unor moşii, diploma
acordată lui Petre Măinescu pentru produsele agricole
prezentate cu ocazia organizării “Săptămânii fructelor
14-21 septembrie 1934 “, documente legate de
exproprierea moşiilor (memorii, copii de pe deciziile
Comisiei Judeţene de Îndrumare şi Definitivarea
Reformei Agrare).
Fondul conţine multe dosare de cauză ca urmare
a funcţiei de avocat al C.F.R. pe care Petre A. Măinescu a
îndeplinit-o.
Atrage atenţia dosarul referitor la procesul Mariei
Despot, în calitate de creditoare a debitorului Emil G.
Pleşoianu şi Elena Văcărescu pentru declararea
nelegalitaţii actului de partaj intervenit între pârâţi pentru
împărţirea averii succesorale rămase de pe urma
defunctului Gh. Pleşoianu.

113
Alte procese demne de remarcat, ilustrate prin
documente sunt cel dintre Epitropia Bisericii Sf. Treime
din Craiova cu Anica Iancovici pentru revendicarea unei
suprafeţe de teren şi procesul dintre Constantin
Golfineanu şi Epitropia Bisericii Maica Domnului din
Craiova privind recunoaşterea calităţii de ctitor.
Un grup de documente se referă la activitatea
depusă de Petre Măinescu în cadrul Uniunii şi Baroului
Avocaţilor. Se poate remarca astfel implicarea puternica
a avocatului Măinescu în organizarea şi perfecţionarea
activităţii corpului avocaţilor.
Dintre aceste documente evidenţiem conferinţa
“Criza din baroul român. Cauzele şi rezolvarea ei prin
asociaţiunea profesională“ rostită în şedinţa Congresului
General al Avocaţilor din 7 septembrie 1934 la Oradea
Mare. Sunt trecute în revista cauzele crizei în care se afla
breasla avocaţilor la acea vreme “numărul enorm de
avocaţi, precara şi îngrijorătoarea stare generală
economică, excesul de formalism, reaua organizare a
justiţiei, excesul de fiscalitate“ 1 .
După această analiză extrem de severă a situaţiei
în care se afla profesiunea de avocat, Petre Măinescu
propune şi câteva soluţii pentru rezolvarea acestei crize.
Se impunea astfel, o selecţie severă, prin examene
riguroase faţă de stagiari pentru că “se constata cu vădită
durere, descreşterea totală a ştiinţei juridice la noile
elemente“ 2 , reorganizarea învăţământului juridic
superior, care să separe pregătirea pentru magistratură şi
barou de cea pentru funcţiile administrative, asigurând
astfel o mai bună pregătire viitorilor avocaţi.
Înlăturarea excesului de formalism prin legiferări
care să transforme justiţia într-una rapidă, neîngreunată

1
D.J.AN. Vâlcea, fond familial Măinescu,d. 106/1934, f. 2.
2
Ibidem, f. 4.

114
de formalism, încurajarea materială a tinerilor avocaţi
“prin această măsură s-ar crea un corp de apărători în
mijlocul sătenilor, desfiinţându-se astfel jelbarii şi
samsarii judiciari de la sate […] o adevărată plaga pentru
împricinaţii de la ţară“ 1 .
Pentru a atenua precara situaţie economică a
Baroului, propune “înfiinţarea pe lângă fiecare Barou a
unei case de pensii si ajutor, care să ajute pe începătorii-
stagiari în profesiune, ca şi pe bătrânii colegi şi familiile
lor în suferinţa“ 2 .
Interesante ne mai par manuscrisele, dintre care
menţionăm fragmentul din lucrarea “Legea de
expropriere pentru causă de utilitate publică“ autori Petre
Măinescu si Dem. Stoenescu, pentru care autorii au
primit din partea Academiei Romane, premiul Adamachi.
Din perioada 1933-1942 se păstrează documente
ale Societăţii de vânătoare “Aquila“ din Râmnicu Vâlcea,
unde Petre Măinescu era preşedinte, afiliată la Uniunea
Generală a Vânătorilor din România. Se remarcă astfel
procesele verbale, corespondenţa cu Inspectoratul de
Vânătoare al judeţului Vâlcea, bilanţuri contabile,
contracte, bugete, permise de port- armă.
După cum remarcam la început, Petre Măinescu
se înrudea după bunicul său cu Constantin Argetoianu.
Devine astfel preşedintele Partidului Uniunea Agrară din
judeţul Vâlcea. Fondul conţine documente din perioada
1932-1938 aparţinând acestui partid: corespondenţa cu
organizaţia centrală, cereri de primire în partid, liste cu
membrii, precum şi repartizarea organizaţiilor în judeţ,
invitaţii la congresele şi şedinţele partidului, rapoarte ale
alegerilor, depunerea listelor, declaraţii de acceptare din
partea celor propuşi pentru a candida pe listele partidului

1
Ibidem, f. 5.
2
Ibidem.

115
la alegerile pentru Camera Deputaţilor din 1933, afişe
electorale, procese verbale ale şedinţelor Congresului
Partidului Uniunea Agrară Vâlcea, unde printre alte
lucruri se decide susţinerea editării in continuare a
organului oficios al partidului “Pământul nostru“.
În anul 1938 partidul îşi încetează activitatea.
Printre documente se regăseşte o scrisoare din partea
conducerii partidului prin care îşi justifica hotărârea:
“Cum prevederile Constituţiei din 1923 nu făceau cu
putinţă întronarea unui asemenea regim, congresul
partidului nostru din 1935 a aprobat cu unanimitate
propunerea d-lui Constantin Argetoianu de a se înscrie în
programul partidului revizuirea Constituţiei fără formele
prevăzute în vechea Constituţie. O Constituţie nouă,
controlată de suveran şi supusă aprobării populare printr-
un plebiscit. Am fost învrednicit de soartă să vedem
dorinţele noastre a căror realizare abia o puteam întrezării
înfăptuite prin voia M.S. Regelui Carol al II-lea. Rostul
nostru politic a încetat“.
Un capitol aparte îl constituie corespondenţa
purtată de familie cu diverse personalităţi şi instituţii. În
acest context se remarcă intensa corespondenţă purtată cu
înalte feţe bisericeşti şi cu Comisia Monumentelor
Istorice în legătură pe de o parte, cu situaţia mizeră în
care se afla Biserica Sf. Nicolae Brânduşa din Craiova,
ctitorie a boierilor Măineşti, iar pe de alta parte cu
situaţia juridică a Bisericii Inăteşti, situată pe moşia
Inăteşti.
Într-o scrisoare adresată Comisiei Monumentelor
Istorice, la 11 mai 1939, ca urmare a cererii de
expropriere a bisericuţei, se făcea un istoric al acesteia, se
prezentau eforturile făcute de familie în vederea păstrării
şi restaurării ei. În finalul scrisorii se arăta “Paraclisul
este întreţinut de noi, purcedând anual la văruirea lui.

116
[…] Un paznic permanent curăţă interiorul şi
întovărăşeşte pe vizitatori, care pot intra oricând. Acum
câţiva ani chiar domnul Nicolae Iorga a cinstit paraclisul
cu cercetările d-sale însoţit de membrii unui congres de
bizantinologie“ 1 .
In urma acestor demersuri Comisia
Monumentelor Istorice trimite printr-o adresă semnată de
Nicolae Iorga următorul răspuns: ”s-a aprobat de această
Comisiune restaurarea bisericuţei Inăteşti de către
familie, cu condiţia de a nu se schimba nimic” 2 . Se
revine şi asupra exproprierii cerute de autorităţile locale.
Evenimentele petrecute după 23 august 1944 au
marcat definitiv viaţa şi cariera lui Petre A. Măinescu. A
fost internat în Lagărul de la Caracal (1945) după cum
rezultă din două scrisori extrem de interesante păstrate
printre documentele familiei: una adresată soţiei (20 iulie
1945) în care prezintă situaţia precară în care se afla, din
punct de vedere al sănătăţii şi alta adresată Decanului
Baroului de Avocaţi Vâlcea prin care anunţă arestarea sa
de către Siguranţă şi imposibilitatea înţelegerii situaţiei în
care se afla: “Mărturisesc că faţă de Constituţia şi legile
ţării sub care ne aflăm nu găsesc nici un text legal care să
îndreptăţească această arestare ilegală şi prelungită
deţinere abuzivă, ca unul care timp de trei decenii am
apărat la bara justiţiei omeneşti libertăţile cetăţeneşti şi
am fost necontenit respectuos cu legile ţării, nefăcând
parte din nici o formaţiune politică legionară, nazistă,
fascistă nu pot pricepe această procedare”.
Fondul conţine şi actele lui Petrache Măinescu,
bunicul lui Petre Măinescu, căsătorit cu Sofia
Argetoianu, dintre care amintim mandatul de deputat

1
Ibidem, d. 86/1939, f. 12.
2
Ibidem.

117
obţinut în urma alegerii sale de către Colegiul II Dolj in
anul 1863.
În fondul familial Măinescu se găsesc şi acte
aparţinând familiei Olănescu, începând cu anul 1819. Se
regăsesc informaţii importante referitoare la Ion P.
Olănescu şi la cariera sa începând din anul 1850, de la
conţopist la Tribunalul Vâlcea până la prefect de Argeş în
1870 şi deputat al judeţului Vâlcea, precum şi la tatăl
său, serdarul Petrache Olănescu (1800-1844), de la care a
rămas diploma de boierie dată de Dimitrie Alexandru
Ghica la 6 septembrie 1842.
Fondul mai conţine şi documentele lui Petre P.
Olănescu, mare proprietar, procuror la Curtea de Apel
din Craiova şi ale lui Gheorghe Olănescu (socrul lui Petre
Măinescu), proprietar, senator şi deputat, mort in 1914.
Printre documentele aparţinând ultimului se remarcă
decretele regale din 1897, 1902, 1909 prin care acesta era
decorat de regele Carol I cu Ordinele “Coroana
României“ şi “Steaua României“. De asemenea se mai
regăsesc documente aparţinând familiei Budurăscu
înrudită, prin alianţa, cu familia Măinescu (sora Mariei
Măinescu, Alecsandrina, era căsătorită cu Nicolae
Budurăscu): copii de pe acte de stare civilă, contracte de
vânzare-cumpărare, acte de donaţie şi corespondenţa.
Prin urmare se poate afirma că fondul familial
Măinescu conţine informaţii variate, studiul lor aducând
o lumină nouă asupra cercetării istoriei locale.
Numărul unităţilor arhivistice : 134 u.a.
Anii extremi : 1819-1950

118
George Simonis despre viaţa muzicală şi
artistică din trecutul Craiovei

Constantin Deca

Cercetând trecutul muzical al Craiovei, George


Simonis constata că la început a predominat muzica
bisericească practicată pe lângă bisericile din oraş prin
grupări de copii, viitori dascăli constituind şcoli
elementare de muzică bisericească şi apoi de muzică
vocală şi instrumentală. În anul 1838 se găseau în
Craiova şase şcoli cu 201 elevi, conduse de cântăreţi de
biserică şi anume: Scrucesu Dumitru, Gheorghe Ion,
Florea Nicolae, Ştefănescu Dumitru, Petrescu Dumitru şi
Constantin Dumitru. În afară de aceste şcoli de muzică
bisericească mai existau alte grupări particulare conduse
de Gheorghe Constantin, Ion Nicolau şi încă două în
casele Poroianu ale căror conducători rămân necunoscuţi,
care erau îndrumate în afara cântărilor bisericeşti, în
special către muzica vocală pe notaţia liniară “
actuală” a muzicii. Însuşi Titu Maiorescu ne vorbeşte de
aceste şcoli, unde fiicele şi fii de oameni mai înstăriţi
învăţau să cânte vocal sau instrumental.
Odată cu înfiinţarea multor şcoli de stat şi
particulare se ivesc şi profesorii de muzică vocală şi
instrumentală, dând avânt muzicii cu încercări de
înjghebări corale, mai întâi la Biserica Madona Dudu a
profesorului de muzică N. Petrescu, adus din Bucureşti,
apoi cu alţii de la alte biserici.
Din câteva documente muzicale existente reiese
că o activitate muzicală mai intensă a avut loc pe scena

119
unui prim teatru între anii 1848-1850 cu reprezentări
reduse de operă, operă comică sau vodeviluri date de o
trupă străină al cărei şef de orchestră a fost un
compozitor, George Wagner, şi cu producţiuni muzicale
străine.
Printre primele opere reprezentate pe scena
acestui teatru (din lemn, cu scenă , care a fost mistuit
într-un incendiu) au fost operele: ”Norma” de Bellini,
“Linda di Chamonix” de Donnizetti şi “Roberto Diavolo”
de Meyerbeer, etc. Cercetând în 1936 răvăşita bibliotecă
a Teatrului Naţional, George Simonis constata că trecutul
muzical al Craiovei a fost foarte bogat şi numărul de
opere, opere comice şi vodeviluri jucate pe scena
Teatrului craiovean a fost foarte mare; din acestea multe
s-au pierdut, au fost sustrase, iar o parte au fost distruse
în incendiul Teatrului Naţional. Din cele care ne-au
rămas şi care oglindesc acest trecut muzical bogat, G.
Simonis menţionează câteva zeci.
Aceste opere străine au inspirat şi influenţat
creaţia originală românească, sau a unor compozitori şi
şefi de orchestră străini, stabiliţi în Craiova la mijlocul
secolului al XIX-lea şi pe care îi putem considera într-un
fel naturalizaţi. Dintre aceştia menţionăm câţiva ce se
remarcă prin manuscrisele operelor create şi păstrate de
la ei, reprezentative pentru trecutul muzical al Craiovei
din această epocă.
Din manuscrisele lui Johann Wachmann (1807-
1860) regăsite de George Simonis reiese că, în calitatea
de şef de orchestră al Teatrului Naţional din Craiova,
acest compozitor a fost printre cei dintâi de la noi care a
folosit în lucrările sale de vodeviluri, melodii din
folclorul românesc. Sub bagheta sa au fost executate
următoarele lucrări ce s-au păstrat, în care găsim şi
muzica noastră populară: “Judita şi Olofern – operetă;

120
“Lampa minunată”, vodevil; “Fata oerului”, operă
feerică; “Steaua Nordului” şi “ Mila lui D-zeu”.
Un alt compozitor, şef de orchestră, Karl Theodor
Wagner, născut în 1801, a activat foarte intens în
serviciul Teatrului Naţional din Craiova între anii 1859 şi
1868 şi ca profesor de muzică instrumentală la Şcoala
Secundară de fete de gr. II, lăsându-ne opere de teatru din
cele mai interesante, de mare valoare pentru epoca în care
au fost create. Acestea sunt: “Papelka” (Cenuşereasa) –
operă românească jucată în 1861; “Waise und Morder”
(1860) - melodramă; “Cavalerul Sân Gheorghe”(1860);
“Şunţu”- vodevil; “Amorul Dracului” (1863) – operă
feerică, dedicată d-rei Elena Teodorini; “Bohemiana”
(1867) - operetă; “Gamenul di Paris”; ”Doi procopsiţi”;
“Gigerln şi Banul Dracului”. Karl Theodor Wagner
trebuie preţuit, remarcat prin faptul că a introdus în
lucrările sale folclor românesc.
Un alt compozitor de mare merit a fost Alexandru
Flechtemacher (1822-1898) care activează câtva timp în
acelaşi Teatru, înzestrându-l cu lucrări pe gustul
publicului de atunci, dirijându-şi lucrările în calitate de
şef de orchestră. Aceste lucrări au fost: “Baba Hârca” –
operetă; “Căpitanul Ghileri” – vodevil; “Don Cezar de
Bazan”; “Coana Chiriţa” –vodevil; ”Piatra din Casă”-
vodevil. Pe scena Teatrului Naţional din Craiova s-au
jucat în secolul trecut foarte multe lucrări din care cea
mai mare parte vodeviluri: “Demonul Rebelilor”; “Două
orfeline”; “Lipitorile satelor”; ”Moara roşie”;
”Heidelbergul” şi “Vlăduţu Mamii” de Eduard Candela
(1841-1884); “Barbu Lăutaru”; “Chiriţă la Plevna”;
“Roza magică”; “O nuntă în revoluţie”;” Fata
Deputatului”; ”Nebuna”; “Un cui în broască”; “Ţiganca”
de Balfe; “Fata moşului”; ”Învierea Babei Hârca”;
“Înşiră-te mărgărite”; ”Oarba la Paris”; “Dama cu

121
camelii”; ”Fântâna Blanduziei”; ”Robert –şeful
bandiţilor”; ”Pălăria de paie”; ”Giralda”; “Juneţea
Muşchetarilor”; ”Slujbaşii”; ”Corsarii”; ”Nu-i fum fără
foc”; ”Olteanca”, de Bengescu şi Otremba; ”O farsă de
spirit” de S. Paulmann; “Pepelea şi Sânziana”- operă
feerică , de George Ştefănescu; “Eroul rătăcitor”, aranjată
de Pudiler; “Bufniţa şi Porumbiţa” de G. Gănescu;
“Studentul cerşetor”, “Radu Calomfirescu” – operă de R.
Bergmann cu adevăratul său nume Munteanu. Acest
Munteanu, fiind în anturajul lui Avram Iancu şi probabil
implicat în desfăşurarea revoluţiei a fost urmărit de
autorităţi, punându-se – se zice - preţ pe capul său. Fuge
la Berlin unde îşi schimbă numele în acela de Bergmann
şi revine după revoluţie în ţară sub acest nume, scriind şi
lucrări muzicale, cum a fost cea mai sus menţionată.
Un alt compozitor de seamă şi pianist a fost G.
Simonis, (1820-1905) tatăl autorului, promotorul unui
curent muzical, activând în Craiova, mai întâi ca şef de
orchestră şi apoi în corpul didactic. El este printre
fondatorii Şcolii Pedagogice de Băieţi, fosta Şcoală
Normală. Profesează rând pe rând, predând muzica la
diferite şcoli din oraş: Şcoala fiilor de militari, Şcoala
centrală de fete, Şcolile nr.1 şi 2 de fete şi băieţi, precum
şi la şcolile particulare “Dima Popovici”, “Olteanu”,
“Hagi Preda” şi altele.
Într-un timp de diletantism muzical, când această
artă era practicată mai mult de amatori, G. Simonis a fost
un profesionist în adevăratul sens al cuvântului,
cunoscător adânc al tainelor muzicale; ca profesor, a
strâns în jurul său şi a îndrumat într-o ambianţă prielnică
pe elevii săi spre a-şi manifesta înclinarea către muzica
cu ştiinţa şi tehnica ei. El a fost inspiratorul multor
manifestări muzicale din acea epocă şi lui i se datorează
formarea elementelor de talent de renume mondial care

122
mai târziu s-au distins în ţară şi în străinătate şi anume:
Maria şi fiica sa, Elena Teodorini, precum şi cunoscutul
tenor Grigorie Gabrilescu.
Tot G. Simonis, până în 1848, stabilit în Bucureşti
a făcut acolo educaţia pianistică a societăţii în unicul
institut “Manolot” având printre eleve şi pe soţia
domnului Gh. Bibescu. Cronicarii străini ai epocii care au
scris despre el l-au numit “le fameux”, menţionat astfel şi
în Larousse – dicţionarul enciclopedic din 1870.
Şefului de orchestră al Teatrului Naţional, Eduard
Neudorfler, care a succedat lui Karl Theodor Wagner i se
atribuie următoarele lucrări: ”Păstoriţa de la Ivry”,
“Cavalerul cu ochelari”, “Paisprezece nunţi într-o zi” şi
“Socru fără voie”. Un alt şef de orchestră al Teatrului a
fost violonistul Pudiler care a scris şi lucrări pentru teatru
ce nu se mai păstrează. El a fost profesor de muzică
vocală în acelaşi timp şi la aceeaşi şcoală ca şi Karl
Theodor Wagner de la 1864 şi până la 1874.
Printre cei care au contribuit prin talentul lor la
opera înălţătoare a ideii muzicale au mai fost între alţii
Iancu Zaman, născut la Caracal, în 1841. El studiază
vioara la Budapesta cu Elinger. Dotat cu calităţi frumoase
pentru muzică, îşi ia bacalaureatul la Bucureşti, se înscrie
la Drept şi urmează în acelaşi timp cursul de vioară al
renumitului profesor Louis Wiest. Ia parte ca solist la
diferite manifestări artistice. Este apreciat de ministrul
Bolintineanu şi cu toate stăruinţele acestuia pe lângă tatăl
său pentru a fi trimis în Italia, Zaman se reîntoarce la
Budapesta, atras de completarea studiilor clasice, iar în
1870 se stabileşte definitiv în Craiova.
Aici, împreună cu alţi amatori de muzică ca:
Alexandru Glogoveanu, pianist, Racoviţă, pianist,
Haralambie, violonist, Simonis Gh. şi Rathi, pianişti şi
profesori şi alţii, întreţin cultul pentru artă şi execută

123
lucrările clasice ale marilor compozitori ca: Mozart,
Beethoven şi Haendel. De aici a pornit ideea fondării
unei Societăţi “Filarmonice” la Craiova, care în curând a
strâns în jurul ei mai mult de o sută de membri susţinuţi
din punct de vedere material de Dini (Constandin) Mihail
în calitate de preşedinte şi cu un comitet restrâns format
din cei sus numiţi.
Celebrul violonist Sivorio, marele violoncelist
Popper, cunoscutul flautist Terschack şi cântăreţul
George Cavadia s-au produs sub auspiciile Filarmonicii
din Craiova.
Din lipsuri financiare, după câtva timp, Societatea
Filarmonică începe să decadă până la desfiinţarea sa,
când Zaman, sufletul acestei societăţi, se retrage, pleacă
din Craiova pentru mai mulţi ani ca să revină în 1882 la
Teatrul Naţional craiovean unde se produc Arestia Pleşa
şi G. Gandy.
Zaman a scris muzică de salon şi muzică
românească, în parte aranjată de G. Simonis şi
Komponsky şi apoi editată. Moare în 1920.
Fiul acestuia, născut la Craiova în 1874, a avut o
carieră muzicală şi a avut un aport demn de reţinut. De
mic copil începe să studieze pianul, acompaniind în
diferite ocazii pe tatăl său şi pe violonistul de renume
Kneisel în turneele sale. În 1893 se înscrie la Drept şi
urmează clasa de pian a d-nei Saegin ca apoi să se
înscrie în Baroul din Craiova ca avocat. După trei ani
pleacă în Italia unde, unde se pregăteşte cu profesorul
Saladino, urmează armonia şi contrapunctul la
Conservatorul din Milano.
Ca şef de orchestră conduce în diferite oraşe ale
Italiei, formând chiar o trupă cu care vine la Craiova,
dând multe reprezentaţii în stagiunea 1909 –1910.

124
Marele său merit a fost acela de a pregăti
elementele româneşti pentru ceea ce va fi mai târziu
Opera de la Bucureşti, dublând rolurile primilor artişti
italieni cu membri din societăţile corale existente atunci
la Craiova: “Armonia”, “Hora”.
Un alt merit al său a fost acela de a alcătui o
orchestră de operă cu instrumentişti români. În 1912
dirijează din nou în Italia. Apoi conduce primele
reprezentaţii în provincie ale Operei Române din
Bucureşti. Zaman fiul îşi încheie cariera după ce
insuflase Teatrului Naţional din Craiova un nou avânt.
Activitatea societăţilor corale din Craiova prin
concurenţa lor face să se menţină entuziasmul viu pentru
muzica corală; sunt organizate concerte corale de muzică
românească nu numai în Craiova ci şi peste hotarele ţării,
facilitând un schimb de vizite cu societăţi corale străine.
Pentru o astfel de activitate a fost nevoie de perseverenţă
şi pasiune, trăsături cu care erau înzestraţi preşedinţii
acestor societăţi corale: Grigore Gabrielescu, dr.
Puţureanu, doctorul Schina şi avocatul Mircea
Constantinescu.
Grigore Gabrielescu, tenor de talie internaţională,
profesor la Conservatorul de Muzică şi director al
Teatrului Naţional din Craiova a fost o celebritate
muzicală, posedând o voce extraordinară cu care a cucerit
străinătatea. Timp de patru ani parcurge lumea în lung şi
în lat, cântând ca tenor în cele mai de seamă opere
italiene, ducând cu sine fala neamului nostru. În toate
statele europene unde se produce, ca şi peste ocean, în
S.U.A., primeşte entuziasmul şi ovaţiile publicului care-l
admiră, iar din partea suveranilor aprecieri deosebite
însoţite de daruri de mare valoare. Întors în ţară, la Iaşi,
găseşte o atmosferă neprielnică vederilor sale şi se
stabileşte la Craiova, oraşul său natal şi al copilăriei sale

125
unde devine un factor activ de creaţie şi stimulare pentru
muzica din acest oraş. El organizează Şcoala de muzică
“Elefterie şi Maria Cornetti” care devine apoi
Conservatorul municipal de muzică. Din iniţiativa şi sub
conducerea lui Grigore Gabrielescu viaţa artistică
muzicală a Craiovei se animă. Teatrul Naţional se
redeşteaptă, redând lucrările compozitorilor din trecut
sub direcţia muzicală a lui George Simonis fiul, tânăr
aspirant pe atunci, şef de orchestră şi muzician.
Un alt om de o conştiinţă artistică rară, ducând
faima cântecelor româneşti în ţările apusului timp de mai
mulţi ani a fost violonistul şef de orchestră de salon,
George Drăgoi.
Printr-un simţ artistic şi estetic rar chiar la buni
violonişti, George Drăgoi a putut cuceri pe meleaguri
străine, aprecieri meritate şi sincere, din amintirea cărora
şi-a trăit în acest oraş o existenţă retrasă de pensionar al
statului.
G. Simonis referindu-se cu patetism la trecutul
muzical al Craiovei făcea constatarea că după această
perioadă înfloritoare, de până la 1910, mersul muzicii la
Craiova intră într-o etapă de declin, se pot constata
schimbări de natură a slăbi gustul muzical al publicului;
deşi câteva elemente se vor mai manifesta încă, mediul
de afirmare nu va mai fi acelaşi, din trecut.
După războiul mondial din 1914-1918, preocupări
de o altă natură înlocuiesc bunele intenţii de altă dată,
transformă societatea, schimbă gustul publicului, iar
muzica trece în cadrul speculaţiilor materiale de toate
zilele.
Şcoala “Cornetti”, înfiinţată în condiţii favorabile
muzicii, se îndepărtează de menirea ei "politica
intervenind acolo cu mijloacele dizolvante ale unei epoci
în decadenţă”- aprecia G. Simonis.

126
Câteva încercări de asociaţii corale dau greş şi nu
se pot afirma. Găsind teren favorabil, muzicanţii
improvizaţi se strecoară în dauna artei în posturi de
conducere şi de mare răspundere, dăunând astfel
progresului muzicii. “Această epocă de regres, de
dizolvare a tot ce fusese înălţător în trecut, a ţinut”, după
părerea sa, “ani de-a rândul până în pragul celui de-al
doilea război mondial, încheind astfel acest răstimp
nefast pentru mişcarea artistică muzicală a Craiovei”.

Bibliografie, Izvoare
D.J.A.N. DOLJ, fond personal George Simonis; Pach.
IV/13,14;V/21-24 (manuscrise); Pach. V/21 (file 1-297); Pach.
V/22/1932, 5 file; Pach. V/23/1937, 16 file; Pach. V/24/1837-1910,
32 file; Pach. IV/13, 16 file; Pach. IV/14, 17 file.

Societatea „Prietenii Ştiinţei” - Filiala


Dăbuleni
Constanţa Deaconu

Societatea „Prietenii Ştiinţei” din Craiova


înfiinţată în anul 1915 cu scopul de a întruni „toate
persoanele care doresc răspândirea cunoştinţelor teoretice
şi practice ale tuturor ştiinţelor” 1 a luat iniţiativa apariţiei
mai multor filiale ale sale în localităţile judeţului Dolj.
Din cele înfiinţate singura care a rezistat un timp mai
îndelungat a fost filiala Dăbuleni. Bazele ei s-au pus la
11 decembrie 1926 după obţinerea acceptului societăţii
din Craiova. Membrii fondatori au fost: preoţii Th.
Popescu şi P. Păsculescu, dr. I Gabor, şi învăţătorii Marin
Niculescu, Nicolae Alexandrescu, Oprea Niţu, Marin

1
Arhivele Olteniei, an.I, nr. 2-3, iunie 1922, f. 19l.

127
Neacşu, Mihai I. Mateescu, Gheorghe Ciobanu, Dumitru
Cristea, Oprea Ciobanu 1 . Misiunea Filialei era, aşa cum
aceştia au declarat încă de la constituire “de a lupta fără
preget şi cu perseverenţă, ori care ar fi greutăţile (…),
numai ca tânăra noastră societate să trăiască, să crească şi
să prospere” 2 . Pentru a putea face faţă cheltuielilor
membrii fondatori au subscris din salariul lor cu sume
cuprinse între 1000 şi 2500 lei. Preşedinte al Consiliului
de administraţie fost ales dr. Iosif Gabor, medicul
circumscripţiei Dăbuleni, vicepreşedinte Marin
Niculescu, director Şcoala Gen. nr. 2, secretar general
preotul Pascu Păsculescu, casier Nicolae I. Alexandrescu,
director Şcoala Gen. Primară. nr. 1, membrii: învăţătorii
Oprea Niţu, Mihail I. Mateescu, Gh. Ciobanu, Oprea
Ciobanu, primarul Stan Dârmon şi Ion D. Iliuţă, cenzori
preotul Teodor Popescu, perceptorul Dumitru Priboi,
învăţătorul Dumitru Cristea, iar supleanţi: Marin
Dumitrescu şi Gh. I. Vasiliche 3 . Filiala a avut până în
anul 1928 activitate rodnică. A organizat periodic
şezători în cadrul cărora s-au ţinut conferinţe prin care s-
au dat sătenilor sfaturi şi noţiuni din multiple domenii:
religie, igienă, medicină, civică, agricultură, istorie,
geografie. Prin explicarea legilor ţării, prezentarea
drepturilor şi datoriilor cetăţeanului, prin respectul pe
care aceştia trebuie să-l aibă faţă de legi şi autorităţi s-au
făcut adevărate lecţii de educaţie cetăţenească.
Conferinţele ţinute de intelectualii şi specialiştii comunei
au avut subiecte diverse prin care s-a explicat “Ce este o
societate culturală şi care sunt mijloacele de
culturalizare?”, “Foloasele învăţăturii de carte”, “ Despre

1
Direcţia Jud. Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond Societăţi culturale,
d. l/1926-l943, f. 2.
2
Ibidem, f. 2.
3
Ibidem, f. 3.

128
paludism”, “Iubirea de patrie”, “Datoriile cetăţeanului
către suflet şi trup” , “Rolul femeii române în istoria
naţională”, “Grijile de după război”, “Despre ştiinţă”,
“Din trecutul nostru istoric”, “Viaţa şi faptele regelui
Ferdinand”, “Despre Unire”, “Vieţile Sfinţilor”,
“Creştinul de ieri şi de azi”, etc. Nu au lipsit de la
şezători invitaţii străini care au participat activ la
desfăşurarea acţiunilor. Printre aceştia s-au remarcat
preotul Ilarion Popescu din Grojdibod, preotul Nicodim
Ghingescu din Stefan cel Mare, preotul Radu Voinea din
Gura Padinii, revizorul şcolar N. Alexandrescu,
profesorul timişorean D. Stănculescu, deputatul Grigorie
Constantinescu, primarul oraşului Corabia, Dănescu,
precum şi delegaţi ai Societăţii “Prietenii Ştiinţei” din
Craiova: G. Mil Demetrescu, prof. Brădăţeanu, prof.
Dimancea, prof. C. D. Fortunescu. Activitatea intensă
desfăşurată a fost observată de mulţi dintre invitaţi.
Printre ei s-a numărat şi revizorul Grigorescu, participant
la şezătoarea din 11 martie 1928, ocazie cu care a
mărturisit că: “Mişcarea culturală din comună a stârnit
oarecare emulaţie în satele vecine care par că invidiază
acest fapt” 1 . Programele artistice ale şezătorilor au fost
susţinute în permanenţă de elevii şcolilor primare din
Dăbuleni sub atenta supraveghere a învăţătorilor.
Un rol de seamă în culturalizarea maselor l-a avut
cinematograful. Dorinţa membrilor Filialei de a avea un
aparat propriu s-a materializat la sfârşitul anului 1928
când Casa Şcoalelor a donat jumătate din costul lui, iar
cealaltă jumătate a fost suportată de ing. Stefan
Mihăescu. Prima reprezentanţă cinematografică a fost
dată cu filmul “Amintiri din războiul italo-austriac” 2 .
Publicaţiile bibliotecii au oferit cititorilor informaţii din

1
Ibidem, f. 12.
2
Ibidem, f. 14.

129
domenii diverse. Pe parcursul anilor situaţia financiară a
societăţii s-a îmbunătăţit prin donaţii, subvenţii şi
cotizaţiile plătite de cei 296 de membri.
Anii crizei economice a lovit puternic activitatea
filialei “Prietenii Ştiinţei” Dăbuleni, dar ea a rezistat fără
a se desfiinţa. Numărul şezătorilor s-au redus, iar
cinematograful condus de învăţătorii Gh. Ciobanu şi
Oprea Niţu a prezentat periodic filme atât la Dăbuleni cât
şi în comunele Ianca şi Grojdibod. În această perioadă
dorinţa de instruire a sătenilor s-a manifestat prin
frecventarea bibliotecii de către un număr destul de mare
de cititori - 390 în 1929, 289 în 1930, 215 în 1931, 324
în 1932 şi 345 în 1933 1 - cât şi prin audierea emisiunilor
de la radioul societăţii.
Începând cu anul 1934 activitatea Filialei a
cunoscut o nouă etapă de dezvoltare. În şedinţa
Consiliului de Administraţie din 25 ianuarie preşedintele
I. Gabor a subliniat faptul că efectele crizei materiale au
determinat şi o criză morală, rolul societăţii fiind acela de
a recupera tot ce s-a pierdut. Cu această ocazie el a
propus reînnoirea Consiliului de Administraţie şi crearea
a trei secţiuni: cinematografică, publicistică şi serbări şi
şezători 2 . Scopul secţiei publicistice era de a edita o
revistă a filialei, lucru care nu s-a realizat din lipsă de
fonduri 3 . Preşedintele a adresat membrilor chemarea de a
porni la lucru şi a propus desfăşurarea şezătorilor
duminicale “în care prin conferinţe să luminăm
publicului chestiunile ce se agită şi să dăm sfaturile şi
îndemnurile trebuitoare pentru luminarea minţii şi
întărirea credinţei şi chivernisirii unui trai mai bun” 4 .

1
Ibidem, f. 60.
2
Ibidem, f. 23.
3
Ibidem, f. 65.
4
Ibidem, f. 24.

130
Şezătorile ordinare – cu program planificat dinainte – şi
extraordinare – care au inclus conferinţe şi prezentarea
ştirilor săptămânale interne şi externe – au avut subiecte
tot mai interesante şi au atras un număr din ce în ce mai
mare de săteni care de multe ori se înghesuiau în sălile
neîncăpătoare. La serbarea pomului de Crăciun din 25
decembrie 1934 de la Şcoala nr. 1 mulţi săteni au ascultat
programul la ferestre, 1 iar şezătoarea din 10 februarie
1935, desfăşurată la Şcoala nr. 2, s-a ţinut în două săli din
cauza numărului mare de participanţi, conferenţiarii
rânduindu-se în acestea 2 . Şezătorile nu au fost lipsite de
invitaţi de seamă: la 18 martie 1934 în sala arhiplină şi-
au făcut apariţia deputaţii Eugen Titeanu şi dr.
Macovescu, prefectul judeţului Romanaţi Ionel Veleanu,
primarul oraşului Corabia C. Rădulescu, ajutorul acestuia
M. Zăvăleanu, M. Nicolaescu, membru în delegaţia
judeţeană, avocatul Alboteanu şi alţii. Cu această ocazie
deputatul Eugen Titeanu “vădit impresionat de activitatea
ce o desfăşoară societatea… promite tot sprijinul…
pentru lărgirea activităţii ei, care trebuie să crească şi să
înflorească pentru binele tuturor” 3 . In expunerea “Rostul
societăţii noastre” învăţătorul Marin Neacşu a explicat
care este rolul conferinţelor în cadrul şezătorilor: în
primul rând dau lămuriri şi sfaturi, în al doilea rând
completează lipsa ştiinţei de carte (pentru că în secolul
luminii în care se trăieşte populaţia comunei ştie foarte
puţin), iar în al treilea rând fac educaţie civică a
tineretului care s-a dovedit că “şi-a pierdut minţile” 4 . La
una din şezători învăţătorul M. Mateescu a subliniat că
toată munca filialei “Prietenii Ştiinţei” urma să fie pusă

1
Ibidem, f. 57.
2
Ibidem, f. 72.
3
Ibidem, f. 4o.
4
Ibidem, f. 50.

131
în slujba celor mulţi şi neştiutori şi îi îndeamnă pe săteni
să vină regulat la şezători, să citească din biblioteca
filialei cărţi folositoare, dar mai ales să pună în practică
cele auzite sau citite 1 .
O manifestare deosebită organizată de Filiala
Dăbuleni a Societăţii “Prietenii Ştiinţei” în cursul anului
1934 a fost marea serbare şcolară din 29 august dedicată
inaugurării unui nou local de şcoală. Cu un program
deosebit organizat cu minuţiozitate, cu participarea
cadrelor didactice, a elevilor şi a sătenilor serbarea şi-a
atins scopul pentru care a fost organizată. Invitat de
seamă a fost ministrul şcoalelor C. Angelescu însoţit de
parlamentarii judeţului Romanaţi: Jean Popescu, Eugen
Titeanu, Dr. Macovescu, S. Băleanu şi Sima Lazăr,
prefectul judeţului I. Veleanu, principele C. Basarab
Brâncoveanu, epitropul Aşezămintelor Brâncoveneşti,
generalul Manolescu, directorul “Caselor Naţionale”,
Teodorescu, inspector şef al regiunii şcolare Craiova, I.
G. Nicolaescu, inspector al învăţământului primar 2 şi
mulţi alţii. In cuvântul lor, atât gazdele cât şi invitaţii şi-
au exprimat bucuria pentru înălţarea acestui lăcaş de
lumină şi învăţătură şi şi-au manifestat dorinţa ca în viitor
să participe la cât mai multe astfel de inaugurări. Din
fondurile proprii Filiala Dăbuleni “Prietenii Ştiinţei” a
contribuit pentru ridicarea localului de şcoală cu suma de
12.000 lei. Seria manifestărilor s-a derulat şi în cursul
anului 1935 cu 16 şezători, în cadrul cărora s-a introdus
calendarul comemorativ, şi 41 de conferinţe 3 din care
sătenii şi-au însuşit sfaturi şi noţiuni din toate domeniile.
In acest an la 10 februarie s-au pus bazele Ligii
antirevizioniste din localitate. Biblioteca a fost

1
Ibidem, f. 56.
2
Ibidem, f. 42-49.
3
Ibidem, f. 111.

132
frecventată de 186 cititori, iar Aretta T. Blaciotti,
membră protectoare, a făcut o remarcabilă donaţie de
carte 1 . În acest an secţia cinematografică s-a desfiinţat,
iar aparatul cinematografic a trecut la pregătirea
premilitară. Cu concursul membrilor corpului didactic de
la şcolile din comună, precum şi a celorlalţi intelectuali
în perioada 1936-1938 s-au organizat 26 şezători şi 55
conferinţe cu subiecte din multiple domenii, însoţite de
programe artistice susţinute de elevii şcolilor primare.
Biblioteca Filialei ajunsă la 1800 volume a fost
frecventată de 360 cititori care au citit 601 cărţi 2 . La
propunerea învăţătorului O. Ciobanu şi a preotului St.
Smărăndescu, s-a înfiinţat cantina şcolară, care a oferit
gratuit la 60 elevi câte o feliuţă de pâine şi 100 gr. miere.
Pentru realizarea sumelor necesare întreţinerii cantinei
membrii corpului didactic şi preoţii au contribuit lunar cu
câte 100 lei 3 . Filiala Dăbuleni a Societăţii “Prietenii
Ştiinţei” din modestele ei fonduri a făcut, în afară de
donaţia pentru Şcoala “Vodă Constantin Brâncoveanu“
din localitate, şi alte acte de binefacere cum sunt: 2000
lei pentru Avionul Romanaţi, 3000 lei premii şcolare în
cărţi, 2000 lei pentru sanatoriul Corpului de jandarmi,
1000 lei Percepţiei Dăbuleni, pentru a-şi procura o lampă
“Aladin”, 3500 lei pentru procurarea unei sobe necesare
Şcolii de fete nr. 1 Dăbuleni, 1340 lei plus venitul
calendarelor de pe anul 1939 pentru baia populară din
comună precum şi pentru tipărirea carnetelor, cărămizi
necesare comitetului pentru construcţia băilor din
comunele Osica de Sus şi Isbiceni, judeţul Romanaţi 4 .

1
Ibidem, f. 111.
2
Ibidem, f. 134.
3
Ibidem, f. 134.
4
Ibidem, f. 134 v.

133
Şedinţa Consiliului de Administraţie din 11
noiembrie 1938 a hotărât afilierea societăţii la Fundaţia
“Principele Carol”, iar la 18 decembrie 1938 consiliul
însuşindu-şi soluţia profesorului C.D. Fortunescu şi a
Comitetului Fundaţiei Regale Regionala Oltenia s-a
transformat în cămin cultural asimilat căminului cultural
din Dăbuleni.
La 24 februarie 1942, în urma cererii dr. Iosif
Gabor, Prefectura Judeţului Romanaţi, a aprobat
reînfiinţarea Filialei Societăţii „Prietenii Ştiinţei” din
Dăbuleni 1 . La conducerea ei preşedinte de onoare este
ales medicul primar I. Gabor, preşedinte activ învăţătorul
Marin Neacşu, vicepreşedinţi dr. C. Zamfirescu şi Marin
Niculescu, secretar general învăţătorul Simion Filipescu,
bibliotecar preotul C. Popescu, iar casier Gh. Ciobanu 2 .
Activitatea societăţii pe parcursul anilor 1942-1943 a
continuat conform tradiţiei cu organizarea periodică a
şezătorilor a căror program a cuprins conferinţe şi serbări
şcolare. Izbucnirea războiului a determinat încetarea
activităţii filialei „Prietenii Ştiinţei” din Dăbuleni.
Bilanţul celor 17 ani demonstrează că ea şi-a îndeplinit
menirea pentru care a fost creată, a contribuit la
răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice în rândul sătenilor
din Dăbuleni şi din comunele învecinate, i-a mobilizat la
acţiunile culturale şi i-a informat la zi cu marile
evenimente interne şi internaţionale.
Menţinerea societăţii culturale de la Dăbuleni s-a
datorat voinţei şi muncii perseverente a intelectualilor
comunei în frunte cu inimosul doctor Iosif Gabor ,care
le-a imprimat spiritul său de bunătate, blândeţe şi răbdare
şi i-a învăţat să nu renunţe la lucrul început indiferent de
greutăţile pe care le au de învins.

1
Ibidem, f. 138.
2
Ibidem, f. 139 v.

134
XXX
Scrisoarea lui Ch. Laugier, preşedintele Societăţii
„Prietenii Ştiinţei din Craiova, adresată dr. I. Gabor
prin care-şi dă acceptul ca societatea culturală de la
Dăbuleni să fie filială a Societăţii „Prietenii Ştiinţei” din
Craiova.
Scumpe coleg şi amice,

Am primit cu deosebită plăcere scrisoarea d-tale


şi cum vezi mă grăbesc să-ţi răspund. Te felicit şi felicit
pe toţi d-nii preoţi şi învăţători ce v-aţi adunat laolaltă,
pentru a vă ocupa de cultura poporului, de luminarea lui.
Fără îndoială că primim să fiţi o filială a
Prietenilor Ştiinţei din Craiova. Nu numai primim dar vă
asigurăm de tot sprijinul nostru. Iată ce putem în câteva
cuvinte face deocamdată pentru d-voastră:
In primul rând fiind o filială a „Prietenii
Ştiinţei”<ipso facto>, beneficiaţi de la început de
calitatea noastră de persoană morală şi juridică, ceea ce e
foarte preţios.
In al doilea rând vă vom pune la dispoziţie cât de
des posibil conferenţiari, vă vom ajuta cu dispozitivele ce
avem pentru proiecţiuni şi alte materiale de propagandă.
Nu vă cerem în schimb nimic, tot ceea ce d-
voastră veţi aduna va fi numai pentru d-voastră, nu vă
cerem decât un lucru: hotărârea şi promisiunea solemnă
din partea d-voastră că veţi persevera în această acţiune
fără ezitări, fără preget.
De altfel o societate valorează ceea ce valorează
şi omul care o conduce şi dacă d-ta eşti unul din
animatorii ei, nu mă îndoiesc că şi cei ce te înconjoară
sunt tot atât de preţioşi şi aceasta e garanţia cea mai bună
că ideea se va realiza, va trăi şi se va impune.

135
Aşadar trăiască “Prietenii Ştiinţei” – filiala
Dăbuleni – trăiască iniţiatorii ei. Şi cu aceasta primeşte
scumpe coleg şi prieteni cordialele mele salutări.
Dr. Laugier

Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond


Societăţi culturale, d. 1/1926-1943, f. 1.
XXX

Şezătorile organizate în anul 1935 de Societatea


„Prietenii Ştiinţei” filiala Dăbuleni

1) 13 ianuarie 1935 (Şc. Nr. 1 fete)


-Paraschiv Firănescu înv.: „Despre minciună”.
-Pr. C. Popescu: „Rostul creştinismului în
istoria omenirei”.
-M. Neacşu înv.: „Ştirile săptămânii”.
2) 20 ianuarie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi)
-M. Neacşu înv.: „Ingrijirea sănătăţii”.
-Mih. Ştefănescu înv.: „Cultura cartofului”.
-P. Firănescu înv.: „Ştirile săptămânii”.
3) 3 februarie 1935 (Şc. Nr. 1 fete)
-Dna Th. Ciobanu înv.: „Despre pelagră”.
-I. Vişan înv.: „Gospodarul din Vechiul
Regat şi din Ardeal”.
-I. Vişan înv.: „Ştirile săptămânii”.
4) 10 februarie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi)
-N. Alexandrescu subrev. şc.:
„Revizionismul”.
-Dr. I. Gabor, medic circ. Dăbuleni:
„Românii de peste hotare”.
-I. Dăbuleanu înv.: „Albinăritul, izvor de
bogăţie”.
-Gh. Ciobanu înv.: „Ştirile săptămânii”.
5) 17 februarie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi)

136
-Pr. St. Smărăndescu: „Virtuţi strămoşeşti”.
-Oprea Niţu înv.: „Ştirile săptămânii”.
6) 3 martie 1935 (Şc. Nr. 1 fete)
-Maria A. Ciobanu înv.: „Rolul femeii în
societatea de azi”
-Elena I. Dăbuleanu înv.: „Igiena casei”.
-Pr. P. Păsculescu: „Ştirile săptămânii”.
7) 10 martie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi)
-Eugenia Filipescu înv.: „Iubirea de bine”.
-Oprea I. Ciobanu înv.: „Şcoala şi apărarea
naţională”.
-Oprea Niţu înv.: „Ştirile săptămânii”.
8) 17 martie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi)
-Florica Georgescu înv.: „Portul naţional”.
-Pr. T. Gr. Popescu: „Despre furt”.
-C. Băncilă silvicultor: „Împădurirea
nisipurilor”.
-Pr. T. Gr. Popescu: „Ortodoxia”.
-Dr. I. Gabor: „Ştirile săptămânii”.
9) 31 martie 1935 (Şc. Nr. 1 fete)
-Maria P. Firănescu înv.: „Despre lux”.
-Alex. Jancă, administrator ferma Ocolna:
„Agricultura naţională”.
-Ion Grigorescu înv.: „Apărarea contra
gazelor în caz de război”.
-Marin Neacşu înv.: „Ştirile săptămânii”.
10) 7 aprilie 1935 (Sc. Nr. 2 băieţi)
-Florica I. Vişan înv.: „Rolul femeii
românce în istoria naţională”.
-Gh. Ciobanu înv.: „Ce trebuie să ştie şi să
cugete românul despre ţara lui”.
-Dr. I. Gabor: „Ştirile săptămânii”.

137
-Marin Neacşu secretarul filialei: „Dare de
seamă asupra şezătorilor din iarna 1934–1935.
Învăţăminte, proiecte”.
11) 13 octombrie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi)
-M. Mateescu înv.: „Vinul şi vinificaţia”.
-Maria Niţu, înv.: „Sărbători pâgăneşti”.
-Marin Neacşu înv.: „Ştirile săptămânii”.
12) 20 octombrie 1935 (Şc. Nr. 1 fete)
-M. Mateescu înv.: „Pricinile relei
producţiuni a grâului din 1935”.
-Maria Niţu înv.: „Datoriile soţilor între
dânşii”.
13) 27 octombrie 1935 (Şc. Nr. 1 fete)
-M. Mateescu înv.: „Boalele grâului şi
combaterea lor”.
-Maria O. Niţu înv.: „Despre buna creştere
a copiilor”.
-Ion Dăbuleanu înv.: „Omul şi societatea”.
-Florica Grigorescu înv.: „Datoriile
copiilor faţă de părinţi”.
-Elena Dăbuleanu înv.: „Gândacii de
mătase”.
14) 3 noiembrie 1935 (Şc. Nr. 1 fete)
-Florea Grigorescu înv.: „Onoarea”.
-I. Dăbuleanu înv.: „Cunoaşterea şi
lecuirea boalelor la animale”.
-I. Grigorescu înv.: „Igiena satului”.
15) l decembrie 1935 (Şc. Nr. 1 băieţi)
-M. Mateescu înv.: „Unirea tuturor
românilor”.
-Marin Niţu înv.: „Iubirea de ţară”.
16) 8 decembrie 1935 (Şc. Nr. 2 băieţi)
-Florica Vişan înv.: „Rolul femeii în
gospodărie”.

138
-Marin Neacşu înv.: „Pregătirea
premilitară”.
-N. Alexandrescu subrev. şcolar: „Ştirile
săptămânii”.

Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond


Societăţi culturale, d. 1/1926 – 1943, f. 110 – 111.

XXX
1942 februarie 26 – Scrisoarea omagială a
Consiliului de administraţie al Societăţii „Prietenii
Ştiinţei” filiala Dăbuleni adresată Dr. Iosif Gabor cu
ocazia retragerii acestuia de la conducerea Filialei.

Prea stimate domnule Medic Primar,


Luându-se act de scrisoarea Domniei Voastre prin
care vă exprimaţi hotărârea de a vă retrage din
conducerea Filialei noastre, pentru a lăsa locul unui
localnic, Consiliul de Administraţie primeşte această
hotărâre cu foarte mare părere de rău şi vă prezintă cele
mai călduroase omagii, pentru tot ceea ce aţi înfăptuit, cât
timp aţi condus Filiala. Noi ştim şi ştim toţi câţi au avut
atingere cu Filiala, că totul se datoreşte Domniei-Voastre.
Parte dintre noi, fiind membri fondatori, nu vom
uita niciodată, căci nu putem uita, cum D-voastră ne-aţi
adunat pe toţi cărturarii din Dăbuleni, în casa D-voastre,
în nenumărate seri din toamna anului 1926 şi cum ne
frământam cu toţii, să înfăptuim ceva pe tărâm cultural,
în satul unde eram sortiţi să servim statul...
Nu ne îndemna la aceasta nici un ordin superior,
nici un gând ascuns. Nu ne îndemna la aceasta decât
dragostea nemărginită a D-voastre, de a ne lărgi sfera de
acţiune, asupra consătenilor noştri, luminându-le mintea
şi încălzindu-le sufletul.

139
Şi câte nopţi jertfite şi câtă frământare, şi câtă
răbdare aţi avut, pentru a nu greşi nimic, până când
găsirăţi numele atât de scump: Societatea „Prietenii
Ştiinţei” Craiova, filiala Dăbuleni, iar la 11 Decembrie
1926 semnarăm actul de întemeiere.
Am pornit apoi la lucru. Aţi urcat Filiala pe
înălţimi nebănuite. Cine poate uita serbarea din 2
Ianuarie 1927, când Centrala din Craiova, ne onora prin
participarea prea stimaţilor săi conducători, rămaşi uimiţi
şi fericiţi de ceea ce vedeau înfăptuindu-se de mica fiică
din Dăbuleni?! Cine poate uita măreaţa serbare din 14
august 1927, când conferenţiari din diferite colţuri ale
ţării, îşi exprimau fericirea de ce ceea ce vedeau aici?!
Cine poate uita vizita în comuna noastră şi în Judeţul
Romanaţi a D-lui Ministru Dr. Const. Angelescu şi a
atâtor personalităţi din ţară?! Şi cine nu ştie că toată
gloria nu se datoreşte decât Domniei Voastre?!
Societatea „Prietenii Ştiinţei” filiala Dăbuleni
1926 – 1942”... 16 ani de conducere efectivă a D-voastre.
Ani de glorie, ani de muncă, dar ani de mare zbucium şi
de mare jertfă. În aceşti 16 ani, n-aţi cunoscut bucurie,
decât atunci când Filiala era în urcare glorioasă, iar noi
ne împărtăşam din sufletul Domniei-Voastre; şi n-aţi avut
suferinţă mai mare, decât atunci când aţi văzut frământări
la Filială. Şi, Doamne, câte frământări au mai fost şi deci
mult aţi mai suferit...
Împrejurările vă silesc acum să daţi locul unui
localnic. Conducerea Filialei ia act cu multă părere de rău
şi se supune dorinţei Domniei – Voastre. Spiritul de
muncă, de jertfă, de bunătate, blândeţe şi răbdare, care v-
a caracterizat totdeauna, sunt norme pe care le-aţi fixat în
sufletele noastre şi pe care le vom respecta cu sfinţenie.
Consiliul de Administraţie, nou constituit, vă proclamă
Preşedinte de onoare şi păşeşte la conducerea Filialei, pe

140
drumul trasat de Domnia – Voastră. Vom încerca să
ducem Filiala la acea glorie din trecut.
Cunoscând prea bine sufletul Domniei – Voastre,
ştim că aceasta va fi cea mai mare fericire, ce vă putem
procura. Vă promitem că vom face tot ce se poate, întru
înfăptuirea acestui scop. Deşi departe de noi, ochiul
Domniei – Voastre ne urmăreşte şi ne scânteiază acţiunea
noastră. Domnia Voastră nu sunteţi un moment lipsă din
mijlocul nostru, sunteţi cu noi, în tot locul, ne animaţi, ne
îndemnaţi, ne încurajaţi, ne daţi forţe noi. Noi lucrăm în
numele Domniei – Voastre. Şi, în fruntea noastră sunteţi
totdeauna preşedinte: şi de acţiune şi de onoare. Şi, cu
adevărat, o mare onoare pentru noi aceasta.
Primiţi, vă rugăm, Mult Stimate, Domnule Medic
Primar, asigurarea celui mai curat devotament ce vă
păstrăm şi vă rugăm, să binevoiţi a transmite Prea
Stimatei Doamne Dr. Gabor, marea noastră sprijinitoare
şi iubitoare fără margini a Filialei noastre, omagiile
noastre cele mai respectoase.

Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Fond


Societăţi culturale, d. l/1926 – 1943, f. 142 – 143.

Aduceri aminte despre debutul lui Amza


Pelea

Ion Pătraşcu

Aniversarea Arhivelor Naţionale din Craiova îmi


oferă prilejul de a relata cititorilor noştri un episod
interesant pentru începuturile carierei actoriceşti a

141
“Cavalerului veselei figuri”, relatat în documentul
reprodus alăturat.
În anul 1946, în calitatea mea de profesor
diriginte al clasei a IV-a B de la Colegiul Naţional “Carol
I”, am constatat, cu multă plăcere, că doi dintre elevii
mei, Amza Pelea şi Cicerone Milovan îşi exprimaseră
dorinţa ca, după terminarea studiilor liceale, să devină
actori.
Am considerat, atunci, că s-ar putea organiza un
spectacol de teatru, cu elevii clasei mele, chiar pe scena
Teatrului Naţional, care funcţiona în localul Colegiului şi
al cărui director era colegul meu de facultate şi bunul
meu prieten, poetul Geo Dumitrescu.
M-am adresat, deci, maestrului Ovidiu Rocoş,
care s-a oferit să instruiască pe elevii-actori şi să pună în
scenă, cu ajutorul a două eleve de la Colegiul vecin,
“Elena Cuza”, piesa “Romeo şi Julieta la Mizil”. Deşi
maestrul Rocoş a avut unele rezerve în ce priveşte
“dicţia” lui Amza Pelea, i-a încredinţat, totuşi, rolul
principal, la stăruinţele lui şi ale mele. Spectacolul a avut
un succes deosebit, bucurându-se de aprecierile multor
elevi şi profesori din oraşul nostru. Piesa s-a jucat de mai
multe ori şi spectacolul a fost considerat drept un act de
curaj din partea tânărului – pe atunci – profesor diriginte.
Amza Pelea avea 15 ani când a interpretat, pentru
prima oară, un rol pe o scenă de teatru. Acesta a fost
debutul unei cariere strălucite.
În 1979, invitat de către studenţii Universităţii din
Craiova, la întrebarea unuia dintre ei, dacă îşi aminteşte
debutul actoricesc, Amza Pelea a relatat, cu obişnuitul lui
umor, cele întâmplate în 1947. Declaraţiile sale au fost
înregistrate.
După terminarea întâmplării cu studenţii, în biroul
Rectorului, Amza Pelea a scris, emoţionat, rândurile

142
reproduse alăturat: “D-lui Profesor Pătraşcu, cele mai
duioase gânduri ale tinereţii mele, coapte de vârstă şi
ajunse dragoste şi recunoştinţă, Amza Pelea, 1979”.
Şi, “duioasele gânduri” ale marelui actor
răscolesc, şi astăzi, în sufletul meu amintiri de neuitat.

Grigore Canuş

Aurelia Florescu

Numele lui Grigore Canuş se regăseşte în paginile


revistei craiovene “Mozaicul”, indicând că este autorul a
trei poezii, publicate în seria veche, din anii 1838-1839.
S-a crezut că numele de Canuş ar fi fost un
pseudonim al pictorului Constantin Lecca 1 . Documentele
îl atestă pe Grigore Canuş ca fiind o persoană cu
identitate proprie. Prietenia sa cu Constantin Lecca ar
data din perioada studenţiei lor, la Buda. Colaborarea
pictorului la revista “Biblioteca Românească”, ce apărea
în acest oraş, le-ar fi permis şi cunoştinţa cu familia
Opran din Craiova, atestată ca practicând comerţ în
întreaga Ţară Românească precum şi în ţările vecine 2 .
Este cunoscut că primul număr al acestei reviste, apărut
în anul 1821, fusese dedicat de editorul ei, Zaharia
Carcalechi, lui Gheorghe Opran I, care, probabil,
suportase cheltuielile pentru tipar.

1
Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, Bucureşti, “Minerva”,
1973, p. 392; cf. Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul
al XIX-lea, Bucureşti, 1907, p. 272.
2
Aurelia Florescu, Familia Opran. Prezenţe în judeţul Dolj, în
“Anuarul Institutului de cercetări socio-umane C.S. Nicolaescu-
Plopşor”, Craiova, 2002, p. 207-218.

143
Venirea lui Grigore Canuş, la Craiova, s-ar
datora, căsătoriei sale cu Elena, fiica lui Gheorghe Opran
II. Două documente 1 descoperite în colecţiile Arhivelor
Naţionale – sediul Craiova – atestă că, în jurul anului
1838, Grigore Canuş locuia în mahalaua Petru Boji a
oraşului citat. Datorită unor neînţelegeri, familia lor s-a
destrămat în anul 1848 şi Grigore Canuş s-a stabilit în
Bucureşti, unde avea locuinţă.
O carte, recent tipărită, Arhondologia Ţării
Româneşti de la 1837, având ca autori pe Paul
Cernovodeanu şi Irina Gavrilă 2 , cuprinde numele
persoanelor cărora li s-au acordat ranguri boiereşti, în
perioada 1837-1858. Între ele figurează Canuş Nicolae,
cu rangul de pitar, obţinut la 27 aprilie 1855. Informaţia
atestă, încă o dată, existenţa unei persoane purtând acest
nume. Ea este diferită de aceea a pictorului Constantin
Lecca, menţionat, în aceeaşi Arhondologie, ca profesor
cu rangurile de pitar, în anul 1842, şi cu cel de serdar, în
anul 1853.
Grigore Canuş, un nume necunoscut istoriei
literelor româneşti anterioare revoluţiei de la 1848, se
impune prin colaborarea, cu versuri şi, probabil, şi cu
traduceri, la vechea serie a revistei craiovene,
“Mozaicul”.
XXX
Domnule Prezident,

Eu supt iscălitul, printr-acest înscris fac cunoscut


că, casele mele din Craiova, din mahalaoa Petru Boji, ce
le am loate în lipsă de zestre a fie-mea, Elenii, de la
fostul ginere, Gligorie Canuşi, care case sunt din jos de

1
D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CXLIII/31, 1850 mai
20; Colecţia Protoieria jud. Dolj, inv. 2, 1849, f. 2.
2
Publicată la Brăila, Edit. Istrios a Muzeului Brăilei, 2002.

144
ale mele, ce dă într-însele despre răsărit, le vânz cu bună
învoire, dumneaei cocoanei Elenchii Socoteancăi, cu
toate împrejmuirile lor, adecă grajd, şopru, cuhnie şi
închisă cu uluce, curtea şi grădina, cu preţ de galbeni
530, adecă cincisutetreizăci. Şi fiindu-le curtea cam
strâmtă, mai vârtos la poartă, la această casă, le mai
slobod, din curtea mea, un stânjen de loc. Şi banii i-am
primit toţi pe deplin şi dumneaei să le stăpânească în
bună pace, precum şi urmaşii dumneaei. Şi pentru
credinţă am iscălit şi totdeodată am rugat şi pe Cinstita
Judecătorie Comerţială de l-au adeverit, după legiuiri ca
să-şi aibă temeiu.
Gheorghe Opran
1850 mai 20

Văzut la Grefa Tribunalului Dolj, secţia


Comercială, astăzi 21 avgust nr. 66, cu ocazia ipotecii ce
s-a făcut în acest imobil în asigurarea dumnealui Ghiţă
Urdăreanu.
SS adj. Constantinescu
Nr. 62 Judecătoria Comerţială din Craiova
Dumnealui serdarul Gheorghe Opran, prin
reclamaţia ce a dat Judecătorii la 28 martie anul curgător,
primită, în Registru, la nr. 890 a cerut adeverirea acestui
act de vânzare ce se face caselor dumisale, cu locul lor
coprinse într-însul, din acest oraş, către dumneaei Elenca
Socoteanca, spre urmarea căria cereri s-au înfăţişat în
Judecătorie, dumnealui vânzătorul cu dumneaei
cumpărătoarea, amândouă părţile în persoană şi văzându-
se destoinici de a contracta, s-au cetit zapisul în auzu, pe
cuprinderea căruia au arătat deopotrivă mulţumire, cu
adăogire dumnealui vânzătorul că preţul tocmelii l-a
primit de la dumneaei cumpărătoarea şi unde face
vâzarea, mai rămâne loc pe seamă-i.

145
După aceasta cerându-se dumnealui vânzătorului
documente doveditoare dreptului de posesie asupra
proprietăţii ce vinde, arătă:
Anul 1838 septemvrie 26, înscris sub iscălit de
dumnealui serdarul Alecsandru Dâlgeanu şi alţi martori,
vânzător unui loc cu case din mahalaoa Petru Boji,
desluşind dumnealui vânzătorul că din acest loc,
despărţind un trup, l-au dat zestre fiicei dumnealui,
Elenca, la căsătorie cu dumnealui Gligorie Canuşi, pe
care loc, în urmă, pomenitul Canuşi a clădit case. Şi apoi,
drept 550 galbeni ce au avut să priimească, din lipsa
zestrii fiicei dumnealui, pomenitul Canuşi au dat
dumnealui casele acestea ce vinde şi spre dovadă că
aceste case sunt date de Canuşi pentru lipsa zestrii, au dat
de s-au văzut scrisoarea numitului Canuşi, cu leatul 1849
ghenarie 22.
Judecătoria, însă, neputându-se îndestula cu
deplinătate, că aceste case au rămas în stăpânirea
dumnealui vânzătorului, căci prin-trânsa s-a văzut că se
tratează despre aceasta în termeni nehotărâţi, au îndatorat
pe dumnealui vânzătorul ca să aducă înscris leglizat după
forme din partea dumnealui Canuş, că aceste case au
trecut în desăvârşita dumisale stăpânire, precum şi înscris
din partea dumneaei Elenchii, fiica dumisale, cum că a
priimit de la dumneaei preţul lor precât se însemnează şi
nu mai are nici o pretenţie asupră-le, şi din partea celui
de al doilea soţ al dumneaei, cum că prin a doua
căsătorie, la foaia de zestre ce s-au dat, nu s-au trecut şi
aceste case.
În urma acestora, înfăţişându-se, de iznoavă, în
Judecătorie dumnealui vânzătorul, au dat după
îndatorirea pusă, următoarele înscrisuri, însă:
Anul 1851 aprilie 3, sub scris de D. Gligorie
Canuşi, coprinzător că, cu adevărat, casele sale au rămas

146
asupra dumnealui vânzătorului drept 550 galbeni, lipsa
zestrii fostei sale soţii, anume Elena, adeverit sub nr. 512
de comisia văpselii Roşu de Bucureşti.
Anul 1851 mai 24, idem, sub scris de dumealui
pitarul Gligorie Matraca şi dumneaei pităreasa Elena
Matraca, coprinzător că aceste case nu figurează în foaia
de zestre ce le-au dat dumnealui vânzătorul şi nu au nici
un amestec, fiind slobod dumnealui vânzătorul ca un
stăpân pe dânsele să facă orice va voi, adeverit sub nr.
3700 de dumnealui subcârmuitorul plăşii Oltului de Sus
din Judeţul Romanaţi.
Şi cu toate că, prin cele aşternute mai sus,
dumnealui vânzătorul au dovedit dreptul de posesie ce
are asupra acestor case, dar ca Judecătoria să se
încredinţeze şi mai bine de adevăr, dacă dumnealui
vânzătorul le şi stăpâneşte în linişte, cu cine se
învecineşte şi locul de este supus la vreo plată de
embatic, au poftit pe cinstita Poliţie a oraşului să facă
cercetare la faţa locului.
De unde primindu-se adresul trecut la nr. 1506 al
registrului, coprinzător că, după cercetarea ce au făcut în
faţa locului, au dovedit că dumnealui vânzătorul are în
liniştită stăpânire casele ce vinde cu locul lor, nesupus la
nici un embatic, fiind între vecinii aceştia, la răsărit cu
osebitul loc al dumnealui ce este sterp, la miază-zi cu
drumul ce merge la biserica Sf. Gheorghe Nou, la miază-
noapte cu locul Belivăceştilor şi la apus tot cu locul
dumnealui cel sterp. Şi fiindcă după căutarea făcută
condicilor canţelarii nu s-a găsit a fi supus la vreo
împrejurare de zălog, secfestru sau altă contestaţie; de
aceea, pe aceste temeiuri, adeverează Judecătoria acest
zapis cu numele dumneaei cumpărătoarei, cunoscută
pământeancă, potrivit art. 2 din legiuirea publicată în

147
anul 1840 prin Buletinul cu nr. 13, trecându-l şi în
condică după orânduială.
1851 iunie 8

Prezident, Ştefan Româneanu


Membri: Ion Ghimpeţeanu
Vancu Liubici
Grefier, Nicolae Guran

D.J.A.N. Dolj, Colecţia Documente, Pachet CXLIII, doc.


31, 1850 mai 20, 2 f., caractere chirilice.

Comandor aviator Naidinescu Dumitru


(1892 – 1955)

Rusalia Crăciunoiu

Dumitru Naidinescu s-a născut la data de 9 martie


1892 în comuna Terpeziţa – Dolj. A urmat Şcoala
primară la Terpeziţa şi apoi Liceul Industrial din Craiova,
după care s-a înscris la Şcoala de pilotaj a Ligii Naţionale
Aeriene pe care a absolvit-o luând brevetul de pilot în
anul 1916.
Deşi în plin proces de organizare, aviaţia militară
a fost nevoită să execute în iarna anului 1916 şi
primăvara anului 1917 numeroase misiuni de luptă.
Astfel, în ziua de 19 mai 1917, Escadrila Farman 4, cu o
formaţie de 5 avioane, unul din avioane fiind pilotat de
Dumitru Naidinescu, a bombardat depozitele de materiale

148
şi barăcile cu tehnică de luptă din gara Câmpurile – Zona
Nămoloasa.
La 7 iunie 1917, Escadrila F6, cu 9 aparate de
luptă, a luat parte la un bombardament în Valea Suşiţei,
Naidinescu avându-l cu el pe locotenentul observator
Dumitru Bădulescu. Erau atacaţi de două baterii
antiaeriene, dar s-au întors cu misiunea îndeplinită, deşi
au fost loviţi cu 7 schije în aparat.
În anul 1918 Dumitru Naidinescu este numit
Instructor de zbor la Şcoala de Aviaţie de la Tecuci,
readusă în ţară de la Odessa unde fusese mutată din cauza
apropierii frontului german care periclita desfăşurarea
activităţii şcolii. Printre cei ce îşi însuşeau tehnica
pilotajului se aflau şi celebrele aviatoare de mai târziu
Smaranda Brăescu şi Maria Drăgescu.
În anul 1919, mai 20, Ministerul Afacerilor
Străine, Cancelaria Ordinelor, cu nr.4958 din 30.03.1919
a binevoit a autoriza de a purta insemnele decoraţiunilor
engleze – Medalia pentru purtare distinsă în faţa
inamicului.
Pentru efectuarea misiunilor de luptă îndeplinite
în mod deosebit, cu mare isteţime şi trecând prin grele
încercări, de un risc ieşit din comun, a fost decorat cu cea
mai înaltă distincţie pentru merite deosebite ce se acordă
în domeniul aeronauticii: Ordinul „Virtutea
Aeronautică”, cu spade clasa Crucea de aur, după ce mai
înainte fusese decorat cu „Virtutea Militară”.
Activitatea Comandorului aviator Dumitru
Naidinescu, după Războiul mondial, tot în serviciile
Aeronauticii, s-a soldat cu formarea a circa 500 de
aviatori care au format elita Aeronauticii româneşti.
Pe când era locotenent aviator la Tecuci, l-a
cunoscut pe unul din cei mai bogaţi oameni din Craiova,
Jean C. Mihail, căruia i-a închiriat, la 15 mai 1931, un

149
motor de 10 H.P. pentru lucrările barajului de la
Drăgăneşti, în felul acesta îşi mai rotunjea şi solda.
La data de 01.03.1938, pentru infirmitate
provenită în timpul şi din cauza zborurilor executate în
serviciul ordonat, a fost trecut în poziţie de retragere. Prin
Decizia nr.492/1942 a S.S.A. Locotenentul comandor
aviator în retragere Dumitru Naidinescu a fost numit
Inspector al Şcolilor de Pilotaj cu şi fără motor ale
Aeroclubului Oltenia.
Conform Ordinului D.A.C. nr.29883 din
13.02.1943 a fost numit ca delegat cu supravegherea şi
controlul activităţii şcolilor de zbor cu şi fără motor de la
Craiova şi Balta Verde, iar prin Ordinul D.A.C.
nr.6730/17.06.1943 a fost numit Comandant al Staţiei
Aeriene Caracal, după care, conform Ordinului T.A.R.
nr.4 a luat comanda Şcoalei de Pilotaj zbor fără motor
Craiova şi Balta Verde.
La data de 20 octombrie 1944 prin adresa nr.1221
dos.5 i se aduce la cunoştinţă că, în conformitate cu
Ordinul D.A.C. nr.13312 din 11.10.1944, atribuţiunile în
calitate de comandant administrativ al Aeroclubului
Oltenia, încetează începând cu data de 1 noiembrie 1944.
A fost şi Comandant al Aeroportului Craiova. A
încetat din viaţă la 23 noiembrie 1955 şi este
înmormântat în Cimitirul Ungureni.
În anul 1997, soţia şi apoi fiica, Anca Smaranda,
au donat Muzeului Olteniei şi Muzeului Aviaţiei din
Bucureşti obiecte şi documente ale comandorului
Naidinescu.
La 23 octombrie 2004, Ministerul Apărării
Naţionale, Muzeul Aviaţiei Bucureşti şi Muzeul Olteniei
au organizat la sediul Muzeului Olteniei, cu ocazia Zilei
Armatei Române, Expoziţia „60 de ani de la eliberarea
Ardealului de Nord” unde au fost expuse şi obiecte şi

150
documente ce au aparţinut Comandorului Dumitru
Naidinescu.

*) Datele din acest material provin din arhiva


rămasă de la bunicul meu Comandorul aviator Dumitru
Naidinescu (1892 – 1955).

Profesorul Ilie Constantinescu – un renumit


colecţionar

Paul-Emanoil Barbu

Ilie Constantinescu s-a născut la 1 noiembrie


1874 în comuna Dioşti, judeţul Romanaţi (actualmente
judeţul Dolj) într-o familie de moşneni. După absolvirea
Şcolii primare din localitatea natală, a urmat Liceul Carol
I din Craiova (1888-1895) şi apoi Facultatea de Litere din
Bucureşti , Secţia istorică (1895-1898).
A funcţionat ca profesor din septembrie 1898 şi
până la 1 septembrie 1939, când s-a pensionat, predând
diverse discipline: geografie, limba română, limba
franceză, istorie. Primii ani de învăţământ i-a făcut în
Craiova, la Gimnaziul viitorului Liceu „Fraţii Buzeşti” şi
Şcoala Normală (septembrie 1898-august 1905),
continuând apoi la Gimnaziul şi Liceul Ioniţă Asan din
Caracal (septembrie 1905-septembrie 1938). Mulţi ani a
fost director al gimnaziului caracalean. După pensionare,
a continuat să predea ca profesor suplinitor, iar în timpul
celui de-al doilea război mondial a lucrat la Cenzura
Caracal, fiind chiar şef al acesteia. A fost scos din post
când a fost preluată de sovietici în urma stabilirii Armatei
Roşii în România.

151
A lucrat şi în alte sectoare de activitate, din care a
obţinut venituri, cu care îşi completa remuneraţia de la
catedră. Astfel, Ilie Constantinescu a fost membru al
Consiliul Local Caracal, al Consiliului Judeţean
Romanaţi, al Curţii de Juraţi Romanaţi, al Comisiei
Interimare Caracal. De asemenea, a făcut parte din
Consiliul de Administraţie al Băncii Caracal, fost
acţionar la aceeaşi bancă, ca şi la Banca Romanaţi şi la
Societatea de Credit Funciar Urban Craiova.
La 2 octombrie 1905, imediat după mutarea în
Caracal, şi-a întemeiat familie, căsătorindu-se cu Ana M.
Neagu din Redea, jud. Romanaţi (azi jud. Olt). În familia
Constantinescu s-au născut trei fete şi un băiat. Una
dintre fete a murit la vârsta copilăriei. Au mai rămas trei
copii: Elisabeta, Ştefan şi Ileana care vor deveni toţi
licenţiaţi ai Universităţii din Bucureşti.
În decursul întregii sale vieţi, profesorul
Constantinescu a căutat şi a reuşit să-şi facă o solidă
cultură generală, nu numai de specialitate. A fost
preocupat în mod serios de acest lucru, ceea ce l-a
determinat să achiziţioneze cărţi din diverse domenii de
activitate şi să se aboneze atât la reviste ştiinţifice, cât şi
la numeroase ziare ale vremii. A reprezentat tipul
profesorului model, care a căutat să imprime elevilor
dragostea pentru învăţătură şi pentru trecutul nostru
istoric. Pe elevii săi cei mai buni i-a urmărit în întreaga
lor activitate, acordându-le un preţios sprijin moral şi
chiar material.
Graţie educaţiei primite de la profesorii Liceului
„Carol I”, încă din anii de liceu, Ilie Constantinescu a
început să manifeste interes pentru urmele trecutului
neamului său şi formarea unei solide culturi generale. În
acest scop, a început să achiziţioneze cărţi, izvoare
arheologice şi istorice, documente etnografice şi

152
folcloristice etc., în care a investit atât bani, cât şi timp;
într-o perioadă relativ scurtă, el s-a impus ca un adevărat
colecţionar. Prima manifestare de anvergură la care a
participat a fost Expoziţia Societăţii pentru Răspândirea
Ştiinţelor, organizată în septembrie –octombrie 1903. A
fost în Capitală prezent cu 182 titluri de cărţi (192
volume), legate şi cusute, într-un număr de 179 volume
editate în ţară şi în străinătate, între anii 1558-1859.
Trebuia să mai expună alte 18 titluri de cărţi, tipărite între
1816-1859, dar n-a mai apucat să le expedieze 1 . Lista
cărţilor lui Constantinescu se află în catalogul tipărit al
Expoziţiei. Pentru interesul trezit de colecţia sa de carte
expusă, a primit medalia de aur şi diploma de
colaborator. Au trimis foarte puţini „cărţi vechi” şi
organizatorilor „li s-a părut curios că şi în provincie sunt
amatori de vechituri” 2 . În anul respectiv, Ilie
Constantinescu se afla în Craiova, unde se mai găsea un
alt colecţionar pasionat N.P. Guran, fost prefect de Dolj,
care avea cărţi în valoare de 26000 lei. Profesorul Buşilă,
directorul Liceului „Craol I”, cumnat cu N.P. Guran, i-a
spus lui Constantinescu că dorea să-i vadă cărţile „căci li,
s-a părut curios că mai e şi alt amator de cărţi vechi în
Craiova” 3 . Exponatele sale au avut un larg ecou în lumea
ştiinţifică. De aceea, Academia Română a făcut două
încercări pentru a intra în posesia cărţilor vechi ale lui
Ilie Constantinescu. Mai întâi, profesorul Gh. Creţu i-a
propus să-i dea, în schimb, unele din publicaţiile
Academiei Române. Constantinescu a răspuns însă că
solicită publicaţiile pe care nu le avea, dar Academia nu a
fost de acord, precizând că nu se poate, „fiind cam
multe”. După aceea, acelaşi demers l-a făcut şi Ioan

1
Colecţie personală, XX/8.
2
Ibidem.
3
Ibidem.

153
Bianu. La 8 aprilie 1904, Ilie Constantinescu i-a răspuns
că este imposibil să renunţe la cărţile sale: „regret –
precizează el – că nu pot face schimbul nici cum. M-aş
despărţi cu greu de aceste cărţi, căci eu nu le am nici ca
moştenire picată de undeva, nici [nu] le-am cumpărat să
fac negoţ cu ele, căci sunt strânse cu răbdare şi pasiune,
începând de când eram elev în liceu. De aceea nici nu
caut să le vând cu orice chip. […] Eu le-am cumpărat cu
scop să le utilizez lucru pe care nu l-am putut face destul
până acum, dar pe care tot sper să-l fac în viitor. Am să
caut, şi de acum înainte să strâng în limita mijloacelor
mele materiale, cărţi şi hârtii vechi româneşti, căci îmi
pare rău când văd scumpele vechituri dispărând, distruse
sau neglijate, nu numai de ignoranţi, dar şi de oameni ce
se pretind culţi” 1 . Nu era exclus ca, în viitor, cărţile şi
documentele colecţiei sale să intre în patrimoniul
Academiei Române, dar până atunci va continua să şi le
poarte mereu cu „bagajul” său de profesor 2 .
O sursă importantă pentru izvoarele arheologice
şi numismatice a constituit-o cetatea romană Romula-
Malva aşezată pe teritoriul comunei Reşca, în apropiere
de Caracal. A făcut aici numeroase drumuri, singur sau
însoţit de autorităţi sau de prieteni, precum profesorul Şt.
Ciuceanu din Craiova, de pildă 3 . A urmărit să salveze nu
numai obiectele aflate în posesia unor localnici, ci şi pe
acelea aflate în mâna altor persoane, din afara Reşcăi. O
parte, cea mai mare, din izvoarele arheologice a fost
cumpărată, iar restul primite de la diverse persoane,
începând cu elevi şi terminând cu învăţătorii sau oameni
de alte profesii.

1
Ibidem, IX/1.
2
Ibidem.
3
Ibidem, VIII/72,87.

154
Profesorul nu a scăpat din vedere, cum s-a mai
spus, nici adunarea izvoarelor istorice, etnografice,
folcloristice. În ceea ce priveşte izvoarele istorice , a
început prin a colecţiona documente referitoare la
comuna natală, Dioşti, încă de când era elev în clasa a
IV-a de liceu, „simţind mare plăcere în afundarea în
trecut” 1 .
Dorea să publice, mai târziu, Monografia
comunei Dioşti. N-a publicat decât Hotărnicia acestei
moşii, însă, în baza materialului strâns de el, fiica sa,
Elisabeta, a elaborat lucrarea de licenţă, cu acest titlu.
Preocupările sale de colecţionar nu erau luate în
serios de colegii din Caracal, fiind considerate inutile.
Din această cauză, „de multe ori era expus la zeflemele
din partea celor cu cultură” 2 , cum îi scria el lui Petre
Haneş, la 19 august 1915. Constantinescu nu se considera
„istoric sau arheolog” ci „un modest observator şi
colecţionar” 3 . Animat de o atentă şi permanentă grijă
pentru salvarea şi păstrarea documentelor istorice,
profesorul Constantinescu a intervenit în anul 1930 cu
toată energia pentru salvarea unei arhive vechi de un
secol pe care Tribunalul Bucureşti vroia să o dea
Cercului de gospodine din Capitală, maculatură, pentru a
o vinde la retopit. A făcut demersuri insistente atât pe la
Ministerul Justiţiei cât şi pe lângă C. Mosil, directorul
Arhivelor Statului 4 . A solicitat chiar sprijinul senatorului
de Romanaţi, Marin Mitrofescu 5 . Era o cantitate
„colosală de hârtie, cu vagoanele, făcută varză prin pod şi
subsol” după cum preciza într-o scrisoare din 17

1
Ibidem, VIII/87.
2
Ibidem, VIII/73.
3
Ibidem.
4
Ibidem, VIII/20.
5
Ibidem, IX/37.

155
decembrie 1930 adresată unui fost elev, Traian
Cristescu 1 . După ce s-a preocupat intens de această
problemă, a salvat arhiva respectivă şi a cărat 19 care din
ea la Caracal 2 . Fiind considerat unul dintre cei mai
importanţi colecţionari din ţară, Constantinescu nu putea
lipsi din programul Congresului şi expoziţiei de
arheologie şi numismatică organizate, pentru a doua oară,
la Craiova, în perioada 28-30 septembrie 1930.
preşedinţii Comitetului local de organizare au fost dr. Al.
Metzulescu, directorul Muzeului Militar al Olteniei şi
prof. Al. Bărcăcilă, directorul Muzeului „Porţile de Fier”,
din Turnu-Severin, iar secretar general, C.S. Nicolăescu-
Plopşor, preşedintele Institutului de Arheologie Oltenia.
Pe lângă muzee (Militar Naţional din Capitală, Aman din
Craiova, Alexandru Ştefulescu din Târgu-Jiu şi al
Seminarului din Râmnicu-Vâlcea) au participat cu
exponate colecţionari particulari din mai multe oraşe ale
ţării. În afară de exponatele lui Ilie Constantinescu au
fost prezentate exponate din colecţiile Emil Becker,
Vasile Cotovu, Cornel Secăşeanu, Maria Sedescu, I.
Simionescu – Siminel (Bucureşti), col. Gh. Manolescu,
Constantin Neamţu, Constantin Negrescu, Victor N.
Popp (Craiova) şi Gh. Georgescu din Corabia.
Constantinescu a susţinut comunicarea Strângerea şi
păstrarea antichităţilor 3 .
Pe măsură ce colecţia sa lua amploare, Ilie
Constantinescu a iniţiat constituirea unui muzeu, care s-a
înfiripat iniţial, în localul Gimnaziului „Ioniţă Asan” din
Caracal în anul 1907.

1
Ibidem, VIII/77.
2
Ibidem, VIII/78.
3
Ibidem, III/50.

156
Ulterior, după ce gimnaziul a devenit liceu şi s-a
construit un edificiu nou, s-a repartizat o sală pentru
muzeu.
Colecţia arheologică a fost utilizată de reputaţi
specialişti în studiile lor, între care cel mai reprezentativ
este profesorul D. Tudor, autor a numeroase lucrări
referitoare la Oltenia în epoca romană.
La un moment dat, se pare că după pensionare,
Ilie Constantinescu şi-a adus colecţia acasă. Pentru
păstrarea documentelor care se puteau aprinde uşor, a
înfiinţat în casa sa cu zece încăperi, construită în 1912-
1913, o „cameră de fier”, cunoscută şi sub numele de
buncăr. Este vorba de o încăpere, placată cu metal, şi cu
uşi metalice, pentru a nu se putea aprinde în caz de
incendiu. Într-o scrisoare din 2 septembrie 1957, adresată
fiului său Ştefan, el ne oferă interesante informaţii asupra
colecţiei sale, deşi precizează că sunt „date cu totul
aproximative”. Menţionează că avea arhivă în dormitorul
său şi în „dulapul cel mare până în tavan”, din „camera
de fier”. Pe lângă aceasta poseda: arhiva luată de la
Tribunalul Bucureşti în 1930, circa 20000 kg în parte
cumpărată cu 2 lei/kg, plătind aproximativ 10000 lei,
depozitată în camera de N-E şi pe dulapuri; circa 12000
kg de arhivă luată de la Prefectura judeţului Romanaţi,
păstrată în „coridorul cel mare”; arhivă diversă, circa
5000 kg, provenită tot de la aceeaşi instituţie şi adăpostită
în „camera de fier”.
Asupra documentelor menţionate, spune el, se
părea că avea „pretenţie de protecţie” şi Direcţia
Arhivelor Statului din Craiova, în fruntea căreia se afla
Al. Bălintescu, deşi oficial nu era obligată cu nimic decât
„de a opri hârtiile de la distrugere”.
Documentele din colecţia sa datau din perioada
1860-1900 (dosare, foi volante), între ele figurând şi cele

157
date de elevi şi persoane particulare, considerate ca „date
gratis”.
El mai deţinea şi o arhivă şcolară. „Aceste tezaure
– scria Constantinescu – au fost salvate în parte până
acum de la distrugere; sper să fie şi de aici înainte, căci
au fost aduse până aici cu sacrificii peste puteri, de bani
şi timp, numai în interes cultural, istoric şi social, fără
interes material. În lumea intelectuală se discuta şi se
spera că se va da o lege „pentru pensia meritului”. Acest
lucru i l-a afirmat prof. Petru Crăciun, directorul
muzeului din Caracal. Constantinescu era dispus ca, în
cazul când se va adopta legea şi va primi o asemenea
pensie, pe lângă cea de serviciu, să scaneze colecţia de
documente şi biblioteca acestui muzeu 1 . Cum Legea n-a
apărut, tranzacţia nu s-a făcut.
În seara zilei de 10 februarie 1960 la ora 1900,
profesorul Ilie Constantinescu a trecut în eternitate.
Romanţiul pierdea unul dintre cei mai de frunte fii ai săi,
care a ilustrat învăţământul românesc şi nu numai.
Ulterior, s-au făcut numeroase tentative ca
biblioteca şi colecţia arheologică, istorică, etnografică şi
folclorică să treacă în patrimoniul Muzeului caracalean.
Eu însumi, funcţionând aici ca muzeograf, în anii 1967-
1971, am dus tratative cu Ştefan Constantinescu, unul
dintre urmaşi. Plecând din Caracal am abandonat
tratativele. Ele au fost continuate de directorul muzeului
Ştefan Chiţu. În cele din urmă Ştefan Constantinescu a
fost angajat ca muzeograf.

1
Ibidem, VIII/37.

158
Mihail Cănciulescu – personalitate a
lumii medicale româneşti

Aurel Lăpădat

Mihail Cănciulescu, doctor în medicină, absolvent


al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, medic primar de
spital, doctor docent din anul 1923, laureat al Academiei
Române şi membru al Academiei de Medicină, a fost una
din figurile reprezentative ale lumii medicale olteneşti
din România în perioada interbelică.
S-a născut la data de 22 februarie 1885, în
comuna Poiana Mare, judeţul Dolj, într-o familie
modestă; tatăl – Câncea Savu (zis Savovici) – mic
comerciant, mama – Constantina – fostă Dragu – casnică.
A avut o soră, pe Elena şi un frate – Petre. Aici, în sudul
judeţului Dolj şi-a petrecut copilăria şi a absolvit între
anii 1890-1896 cinci clase primare, după care în perioada
1897-1904, a fost elev al Liceului Carol I din Craiova,
premiant în fiecare an de studiu, pe care i-a absolvit
luând bacalaureatul cu laude şi medalia de aur 1 .
În anul 1904 s-a înscris la Facultatea de Medicină
din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu premiul Hillel şi
medalia de aur Cristescu la trecerea tezei de doctorat.
A fost medic extern la Spitalul Brâncovenesc
reuşind primul cu media 9,66, în anii 1908-1910, şi
medic intern al Spitalelor Eforiei Civile din Bucureşti,
între anii 1908-1914, când de asemenea a reuşit primul
cu media 9,75.
Între anii 1916-1918 a fost director al Spitalului
din Dorohoi, unde a fost evacuat cu Spitalul comunal-

1
D.J.A.N. Dolj, Fond M. Cănciulescu, pach. I/1, f. 1.

159
şcoală „Traian”, al cărui medic şef a fost. Din anul 1919
devine medic secundar al Spitalului Filantropia din
Craiova, iar în 1923 a fost numit medic primar. Între anii
1941-1945 a îndeplinit şi funcţia de director al acestuia.
După schimbarea regimului politic în România,
respectiv, în anul 1948 a fost numit director al Centrului
T.B.C. din Dolj. În această calitate a organizat ample
acţiuni de profilaxie ale acestei maladii. Astfel a
contribuit la înfiinţarea şi inaugurarea dispensarelor
T.B.C. din comunele Filiaşi, Băileşti şi Maglavit, a
dispensarului materno-infantil din comuna Brădeşti –
Dolj. Pentru activitatea desfăşurată în lupta împotriva
tuberculozei a fost evidenţiat pe ţară de Ministerul
Sănătăţii, prin ordinul nr. 93652 din 28 octombrie 1949 1 .
A fost căsătorit cu Elena Turcea Iconomoff, fiica
lui Tănăsache şi a Elenei Turcea, cu care a avut o singură
fiică, pe Mara, care s-a căsătorit cu un francez pe nume
Quetel, stabilindu-se în Franţa, în localitatea Bois de
Colombes.
În ceea ce priveşte activitatea sa ştiinţifică şi
publicistică, dr. Mihail Cănciulescu, este fondatorul şi
conducătorul revistei medicale, ştiinţifice “Mişcarea
Medicală Română” (“Acta Medica Romana”), apărută la
Craiova între anii 1929-1948 şi al Societăţii Medicale din
Oltenia.
În paginile revistei “Acta Medica Romana” dr.
Mihail Cănciulescu a publicat numeroase articole şi
lucrări ştiinţifice, în acelaşi timp coordonând activitatea
acesteia timp de peste 20 de ani (1928-1949). A întreţinut
o bogată şi valoroasă corespondenţă cu marile
personalităţi ale lumii ştiinţifice medicale româneşti, care
au publicat în paginile revistei diverse studii şi articole de
specialitate. Între acestea se numără: C.I. Parhon, Şt.
1
Ibidem, f. 3

160
Milcu, Ana Aslan, Odiseu Apostol, Costache Motaş,
Alexandru Raicoviceanu, Al. Racz, M.C. Burghele, C.
Danielopol, Apostol Bologa şi mulţi alţii. A avut şi
colaboratori din afara graniţelor ţării între care
menţionăm în primul rând pe medicii bulgari P. Doseff,
Al. Backardieff şi Taneff, medicul italian Monaldi şi alţii.
Colaborarea cu aceştia a fost atât pe tărâm medical, dar
mai ales pe probleme de istoria medicinii şi folclorului
medical românesc, a legăturilor lui cu cel din zona
Balcanilor.
În acelaşi timp dr. Mihail Cănciulescu a militat
necontenit pentru tipărirea unor studii şi articole care să
ducă la progresul actului medical. Activitatea ştiinţifică a
dr. Mihail Cănciulescu este materializată în peste 400 de
lucrări de fiziopatologie clinică a aparatului cardio-
vascular, a corelaţiei cardio-pulmonare, a fiziologiei
circulaţiei cerebrale, a unor afecţiuni infecţioase, generale
şi neurologice, comunicate şi publicate în reviste şi
periodice medicale de prestigiu naţional şi internaţional
(Societe medicale des hopetaux de Bucarest, Annales de
medicine Paris, Buletin al Academiei Medicale din
România etc.). Edificatoare sunt titlurile unor articole
publicate: “Cercul medico-farmaceutic din Craiova”,
“Opera ştiinţifică a prof. C. Levaditi”, “Medicina lărgită
– un nou concept”, “Memoriu asupra creierii unui centru
de învăţământ medical superior” 1 .
În 1956, cu prilejul Centenarului Spitalului de
Adulţi - Filantropia din Craiova, publică împreună cu C.I.
Parhon lucrarea “Craiova – centrul medical-ştiinţific”.
Iată ce mărturiseşte Mihail Cănciulescu într-una din
fişele sale autobiografice: “În cronicile ce am scris, în
criticile făcute am putut să mă înşel uneori în apreciere,

1
C. Avram, P. Cucu, Al. Enache, Interferenţe spirituale olteneşti.
Ed. Sitech, Craiova, 1999, p. 58-59.

161
dar totdeauna de bună credinţă până ce m-am convins de
contrar, când am revenit în cadrul aceloraşi cronici. Cu
desfăşurarea activităţii ştiinţifice am urmărit respectarea
moralei profesionale, combătând cu înverşunare
specularea bolnavilor în spital şi în cabinetele
medicale” 1 .
A activat cu mare interes pentru înfiinţarea unei
universităţi în Craiova şi mai ales a unei Facultăţi de
Medicină, prin conferinţe publice ţinute în oraşele
reşedinţă de judeţ ale Olteniei, în Bucureşti la sala Dalles,
în faţa primului ministru Petru Groza, în Craiova în sala
Teatrului Naţional ş.a.
Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu într-o
scrisoare adresată prof. Alexandru Bărcăcilă, datată 17
septembrie 1968: “Ca să lămuresc eu lumea cu intenţia
mea de fondator, testator şi creator prin donaţie personală
de anumite imobile cu materialele respective pentru un
institut de istorie a medicinii, cu cabinete pentru un
muzeu medico-farmaceutic, numismatic şi filatelic, în
cadrul Facultăţii de Medicină la Craiova, dar facultatea
nu s-a făcut în cadrul Universităţii …, s-a amânat crearea
ei, binevenită şi ea, având în vedere că pofta de alte
facultăţi vine mâncând. Dar Oltenia – leagănul
românismului şi Bănia lui Mihai Viteazu a fost ca de
atâtea ori să aştepte, pusă la carantină … că o să se facă
ea o Facultate de Medicină la Craiova, fără îndoială că
da, de regretat că anume donatori şi testatori o aşteaptă şi
cu atâţia colaboratori de o medicină lărgită” 2 .
În paginile revistei sale nu au apărut doar studii şi
articole medicale ci şi diverse materiale extrem de
interesante referitoare la legăturile medicinii cu alte
ştiinţe. Revista “Acta Medica Romana” a fost delegată să

1
D.J.A.N. Dolj, Fond M. Cănciulescu, pach I/1, f. 3.
2
Idem, pach. LXIV/47, f. 1.

162
reprezinte presa medicală românească la Congresul
Presei Medicale Latine de la Paris, din octombrie 1934,
prin prezentarea unui raport asupra “Techinque et
presentation d'un journal medical”. În cadrul revistei
“Acta Medica Romana” şi a Secţiei de Istorie a Medicinii
din Craiova s-a organizat comemorarea medicului de
origine bulgară Petre Beron, care a trăit şi şi-a desfăşurat
activitatea în prima jumătatea a secolului al XIX-lea, în
Craiova, în calitate de medic şef al urbei. De asemenea,
au fost sărbătorite sau comemorate şi alte personalităţi
ale lumii medicale precum: Ch. Laugier, C. Levatidi, A.
Teohari, I. Cantacuzino, C. Davila, D. Gerota, I.Fr.
Rainer, D. Bagdazar, V. Babeş, D. Danielopol, Gh.
Marinescu ş.a.
Într-o scrisoare adresată d-lui Mihail Cănciulescu
de generalul P. Stoilov, datată 8 februarie 1958,
activitatea susţinută a acestuia pe tărâmul medical este
caracterizată astfel: “Munca dumitale domnule doctor, ce
se ştie, nu a avut răgaz şi limită şi cred că a depăşit o
jumătate de veac. Lucrând şi azi de la zi la zi, cercetând
trecutul spre aşezarea fiecăruia în locul ce li se cuvine, în
istoria corpului medical, în special de olteni, cât priveşte
prezentul putem zice că s-a creat o epocă la care ai
contribuit intens şi dumneata, spre înflorirea şi progresul
ştiinţei medicale române” 1 .
Dr. Mihail Cănciulescu s-a stins din viaţă se pare
în anul 1970, fără să-şi vadă, din păcate, împlinit visul de
a se înfiinţa la Craiova, Facultatea de Medicină, fapt
realizat în acelaşi an.

1
C. Avram, P. Cucu, Al. Stuparu, Al. Enache, op. cit., p. 58-59.

163
O istorie a Craiovei în documente din metal
Onoriu Stoica
Doru Călin

Medaliile au fost create pentru a imortaliza


anumite evenimente din istoria unui popor, devenind
documente din metal pentru anumite perioade istorice.
Prin ele, fapte, personalităţi din trecut capătă perenitatea
ce li se cuvine, amintind de-a lungul timpului, bogatul
nostru tezaur spiritual. Memoria metalului rămâne, astfel,
nealterată pentru totdeauna.
Cele mai vechi medalii reproduceau monedele
contemporane, în valori ce depăşeau cu mult valorile
curente. Cea mai veche monedă cu caracter de medalie,
este decadrahma emisă de atenieni în urma victoriei de la
Maraton (490 î.e.n.), asupra perşilor. În lumea greacă,
apoi în cea elenistică acest procedeu se va permanentiza.
Mai târziu, în epoca romană şi romano-bizantină
se pune un accent deosebit pe medalia ce glorifică pe
împărat sau poporul roman.
Emiterea medaliilor, în evul mediu timpuriu, se
întrerupe datorită fărâmiţării politice, în special în
Europa.
Începând cu secolul al XIII-lea, datorită noilor
relaţii economice şi politice, apar medaliile. Un exemplu
îl constituie ‘augustalii’ Împăratului Frederic al II-lea
executaţi la Mănăstirea din Amalfi.
Creatorul medaliei moderne rămâne, însă Antonio
Pisano, care imortalizează, printre altele, vizita
Împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul, la Florenţa în
anul 1439.
Generaţiile următoare de medalişti formează
adevărate şcoli în multe state europene. Se remarcă
artiştii italieni, flamanzi, francezi şi germani.

164
La mijlocul secolului al XVI-lea apariţia maşinii
de bătut monede, va modifica profund arta medalistică.
Aceasta este folosită pentru prima oară la monetăriile din
Augsburg şi Nürenberg.
În ţara noastră arta medalistică se dezvoltă mai
încet datorită împrejurărilor politice şi concepţiei clasei
domin ante pătrunsă de un excesiv spirit religios.
Prima monedă cu caracter de medalie este emisă
în vremea lui Mihai Viteazul (1600). Emiterea acestora
se continuă sporadic în secolul al XVIII-lea, înmulţindu-
se, însă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar
după Unirea Moldovei cu Ţara Românească numărul lor
este foarte mare.
Pentru Craiova, prima medalie este bătută în anul
1846, iar ultima în anul 2005, şi sigur emiterea acestora
va continua şi în anii următori.
Prezentăm în continuare, cronologic, medaliile
privitoare la Craiova, descriind numai pe prima şi ultima,
urmând a alcătui un catalog al acestor medalii, care se
află în câteva colecţii particulare 1 .
1846 - Spitalul Filantropia 2
Av. În interiorul a două cercuri liniare, se află,
legenda, scrisă pe patru rânduri PUSĂ PIATRA / DE /
TEMELIE / D.M.LOGOF. CAVALER / IOAN
BIBESCU.
Rv. În interiorul a două cercuri liniare, se află
legenda scrisă pe nouă rânduri : ÎN ZILELE / M.S.
DOMNULUI GEROGE D. BIBESCU / WOEW.SHI / A

1
Colecţia Octavian Ciocsan, colecţia Tudor Ţonea şi colecţia Lucia
Aneta Stoica.
2
Traian V. Turtureanu, Medalia din 1846 a spitalului ‘Filantropia’
din Craiova, în “Studii şi cercetări numismatice”, VI, 1975, p. 163-
165, piesa aflându-se în colecţia Cabinetului numismatic al
Academiei Române.

165
DOAMNEI MARIA / ANUL MÂNTUIREI /
M.D.CCCXLVI / AL DOMNIEI / IV.
Argint 72 mm (fig 1)
1858 – Reedificarea Bisericii Sf. Dumitru
1898 – Expoziţia de Agricultură şi Industrie 1
1900 - Şcoală de Arte şi Meserii
1912 – Monumentul Independenţei
1912 – Monumentul Barbu Ştirbei
1936 – Monumentul Eugeniu Carada
1966 - Liceul Nicolae Bălcescu
1970 – Liceul Pedagogic
1972 – Liceul Agricol
1973 - Secţia Craiova a Societăţii Numismatice
Române
1974 – Secţia Craiova a Societăţii Numismatice
Române
1974 – Muzeul de Istoria Medicinii 2
1975 – Pelendava 1750 – Craiova 500
1975 – Maria Tănase
1979 – Congresul de Arheologie şi Numismatică
1983 - Constantin Brâncuşi – Vitellius
1983 - Constantin Brâncuşi – Cap de copil
1983 – Constantin Brâncuşi – Orgoliu
1983 – Constantin Brâncuşi – Sărutul
1983 – Constantin Brâncuşi – Coapsa
1983 – Constantin Brâncuşi – M-elle Pogany
1983 – Prof. dr. Gabriel Cotulbea
1986 – Universitatea Craiova
1986 – Liceul Industrial nr.1
1990 – Revoluţia Română
1992 – Copii şi jocul

1
Se cunosc două tipuri în funcţie de revers, unul fără numele
participantului şi altul cu numele participantului: Tănăsescu.
2
Se cunosc două tipuri în funcţie de textul de pe revers.

166
1993 – Mihai Viteazul
1997 – Clădirea Primăriei 1
1998 – Muzeul de Ştiinţele Naturii 2
1998 - Monumentul Independenţei
1999 – Nicolae Romanescu
2000 - Constantin Brâncuşi 3
2001 – Mihai Viteazul
2002 – Nicolae Titulescu
2002 – Editura Scrisul Românesc 4
2003 – Podul suspendat
2004 – Catedrala Sf. Dumitru
2005 – Marin Sorescu
Av. În partea de sus MUNICIPIUL, iar în partea
inferioară CRAIOVA, cele două cuvinte fiind separate de
câte trei steluţe.
În centru se află stema municipiului Craiova, Sf.
Dumitru, învingând un împărat păgân pe un scut împărţit
cu linii orizontale, iar deasupra acestuia, o coroană
deschisă, din care iese un vultur cruciat cu aripile întinse,
totul, fiind în relief înalt, iar de o parte şi de alta anul
20/05.
Rv. Bustul lui Marin Sorescu, privind spre stânga,
iar deasupra semicircular MARIN SORESCU 1936 –
1986
60 mm Tombac patinat (fig. 2).
Anul acesta vor fi bătute două medalii una cu
Traian Demetrescu, iar celălaltă cu Arhivele Naţionale –
75 de ani.

1
Onoriu Stoica, Doru Călin, Noutăţi medalistice, în “Oltenia”, seria
a III-a, an IX, 2005, nr. 1-2, p. 110.
2
Se cunosc două tipuri în funcţie de revers.
3
Una este plachetă, iar celălaltă medalie.
4
Ibidem.

167
Instituţii sanitare organizate sau preconizate
în Mănăstirea Bistriţa olteană

Arh. Veniamin Micle

Organizarea instituţiilor sanitare în mănăstirile


ortodoxe corespunde concepţiei creştine cu privire la
valoarea trupului omenesc, despre care se ştie că a fost
creat de înseşi mâinile lui Dumnezeu (Facere 2, 7),
precum şi de faptul că Fiul Său „s-a făcut trup şi s-a
sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14), prefăcând omul în
„templu al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 16).
Potrivit acestei învăţături scripturistice, profund
umanitare, mănăstirile s-au ocupat de la începutul
existenţei lor cu îngrijirea fiinţei umane, trup şi suflet, aşa
cum adeveresc primele legislaţii monahale. În acest sens,
mănăstirile înfiinţate de Sfântul Pahomie cel Mare (287-
347) aveau case anume rezervate bolnavilor fizici; 1
Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte (424-529),
zideşte numeroase spitale, numite bolniţe, unele pentru
monahi, altele pentru mireni, iar sanatoriile înfiinţate de
Sfântul Vasile cel Mare (329-379), în cadrul renumitei
sale Vasiliade, au rămas celebre în istoria medicinii.
Chiar Tipiconul Sfântului Sava (439-533) prevede expres
înfiinţarea unor astfel de aşezăminte în mănăstiri 2 .
Potrivit rezultatelor obţinute de cercetătorii
avizaţi, în ţara noastră sunt menţionate documentar
primele bolniţe sau spitale mănăstireşti în secolul al XV-
lea, iar „prezumtiv odată cu înfiinţarea primelor

1
Regulile monahale ale Cuviosului Pahomie, 42 şi 48, cf. Ierom.
Nicodim Sachelarie, Asceza creştină, Craiova, 1942, p. 75, 76.
2
Tipicon, tipărit de mitropolitul Veniamin, Iaşi, 1816, cap. 48, p. 55.

168
mănăstiri” 1 . În Mănăstirea Bistriţa au funcţionat, de-a
lungul secolelor, mai multe instituţii cu caracter sanitar,
pe care le vom prezenta în ordine cronologică.
1. Bolniţa – spital mănăstiresc. Cea mai veche
instituţie cu caracter sanitar, organizată în Mănăstirea
Bistriţa, a fost „Bolniţa”, loc unde, asemenea altor
mănăstiri, s-au acordat primele asistenţe medicale din
ţară 2 . Bolniţa Bistriţei ocupă, ca vechime, locul al doilea
în istoria medicinii noastre, după cea din Mănăstirea
Putna, atestată documentar la anul 1488 3 . Ea a luat fiinţă
odată cu zidirea Mănăstirii, înscriindu-se între cele patru
obiective preconizate de marele ban Barbu Craiovescu
pentru ctitoria sa: centru de spiritualitate ortodoxă, vatră
de cultură românească, adăpost pentru tezaurele cultice şi
aşezământ pentru îngrijirea celor suferinzi 4 . Opinia
emisă de Emil Lăzărescu, referindu-se la banul Barbu, că
„s-ar putea că însuşi faptul că era suferind să-l fi
determinat să întemeieze şi un lazaret pe lângă Mănăstire,
cu biserica aferentă”, 5 nu este concludentă, mai ales că
mănăstirile Vodiţa, Tismana, Cozia, precum şi Bistriţa,
aveau de la început bolniţe bine organizate 6 . Când banul
Barbu se retrage din societate, Mănăstirea Bistriţa avea
cel puţin trei decenii de existenţă, perioadă în care îşi
organizase deja sistemul de asistenţă sanitară. Mult mai

1
Dr. Petre Miroiu, De la bolniţa mănăstirească la spitalul organizat,
în „Mitropolia Olteniei” XXIII (1971), nr. 5-6, p. 369.
2
Idem, p. 359.
3
Idem, p. 368-369.
4
Arhim. Veniamin Micle, Medalioane bistriţene, Bucureşti, 1999, p.
5.
5
Carmen-Laura Dumitrescu, Pictura din secolul al XVI-lea de la
bolniţa Mănăstirii Bistriţa-Vâlcea, în „Studii şi Cercetări de Istoria
Artei. Seria Artă Plastică”, tom. 19 (1972), nr. 2, p. 181, nota 14.
6
Arhim. Nestor Vornicescu, Îngrijirea sănătăţii în vechile noastre
mănăstiri, în „Mitropolia Olteniei” XX (1968), nr. 1-2, p. 65.

169
adevărată este ipoteza că bătrânul ban s-a retras aici
tocmai datorită bolniţei, unde avea condiţii
corespunzătoare de îngrijire şi tratament 1 .
Asistenţa medicală acordată bolnavilor, în bolniţa
din Mănăstirea Bistriţa, rezultă din mai multe documente.
Astfel, un hrisov emis la 9 mai 1608 de voievodul Radu
Şerban (1602-1611), prin care întăreşte Mănăstirii o
danie din Păuşeşti pe Otăsău, arată că „părintele
Ioanichie cel Bătrân să aibă căutare şi socotinţă de la
călugării din sfânta Mănăstire, până la moartea lui. Aşa s-
a tocmit el cu călugării de la sfânta Mănăstire, până la
moartea lui, tot să aibă cinstită căutare” 2 .
Arhivele păstrează numeroase dovezi din secolul
al XVII-lea, care privesc anumite persoane, unele
marcante ale societăţii timpului, nu numai din
împrejurimi, ci chiar din sudul Olteniei, care îşi asigurau
îngrijirea sănătăţii în bolniţa bistriţeană. La 11 decembrie
1684, Dumitru, fiul lui Florea, donează jumătate din satul
Arceşti-Olt, fiind bătrân şi fără urmaşi, pentru ca
egumenul Partenie (1680-1687) să-i asigure sănătatea,
hrana şi înmormântarea în Mănăstire 3 . La 14 decembrie,
acelaşi an, postelnicul Papa Pârşcoveanu, feciorul
fostului mare stolnic Iordache, donează Mănăstirii întreg
hotarul satului Studina din judeţul Olt, ca să fie îngrijit
aici la vreme de boală şi bătrâneţe 4 . Din alt document
aflăm că, după ce s-a călugărit, primind numele de
Pahomie, îmbolnăvindu-se, a solicitat sprijinul marelui
spătar Constantin Brâncoveanu să mai primească „o parte
1
Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa, Bucureşti, 1996, p.
330.
2
Arh. St. Buc., Mănăstirea Bistriţa VV/1.
3
Tezaur medieval vâlcean. Catalogul documentelor de la Arhivele
Statului din Râmnicu Vâlcea (1388-1715), de Corneliu Tamaş, Ion
Soare, Carmen Andreescu, vol. I, Bucureşti, 1983, nr. 871, p. 275.
4
Idem, nr. 872, p. 275.

170
din scule”, rămăsese la fratele său, ca „să se caute”; Iorgu
Cupeţu, având carte de blestem de la mitropolit, pentru
evitarea gâlcevii, face cuvenita împărţire frăţească.
Ajungând domn Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
monahul Pahomie cere o nouă judecată; voievodul
consideră însă că „i s-a dat suficient”. Dar la alt proces,
în faţa mitropolitului Teodosie, s-a hotărât să i se
repartizeze încă „zece sălaşe de ţigani”; în total, a primit
satul Studina cu vie, cu eleşteu, cu moară şi cu rumâni;
satul Mănăileşti cu rumâni, cu vie şi cu vad de moară,
precum şi „scule de aur”, vite, oi, stupi, râmători, doi cai
şi haine 1 . Este adevărat că, din aceste bunuri, monahul
Pahomie restaurează Schitul Mănăileşti, terminat prin
anii 1689-1690, când îl donează Bistriţei 2 .
Unii specialişti în istoria medicinii şi a farmaciei
româneşti au ajuns la concluzia că numai „până la
sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost spitalul
specific românesc…, spitalul celor mulţi, al tuturor; aici
se căutau nu numai clerici, ci toţi cei nevolnici, bătrâni,
văduve, bogaţi şi săraci” 3 . Totuşi, îngrijirea sănătăţii
psiho-fizice, în bolniţa bistriţeană, este atestată şi în
secolele următoare. De pildă, în anul 1791, hagi Stan
Jianu, mare demnitar în administraţia Olteniei, trimite din
Craiova pe fiul său, care suferea de friguri, lăsându-l aici
„câtăva vreme, fiind sfinte moaşte şi Sfântul Grigorie…,
doar va face Dumnezeu vreo minune”, 4 iar în anul 1860,
un document adevereşte că „Stana văduva, soţia lui
Dumitru Avrămescu din satul Stăneşti, fiind venită aici la
sfânta Mănăstire Bistriţa spre însănătoşire de boala ce

1
Idem, nr. 980, p. 299.
2
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 330.
3
P. G. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. III,
Bucureşti, 1938, p. 57.
4
N. Iorga, Studii şi Documente, VIII, p. 21.

171
pătimea, acum însănătoşindu-se de acea boală, se
întoarce la urmă-i” 1 .
În bolniţele mănăstireşti, tratamentul medical era
precedat de activităţi psihoterapeutice, considerate
esenţiale; ele erau alcătuite din rugăciuni şi molitve,
acatiste, masluri şi sfinte liturghii. Partea religioasă se
oficia în biserica bolniţei; apoi, în camere anume
pregătite, se administra ceaiuri din flori, diferite unguente
şi cataplasme, preparate din bogata floră montană de
monahii cunoscători ai medicinii şi terapeuticii practicate
în epocă.
Cunoştinţele şi preocupările medicale ale
monahilor bistriţeni rezultă din numeroase manuscrise,
copiate aici şi păstrate în arhiva mănăstirească, având
conţinut farmaco-terapeutic. Manuscrisul ieromonahului
Serafim, din anul 1705, cuprinde un vocabular de
botanică slavo-român, 2 întocmit pentru monahii bolniceri
care nu cunoşteau limba slavonă. De asemenea, reţetele
medicale consemnate în alte manuscrise, unul 3 copiat de
„popa Nicolae”, în 1798, iar altul, 4 în 1808, de
ieromonahul Ioachim Bărbătescu, erau folosite la bolniţă,
ca îndreptar terapeutic.
2. Sanatoriu militar. Între anii 1872-1875 a
funcţionat la Bistriţa un Sanatoriu unde erau trataţi
numeroşi militari afectaţi de anumite boli. Astfel, la
începutul lui noiembrie 1872, se găseau în Mănăstire
aproximativ 200 de soldaţi, cum rezultă dintr-un raport al
stareţului înaintat Episcopiei Râmnicului, prin care aduce
la cunoştinţa ierarhului că nu a avut posibilitatea să
transfere călugării de la Hurezi la Bistriţa, „întrucât a fost

1
Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 26/1860, f. 33.
2
B. A. R., Mss. rom. nr. 2456, f. 52v şi 72v.
3
Idem, Mss. rom. nr. 2040, f. 113v-126.
4
Idem, Mss. rom. nr. 3590, f. 114-115, 118v.

172
şi este ocupată de soldaţi, în număr de aproape 200,
nerămânând disponibilă nici o cameră pentru locuinţa
părinţilor”; 1 militarii erau cazaţi pentru tratament. 2
„Detaşamentul de bolnavi” a evacuat Mănăstirea
înainte de 22 septembrie 1873, 3 dar în anul următor, la 5
iulie, Ministerul Cultelor trimite o adresă, recomandând
stareţului ca, „de îndată să puneţi la dispoziţia delegatului
ce se va însărcina de Ministrul de Război, toate camerele
ce vor fi deşarte în încăperile acelei Mănăstiri, spre a fi
locuite timp de două luni de către 184 soldaţi bolnavi de
ochi” 4 .
Guvernul aprobase o hotărâre, prin care stabilea
ca vara, în fiecare an, să fie cazaţi militari în camerele
disponibile ale Mănăstirii, cum rezultă dintr-un raport
înaintat Episcopiei de arhimandritul Dionisie Albeşteanu
(1875-1879), stareţul aşezământului, unde scrie: „Înaltul
guvern a luat dispoziţii de vreo câţiva ani ca, în toate
verile, să trimită la această Mănăstire numeroşi soldaţi, şi
aceasta pe motiv de sănătate, dar provoacă multe
daune” 5 . La raportul primit, episcopul răspunde: „În
interesul umanităţii, trebuie să primim pe soldaţii bolnavi
a petrece câteva luni în această Mănăstire, pentru a-şi
face cura necesară sănătăţii. Prin urmare, când vei fi
anunţat de venirea soldaţilor, să reglezi camerele, atât
pentru locuinţa lor cât şi pentru a superiorilor. Cu
superiorii te vei înţelege despre paza bunei linişte şi
ordine. Dacă conduita soldaţilor va fi necuviincioasă, şi
superiorii lor nu vor îngriji a păzi disciplina şi buna

1
Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 50/1872, f. 36.
2
Idem, f. 40v.
3
Idem, f. 183.
4
Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 50/1874, f. 247.
5
Idem, Mănăstirea Bistriţa, doar nr. 50/1875, f. 352.

173
ordine, să ne raportezi, ca să intervenim la Ministerul de
Război” 1 .
3. Spitalul militar „Crucea Roşie”. La începutul
anului 1876 s-a abordat problema înfiinţării la Mănăstirea
Bistriţa a unui spital militar. După izbucnirea Războiului
de Independenţă, în aprilie 1877, s-au adoptat măsuri
speciale pentru spitalizarea aici a soldaţilor răniţi pe
front. Astfel, la 19 ale lunii s-a prezent la Mănăstire, din
ordinul prefectului, subprefectul de Horezu, care a
„inspectat şi măsurat toate camerele, fără excepţie, şi în
încheierea ce a făcut a arătat că pot fi încăpătoare pentru
500 soldaţi”, 2 potrivit raportului înaintat Episcopiei. În
consecinţă, la 13 mai, Ministerul Cultelor comunică
stareţului să pună la dispoziţia Ministerului de Război
„încăperile din curtea acelei biserici, pentru facerea unui
depozit de convalescenţi, rezervându-se camerele
destinate pentru monahii petrecători acolo” 3 .
Au urmat tratative, în urma cărora Episcopia
Râmnicului comunică, atât conducerii Mănăstirii cât şi
Ministerului că a aprobat „să fie folosite încăperile
disponibile de la acest stabiliment de către Ministerul de
Război” 4 . Stareţul bistriţean acceptă hotărârile
respective, dar intervine la Episcopie să apeleze la
forurile în drept ca soldaţii să nu degradeze localul. Ca
urmare, la 12 iunie, este informat despre mijlocirea
făcută Ministerului de resort, prin care se solicita să
ordone comandanţilor „să nu permită să se facă vreo
stricăciune sau să aducă nelinişte” 5 . Măsurile pentru
organizarea Spitalului militar se intensifică. La 10

1
Idem, f. 361.
2
Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 53/1876, f. 4.
3
Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 54/1877, f. 20.
4
Idem, Episcopia Râmnicului, dosar 14/1877, f. 71.
5
Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 54/1877, f. 21.

174
septembrie, episcopul aduce la cunoştinţa stareţului că,
prefectul judeţului a primit o telegramă de la prim-
ministru, prin care se arată că „localul acelei Mănăstiri,
fiind decis a se întrebuinţa pentru militarii români
bolnavi şi răniţi”, conducerea mănăstirească trebuie să se
conformeze „întocmai dispoziţiunilor” primite 1 .
Spitalul militar a fost amenajat în pavilionul
sudic, la parter, camerele fiind evacuate de mobilierul
original din timpul domnitorului Barbu Ştirbei (1849-
1856) 2 . Contrar celor stabilite iniţial, stareţul bistriţean
raportează la 14 februarie 1878, că: „Un detaşament de
peste 500 soldaţi turci prizonieri, escortaţi şi conduşi de
câţiva soldaţi români, sub comanda unui singur
locotenent, însoţit de un medic, intrară în Mănăstire şi
ocupară nu numai încăperile sus-menţionate, dar şi pe
toate celelalte din etajul doi disponibil, în afară de câteva
dinspre miazăzi pe care, după multă stăruinţă, abia am
reuşit a face să fie ocupate numai de căpitan” 3 . Ulterior
s-a constatat că sunt aproximativ 600 prizonieri. Pentru
internarea tuturor, au fost evacuaţi monahii de la parterul
pavilionului al doilea şi cazaţi la etaj, lăsând turcilor atât
bucătăria cât şi trapeza; apoi au fost reparate „camerele
de la bolniţă, unde s-a înfiinţat spitalul pentru bolnavi” 4 .
La 23 martie 1878, medicul splaiului Horezu, Al.
Constantinescu, face o vizită medicală soldaţilor turci.
Constatând spaţiul insuficient, propune ca, o sută de
prizonieri „să se transfere la Mănăstirea Arnota, pentru
şedere şi culcare, şi la timp de mâncare pot veni iar la

1
Idem, f. 41.
2
Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 55/1878, f. 3.
3
Ibidem.
4
Idem, f. 4.

175
Bistriţa, fiind depărtarea foarte mică, şi o asemenea
plimbare fiind foarte favorabilă pentru sănătate” 1 .
Prizonierii turci au fost internaţi la Mănăstire în
perioada 14 februarie - 17 aprilie 1878 2 . Din nefericire,
au degradat localul care i-a adăpostit; interioarele şi
somptuoasele apartamente domneşti au fost grav avariate.
O parte din mobilier, depozitat în spaţii
necorespunzătoare, s-a distrus 3 .
4. Spitalul rural. La 11 iunie 1881 a fost
promulgată Legea pentru înfiinţarea spitalelor rurale.
Articolul 1 din Lege prevedea ca, „în localurile
mănăstireşti rămase, sau care ar rămâne neocupate de
comunităţi religioase, se vor înfiinţa spitaluri pentru
căutarea pelagrei şi ale altor boli care bântuiesc populaţia
rurală şi reclamă o îngrijire mai mare şi mai
îndelungată”, iar al 3-lea precizează, ca „serviciul de
infirmier şi infirmiere în aceste spitale vor fi
încredinţate, de preferinţă, călugărilor şi călugăriţelor”, 4
în anul 1884 s-a preconizat înfiinţarea unui spital rural la
Mănăstirea Bistriţa. În acest scop, Ministerul Cultelor
expediază la 24 septembrie superiorului Orest Baldovin
(1879-1890) un ordin, prin care îi comunică să înainteze
„o listă de tot mobilierul ce se află în încăperile
Mănăstirii, cu arătare de starea în care se află, cunoscând
că parte din acel local urmează a se da pentru spitalul
rural” 5 . Totuşi, proiectul nu a fost finalizat, întrucât în
clădirile mănăstireşti funcţiona deja altă instituţie de stat,

1
Arh. St. Vâlcea, Prefectura judeţului Vâlcea, dosar 14/1878, f. 14.
2
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 335.
3
Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 55/1878, f. 3.
4
„Monitorul Oficial al României”, nr. 56 din 12 iunie 1881, p. 1283.
5
Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 58/1883, f. 27.

176
având un caracter instructiv: Şcoala de subofiţeri,
înfiinţată în anul anterior 1 .
5. Sanatoriu. Şcoala de subofiţeri a funcţionat în
localul bistriţean peste trei decenii, cauzând o mare
degradare materială şi spirituală Mănăstirii. Pentru
remedierea situaţiei, superiorul Ghimnazie Mironescu
(1900-1903) propune, la 5 septembrie 1902, ca
Ministerul Cultelor să aprobe organizarea aici a unui
„sanatoriu pentru fortificarea sănătăţii fizice şi sufleteşti,
sau un azil climateric, sau altă instituţie sanitară şi de
salubritate socială. Numai pentru şcoli militare sau şi
chiar civile nu este deloc nimerită” 2 . Propunerea
superiorului nu s-a realizat, dar şi-a atins scopul, întrucât
Şcoala de subofiţeri a fost transferată de la Bistriţa, în
primăvara anului următor 3 .
6. Sanatoriu de convalescenţă. În anul 1915 s-a
abordat problema înfiinţării unui sanatoriu de
convalescenţă la Mănăstirea Bistriţa. În acest sens,
Ministerul Cultelor, prin ordinul emis la 9 iulie comunică
arhimandritului Ioanichie Şirianu (1913-1915), stareţul
bistriţean, să permită „Comisiei numite de Ministerul de
Război, compusă din colonelul Teodorescu Ioan, medic
locotenent-colonel Papiu Alexandru şi medic maior Eliad
A. P., să viziteze localurile acelei Mănăstiri, în scopul de
a se vedea dacă s-ar putea întrebuinţa pentru
convalescenţi” 4 . De asemenea, Episcopia Râmnicului, la
11 iulie anunţă conducerea Mănăstirii că a „încuviinţat să
se viziteze acea sfântă Mănăstire de către Comisia numită
de Ministerul de Război, în vederea amenajării clădirilor

1
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 336.
2
Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 70/1902, f. 33.
3
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 340.
4
Arh. Ep. Râm., Mănăstirea Bistriţa, dosar 64/1915, f. 38.

177
pentru convalescenţi” 1 . Nici acest proiect nu a fost
finalizat, întrucât localul mănăstiresc era ocupat de
Societatea „Acoperământul Maicii Domnului”.
7. Sanatoriu pentru tuberculoşi. Peste câţiva
ani, în 1922, s-a discutat din nou problema organizării la
Mănăstirea Bistriţa a unui „Sanatoriu de tuberculoşi”.
Dezbaterile ajunseseră la un stadiu avansat, încât la 13
decembrie, Monitorul Oficial publica Decretul regal care
autoriza „Ministerul Instrucţiunii să cedeze, în schimbul
Ospiciului de alienaţi „Madona Dudu” din Craiova,
Ministerului Sănătăţii Publice, al Muncii şi Ocrotirilor
Sociale (Direcţia Generală a Serviciului Sanitar) localul
de şcoală din Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, proprietatea
Ministerului Instrucţiunii, cu tot terenul ce-i aparţine,
spre a se înfiinţa în el un sanatoriu de tuberculoşi”. 2
Cedarea imobilului şi a terenului urma să fie aprobată de
Parlament printr-o lege specială, 3 dar problema a rămas
nerezolvată.
8. Sanatoriu T.B.C. Problema înfiinţării unui
sanatoriu în clădirile Mănăstirii Bistriţa a fost reluată la
anul 1928, de data aceasta având profil T. B. C. În
vederea înfăptuirii proiectului, s-a prezentat la Mănăstire
o delegaţie a Ministerului Sănătăţii pentru a cerceta şi a
constata dacă localul corespunde. Datorită intervenţiei
episcopului Vartolomei Stănescu al Râmnicului (1920-
1938), iniţiativa a fost abandonată 4 .
9. Dispensar medical. Tradiţia îngrijirii celor
suferinzi a fost reluată de conducerea Mănăstirii Bistriţa
spre mijlocul secolului al XX-lea. Pentru realizarea
acestui scop umanitar, între anii 1939-1942 s-a construit

1
Idem, f. 39.
2
Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 70/1922, f. 55.
3
Idem, Mănăstirea Bistriţa, dosar 109/1941, f. 260.
4
Ibidem.

178
un Dispensar medical, amplasat lângă poarta de intrare în
incinta mănăstirească. Interiorul era prevăzut cu un
cabinet medical, cameră de gardă, saloane de internare,
băi, grupuri sanitare, încălzire şi apă curentă. Aici erau
cazaţi gratuit bolnavii care veneau pentru rugăciuni
speciale de tămăduire. Îngrijirea revenea personalului
monahal cu pregătire corespunzătoare. Iniţiativa
Mănăstirii a fost apreciată de Ministerul Sănătăţii, care a
donat o importantă sumă de bani pentru susţinerea
instituţiei medicale. La început, serviciul a fost asigurat
de medicul Circumscripţiei Costeşti, iar din anul 1946, de
monahia Olga Glejaru, absolventă a Facultăţii de
Medicină 1 .
În colaborare cu Ministerul Sănătăţii, Mănăstirea
Bistriţa intenţiona să transforme Dispensarul în
Policlinică. Pentru înfăptuirea scopului, Mănăstirea
construieşte, în partea de apus a aleii ce leagă
aşezământul monahal de localitate, o clădire unde urma
să locuiască o călugăriţă cu studii medicale superioare,
având rolul de a tria pacienţii pentru Policlinică 2 .
Datorită evenimentelor petrecute după al doilea
război mondial, aşezămintele monahale nu au mai avut
posibilitatea să desfăşoare activităţi social-caritative,
astfel că şi Mănăstirea Bistriţa şi-a încetat această
misiune pe care o practicase mai multe secole de-a
rândul. În clădirile prevăzute pentru Dispensar şi
Policlinică, s-a instalat Dispensarul Întreprinderii IFET-
Vâlcea, iar ulterior au intrat în folosinţa Grupului Şcolar
Bistriţa 3 .

1
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 331.
2
Ibidem.
3
Monahia Petronia Făgărăşanu, Mănăstirea Bistriţa, mss., 63-64.

179
Ateneul din Bucureşti, monument de artă şi
simbol al unităţii spiritualităţii româneşti
Lucian Amon

Se împlinesc 120 de ani de la aşezarea pietrei


inaugurale a Palatului Ateneului Român, una dintre cele
mai reprezentative lăcaşuri culturale ale României dar şi,
poate, cel mai cunoscut simbol al oraşului Bucureşti. De
aceea, în cele ce urmează ne-am propus abordarea
subiectului dintr-o dublă perspectivă: Ateneul ca
instituţie şi ca monument istoric şi de artă.
La 28 ianuarie 1865, Constantin Esarcu, V.
Alexandrescu Urechia şi Petre S. Aurelian 1 au organizat
în capitala României o serie de conferinţe publice ce
marchează debutul Societăţii culturale Ateneul Român.
Noul organism nu reprezenta o premieră absolută
în domeniul vieţii culturale româneşti din epoca
modernă. Încă din prima jumătate a veacului al IXI-lea
luaseră naştere numeroase societăţi culturale, dintre care
ne mărginim să amintim Societatea Literară (1827),
continuată apoi de Societatea Filarmonică (1833),
Asociaţia Literară a României (1845), Societatea Ateneul
Român din Iaşi (1860), Societatea Junimea din Iaşi
(1863), Societatea Literară Română (1866). Fenomenul
era vizibil şi în teritoriile româneşti aflate sub stăpânire
străină, unde se remarcau Asociaţia Transilvană pentru
literatura română şi cultura poporului român, cunoscută

1
Primul, C-tin. Esarcu, s-a remarcat prin cariera sa universitară,
diplomatică şi mai ales în domeniul cultural. V. A. Urechia s-a
evidenţiat ca istoric cât şi ca organizator al învăţământului românesc
iar P. S. Aurelian, prin formaţia sa de economist, s-a străduit să
susţină modernizarea agriculturii şi încurajarea industriei autohtone
din tânăra Românie.

180
şi sub sigla ASTRA (1861) sau Societatea pentru
literatură şi cultură română din Bucovina (1862).
În scurt timp, la nou înfiinţata Societate
culturală Ateneul Român din Bucureşti s-au alăturat şi
alte personalităţi, ca Scarlat Rosetti, Matei Millo,
Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade
Rădulescu, Vasile Alecsandri, George Bariţiu şi mulţi
alţii. Ea l-a avut ca prim preşedinte pe P. S. Aurelian,
urmat succesiv în funcţie de S. Rosetti, I. H. Rădulescu şi
Nicolae Kretzulescu.
În deschiderea ciclului de conferinţe din anul
1867-1868, S. Rosetti exprima succint obiectivele vizate
de Societate: „înnobilarea sufletului, înălţarea
sentimentelor, înfrumuseţarea inimii, adică
1
Educaţiunea” .
Din punct de vedere organizatoric, Societatea a
fost iniţial structurată pe trei secţii: ştiinţe morale şi
politice; ştiinţe naturale, fizice şi matematice; literatură şi
bele-arte. Noul statut, din anul 1922, prevedea patru
secţii, social-filosofică, ştiinţifică, literară şi artistică.
Cele mai importante manifestări culturale au fost
reprezentate de conferinţe, concerte şi expoziţii artistice.
Ciclurile de conferinţe debutau la sfârşitul
toamnei şi se încheiau primăvara. În tematica acestora un
loc important îl ocupa istoria naţională a poporului
român, evocată în prelegerile lui Alexandru Odobescu,
Cezar Bolliac, Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul. Un
rol deosebit a revenit marelui savant Nicolae Iorga. Teme
legate de limba şi literatura română au fost dezbătute de
Barbu Şt. Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Alexandru
Macedonski, Ion Luca Caragiale etc. Dintre
personalităţile din domeniul ştiinţei româneşti ne
rezumăm să-i cităm pe matematicianul Gheorghe Ţiţeica,
1
S. Rosetti, în „Ateneul român”, I, 12-17, 1867, p. 469.

181
Mihai Racoviţă (întemeietorul bio-speologiei), Victor
Babeş (autorul primului tratat de bacteriologie din lume),
doctorul Carol Davilla (creatorul învăţământului medical
românesc). Nu sunt ocolite nici colaborările cu nume de
prestigiu de peste hotare, ca geograful Emmanuel de
Martonne sau scriitorul André Maurois. Tematica
conferinţelor aborda domenii variate, fără restricţii din
partea organizatorilor, primând „spontaneitatea
individuală în toată întinderea ei, libertatea cea mai
completă, neinfluenţată de nimeni” 1 .
Educaţia muzicală a publicului larg a fost
urmărită încă de la debutul Societăţii, când conferinţele
alternau cu audiţii. Se remarcă meritele lui Eduard
Wachmannn (fondator al Filarmonicii din Bucureşti) şi,
ulterior, George Enescu 2 . De-a lungul timpului, aici vor
evolua compozitori, dirijori si interpreţi de renume
mondial ca Richard Strauss, Arthur Rubinstein, Yehudi
Menuhin, David Oistrah, Igor Strawinsky, Sergiu
Celibidache, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Pablo
Casals, Mariana Nicolesco, José Carreras.
Începând din anul 1866, Societatea a editat revista
„Ateneul român”. Totodată, au fost înfiinţate o serie de
societăţi culturale anexe, dintre care amintim Societatea
pentru învăţătura poporului român (1866), Societatea
filarmonică română (1868) sau Societatea amicii bele-
artelor (1872).
Construirea unui sediu reprezentativ al Societăţii
Ateneul Român a reprezentat o problemă importantă dar
delicată datorită obstacolelor financiare. O sursă au

1
V. A. Urechia, în „Anuarul Ateneului român”, 1902-1903, p. 46.
2
Astăzi, Filarmonica din Bucureşti, cu sediul la palatul Ateneului,
poartă numele marelui muzician român. Sub cupola Ateneului, la 1
martie 1898 răsunau pentru prima data acordurile Poemei Române,
sub bagheta tânărului George Enescu.

182
reprezentat-o donaţiile. De exemplu, preşedintele său,
Scarlat Rosetti, pe lângă o sumă de bani, şi-a oferit
propria sa bibliotecă, o colecţie numismatică şi un teren
de construcţii. Tot în acest scop, în 1886 se organizează o
mare loterie, prilej cu care este lansat şi cunoscutul apel
publicitar „Daţi un leu pentru Ateneu”. Primăria capitalei
s-a implicat la rândul ei, cedând terenul de lângă grădina
Episcopie, loc unde se va ridica noul edificiu.
Piatra de temelie a Palatului Ateneului a fost pusă
la 26 octombrie 1866. Realizat după planurile arhitectului
francez Albert Galeron, va fi inaugurat în anul 1888.
Ulterior, pe lângă sala de conferinţe şi concerte, vor fi
amenajate două săli de cinematograf, o bibliotecă, o
pinacotecă şi spaţii pentru expoziţii.
Edificiul - având o înălţime totală de 41 m - se
remarcă ca o compoziţie eclectică de inspiraţie franceză,
cu o dominantă neoclasică, caracterizată prin
monumentalitate elegantă şi echilibrată. Aceste trăsături
sunt comune, în epocă, şi arhitecturii din alte ţări
balcanice 1 , într-o perioadă de deschidere spre cultura
occidentală.
Faţada (foto 1) are aspectul unui templu grecesc.
Intrarea este precedată de un peristil sprijinit pe opt
coloane ionice care au proporţii similare coloanelor
templelor de pe Acropole. Sub peristil se află încastrate
medalioane în mozaic, care îi reprezintă pe cinci dintre
mari domnitori ai ţării: Neagoe Basarab, Alexandru cel
Bun, regele Carol I, Vasile Lupu şi Matei Basarab.
Construcţia se continuă cu o cupolă de factură
barocă, bogat decorată, de jur împrejurul căreia se pot
desluşi săpate in zid numele unor cunoscuţi cărturari, ca
Miron Costin, Gheorghe Şincai, Dimitrie Cantemir, Ion

1
A. Mambriani, L’architectura moderna nei paesi balcanici,
Bolonia, 1970, p. 44.

183
Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu. Interiorul
monumentului impresionează prin fastul deosebit,
abundentele sculpturi decorative executate de artişti
italieni şi germani. Partea centrală a parterului este
susţinută de 12 coloane realizate în stucatură; din rotondă
se ajunge în sala principală printr-o monumentală scară
de onoare (foto 2) şi patru scări în spirală, construite din
marmură de Carrara.
Sala de concert are diametrul de 28,50 m,
înălţimea de 16 m şi o capacitate de aproximativ 800
locuri. Bolta sa a fost decorată cu numeroase elemente
zoomorfe, antropomorfe şi vegetale, în relief policromat
aurit. De jur împrejurul tamburului cupolei, deasupra
lojilor, se desfăşoară o frescă lată de 3 m şi lungă de 75
m, realizată de artistul Costin Petrescu. Opera a fost
pictată între anii 1933-1938 şi este alcătuită din 25 de
scene reprezentative din istoria României, începând cu
intrarea împăratului Traian în Dacia.
Societatea culturală Ateneul Român, care şi-a
aşezat pe frontispiciul său numele zeiţei înţelepciunii, nu
a fost o simplă instituţie culturală ci, mai degrabă, o stare
de spirit. Nu întâmplător, poate, sala de conferinţe şi
concerte a Palatului Ateneului a găzduit, la 29 decembrie
1919, prima Cameră a României Mari, unde a fost
ratificată unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei
cu Patria Mamă.

Bibliografie selectivă
* * * „Anuarul Ateneului Român”, (1902-1904, 1914-1915).
G. IONESCU, Istoria arhitecturii în România, II, Bucureşti, Editura
Academiei, 1965, p. 424-426.
I. P. TEIUŞAN, Ateneul Român, Bucureşti, 1968.

184
Fl. VIRGILIU, Din istoria Ateneului român. Amintiri şi scrisori
inedite, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor”, 19, 1988, 2, p. 76-
82.

CUPRINS
Programul manifestărilor ocazionate de împlinirea a 75
ani de existenţă a Arhivelor Craiovene............................ 4
Corneliu Mihail Lungu, Arhivele Olteniei la 75 de ani 5
Marin Radu Mocanu, Privire prin vitraliu .................. 11
Mihaela Damean, Ramona Hogiu, Scurt istoric al
Arhivelor Craiovene ...................................................... 14
Bogdan Bădiţoiu, Arhivele şi evoluţia legislaţiei
arhivistice până în secolul XX....................................... 22
Ion Sgaibă, Constantin D. Fortunescu - spirit polivalent
....................................................................................... 55
Ilie Vulpe, Personalităţi ale Arhivelor Craiovene......... 65
Mădălina Strechie, Culte siriene în Oltenia romană ... 74
Aurelia Florescu, Numele lui Neagoe Basarab defineşte
o epocă........................................................................... 78
Nicolae Mihai, Revoluţia festivă : arderea
Regulamentului Organic la Craiova, relatată în gazeta
“Naţionalul”................................................................... 90
Aurel Radu, Documente greceşti în Arhivele Craiovene
..................................................................................... 102
Ionela Niţu, Fondul familial Măinescu..................... 112
Constantin Deca, George Simonis despre viaţa muzicală
şi artistică din trecutul Craiovei................................... 119
Constanţa Deaconu, Societatea „Prietenii Ştiinţei” -
Filiala Dăbuleni ........................................................... 127
Ion Pătraşcu, Aduceri aminte despre debutul lui Amza
Pelea ............................................................................ 141

185
Aurelia Florescu, Grigore Canuş ............................... 143
Rusalia Crăciunoiu, Comandor aviator Naidinescu
Dumitru........................................................................ 148
Paul Barbu, Profesorul Ilie Constantinescu – un renumit
colecţionar ................................................................... 151
Aurel Lăpădat, Mihail Cănciulescu – personalitate a
lumii medicale româneşti ............................................ 159
Onoriu Stoica, Doru Călin, O istorie a Craiovei în
documente din metal.................................................... 164
Arh. Veniamin Micle, Instituţii sanitare organizate sau
preconizate în Mănăstirea Bistriţa olteană................... 168
Lucian Amon, Ateneul din Bucureşti, monument de artă
şi simbol al unităţii spiritualităţii româneşti ................ 180

186