SCOALA POSTLICEALA „HENRI COANDA”

TIMISOARA

SUPORT DE CURS
- UZ INTERN-

MODULUL 3
ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI

Specializarea ASISTENT MEDICAL GENERALIST

ANUL I

1
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA
OMULUI

2
 1. OBIECTUL ANATOMIEI
NOŢIUNI GENERALE

ANATOMIA (gr. Ana = prin, temein = a tăia) omului este ştiinţa biologică care studiază
structura macroscopică, topografia organelor şi a sistemelor, precum şi legăturile şi relaţiile dintre
acestea în cadrul organismului ca un tot unitar.
Principiile de bază în studiul anatomiei omului:
 Principiul unităţii dintre structură şi funcţie - conform căruia forma şi structura
organelor sunt strâns legate de funcţiile acestora.
 Principiul ,,organismul – un tot unitar”. Părţile organismului se află în strânsă
legătură organică şi se influenţează reciproc. Organismul reprezintă un tot unitar
care nu poate fi redus la suma părţilor sale componente.
 Principiul unităţii dintre organism şi condiţiile sale de existenţă. Organismul şi
mediul său formează o unitatea indisolubilă. Organismul se adaptează permanent
la condiţiile schimbătoare de mediu, orice schimbare a acestuia producând
modificări mai mult sau mai puţin pronunţate în structura şi funcţiile
organismului.
Metode de cercetare a organismului uman:
 Disecţia pe cadavre - permite studierea topografiei organelor şi a legăturilor
anatomice dintre ele.
 Observaţia macroscopică – cu ochiul liber – a formei, culorii dimensiunii şi a
reliefului extern al organelor.
 Metode de laborator (biochimice) prin care se cercetează compoziţia chimică
a ţesuturilor.
 Explorarea corpului uman cu ajutorul razelor Roentgen şi a rezonanţei
magnetice nucleare (RMN).
Observaţii clinice făcute pe bolnavi.
 Metode antropologice – studiază variabilitatea biologică a omului în corelaţie
cu condiţionarea sa naturală şi social-culturală.
FIZIOLOGIA – se ocupă cu studiul funcţiilor diferitelor structuri anatomice şi cu mecanismul de
reglare a funcţiilor şi de integrare a lor.

3
IGIENA OMULUI este ramura medicinei care elaborează normele de apărare a sănătăţii oamenilor
şi formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependenţei şi interacţiunii dintre om şi
mediul înconjurător, a condiţiilor de trai, precum şi a relaţiilor sociale şi de producţie.
Igiena reprezintă ansamblul de reguli şi de măsuri practice pe care omul trebuie să le respecte
pentru a-şi păstra sănătatea, deoarece aşa cum spunea Marţial: ,,nu-i totuna să trăieşti, ci să trăieşti
sănătos”.
Regulile igienice au rol în păstrarea sănătăţii corpului şi a ,,minţii” pentru dezvoltarea
armonioasă a fiinţei umane, pentru lupta împotriva condiţiilor nefavorabile de muncă şi viaţă.

II. AXE, PLANURI, DIRECŢII DE ORIENTARE ÎN ANATOMIE

2.1. Segmentele corpului uman
Corpul uman este alcătuit din: cap, trunchi şi membre. Capul împreună cu gâtul formează
extremitatea cefalică.
Capul este alcătuit din două părţi: una craniană - neurocraniu sau cutia craniană şi una facială –
viscerocraniu.
Gâtul este segmentul care leagă capul de trunchi. Acesta are o regiune posterioară – cervix sau
ceafă şi alta anterioară, gâtul propriu-zis.
Trunchiul este format din trei segmente suprapuse: torace, abdomen şi pelvis, în interiorul căruia se
găsesc cavităţile toracică, abdominală şi pelviană, care adăpostesc viscerele.
Între cavitatea toracică şi cea abdominală se află muşchiul diafragm. Cavitatea abdominală se
continuă cu cea pelviană mărginită în jos de diafragma pelviperineală. Pereţii trunchiului sunt
alcătuiţi din elemente somatice: muşchi, fascii (ţesuturi musculare ce susţin organele), nervi. Peretele
posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Celelalte regiuni se numesc anterolaterale.
Peretele anterolateral al toracelui la femei conţine glanda mamară.
Membrele sunt superioare şi inferioare. Cele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară.
Porţiunea lor liberă este formată din: braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Porţiunea lor liberă este alcătuită
din: coapsă, gambă şi picior.

4
2.2. Axe şi planuri de orientare
Corpul omului este orientat vertical, deci, în poziţie ortostatică, cu palmele înainte – în
supinaţie (când sunt orientate posterior sunt în pronaţie).
Corpul uman este un corp tridimensional (are lungime, lăţime grosime), are simetrie
bilaterală având ca elemente de orientare şi referinţă trei axe şi trei planuri.
Axele corespund dimensiunilor spaţiului şi se întretaie în unghi drept:
 Axa longitudinală (verticală) corespunde înălţimii (lungimii) corpului este
verticală la om şi are doi poli: superior (cranial) – corespunzător creştetului
capului (vertex) şi inferior (caudal) localizat în centrul poligonului de susţinere a
corpului (suprafaţa tălpilor şi spaţiul dintre ele);
 Axa orizontală (sagitală, antero-posterioară, ventro-dorsală) este axa grosimii
corpului. Ea are doi poli: unul anterior şi unul posterior;
 Axa transversală corespunde lăţimii corpului. Este orizontală şi are un pol stâng şi
unul drept.
Planurile trec prin câte două din axele amintite:
 planul sagital (planul simetriei bilaterale) trece prin axele
longitudinală şi sagitală adică prin mijlocul corpului împărţindu-l în două jumătăţi simetrice dreaptă
şi stângă. Toate celelalte planuri sagitale sunt paralele cu el şi între ele şi sunt perpendiculare pe
planul frontal. Ele se numesc planuri parasagitale.
 Planul frontal este paralel cu fruntea şi trece prin axa
longitudinală şi transversală. El împarte corpul într-o parte anterioară (ventrală) şi una posterioară
(dorsală).
 Planul transversal (orizontal) trece prin axa sagitală şi transversală
(trece prin ombilic). El împarte corpul în două părţi: una superioară (cranială) şi alta inferioară
(caudală). Se mai numeşte şi planul metameriei corpului.

5
 Fig. 1. Axele şi planurile corpului uman
Axele şi planurile se utilizează pentru precizarea poziţiei segmentelor şi organelor care
alcătuiesc corpul, precum şi a poziţiei elementelor componente la nivelul fiecărui organ.
În afara acestor puncte de referinţă se iau şi alte repere. Astfel spunem că un organ este situat
superficial sau exterior atunci când este mai apropiat de tegument şi profund sau interior când se
află mai adânc, de asemenea considerăm un organ ca fiind central atunci când este centru sistemului
(ex. inima pentru sistemul circulator) şi periferic – capilarele sanguine ale aceluiaşi sistem.
Când se vorbeşte despre membrele corpului se foloseşte termenul de proximal pentru segmentele
mai apropiate şi distal pentru cele mai îndepărtate.
Soma cuprinde totalitatea formaţiunilor corpului în afară de viscere. Viscerele sunt organele
interne ale corpului.

6
 III. CELULA – unitatea structurală și funcțională a organismului

Din punct de vedere sistemic reprezintă un sistem deschis care stabileşte schimburi de
materie şi energie cu mediul ambiant.
Celulele sunt de două tipuri: procariote – la bacterii şi alge albastre-verzi – au nucleu fără
membrană nucleară şi eucariote - la restul organismelor au nucleul înconjurat de membrană
nucleară. Componentele de bază ale celulei eucariote sunt: membrană, citoplasmă şi nucleu. În
citoplasmă se găsesc organitele celulare. Celula este delimitată de membrana celulară, iar organitele
citoplasmatice de un sistem de endomembrane. Structura de bază a tuturor membranelor este aceeaşi
cu cea a membranei celulare, modelul acestei structuri fiind modelul ,,mozaic fluid”.
Conţinutul înconjurat de membrana plasmatică constituie citoplasma. Porţiunea lichidă a
acesteia se numeşte citosol. Structurile membranare din interiorul citoplasmei se numesc organite.
Organitele includ: nucleul, mitocondriile, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi şi lizozomii.

Fig. 2. Structura celulei

7
A. PLASMALEMA (MEMBRANA CELULARĂ)
Este situată la periferia citoplasmei. Structura sa corespunde ,,modelului mozaicului fluid”
elaborat de Singer şi Nicolson în 1972. Conform acestui model membrana plasmatică ca şi
membranele organitelor celulare sunt alcătuite din două straturi de fosfolipide, care reprezintă o
matrice fluidă, la care se adaugă proteine şi glucide. Straturile lipidice sunt orientate cu grupările
hidrofile spre exterior şi cu cele hidrofobe spre interiorul membranei. Proteinele din structura
membranei plasmatice sunt întotdeauna globulare (fig.3)

Fig 3. Structura plasmalemei

Plasmalema prezintă permeabilitate selectivă, permiţând schimburile dintre celulă şi mediu.
B. CITOPLASMA (gr. kytos=cavitate).
Este formată din două faze distincte: citosolul şi granuloplasma.
➢ Citosolul reprezintă citoplasma localizată în afara organitelor celulare, cunoscută sub
denumirea de citoplasmă fundamentală sau hialoplasmă. Elementul de bază al hialoplasmei
este apa (85-95% din greutatea proaspătă), în care se află dispersate diferite substanţe
organice şi anorganice cu rol important în biosintezele celulare.
➢ Granuloplasma – reprezintă faza citoplasmei cuprinsă în organitele celulare.
ORGANITELE CELULARE
1. Reticulul endoplasmatic (RE) – sistem de cisterne, tubuli ce reprezintă un sistem circulator
intracelular şi intercelular (Fig. 4.).
Conţine numeroase enzime cu rol în sinteza lipidelor, iar în unele cazuri pe suprafaţa membranei RE
există ribozomi.
În funcţie de prezenţa ribozomilor se deosebesc morfologic două tipuri de RE:
➢ REN- reticul endoplasmatic neted – lipsit de ribozomi;
➢ REG - reticul endoplasmatic granular sau rugos – asociat cu ribozomi.

8
 Fig. 4. Imagine tridimensională a RE (d. D Fawcett. Chapman and Hall, N.Y)
Funcţii:
 Sintetizează substanţe organice – proteine, glucide, lipide, enzime, uleiuri eterice;
 Colectează, transportă şi distribuie substanţele la nivelul celulei şi intercelular;
2. Ribozomii – au fost descoperiţi de savantul american de origine română George Emil Palade,
laureat al premiului Nobel în anul 1974.
Ribozomii au formă sferică şi prezintă rol esenţial în sinteza proteinelor. Nu sunt delimitaţi de
membrane şi se găsesc liberi în citoplasmă, ataşaţi de RE, în mitocondrii şi în cloroplaste.
3.3. Aparatul Golgi - este format din totalitatea dictiozomilor din celulă. Dictiozomii se găsesc, de
regulă, în apropierea nucleului şi sunt numeroşi în celulele glandelor.
Dictiozomii sunt alcătuiţi din cisterne sau saci turtiţi şi vezicule şi au rol în secreţia extracelulară a
unor compuşi organici şi anorganici, uleiuri, enzime, apă, mucilagii (Fig. 5)

Fig 5. Aparatul Golgi (d. D Fawcett. Chapman and Hall, N.Y)

4. Lizozomii – componente celulare de forma unor vezicule, delimitate de o singură membrană şi
specializate pentru digestia intracelulară. Conţin numeroase enzime hidrolitice.
9
5. Peroxizomii – prezenţi în majoritatea celulelor vegetale, specializaţi pentru desfăşurarea reacţiilor
oxidative.
3.6. Mitocondriile - ,,uzinele energetice” ale celulei, au genom propriu şi sunt capabile de
autoreproducere. Rol în respiraţia celulară, proces prin care se produce energie.
La microscopul electronic mitocondriile apar sub forma unor granule cu membrană dublă,
care înconjoară un spaţiu numit matrix. Membrana internă prezintă invaginaţii numite criste (Fig. 6).

Fig. 6. Mitocondria – prezentare schematică

C. NUCLEUL (gr. karyon = miez)
Nucleul controlează întreaga activitate a celulei pe baza informaţiei genetice stocate în ADN. La
celulele tinere, care se divid intens nucleul ocupă o mare parte din volumul acestora. Forma
nucleului variază în funcţie de starea funcţională a celulei:
Nucleul unei celule vegetale aflate în interfază prezintă următoarele elemente componente:
(Fig. 7)
- înveliş nuclear
- matricea nucleară
- cromatina
- nucleoplasma
- nucleolul.
 Fig 7. Structura nucleului (http://universe-review.ca/R10-01-cellnucleus.htm)
Învelişul nuclear delimitează nucleul în raport cu citoplasma. Este alcătuit din două membrane şi
este străbătută de numeroşi pori nucleari care joacă un rol important în schimburile bidirecţionale de
materie dintre citoplasmă şi nucleu.
Matricea nucleară reprezintă scheletul proteic de care sunt ancorate fibrilele de cromatină.
Cromatina - reprezintă forma de existenţă materială a cromozomilor în interfază. În ea se află
stocată, sub formă codificată, informaţia genetică.
Cromozomii tuturor celulelor, eucariote sunt structuri complexe alcătuite din cromatină şi dintr-o
matrice, care o înconjoară. În componenţa matricei se regăsesc: ARN, proteine, mici cantităţi de
lipide şi ioni.

IV. DIVIZIUNEA CELULARĂ

Ciclul de viaţă al unei celule cuprinde două părţi: INTERFAZA ŞI DIVIZIUNEA

CELULARĂ.
Interfaza este procesul care are loc înainte de fiecare diviziune şi în care se realizează
dublarea cantităţii de ADN, ARN şi proteine. Ea are mai multe stadii, în care au loc sinteze
complexe, procese de dublare a conţinutului celulei. La începutul interfazei are loc un proces special,
replicarea semiconservativă (din limba latină: replicare=a repeta; semi=jumătate;
conservatio=păstrare, menţinere) a moleculei de ADN. Aceasta decurge în două faze: cele două
catene ale moleculei de ADN se separă în urma ruperii punţilor de hidrogen şi fiecare catenă are
capacitatea de a-şi forma o nouă catenă, complementară, astfel că dintr-o moleculă de ADN rezultă
două molecule de ADN identice.
După replicarea ADN-ului au loc procese biochimice care duc la dublarea proteinelor cromozomiale,
rezultând cromozomi-fii sau cromatide surori.
Diviziunea celulară este procesul biologic prin care se formează două sau mai multe celule-
fiice dintr-o celulă-mamă. Momentul declanşării diviziunilor este determinat de anumiţi factori:
temperatură, hrană, substanţe activatoare, starea de sănătate a celulelor.
4.1. Diviziunea amitotică sau directă este întâlnită mai ales la procariote. Acest fel de
diviziune se poate realiza în două feluri, când celula-mamă este împărţită în două părţi egale printr-
un perete, rezultând două celule-fiice identice sau când celula-mamă se alungeşte, se gâtuie la
mijloc, partea mijlocie a celulei se subţiază până când se rupe, rezultând două celule fiice.
4.2. Diviziunea cariochinetică sau indirectă este specifică eucariotelor. După
particularităţile de desfăşurare şi celulele care rezultă în urma diviziunii, se cunosc două feluri de
cariochineze: mitoza pentru celulele somatice şi meioza , prin care, în final, rezultă gameţii.
4.2.1. Diviziunea mitotică este specifică celulelor somatice care intră în constituţia corpului
organismelor. Diviziunea nucleului are loc în 4 faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza.
În Profază au loc mai multe procese: dispar membrana nucleară şi nucleonii; cromozomii se
spiralizează, se îngroaşă, se condensează; cromozomii condensaţi sunt structuri
superordonate; cromozomii apar clivaţi (despicaţi) în două cromatide surori unite prin
centromer şi apare fusul de diviziune.
Metafaza este procesul în care cromozomii dicromatici se dispun în placă ecuatorială, fiind
spiralizaţi la maxim, şi se prind prin centromer de fusul de diviziune.
Anafaza e o altă etapă a mitozei în care: cromozomii-fii (cromatide-surori) se desprind unii de alţi,
devin independenţi (monocromatici) şi migrează spre polii celulei; la poli, cromozomii formează
două grupe simetrice.
În Telofază se formează doi nuclei-fii, cromozomii se despiralizează treptat, se alungesc, revenindu-
se la reţeaua cromatică, se refac învelişul nuclear şi nucleolii şi dispare fusul de diviziune.
Factorii care influenţează mitoza: căldura şi unele substanţe chimice stimulatoare activează ritmul
meiozei; lumina, radiaţiile, frigul şi unele substanţe chimice inhibatoare blochează sinteza de ADN.
 4.2.2. Diviziunea meiotică constă în două diviziuni succesive: meioza I - reducţională şi
meioza II -ecvaţională
Meioza I are, la fel ca şi la diviziunea mitotică, 4 etape.
Profaza I este foarte lungă, decurge în câteva zile şi are loc în mai multe etape: cromozomii omologi
bicromatici (cromatidele-surori) se aşează într-o tetradă cromozomială (formată din
perechile de cromozomi materni şi paterni clivaţi). Tot acum are loc fenomenul de crossing-
over (schimb reciproc între segmente, între cromozomii omologi perechi).
Metafaza I este etapa în care cromozomii omologi (tetrada) se dispun în placa ecuatorială, fiind
prinşi de fusul de diviziune prin centromere.
Urmează anafaza I în care se separă cromozomii întregi (bicromatici, paterni sau materni) şi
înaintează spre poli.
Ultima etapă e telofaza I, unde în jurul cromozomilor ajunşi la poli se formează noi membrane
nucleare, se conturează cei doi nuclei-fii cu n cromozomi, fiecare fiind bicromatici. Tot în această
fază are loc fragmentarea citoplasmei, prin care se formează două celule noi haploide n.
După o scurtă perioadă de repaus, numită interchineză, în care nu are loc replicarea ADN, începe
meioza II. Şi această are tot 4 etape.
Profaza meiozei II este de scurtă durată. Cromozomii dicromatici sau cromatidele surori nu mai
suferă o despicare (clivaj) longitudinală.
În metafaza II cromozomii se aşează în placa ecuatorială, fiind prinşi de fusul de diviziune prin
centromere.
Urmează un alt proces, numit anafaza II. Aici din fiecare cromozom bicromatic înaintează spre poli
câte o cromatidă-soră.
Ultima etapă a meiozei II este telofaza II, unde în jurul cromatidelor sosite la poli se formează
menbrane nucleare, respectiv nuclei noi haploizi. Apoi are loc fragmentarea citoplasmei, în urma
căreia rezultă patru celule haploide.

V. ŢESUTURILE

Ţesutul este o grupare de celule cu aceeaşi origine, structură şi funcţie.

 Ţesuturile au luat naştere ca urmare a multiplicării și diferenţierii celulelor din foiţele
embrionare.
 Ţesuturile omului se clasifică în: epiteliale, conjunctive, musculare și nervoase.

5.1. TESUTUL EPITELIAL

Ţesuturile epiteliale acoperă suprafaţa externă a corpului, căptuşesc cavităţile organelor
interne, formează parenchimul glandelor exocrine si endocrine si membranele specializate in
recepţionarea stimulilor externi. Deci, după funcţia pe care o îndeplinesc ţesuturile epiteliale sunt de
mai multe feluri: de acoperire, glandulare si senzoriale.
Celulele epiteliale sunt strâns unite intre ele. In zona de legătură cu ţesutul conjunctiv, celulele
epiteliale sunt aşezate pe o membrana bazală, care are rol de suport şi de schimb nutritiv cu acest
ţesut. Epiteliile nu au vase de sânge, schimbul de substanţe nutritive realizându-se prin difuzie de la
celulele ţesutului conjunctiv care le însoţesc întotdeauna.
1. Epiteliile de acoperire sunt localizate in piele si mucoasele organelor cavitare.
După numărul straturilor de celule pot fi: unistratificate, pluristratificate sau pseudostratificate.
Celulele lor sunt cubice, cilindrice (prismatice) sau turtite (pavimentoase) şi au, in general, nuclei
mari.
a) Ţesuturile epiteliale de acoperire unistratificate cu celule:
-pavimentoase se găsesc in tunica interna a capilarelor sangvine şi limfatice, peritoneu (susţine
organele abdominale), pericardul inimii, foitele pleurale (plămâni), alveolele pulmonare.
-cubice se găsesc la nivelul bronhiolelor şi în canalele unor glande secretorii
-cilindrice se găsesc în organele tubului digestiv în regiunea situată între stomac şi rect,
mucoasa nazală şi trompei uterine.
b) Ţesuturile epiteliale de acoperire pluristratificate cu celule:
- pavimentoase se găsesc in epidermă, mucoasa esofagiană şi bucală, uretre
- cubice se găsesc în canalele glandelor salivare
- cilindrice se găsesc la nivelul vezicii urinare, ureterelor şi mucoasei laringiene şi faringiene
c) Ţesuturile epiteliale de acoperire pseudostratificate se găsesc în trahee şi în bronhiile
principale.
2. Epiteliile glandulare produc substanţe de secreţie. Ele alcătuiesc parenchimul glandular care
se asociază cu ţesut conjunctiv, vase de sânge, limfatice şi nervi şi formează glandele secretoare.
Acestea pot fi:
-exocrine – produsul de secreţie este eliminat la exterior printr-un canal (glandele sudoripare şi
sebacee) sau în cavităţi (glandele salivare si gastrice)

13
 -endocrine – produsul de secreţie – hormonii – este eliminat direct in sânge; nu au canal
excretor (tiroida, paratiroida, glandele suprarenale etc.)
-mixte au dublă secreţie (hormoni şi alţi produşi) (pancreasul, testiculul, ovarul).
3. Epiteliile senzoriale sunt specializate în recepţionarea diferiţilor stimuli din mediu. Ele sunt
formate din celule senzoriale şi celule de susţinere. Celulele senzoriale sunt tactile (în epiderm),
gustative (mugurii gustativi din epiteliul mucoasei bucale), auditive (epiteliul organului Corti din
urechea internă), olfactive (epiteliul mucoasei nazale), celulele cu conuri şi bastonaşe din retină etc.
Rolul acestor epitelii senzoriale este foarte important pentru integrarea organismului in mediu.

5.2. ŢESUTUL CONJUNCTIV

Este ţesutul care asigura rezistența organismului. Leagă diferite organe interne între ele, are rol
trofic (de hrănire) – depozitând grăsimi, intervine în apărarea organismului etc.
Ţesutul conjunctiv este alcătuit din :
- celule;
- fibre: de colagen, reticulină, elastină ;
- substanţa fundamentala, care poate fi: moale, semidură, dura.
Deci, ţesuturile conjunctive pot fi: moi, semidure, dure.

a) Ţesutul conjunctiv moale poate fi :

- lax: conţine în proporţii relativ egale celule, substanţa fundamentală şi fibre;
- reticulat: format din fibre de reticulină dispuse sub forma de reţea, în ochiurile căreia se
află substanţa fundamentală şi celulele de origine ale elementelor figurate ale sângelui. Se găseşte de
ex. în măduva hematogenă din oase.
- adipos: conţine celule globuloase care au acumulat central grăsime ce împinge nucleul la
periferie. Se găseşte în hipoderm (stratul profund al pielii).
- fibros: conţine predominant fibre colagene si elastice, puţine celule şi substanţă funda-
mentală. Intră în constituţia fasciilor care învelesc muşchii.
- elastic: conţine numeroase fibre de elastină, cu puţine celule şi substanţă fundamentală. Se
găsesc în tunica mijlocie a vaselor de sânge.

b) Țesutul conjunctiv semidur este un ţesut elastic dar şi rezistent. Exista trei feluri:
- hialin: fibrele sunt elastice si foarte dense. Ex.: cartilajele costale;

14
 - elastic: fibre elastice mai puţin dense. Ex.: pavilionul urechii;
- fibros: predomină fibrele de colagen, dar sunt şi fibre elastice. Ex: discurile intervertebrale.
Ţesutul cartilaginos nu este vascularizat, nutriţia (hrănirea) lui
realizându-se prin difuziune de la nivelul capilarelor pericondrului (o
membrană ce îmbracă cartilajul).

c) Ţesutul conjunctiv dur intră în alcătuirea oaselor.

Este format din:
- celule (osteoblaste, osteocite, osteoplaste);
- fibre;
- substanţă fundamentală (oseina);
Ţesutul osos este:
- compact, aflat în diafiza oaselor lungi şi la exteriorul oaselor
scurte şi late;
- spongios, formează epifizele oaselor lungi.

d).Ţesutul conjunctiv fluid - sângele

Sângele este un lichid vital existent în corpul oamenilor precum şi în cel al animalelor, care
hrăneşte toate organele şi ţesuturile corpului şi elimină substanţele nefolositoare sau reziduale din
organism. Sângele transportă oxigen de la plămâni la toate ţesuturile corpului, iar la întoarcere
transportă substanţe nefolositoare, în special dioxidul de carbon la plămâni, iar de aici CO2 este scos
din organism prin intermediul expiraţiei.

5.3. ŢESUTUL MUSCULAR

Muşchii corpului uman se grupează în trei clase:
 Prima clasă este formată din muşchi scheletici, adică muşchii striaţi care se fixează pe
schelet. Aceştia sunt controlaţi de creier şi împreună cu oasele pe care se fixează cu tendoane, sunt
responsabili de orice mişcare voluntară conştientă de la zâmbet până la urcatul scărilor.
 A doua clasă este formată din muşchi netezi. Numele lor, la fel ca şi în cazul muşchilor
striaţi, provine de la structura microscopică. Rolul lor este realizarea mişcărilor involuntare ale
organelor interne, de exemplu mişcările din intestin sau din vezica urinară, care nu pot fi controlate
conştient, voluntar.

15
  Cea de-a treia clasă este formată din muşchiul care reprezintă cea mai mare parte din masa
inimii, muşchiul cardiac.

5.4. ŢESUTUL NERVOS

Ţesutul nervos este alcătuit din neuroni, celule diferenţiate specific care generează şi conduc
impulsurile nervoase şi celule gliale, care formează un ţesut de suport sau interstiţial al neuronilor.

VI. SÂNGELE

Sângele, limfa şi lichidele intercelulare formează mediul intern al organismului, caracterizat

prin compoziţie şi proprietăţi fizico-chimice relativ constante, ce asigură homeostazia necesară
activităţii normale a celulelor.
Volumul sanguin normal al unui adult normal reprezintă aproximativ 8 % din greutatea
corporală.
Componentele principale ale sângelui sunt plasma (55 – 60%) şi elementele figurate (40 –
45%).

Plasma sangvină – este constituită din apă (90%) şi reziduu uscat (10%), din care circa 9%
sunt substanţe organice (proteine, lipide, glucide, produşi intermediari şi finali de metabolism) şi 1%
sunt substanţe anorganice (cloruri, fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi de Na, K, Ca, Mg, Fe etc.).
Elementele figurate ale sângelui
Eritrocitele sunt celule anucleate având, din profil, forma unui disc biconcav, cu diametrul de
7,2 – 7,5 µ, ce asigură o foarte mare suprafaţă pentru volumul lor, favorizând schimbul de gaze.

16
Numărul eritrocitelor în sângele circulant al adultului este de aproximativ 5 mil./mm3 la bărbat şi 4,5
mil./mm3 la femeie, iar suprafaţa totală a eritrocitelor circulante este de aproximativ 3000 m2, de
1500 de ori mai mare decât întreaga suprafaţă a corpului.
Hemoglobina (Hb) din eritrocite are roluri multiple, cel mai important fiind cel de
transportator de O2 şi de participant la transportul CO2. Legarea O2 se face de către fierul moleculei
de Hb sub forma unei combinaţii labile denumită oxihemoglobină. Hb transportă CO2 sub formă de
compuşi carbaminici, care sunt, de asemenea labili. Hb formează cu agenţii oxidanţi (nitriţi, cloruri)
sau cu unele droguri, methemoglobina, compus stabil.
Formarea globulelor roşii – eritropoieza – are loc la adult în măduva hematopoetică a
oaselor, în special în oasele late. Durata medie de viaţă a hematiilor adulte este de 120 de zile, după
care hematiile îmbătrânite sunt distruse în splină (,,cimitirul globulelor roşii”), ficat, măduva osoasă,
ganglionii limfatici, prin hemoliză. Creşterile temporare sau stabile ale numărului eritrocitelor
circulante se numesc poliglobulii. Scăderea numărului eritrocitelor circulante – anemie – este
cauzată de carenţe de fier, proteine, vitamine, infecţii, stări toxice etc.
Leucocitele sunt celule nucleate, mobile cu roluri deosebit de importante în procesele de
apărare contra agenţilor patogeni. Numărul leucocitelor din sângele circulant variază între 4.000 –
8.000/mm3.
Leucocitele sunt de mai multe tipuri:
➢ neutrofile – produse în măduva osoasă, au formă variabilă, emit pseudopode şi au durată de
viaţă de câteva ore. Au o mare sensibilitate faţă de prezenţa bacteriilor;
➢ acidofile – au în citoplasmă granulaţii mari care se colorează intens cu eozina. Numărul lor
creşte în sânge în boli parazitate şi alergice;
➢ bazofile – au în citoplasmă granulaţii mici care se colorează intens cu coloranţi bazici.
Numărul lor creşte în stadii tardive ale inflamaţiilor;
➢ limfocitele – au originea în ganglionii limfatici, splină, amigdale, măduva roşie osoasă etc.
numărul lor creşte în infecţii acute, cronice, boli infecţioase etc.
➢ monocitele – celule mari cu granulaţii fine produse în măduva osoasă şi în organe
limfopoetice, rămân în circulaţie doar 24 de ore după care migrează în ţesuturi, se transformă
în macrofage şi fagocitează intens bacterii şi resturi celulare mai mari.
Trombocitele – cele mai mici elemente figurate, sunt lipsite de nucleu. Se formează în măduva
hematogenă prin fragmentarea unor celule. Se găsesc în sânge în număr de aproximativ
300.000/mm3 şi au o durată de viaţă de aproximativ o săptămână după care sunt distruse, în special

17
de către splină. Trombocitele aderă la endoteliile vasculare lezate având rol în hemostază şi
coagularea sângelui.

Fig. 8. Elementele figurate ale sângelui

SISTEMUL ABO
Sistemul AB0 se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două aglutinine
specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii reciproce,
concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au niciodată în plasmă
aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene.
Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care lipseşte, iar când sunt prezente
atât A cât şi B, nu vor exista aglutinine. Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0:

Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine

(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)
0 (zero) I nu are α şi β
A II A Β
B III B Α
AB IV A şi B nu are

VII. SISTEMUL OSOS

18
 Totalitatea oaselor din corp (208 la număr), legate intre ele prin articulaţii, formează scheletul
corpului. El reprezintă partea pasiva a aparatului locomotor;
Forma, structura şi modul de legătură a oaselor pentru a forma scheletul corpului uman
reprezintă expresia adaptării la staţiunea bipedă şi locomoţie;
In exterior osul este acoperit de o membrană conjunctivă fină, numită periost. Osul este căptuşit pe
dinăuntru de o membrană mai fină numită endosteum.
Conform formei se observă oase lungi, scurte şi late. Anumite oase conţin cavităţi umplute
cu aer şi se numesc oase pneumatice. Oasele lungi (humerus, femur, claviculă, falangele etc) au o
parte interioară numită diafiză şi două capete numite epifize.
Substanţa spongioasă şi canalul medular conţin măduva osului. Se observă măduva roşie şi
măduva galbenă. Măduva roşie este capabilă să creeze (hematiile). Odată cu creşterea şi
dezvoltarea organismului, măduva roşie este treptat înlocuită de măduva galbenă. Măduva galbenă
este mai puţin activă şi joacă un rol de rezervă, dar în anumite condiţii ea poate fi activată.

SCHELETUL CORPULUI UMAN

Totalitatea oaselor din corp (208) formează scheletul corpului. Scheletul cuprinde
următoarele părţi: scheletul capului, scheletul trunchiului, scheletul membrelor.

3.1. Scheletul capului

Totalitatea oaselor craniului formează oasele craniul acesta este alcătuit din 23 de oase dintre
care numai mandibula şi osul hioid sunt mobile.
Craniul este alcătuit din neurocraniu (adăposteşte encefalul) şi viscerocraniu (adăposteşte
unele organe ale organelor de simţ şi segmentele iniţiale ale sistemului digestiv şi respirator).
Neurocraniul formează cutia craniană ce prezintă o boltă craniană şi o bază craniană.
Oasele neurocraniului sunt în număr de opt:
 două perechi: temporale şi parietale;
 patru neperechi: frontal, etmoid, sfenoid şi occipital.
Fig. 9. Oasele craniului – vedere anterioară
 Fig.10. Oasele craniului – vedere laterală

Viscerocraniul este format din 14 oase, din care:

 6 sunt perechi: maxila, palatinul, lacrimalul, nazalul, cornetul nazal inferior, zigomaticul
 2 neperechi: vomerul şi mandibula
3.2.Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este format din:
- coloana vertebrală
- coaste
- stern
- pelvis (bazin) şi articulaţiile dintre ele.
 Fig. 11. Scheletul corpului
Coloana vertebrală
Este segmentul axial al scheletului corpului fiind alcătuită din 33-34 vertebre dispuse
metameric şi împărţite după regiunile cărora le aparţin:
- cervicale (7)
- toracale (12)
- lombare (5)
- sacrale (5)
- coccigiene (4 sau 5)
 Coloana vertebrală prezintă 4 curburi fiziologice: cervicală, toracală, lombară şi sacrală.
Aceste curburi cresc rezistenţa şi elasticitatea coloanei vertebrale, menţinând poziţia normală a
corpului.
Coastele
Sunt 12 perechi dintre care primele 10 perechi din regiunea toracală a coloanei vertebrale se
unesc cu sternul.
Sternul
Este un os lat, situat pe linia mediană, în partea anterioară a toracelui. La partea superioară a
sternului se articulează claviculele, iar pe marginile laterale se articulează direct primele 7
perechi de coaste. Următoarele 3 perechi se articulează prin coasta a 7-a; ultimele 2 perechi sunt
libere.
Scheletul membrelor
Membrele superioare se leagă de scheletul toracic prin două oase, omoplatul şi clavicula,
care formează centura scapulară.
Membrul superior propriu - zis are trei segmente: braţul, antebraţul şi mâna.
Scheletul braţului este alcătuit din humerus; cel al antebraţului, din două oase: radius şi ulna.
Scheletul mâinii este format din oasele carpiene, metacarpiene, şi falange.
Membrele inferioare se leagă de coloana vertebrală prin centura pelviană, formată din
cele două oase coxale care se articulează între ele anterior prin pe linia mediană, la nivelul
simfizei pubiene, iar posterior se articulează cu osul sacrum, formând scheletul bazinului
(pelvisul), care la femei este mai larg.
Scheletul membrului inferior este format din scheletul coapsei, scheletul gambei şi scheletul
piciorului. Scheletul coapsei este reprezentat de femur. În zona articulaţiei genunchiului se află
un os mic, patela (rotula).
Scheletul gambei este alcătuit din tibie şi fibulă. Scheletul piciorului este format din oasele
tarsiene (7), metatarsiene (5) şi falange.

VIII. SISTEMUL ARTICULAR

Artrologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor.

Articulaţiile reprezintă totalitatea elementelor prin care se asigură unirea dintre capetele a
două sau mai multor oase.
 După gradul de mobilitate posibilă între oasele componente există trei tipuri de articulaţii:
- articulaţii fixe – sinartroze
- articulaţii semimobile – amfiatroze
- articulaţii mobile – diartroze
8.1. Articulaţiile fixe - sinartoze
Sinartrozele sunt articulaţii lipsite de mobilitate sau cu mobilitate foarte redusă. Ele nu au cavitate
articulară. Oasele care se articulează sunt unite prin ţesut fibros, cartilaginos sau osos, de unde şi
clasificarea lor în: sindesmoze, sincondroze şi sinostoze.
1. Sindesmozele sunt articulaţii fixe la care legătura dintre oase se face prin ţesut conjunctiv fibros.
Majoritatea se găsesc la nivelul bolţii craniene unde se numesc suturi. Acestea asigură un anumit
grad de elasticitate a craniului şi-i măresc rezistenţa. În traumatismele capului nu se produce
desfacerea suturilor ci mai degrabă fractura oaselor. (de ex. sutura coronară sau fronto-parietală).

Fig. 12. Suturi la nivelul bolţii craniene

2. Sincondrozele sunt articulaţii fixe în care legătura dintre oase se face prin ţesut cartilaginos, de
obicei hialin. Majoritatea se găsesc în baza craniului. Un alt exemplu îl reprezintă simfiza pubiană
care realizează legătura dintre oasele coxale.
3. Sinostozele sunt articulaţii în care legătura dintre oase se face prin ţesut osos. Ele se găsesc în
craniul persoanelor în vârstă şi se formează prin osificarea sindesmozelor şi sincondrozelor. Se mai
întâlnesc şi în cazul osificării suturilor sau a pieselor ce alcătuiesc sternul.
8.2. Articulaţiile semimobile – amfiartroze
 Sunt articulaţii cu mobilitate redusă. Între oasele care se articulează se interpune o formaţiune
fibrocartilaginoasă, ex. discurile intervertebrale care se interpun între două vertebre sau articulaţiile
dintre tarsiene şi metatarsiene.

Fig. 13. Articulaţia vertebrelor regiunii lombare

Articulaţiile mobile – diartroze, sinoviale
Sunt articulaţiile cu cel mai mare grad de mobilitate şi se găsesc mai ales la nivelul
membrelor. Elementele unei diartroze sunt: feţele articulare, cartilajele articulare, capsula articulară,
membrana sinovială, lichidul sinovial, cavitatea articulară, ligamentele articulare, discul sau
meniscul articular, muşchi, tendoane.

Fig. 14. Articulaţia genunchiului

 Prin mişcări forţate, în articulaţii se pot produce entorse, caracterizate prin întinderi sau
ruperi de ligament. În cazul în care capsula se rupe şi osul iese din articulaţie se produc luxaţii.

IX. SISTEMUL MUSCULAR

Structura muşchilor şi grupele musculare

Totalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular.
După locul pe care îl ocupă şi funcţia îndeplinită muşchii se împart în trei categorii: muşchi striaţi,
netezi şi muşchiul cardiac.
1. MUSCULATURA STRIATĂ
Musculatura striată aparţine în cea mai mare parte musculaturii scheletice. Muşchii
scheletici, în număr de 500, reprezintă circa 30-40 % din greutatea corpului uman.
1.1. Structura muşchilor striaţi scheletici
Muşchiul striat este format din fibre musculare legate în fascicule prin ţesut muscular. Fibrele
musculare sunt aşezate paralel între cele două capete ale muşchiului care formează tendoane sau
aponevroze cu care se inseră pe oase. Muşchiul este învelit într-o teacă conjunctivă – epimissium -,
din care pătrund în profunzime septuri conjunctive ce separă fasciculele musculare – perimisium-,
iar teci fine de ţesut conjunctiv înconjură fiecare fibră musculară – endomisium.

Fig. 15. Muşchiul striat

Fiecare fibră musculară striată este o celulă foarte alungită, cu diametrul de 10- 100  şi
lungime variabilă de la 1 mm la 10 – 12 cm. Fibra musculară are o membrană subţire – sarcolemă- ,
puţină citoplasmă – sarcoplasmă, în care se găsesc numeroşi nuclei aşezaţi periferic, miofibrilele şi
alte organite celulare.
 Miofibrilele formează elementul contractil al fibrei musculare şi au dispoziţie paralelă cu
axul longitudinal al fibrei. Privite la microscopul optic ele apar constituite dintr-o succesiune de
discuri clare şi discuri întunecate. Aceste benzi sunt situate la acelaşi nivel pe miofibrilele apropiate
şi conferă aspectul striat transversal caracteristic.

1.2 Grupele musculare

Muşchii se pot clasifica după mai multe criterii:
a) După formă:
 de fus (bicepsul, tricepsul);
 trapez (muşchiul trapez);
 patrulater (marele dorsal);
 triunghi (muşchiul piramidal al abdomenului);
 circular (orbicular al buzelor şi al pleoapelor).
b) După dimensiuni
 lungi – în special la membre – se mai numesc şi muşchi de viteză;
 scurţi – ex, muşchii jgheaburilor vertebrale –se mai numesc şi muşchi de efort;
 laţi – la nivelul trunchiului – ex. muşchii laţi abdominali.
c) După numărul capetelor de origine:
 biceps – 2 capete;
 triceps – 3 capete;
 cvadriceps (femural) – 4 capete.
d) După aşezare:
 superficiali – situaţi imediat sub piele
 profunzi
PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SOMATICI:

Fig. 16. Principalele grupe de mușchi

A. MUŞCHII CAPULUI sunt grupaţi în:

 muşchii mimicii
 muşchii masticatori
1. Muşchii mimicii se mai numesc şi muşchi cutanaţi. Sunt grupaţi în jurul orificiilor; orbital,
nazal, bucal, auditiv la nivelul cărora acţionează ca dilatatori sau constrictori.
- Muşchii din regiunea bolţii craniene se mai numesc muşchi epicranieni . Muşchii
epicranieni sunt constituiţi din două formaţiuni musculare: occipito–frontală şi temporo–
parietală.
- Muşchii din jurul orificiului orbital sunt: muşchiul orbicular al ochiului, muşchiul
corugator al sprâncenei (trage sprânceana medial în jos), muşchiul depresor al
 sprâncenei (originea pe rădăcina nasului, coboară capătul sprâncenei), muşchiul procerus
– prin contracţie exprimă ameninţare, agresiune.
- Muşchii din jurul orificiului nazal – muşchii nasului
- Muşchii din jurul orificiului bucal - muşchii orbicular al gurii (în grosimea buzelor),
muşchiul buccinator (suportul muscular al obrajilor), muşchiul ridicător al buzei
superioare şi al aripei nasului (între nas şi obraz), muşchiul ridicător al buzei
superioare, muşchii zigomatici (trag buzele în sus şi lateral), muşchiul ridicător al
unghiului gurii, muşchiul coborâtor al unghiului gurii, muşchiul coborâtor al buzei
inferioare, muşchiul mintal (ridică vârful bărbiei).
- Muşchii din jurul urechii: auricularul superior, anterior, posterior.
2. Muşchii masticatori sunt în număr de 4 perechi: temporali, maseteri (ridică mandibula),
pterigoidieni mediali (ridică mandibula), pterigoidinei laterali (imprimă mişcări de lateralitate
mandibulei).
B. MUŞCHII GÂTULUI
Mai importanţi sunt: pielosul gâtului, strenocleidomastoidianul şi hioidieni.
C. MUŞCHII TRUNCHIULUI
Se grupează în:
1. Muşchii regiunii posterioare şi cefei (ai spatelui şi cefei) sunt dispuşi unii în plan
superficial – muşchii trapezi şi marii dorsali- şi alţii în plan profund – muşchii şanţurilor
vertebrale.
2. Muşchii toracelui sunt: pectoralii, dinţaţii şi intercostalii. Diafragma separă cavitatea
toracică de cea abdominală.
3. Muşchii abdomenului sunt laţi; ei participă la formarea pereţilor antero-laterali şi posteriori
ai abdomenului. Dintre aceştia fac parte: muşchii drepţi abdominali, muşchii oblici externi şi
oblici interni.
D. MUŞCHII MEMBRELOR

1. Muşchii membrelor superioare se împart în două grupe mari: muşchii care leagă
membrul superior de trunchi şi muşchii proprii ai membrului superior.
După aşezarea lor topografică cei din urmă se împart în: muşchii umărului – deltoidul,
muşchii braţului – bicepsul brahial şi tricepsul brahial, muşchii antebraţului – flexori şi extensori ai
degetelor, pronatori şi supinatorii şi muşchii mâinii.
 2. Muşchii membrelor inferioare.
În jurul articulaţiei coxo-femurale se găsesc muşchii fesieri. Coapsa posedă pe faţa
anterioară, superficial, muşchiul croitor şi cvadricepsul femural, iar în profunzime muşchii
adductori. Pe faţa posterioară a coapsei se află bicepsul femural.
Muşchii gambei: unii sunt extensori ai degetelor şi pronatori ai piciorului (ridică
marginea externă şi o coboară pe cea internă), iar alţii sunt extensori ai piciorului, flexori ai
degetelor şi supinatori ai piciorului (ridică marginea internă a piciorului şi o coboară pe cea
externă). Planta, faţa prin care piciorul se sprijină pe sol, prezintă muşchii flexori şi extensori ai
degetelor.

MUSCULATURA NETEDĂ
Prezentă în organele viscerale, vasele sangvine şi piele, este constituită din fibre musculare
fusiforme, cu diametrul de 2-10 şi lungimea de 100-400 . Nucleul celulelor musculare netede este
mare, situat central. Fibrele musculare netede sunt lipsite de striaţii transversale, deoarece
miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere.

Fig. 17. Ţesut muscular neted

Proprietăţile fibrelor musculare
 Contractilitatea – este proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la
acţiunea excitantului. Muşchiul care se contractă îşi schimbă forma, dar nu şi
volumul.
  Elasticitatea - reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la
forma iniţială după încetarea acţiunii forţei care a determinat extensia sa.
Tonusul muscular – reprezintă starea permanentă de tensiune uşoară a oricărui muşchi
în repaus.

X. SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos recepționează, transmite și integrează informațiile din mediul extern și

intern, pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii

și secretorii. Prin funcția reflexă,
sistemul nervos contribuie la realizarea unității funcționale a organismului și a echilibrului dinamic
dintre organism și mediul înconjurător.

1. NEURONUL
Neuronul, unitatea structurală
și funcțională a sistemului nervos este o celulă de formă
stelată, piramidală, rotundă, cu una sau mai multe prelungiri. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri, în
raport cu funcţia lor: neuroni senzitivi, care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la
sistemul nervos central; neuroni integrativi (interneuroni), care procesează informaţia primită;
neuroni motori, care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare.

SISTEMUL NERVOS PERIFERIC:

Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii, care leagă sistemul nervos central
de alte părţi ale corpului şi ganglionii nervoşi, grupe de celule nervoase situate în diverse puncte ale
sistemului nervos.
Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii şi senzitive, împreună cu ţesutul conjunctiv
şi vasele sanguine. Nervii principali, în număr de 43 de perechi, îşi au originea în sistemul nervos
central: 12 perechi se desprind din porţiunea inferioară a creierului (nervii cranieni) şi 31 de perechi
din măduva spinării (nervii spinali).
Nervii cranieni inervează, în principal, organele de simţ şi muşchii capului, deşi un nerv
cranian foarte important, vagul, inervează organele digestive, inima şi căile respiratorii din plămâni.
Unii nervi cranieni, cum ar fi nervul optic, conţin doar fibre senzoriale.
 Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării şi conţin întotdeauna atât
fibre motorii, cât şi senzitive. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. La mică
distanţă de măduva spinării, fiecare nerv spinal se divide în ramuri care, la rândul lor, se divid în
numeroase ramuri mai mici, formând o reţea care inervează tot corpul.
Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic, care se găseşte
sub control conştient, şi sistemul nervos vegetativ, care este sub control subconştient.
Sistemul nervos somatic are un rol dublu. În primul rând, colectează informaţii din mediul
extern de la organele de simţ, cum ar fi ochii, care conţin celule receptoare specializate. Semnalele
de la aceşti receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central, prin fibrele senzitive. În al
doilea rând, transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici,
iniţiind astfel mişcarea.
Sistemul nervos vegetativ are, în principal, rolul de a menţine funcţiile automate, fără un
efort mental deliberat din partea noastră, ale unor organe cum ar fi inima, plămânii, stomacul,
intestinul, vezica urinară, organele sexuale şi vasele sanguine.
Sistemul nervos vegetativ este compus din două părţi, denumite simpatic şi parasimpatic.
Fiecare foloseşte un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă ajunge la organul ţintă, fiecare
are o autonomie diferită şi are efecte diferite asupra organelor pe care le deserveşte.
Întregul sistem vegetativ este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. Acesta
primeşte informaţii despre orice variaţie, de exemplu, componentele chimice ale corpului şi
ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. Dacă, de exemplu, nivelul oxigenului scade
în urma efortului, hipotalamusul comandă sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a
furniza mai mult sânge oxigenat.

SISTEMUL NERVOS CENTRAL:

Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. Ele
primesc mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori, le selectează şi analizează şi,
după aceea, transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii, producând un răspuns adecvat al
muşchilor şi glandelor.
Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge, care furnizează oxigenul
şi substanţele nutritive. El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. Primul este osos:
craniul, care adăposteşte creierul, şi coloana vertebrală, care adăposteşte măduva spinării. Cel de-al
doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. Acestea acoperă în întregime
creierul şi măduva spinării.
 Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede, apos, care circulă în meninge, în măduva
spinării şi în ventriculii cerebrali (cavităţi). Lichidul are un efect de amortizare, ajutând astfel la
protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni.
MĂDUVA SPINĂRII:
Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică, în lungime de circa 40
cm, care este situată în interiorul canalului vertebral de la gaura occipitală până la vertebra L2 de
unde se continuă cu o formațiune – filum terminale – până la vertebra a 2-a coccigiană. Ea este
compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase. Materia cenuşie – fomată din
corpii neuronali – are formă de H pe secţiune transversală, cu un corn posterior şi unul anterior în
fiecare jumătate (protuberanţe). Cel anterior este compus din neuroni motori, în timp ce cornul
posterior conţine corpii celulari ai neuronilor senzitivi.
Materia cenuşie este înconjurată de materia albă. Aceasta este împrăştiată în trei cordoane şi
conţine fasciculele ascendente şi descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele
direcţii. Fasciculele descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos
periferic; fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive către creier.

Fig. 18. Secțiune transversală prin măduva spinării

Măduva spinării are două funcţii principale. În primul rând, ea funcţionează ca un sistem de
conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. Această funcţie este îndeplinită
prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori; fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi,
ce pleacă din diferite părţi ale creierului. Ea coboară pe distanţe variate prin măduva spinării şi la
capătul lor la mare distanţă de creier, vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor
senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic.
A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla activităţile reflexe simple somatice și
vegetative.
Reflexele somatice coordonate de măduva spinării sunt : rotulian, ahilean, reflexul de flexie – din
care fac parte și reflexele de apărare.
Reflexele vegetative medulare cele mai importante sunt:
- cardioacceleratoare
- pupilodilatatoare
- vasoconstrictoare
- sudorale
- pilomotorii
- motilitatea tubului digestiv
- micțune, defecație, sexuale

TRUNCHIUL CEREBRAL
Continuă măduva spinării și este format din bulb, punte și mezencefal.

Fig. 19. Trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul.

Structural, trunchiul cerebral este constituit din formațiuni cenușii
și albe. Substanța cenușie este
situată la interior și fragmentată în numeroși nuclei, separați prin substanță albă.
34
Funcția reflexă. La nivelul trunchiului cerebral se închid o serie de reflexe de importanță vitală:
respiratorii, cardiovasculare, de deglutiție, salivar, masticator, de clipire, etc.
Funcția de conducere se realizează prin substanța albă alcătuită din fibre ascendente și descedente.

CEREBELUL
Este alcătuit din două emisfere cerebeloase conectate prin vermis.
Structural este alcătuit din substanță albă situată la interior și substanță cenușie, situată la exterior,
formând scoarța cerebeloasă.
Funcția
Din punct de vedere filogenetic cerebelul este alcătui din trei formațiuni cu funcții diferite :
- arhicerebelul – rol în reglarea echilibrului
- paleocerebelul – rol în reglarea tonusului muscular
- neocerebelul – rol în reglarea mișcărilor fine.
Extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu supraviețuirea. In primele zile provoacă tulburări
grave motorii. După aproximativ o lună aceste tulburări dspar, fiind compensate prin activitatea
scoarței cerebrale.

DIENCEFALUL
Diencefalul este situat în continuarea trunchiului cerebral, deasupra maxilarului, sub emisferele
cerebrale. La nivelul diencefalului se află ventriculul III.
- este parțial acoperit de emisferele cerebrale
- prezintă pe partea ventrală un grup de nuclei care formeaza hipotalamusul; acestia aparțin
sistemului nervos vegetativ; ei controlează activitatea organelor interne, compoziția mediului intern,
metabolismul, comportamentul alimentar, sexual și afectiv etc
- la suprafață se vede doar locul de intrare a nervilor
- în partea inferioara a diencefalului, numită hipotalamus, se află nuclei vegetativi cu diferite funcţii:
reglează temperatura, conţinutul în apă al organismului, pofta de mâncare, activitatea organelor
sexuale, determină manifestări legate de emoţii etc.
- alţi nuclei diencefalici formează două mase laterale - talamusul; ei primesc impulsuri prin căile
senzitive şi le dirijează spre alte structuri ale creierului;
- în legatură strânsă cu diencefalul sunt două glande endocrine hipofiza pe partea ventrală şi epifiza
pe partea dorsală.
Structura Internă
Diencefalul e format din următoarele regiuni dispuse în jurul ventriculului III:
1. Talamus
2. Epitalamus
3. Subtalamus
4. Metatalamus
5. Hipotalamus
Hipotalamusul formează o conexiune cu hipofiza prin legăturile nervoase (tractul hipotalamo-
hipofizar) şi prin legăturile vasculare. Prin aceste legături sunt vehiculaţi spre hipofiză
neurohormonii care controlează secreţia hormonilor adenohipofizari şi funcţia secretorie a celorlalte
glande endocrine. Substanţa albă e formată din fibre care realizează legături cu măduva spinării,
trunchiul cerebral, talamusul, scoarţa cerebrală şi hipofiza. Rolul hipotalamusului: centru superior de
integrare a funcţiilor vegetative ale organismului; prin legăturile cu sistemul limbic participă la
integrarea vegetativo-somatică şi la elaborarea reacţiilor instinctive şi emoţionale; coordonează
activitatea glandelor endocrine; intervine în reglarea metabolismului intermediar; intervine în
reglarea echilibrului hidric al organismului; intervine în termoreglare, în reglarea comportamentului
alimentar, comportamentului sexual, generarea şi reglarea ritmului somn-veghe; întărirea unor
comportamente.

EMISFERELE CEREBRALE
Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate
în creierul anterior.
Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi, cunoscute sub numele de
emisfere cerebrale. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase, denumite corp
calos.
Fețele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase șanțuri. Unele mai adânci – lateral și central
delimitează lobi – frontal, parietal, temporal, occipital.
 Fig. 20. Emisferele cerebrale – vedere generală
În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase)
denumită ganglioni bazali. Aceste celule formează un sistem complex de control, care coordonează
activitatea musculară, ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi
inconştient. Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului,
în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers.
Structural emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanță cenușie dispusă la suprafață,
formând scoarța cerebrală și substanță albă alcătuită din fibre de conducere.
Scoarța cerebrală – este segmentul cel mai dezvoltat al SNC la om. Pe baza dezvoltării filogenetice
scoarța cerebrală prezintă: paleocortexul – porțiunea mai veche și neocortexul – porțiunea cea mai
nouă filogenetic și cea mai dezvoltată.
Paleocortexul – reglează funcția olfactivă, aportul alimentar, activitatea sexuală, atenția, funcțiile
emoționale, comportamentul instinctual.
Neocortexul – este format din mai multe zone:
- neocortexul receptor - cuprinde ariile unde se formează senzațiile..
Proiecția corticală reprezintă un fel de om – homunculus senzitiv – cu componentele deformate din
cauză că reprezetarea diferitelor regiuni ale corpului nu este proporțională cu suprafața ci cu
importanța lor.
 Fig. 21. Homunculus senzitiv
- neocortexul motor – cuprinde ariile corticale de unde pornesc comenzile motorii către organele
efectoare. Proiecția corticală reprezintă un fel de om – homunculus motor.

Fig. 21. Homunculus motor

- neocortexul de asociație - cuprinde cele mai noi arii corticale cu rol în determinarea personalității,
memoriei vizuale, reacții comportamentale, controlul anumitor funcții vegetative etc.
Procesele corticale fundamentale:
Reflexele condiționate
se formează pe parcursul vieții unui individ, au caracter temporal și
individual.
Reflexele necondiționate
apar de la nașterea individului, sunt caracteristic tuturor indivizilor
aparținând speciei umane, sunt permanente.
Vorbirea - Vorbirea implică regiuni corticale specializate aflate într-o interacțiune complexă, care
permite creierului să înțeleagă și să comunice idei abstracte. Cortexul motor inițiează impulsuri care
călătoresc prin creier, producând sunete audibile. Regiuni vecine ale cortexului motor sunt implicate
în secventele coordonate de sunete. Regiunea Broca a lobilor frontali este responsabilă pentru
secvența cuvintelor. Înțelegerea limbajului este dependentă de regiunea Wernicke a lobului
temporal. Alte circuite corticale conectează aceste regiuni.
Memoria - este capacitatea sistemului nervos de fixare, conservare recunoaștere și evocare a
experienței umane. Memoria stă la baza învățării. Deşi cercetările nu au reuşit să identifice regiuni
specifice în creier ca locaţii a unor memorii individuale, anumite regiuni ale creierului sunt de mare
importanţă pentru funcțiile creierului. Amintirea imediată, abilitatea de a repeta serii scurte de
cuvinte sau numere imediat dupa ce au fost auzite este presupusă a se afla în cortexul asociativ
auditiv. Memoria pe termen scurt, abilitatea de a reține o cantitate limitată de informație până la o
oră este aflată adânc în lobul temporal. Memoria pe termen lung, pare a implica schimburi între
regiunea mijlocie a lobului temporal, regiuni corticale variate, și regiunea mijlocie a creierului.
4. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV sau sistemul nervos autonom reglează activitatea
organelor interne, (viscerelor).
Sistemul nervos vegetativ poate fi împărţit în:
Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, având centrul în măduva spinării şi
hipotalamus; El este responsabil de aşa numita reacţie de fugă sau luptă în cazul unui pericol.
Sistemul nervos simpatic acţionează autonom, fără control conştient, şi pregăteşte corpul pentru
acţiuni în situaţii periculoase:
 creşterea ritmului cardiac
 constricţia vaselor sanguine
 dilatarea pupilelor
 piloerecţia (pielea găinii)
 dilatarea bronhiilor
 scăderea motilităţii intestinului gros
 creşterea transpiraţiei
 creşterea presiunii sanguine
Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizează regenerarea organismului după stres; Se
mai numeşte şi sistemul nervos pentru odihnă şi digestie. Se poate spune, într-un mod foarte
simplificat, că sistemul nervos parasimpatic funcţionează invers faţă de sistemul simpatic.
Acţiuni
 conservarea energiei
 încetinirea ritmului cardiac
 creşterea activităţii intestinale
 creşterea activităţii glandelor
 relaxarea muşchilor din tractul intestinal
 XI. ANALIZATORII
Analizatorii sunt sisteme complexe care au rolul de a recepționa, conduce și transformă în
ANALIZATORUL VIZUAL
senzațiiGlobul
excitațiile adecvate
ocular este înprimite
generaldedelaformă
mediulsferică
internşișiare
extern. Prezintă
o structură trei segmente:
formată din trei membrane:
periferic- Membrana
- conține receptorii
externă, numită sclerotica, de culoare albă sidefie, fibroasă şi rezistentă.
intermediar
Rolul– fiziologic
rol în conducere impulsurilor
al scleroticei este delaa cortex
proteja celelalte componente oculare.
central
Membrana– zona corticală
externă, unde areînloc
sclerotica, 1/6analiza și sinteza
anterioară, informațiilor.
la polul anterior îşi modifică structura prin plasarea
fibrelor în sistem paralel, ceea ce face ca această porţiune să devină transparentă. Această zonă este
numită corneea transparentă, prin care pătrunde lumina, excitantul specific al ochiului. Corneea
poate fi asemuită cu geamul unei încăperi.
Corneea are principalul rol optic de a permite pătrunderea radiaţiilor luminoase şi, prin
puterea ei de refracţie de 40 de dioptrii, de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retină.
Corpul ciliar este format de muşchii ciliari şi procesele ciliare.
Muşchii ciliari sunt netezi, nesupuşi voinţei şi funcţionează reflex, având legături foarte fine
cu lentila cristaliniană transparentă. Îndeplinesc cea mai importantă funcţie optică oculară şi anume
punerea la punct a imaginii pe care o fixăm de la orice distanţă. Aceasta este funcţia de acomodaţie
vizuală, necesară unei vederi clare în privirea de la orice distanţă dorim. Muşchii acţionează prin
contracţie sau relaxare asupra cristalinului.
Procesele ciliare, bogat vascularizate, secretă umoarea apoasă necesară menţinerii presiunii
normale intraoculare, precum şi nutriţiei formaţiunilor care nu au vase, cum sunt corneea şi
cristalinul.
Irisul, membrana diafragmatică situată vertical în faţa cristalinului este colorată diferit de la
subiect la subiect, de la rasă la rasă. Central, irisul are un orificiu numit pupilă.
 Pupila îşi poate micşora sau mări diametrul în raport cu lumina din mediul exterior, având în
mod reflex rolul de a doza cantitatea de lumină ce pătrunde în interiorul ochiului până la retină.
Coroida este asemuită cu un burete vascular, deoarece conţine aproape în totalitate numai
vase de diferite mărimi, care au rolul de a hrăni retina şi celelalte componente oculare.
Coroida conţine şi un pigment, care realizează aşa numita cameră obscură a ochiului.
- A treia membrană a ochiului este retina, de tip nervos, formată din 10 straturi în care există
3 tipuri de neuroni: primul neuron: conul şi bastonaşul; al doilea neuron celula bipolară şi al treilea
neuron celula ganglionară.
La acest nivel se face transformarea radiaţiei luminoase în energie electrică, care transmite
mesajul vizual la scoarţa cerebrală. Conurile şi bastonaşele sunt neuronii cei mai importanţi, care
conţin substanţele fotosensibile şi anume iodopsina şi rodopsina, substanţe care au în compoziţia lor
ca element esenţial vitamina A. Conurile sunt aşezate în centrul fundului de ochi în zona numită
macula optică (pata optică).
Există în general până la aproximativ 8000000 de celule, care se ocupă cu perceperea formei
elementelor fixate (simţul formelor) şi cu distingerea luminii monocromatice, deci a culorilor (simţul
cromatic).
Bastonaşele sunt cu aproximaţie în număr de peste 60000000 elemente şi au proprietatea de a
sesiza intensităţi de lumină din ce în ce mai reduse, adică permit orientarea în lumina redusă, în
întuneric (simţul luminos).
Excitantul specific al acestor celule neuroni este radiaţia electromagnetică, adică lumina
compusă albă, formată din particule foarte fine numite fotoni sau cuante de lumină.
Cuantele de lumină pătrund în ochi prin mediile transparente şi refringente, cum sunt
corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Deci imaginea vizuală, aşa cum înfăţişează tot
ce fixăm din mediul extern, este completă şi se formează intr-o etapă optică (mediile transparente şi
refringente), una fiziologică (mecanismele petrecute în neuronii retinieni) şi o etapă psihică
(interpretarea mesajului în scoarţa cerebrală).
Componenta optică oculară, formată din corneea transparentă, situată în polul anterior al
globului ocular şi refringentă, poate să dirijeze razele luminoase sosite la ea. Umoarea apoasă care
este numai transparentă, se află în spatele corneei, în aşa numita cameră anterioară a ochiului, care
din punct de vedere optic nu are decât să conducă razele luminoase.
Al treilea element şi foarte important este lentila cristaliană convexă, transparentă, şi
refringentă.
 Cristalinul este situat în spatele irisului şi are posibilitatea prin contracţia reflexă a
muşchiului ciliar fie să-şi crească refrigenţa (se bombează) permiţând vederea de aproape, fie să-şi
scadă refringenţa (se turteşte), permiţând vederea la distanţă.
Această proprietate este acomodarea vizuală, care ne permite să vedem clar de la orice
distanţă privim.
În spatele cristalinului şi deci în restul conţinutului ocular se află corpul vitros (sau umoarea
sticloasă) element transparent, graţie unui edificiu chimic colagenic cu o structură foarte fină, lipsită
de orice alt element structural şi mai ales de vase. Rolul corpului vitros este de a permite razelor să
ajungă la neuronii retinieni.

Fig. 22. Secțiune prin globul ocular

Anexele globului ocular. Ca să funcţioneze în condiţii bune, globul ocular sau aparatul de
luat vederi are aparate ajutătoare sau anexele.
Orbita este o cavitate de formă piramidală, cu vârful îndreptat posterior şi uşor oblic din
afară înăuntru. La vârf se află gaura optică, pe unde pătrunde nervul optic în craniu şi trece în creier
prin căile optice.
Orbita protejează globul ocular împotriva diferitelor agresiuni externe. Pe baza orbitei este
aşezat globul ocular, iar în rest orbita conţine cei 6 muşchi extrinseci care determină mişcările
ochiului, vase, nervi şi ţesut adipos.
A doua anexă importantă sunt cele două pleoape, formaţiuni cutaneo-musculo-membranoase,
care protejează globul ocular împotriva agresiunilor (praf, fum, corpi străini etc.).
Aparatul lacrimal este anexa necesară lubrefierii corneei şi conjunctivei prin secreţia
lacrimilor, care participă şi la unele schimburi nutritive şi la oxigenarea polului anterior al ochiului.

42
Lacrimile conţin şi o substanţă numită lizozim, care este un bacteriostatic ce menţine echilibrul
bacteriologic la polul anterior al ochiului.
Conjunctiva este o foiţă foarte fină, roz-transparentă, care tapetează faţa posterioară a
pleoapelor apoi la baza lor se reflectă, formează un fund de sac şi trece pe 1/3 anterioară a globului
până la cornee.
Este o membrană bogat vascularizată şi inervată, care protejează globul ocular contra oricărui
corp străin, praf, fum etc. Muşchii extrinseci ai ochiului sunt 4 drepţi (superior, inferior şi externi) şi
2 muşchi oblici, care toţi participă la mişcările ochilor.
Ochiul astfel organizat, transmite prin nervul optic mesajul de la retină prin căile optice, care
se încrucişează parţial în chiasma optică şi trec în bandeletele optice, corpii geniculaţi extern, apoi în
radiaţiile optice, care se termină în scoarţa cerebrală în scizura calcarină în zonele 17, 18, 19 Brod -
mann (lobul occipital).
Formarea imaginilor
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se refracte. Cantitatea de refracţie depinde
de distanţa de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la distanţa necesită mai puţină refracţie
decât unul situat în apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refracţie se desfăşoară în cornee,
la interfaţa cu aerul. Restul refracţiei necesare, în raport cu distanţa la care se află obiectul, are loc în
cristalin. La înaintarea în vârstă, omul pierde această capacitate de a-şi ajusta focalizarea, deficienţă
cunoscută sub numele de prezbitism sau vedere obosită.
Bolile oculare mai frecvente
Viciile de refracţie oculară. Ochiul are aceleaşi însuşiri ca un veritabil aparat optic, fiind
astfel cel mai răspândit aparat optic. Retina este asemuită cu o placă fotografică sensibilă, căci pe ea
se formează imaginea ca într-un aparat fotografic, datorită existenţei unui sistem dioptric în ochi.
Imaginea pe retină se formează inversată şi micşorată, în comparaţie cu obiectul pe care-l privim. .
Starea normală a unui ochi numită emetropie, se realizează printr-o corelare armonioasă a acestor
dioptrii (cornee, umoare apoasă, cristalin şi corp vitros), astfel că raza ajunge în centrul retinei, pe
maculă şi imaginea se face normal. Ochii cu defecte optice denumiţi ametropi, sunt cei în care razele
paralele plecate de la o sursă luminoasă (obiect) situată la infinit, nu-şi formează focarul principal pe
retină, ci înaintea sau înapoia ei.
Ametropiile au fost împărţite în: defect de corelaţie şi defect de structură genetică a
dioptrilor.

43
 Ametropiile de corelaţie survin la ochii în care diferitele componente ale aparatului dioptric
sunt cele întâlnite în ochiul normal (emetrop), dar între care nu se face o corelaţie armonioasă ca în
mod normal.
Mărimea ametropiilor adică excesul sau deficitul de refracţie în raport cu ochiul emetrop, se
determină în dioptrii.
a) Hipermetropia este deficitul optic ocular (ametropia) în care focarul se formează nu pe
retină, ci în spatele acesteia. Poate fi consecinţa unei dezvoltări insuficiente a diametrului antero-
posterior al globului ocular (hipermetropia axială) sau unei insuficienţe de curbură a dioptriilor
oculari (hipermetropie de curbură) sau unei modificări, adică scăderii indicelui de refracţie a
dioptriilor (hipermetropie de indice de refracţie, care duce la deficit de refracţie).
În mod constant este întâlnită în copilărie, când ochiul nu este complet dezvoltat. Hipermetropia
poate rămâne multă vreme nedescoperită. Când există, apar semne de oboseală oculară (astenopie de
acomodare) cu dureri de cap (cefalee) după o lectură prelungită, dureri şi congestii oculare după
eforturi oculare, care ne fac să o bănuim. Aceste simptome oculare se datorează faptului că
hipermetropul face eforturi de acomodaţie (de punere la punct a imaginii clare) şi când priveşte la
distanţă şi când priveşte aproape, încercând prin aceasta să corecteze o parte sau întregul defect de
refracţie. Hipermetropia are în majoritatea cazurilor mărimi sub +5 dioptrii, excepţional este +15
dioptrii (în deficitele de conformaţie de tipul microftalmiei).
Medicul specialist oculist va determina gradul de hipermetropie în mod obiectiv şi va indica
corecţia necesară cu ochelari cu lentile convergente adică de "plus" necesare în raport cu vârsta şi
gradul ametropiei, pentru fiecare caz în parte.
La persoanele tinere vor fi prescrişi ochelari care se poartă permanent, iar la cei peste 45 de
ani două perechi de ochelari, una pentru distanţă şi altă pereche pentru vederea de aproape, adică de
la 35 cm.
Purtarea ochelarilor face să dispară toată fenomenele de oboseală oculară, să dea o imagine
clară, odihnitoare şi un echilibru al întregului organism.
b) Miopia este ametropia, caracterizată printr-un exces de refringenţă a dioptrilor oculari,
care deiermă formarea imaginii obiectelor situate la infinit, într-un focar în faţa retinei. Retina este
astfel stimulată de prelungirea razelor încrucişate intr-un focar înaintea ei şi imaginea apare sub
forma unor cercuri de difuziune, deci o imagine neclară.
În mod frecvent miopia este dată de alungirea axului antero-posterior al globului ocular, şi
mai rar de o creştere a refringenţei dioptrilor oculari.

44
 Miopia poate fi împărţită în mică, ce nu depăşeşte minus 6 dioptrii şi este o ametropie de
corelaţie, care nu progresează şi o miopie boală, care depinde de structura globului ocular, putând să
atingă minus 20, minus 30 dioptrii, numită şi miopie progresivă. Aceasta din urmă este determinată
de o degenerare a fibrelor elastice şi colagene sclerale, printr-un defect genetic.
Din punctul de vedere al simptomelor, în miopia mică există numai o scădere a vederii pentru
distanţă, iar pentru aproape vederea este bună. În miopiile mari vederea este diminuată atât pentru
departe, cât şi pentru aproape.
Pentru tratament trebuie consultat un medic specialist oftalmolog, care va indica ochelarii
necesari în raport cu gradul miopiei şi purtarea unei perechi de ochelari permanent sau două perechi:
una pentru distanţă şi una pentru aproape, în raport cu vârsta.
De asemenea, se va indica o alimentaţie bogată în proteine şi vitamine, evitarea eforturilor,
precum şi o igienă a cititului, păstrându-se distanţa de la carte de 35 cm, iar lumina să nu fie
orbitoare, ci să vină din partea stângă şi puţin din spate.

ANALIZATORUL CUTANAT

Piele externă (cutis) are 3 straturi

principale:
Fig. 23. Secțiune prin
epiderma piele
45
derma
hipoderma
Epiderma
Este un strat epitelial pluristratificat, cornos, avascular, străbătut de fire de păr, canale excretoare ale
glandelor sudoripare şi de terminaţii nervoase libere. Are o grosime între 0,03 - 0,05 mm având
următoarele straturi de celule aplatizate prevăzută cu pori:
Derma
Este alcătuită din ţesut conjunctiv, bogat în capilare care asigură irigarea cu sânge a pielii, glande
sudoripare şi sebacee, foliculii piloşi (rădăcinile firelor de păr), iar pentru reglarea temperaturii,
muşchi netezi şi vase de sânge. Este pătura mijlocie a tegumentului. Prezintă nişte proeminenţe
numite papile dermice, la limita cu epiderma. Proeminenţele sunt dispuse paralel la nivelul
degetelor, pe palme şi talpă. Papilele ridică epidermul şi determină apariţia unor ,,urme
“caracteristice fiecărui om. Ele se numesc amprente digitale.

Hipoderma
Hipoderma alcătuieşte forma de trecere de la piele la straturile musculare, nervi şi vase de sânge,
având în structura sa ţesut conjunctiv, adipos, celule nervoase senzitive (la presiune), vase de sânge
şi nervi.
Funcţiile pielii
 funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii,
substanţe toxice, radiaţii)
 funcţia termoregulatoare ajută la menţinerea unei temperaturi constante a corpului, pentru
evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin evaporarea apei din sudoare, la o temperatură
scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus
arrector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de gâscă.
 funcţia de apărare faţă de razele ultraviolete - la om stratul cornos stratum corneum
absoarbe şi reflectă cam 50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin pigmentul
din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiaţii se
poate produce cancerul de piele.
 pielea ca rezervor de celule embrionare această funcţie este folosită de chirurgie în
transplanturi.
 funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător,
aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
o de durere (fiind până la 200/cm2),

46
 o de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
o termoreceptorii (corpusculii Krause, Ruffini),
o receptorii tactili sunt mai deşi la buze, degete, limbă, sfârcul mamelei, organele
genitale externe (corpusculii Meissner şi celulele Merkel).

ANALIZATORUL AUDITIV
Are rol în orientarea în spațiu și perceperea vorbirii.
Anatomia urechii umane

Fig. 24. Urechea – vedere de ansamblu

Urechea exterioară este partea externă a urechii. Partea vizibilă a urechii, numită pavilion sau
concă auriculară, captează undele sonore din aer şi le transmite prin canalul auditiv spre urechea
interioară. Multe mamifere pot să-şi mişte pavilionul pentru a-şi concentra auzul într-o anumită
direcţie, la fel cum fac cu ochii. Oamenii şi-au pierdut această abilitate. Trecând prin canalul auditiv,
undele sonore pun în mişcare membrana timpanică aflată pe intrarea urechii medii.
Urechea medie este delimitată spre exterior de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se află
trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă caracteristică (ciocănaş, nicovală, scăriţă).
Nicovala şi scăriţa provin din oasele maxilarului, şi permit o detecţie mai delicată a sunetului.
Vibraţiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaş, apoi la nicovală şi scăriţă, iar de
acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea medie şi cea internă.
Oscioarele transmit virbaţiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din urechea interioară.
Urechea medie este cavernoasă. Dacă omul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau sare în
apă, se va stabili o diferenţă de presiune între urechea medie şi mediul înconjurător. Această
presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este unul dintre
47
rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu cavitatea nazală
(faringe).
Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochlea sau melcul), cât şi aparatul vestibular, un
organ de echilibru format din trei canale semicirculare şi vestibul.
Cohlea este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primeşte undele sonore transmise
din aer prin urechea externă şi medie. Cohlea are o formă spiralată şi conţine membrana bazilară, a
cărei rezonanţă este diferită pe lungimea sa, depinzând de frecvenţa undelor sonore. La suprafaţa
membranei bazilare se află un strat celular cunoscut sub numele de organul lui Corti, care este
format din celule senzoriale (cili). Vibraţiile care trec prin canalul cochlear pun în mişcare
membrana bazală şi cea tectorială, care vor acţiona asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste
celule vor porni semnalele către creier, unde acestea din urmă vor fi transformate în senzaţii
auditive.
ANALIZATORUL OLFACTIV

Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii gustativi din

mucoasa linguală. Ei sunt așezați la nivelul papilelor circumvalate, fungiforme și foliate. Un număr
mic din asemenea muguri se găsesc și în mucoasa epiglotei,a vălului palatin și a faringelui, precum
și în mucoasa buzelor și a obrajilor. Mugurele gustativ este situat între celulele epiteliale care
acoperă pereții laterali ai papilelor. El este alcătuit din celule senzoriale gustative și din celule de
susținere.

Fig. 25. Secțiune prin mugure gustativ

Segmentul central se află în scoarța cerebrală, în porțiunea inferioară a girului post central.
Rolul fiziologic al analizatorului gustativ este de a împiedica pătrunderea în organism, pe cale
48
digestivă, a unor substanțe nocive, și îndeosebi a alimentelor alterate. Acest analizator, împreună cu
cel olfactiv, intervine în declanșarea secreției salivare
și a celorlalte sucuri digestive.
La om se deosebesc patru tipuri principale de senzații gustative sau de gusturi: acru, sărat, dulce și
amar. În raport cu acestea, substanțele sapide se împart în substanțe acre, sărate, dulci
și amare.
Sensibilitatea pentru substanțele acide este mai mare în porțiunea mijlocie a limbii, pe părțile
laterale. Gustul sărat este perceput mai bine pe marginile limbii, către regiunea lor anterioară. Există
şi săruri care produc un gust sărat-amar, sărat-dulce sau acru. Gustul dulce excită mugurii gustativi
situați în mucoasa de pe vârful limbii. Gustul amar este determinat de un număr mare de substanțe
care acționeaza asupra receptorilor gustativi de la baza limbii.

Fig. 26. Perceperea diferitelor gusturi pe suprafața limbii

ANALIZATORUL OLFACTIV
Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele olfactive din
mucoasa olfactivă. Așa cum s-a mai arătat, mucoasa olfactivă are o suprafață de circa 2-3 cm²,
acoperind lama ciuruită a etmoidului, fața medială a cornetului nazal superior și o mică parte din
septul nazal (partea superioară). Celulele olfactive sunt neuroni bipolari senzitivi. Ele reprezintă
primul neuron senzitiv al analizatorului olfactiv.
Segmentul intermediar sau calea de conducere (calea olfactivă) este alcătuită din axonii

49
celulelor olfactive care formează nervii olfactivi
și din axonii celulelor mitrale care alcătuiesc
tracturile olfactive.

50
 Fig. 27. Structura analizatorului olfactiv
Segmentul central sau de percepție este alcătuit din centrii primari și centrii secundari.
Centrii primari sunt reprezentați de trigonul olfactiv, substanța perforată anterioară și girul subcalos.
Centrii secundari sunt reprezentați de girul hipocampului și nucleul amigdalian situat în profunzimea
șantului lateral al emisferelor cerebrale. Excitanții sau stimulii specifici receptorilor olfactivi sunt
reprezentaţi de unele substanţe gazoase sau particule materiale foarte fine prezente în aer. Orice
substanță care excită receptorii olfactivi se numește substanță mirositoare, iar senzația olfactivă
produsă de aceasta poartă numele de miros. Intensitatea senzației de miros este proporțională cu
concentrația substanței din aer. Ea variază însă și în funcție de alți factori, ca, de exemplu, de
configurația căilor nazale, de umiditatea, temperatura și presiunea aerului înconjurător, precum și de
starea de funcționare a mucoasei olfactive. Astfel intensitatea senzației de miros scade foarte mult
dacă mucoasa olfactivă este prea umedă sau prea uscată. Un exemplu îl constituie guturaiul, când
umezirea abundentă a mucoasei olfactive poate provoca dispariția temporară a senzației de miros.
Sensibilitatea olfactivă reprezintă fenomenul de adaptare care constă în scăderea treptată, până la
dispariție, a intensității senzației olfactive pentru anumite substanțe care acționeaza timp îndelungat
asupra celulelor olfactive.

XII. GLANDELE ENDOCRINE

Sistemul endocrin este alcătuit din glande care nu au canal excretor , iar produșii de excreție,
hormonii sunt eliminați în sânge. Glandele endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele
suprarenalele, epifiza, timusul, pancreasul, gonadele.

50
 Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari, în funcţie de structură şi funcţie:
1) Glande exocrine: ex. glandele salivare, sudoripare, mucoase. Acestea prezintă ducte prin care
este transportat produsul de secreţie. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi
componentă a diferiteleor sisteme din corp.
2) Glandele endocrine formează un sistem propriu, sistemul endocrin. Aceste glande nu prezintă
ducte, produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul
interstiţial. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule, numite celule ţintă, unde
îndeplinesc funcţii specifice.

Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi

menţinerea homeostaziei. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul
impulsurilor electrice transmise de către neuroni. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori
scurte. În schimb, glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin
intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. Acţiune lor este lentă, dar
efectele sunt de durată. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor, în schimb cele
hormonale necesită secunde până la zile. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute, alţii au
efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează
completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. Trei glande sunt localizate la nivelul
cutiei craniene, unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. Pe
de altă parte, anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos.
Glandele sistemului endocrin
Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai
multe regiuni ale corpului (Fig. 265).
Hipotalamusul, hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului, în cutia craniană. Tiroida şi
paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen.
Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană, în timp ce testiculele sunt localizate
extraabdominal, în scrot. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte, deoarece prezintă şi
porţiune exocrină. În plus faţă de glandele enumerate mai sus, organe cu producţie endocrină sunt
considerate şi timusul, stomacul, rinichii, celulele mucoase ale duodenului şi placenta.
Hormonii şi modul lor de acţiune
Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. Hormonii
sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera
metabolismul celulelor ţintă. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de
prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei.

Controlul secreţiei hormonale

Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate.
Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul
sistemului nervos vegetativ.
Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de
hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează
asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient
hormon. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. Glanda va elibera din nou hormonul,
când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge.
Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către
anumite glande, cum ar fi medulosuprarenala. Un tip special de impulsuri nervoase leagă

51
hipotalamusul şi hipofiza. În acest caz, secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului,
numite factori eliberatori, influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale
adenohipofizei. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici.
Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori, până când este detectat un nivel normal al
hormonului controlat.
Hipofiza (glanda pituitară)

Hipofiza este localizată la baza creierului, în regiunea diencefalului, fiind ataşată de hipotalamus
prin tija pituitară. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1,3 cm în diametru. Este acoperită
de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. Este foarte bine vascularizată.
Structural şi funcţional, hipofiza este divizată în:
- Lobul anterior (adenohipofiza)
- Lobul posterior (neurohipofiza).

La făt există un lob intermediar, care la adult este unit cu adenohipofiza. Adenohipofiza produce un
număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă.
Fiecare hormon este secretat de celule diferite, cu excepţia celulelor gonadotrofe, care secretă atât
FSH, cât şi LH.
Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Acesta provine prin
capilarizarea arterei hipofizare superioare, provenite din trunchiurilor carotidiene interne. Capilarele
provenite din vena port se unesc în vena jugulară. Astfel, sângele arterial care ajunge la hipofiză, trece
întâi prin hipotalamus, unde se încarcă cu factori eliberatori.
Hormonii produşi de adenohipofiză
Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH, ACTH, FSH,
LH)
Hormoni nontropi (STH, prolactina – PRL)
1. Hormonul de creştere (STH, somatotrop) este un hormon de natură proteică. Eliberarea lui în
circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei
sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. Secreţia STH-ului se
realizează toaotă viaţa, având funcţii multiple.

Efectele biologice:
 Creşterea scheletului, ţesutului conjunctiv, muşchilor, viscerelor, caz în care STH-ul
acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni, adenocorticotrop, gonadali, etc.).
Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii.
Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn
hipo şi hipersecreţie. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. Acesta apare în perioada
de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei
sau absenţei celulelor somatotrofe. Se caracterizează prin întârzâierea creşterii, a
maturizării sexuale, inteligenţa normală şi comportament pueril. Hipersecreţia în perioada
de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. Dacă hipersecreţia
survine la maturitate, după osificarea cartilajelor de creştere, are loc creşterea ţesuturilor
moi (piele, limbă, viscere), relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă, falange), boală
numită acromegalie.
 Acţionează asupra metabolismului:

52
  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor, intensificând proteinosinteza, mai
ales cea musculară. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă
energetică.
 Lipidic:
 stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite
 creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină
 stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi, cruţându-se
utilizarea aminoacizilor şi a glucozei.
 Glucidic:
o Hiperglicemie
o Stimulează glicogenoliza
o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune
antiinsulinică)

 Electrolitic:
o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca 2+, Mg2+, Na+, K+,
Cl- (creşterea concentraţiei plasmatice)
o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor.

Reglarea secreţiei STH-ului

- Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina.
- Hipoglicemia, hiperaminoacidemia, stressul stimulează secreţia de STH.
- Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH.

2. Hormonul corticotrop (ACTH)

Este un hormon de natură proteică. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei
de glucocorticoizi de către corticosuprarenală.
Reglarea secreţiei:
- CRH (hormon eliberator de corticotropină)
- Prin feed-back, în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi
- Expunerea corpului la factori stresanţi, cum ar fi: expunerea organismului la eter, frig, căldură,
şoc electric, traume fizice, emoţii cresc secreţia de ACTH.

3. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. Sinteza TSH-
ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Frigul, stresul emoţional
stimulează sinteza de TSH.

4. Hormonul foliculostimulant (FSH). La bărbaţi, FSH stimulează testiculele să producă

spermatozoizi. La femei, FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. De
asemenea, stimulează secreţia de estrogeni.

5. Hormonul luteotrop (LH). LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul, împreună formând

gonadotropinele. La femei, LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben; de asemenea,
53
 stimulează producerea de progesteron. La bărbat, LH-ul este numit hormon stimulator al
celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron.
Reglarea se realizează, după cât se pare, prin feed-back negativ, prin GnRH-ul produs de
hipotalamus.

6. Prolactina. Prolactina este secretată atât la femeie, cât şi la bărbat, dar funcţionează după
parturiţie. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. Hipotalamusul are rol
important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină, numit
dopamină.
7. Hormonul melanocitostimulator (MSH). Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte
bine elucidată, dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor
de melanină din melanocite. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină.

Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. Acest lob
depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH).
1. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. Este eliberată
spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului, declanşând astfel naşterea. De
asemenea, stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele galactofore ale glandelor
mamare, determinând ejecţia laptelui. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce
volumul uterului şi a opri sângerarea.
2. Hormonul antidiuretic (ADH). ADH-ul este, ca şi ocitocina, un hormon polipeptidic produs
de hipotalamusul anterior. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă
eliminată prin rinchi, realizată prin stimularea reabsorbţiei, la nivelul tubului contort proximal.
Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie, în concentraţii
ridicate. În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei, apare diabetul insipid caracterizat
prin poliurie şi polidipsie.

Glanda tiroidă

Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. 266), dedesubtul laringelui. Prezintă 2 lobi
de circa 5 cm fiecare, situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. Tiroida
este cea mai mare glandă endocrină, cântărind cam 25 g. Este foarte bine vascularizată (80-120
ml/min).
Din punct de bedere structural (Fig. 267), glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în
care există foliculi tiroidieni, vase de sânge, nervi şi celule parafoliculare. Foliculii ovarieni sunt
structuri sferice, delimitate de un epiteliu coboidal. În interiorul folicului există un coloid. Celulele
cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt
apoi depozitaţi în coloid. Celulele parafoliculre produc calcitonina.
1. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni, a căror secreţie
este controlată de către TSH.
Rolul hormonilor tiroidieni:
Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea
neuronilor, formarea tecii de mielină şi a sinapselor)
Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din
organism
Pe sistemul nervos determină iritabilitate, nelinişte
54
 Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală; determină
dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină
Menţin, împreună cu prolactina, secreţia lactată
Menţin greutatea corpului în limite fiziologice
Influenţează metabolismul:
 Energetic: stimulează consumul de O2, stimulează oxidările celulare, având
efect calorigen
 Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai
puţin creier, uter, testicule)
 Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză, creşterea
catabolismului tisular de glucoză, glicogenoliză hepatică
 Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice
 Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge, scade nivelul de
coşlesterol)

Tulburări:
Hiposecreţie:
În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian
La maturitate: mixedem, căderea prului, anemie, senzaţia permanentă de frig, reacţii
motorii şi psihice întârziate, creşterea în greutate, uneori enoftalmie
Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. 273)
2. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. Reglează nivelul
calciului sanguin, având efect hipocalcemiant.
Paratiroidele

Sunt 2 glande pereche, situate pe faţa posterioară a tiroidei. Structural, glandele sunt formate
din 2 tipuri de celule epiteliale. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale, diseminate printre
celulele oxifile, cu rol de susţinere. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Acesta are
acţiune antagonică calcitoninei, având efect hipercalcemiant.
Pancreasul endocrin (Fig. 268)

Pancreasul este o glandă mixtă, structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul).
Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans, formate din mai multe tipuri de celule.
Celulele α produc glucagon, iar celulele β produc insulina. Glucagonul are efect hipergliceminat
(glicogenoliză, gliconeogeneză, lipoliză). Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant
(glicogenogeneză, stimularea oxidărilor celulare, lipogeneză din glucide). Reglarea secreţiei acestor
hormoni se realizează pe cale umorală, în funcţie de nivelul glicemiei. În cazul unei secreţii
defectuoase de insulină apare diabetul zaharat.
Glandele suprarenale (Fig. 270)

Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare este formată dintr-o porţiune
corticală şi una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional. Corticala
este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Epiteliul secretor al corticalei este dispus
în trei zone: zona glomerulară la periferie, zona fasciculată, la mijloc şi zona reticulată, la interior, în
contrast cu medulara. Medulosuprarenala este formată din celule mari, de formă ovală, ce prezintă
granule de neurosecreţie.

55
 Corticosuprarenala (CSR)

Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. Ei au o structură sterolică

(provin din colesterol). Rolul hormonilor steroizi este vital. Îndepartarea glandelor suprarenale duce la
moartea animalelor în câteva zile. Aceste animale pot fi menţinute mult timp în viaţă dacă sunt tratate
prin injecţii cu extract de glanda CSR. În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni, ei
sunt împărţiţi în trei grupe:
Mineralocorticoizii, cu reprezentantul principal aldosteronul. Sunt secretaţi de zona
glomerulară. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+
sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Se produce potasiurie şi acidurie.
Aldosteronul, prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism, are rol în menţinerea presiunii osmotice a
mediului intern al organismului şi a volumului sanguin, precum şi în echilibrul acido-bazic.
Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină
edeme şi hipertensiune. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala
Addisson). La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă, urmată de hipotensiune şi adinamie
(scăderea capacităţii de efort).
Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în
zona fasciculată. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. Acţiunea acestora se manifestă în
metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi protidelor. Ei stimulează procesul de sinteză a
glucidelor din aminoacizi sau lipide, la nivelul ficatului (gluconeogeneza). Glucocorticoizii au şi un rol
antiinflamator. Activează catabolismul proteic şi lipidic, cresc eliminările de azot. Aite efecte ale
glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor
(eozinopenie). Creşte secreţia de pepsină şi HCl, inhibă mucusul gastric şi intestinal. Inhibă absorbţia
lipidelor, creşte filtrarea glomerulară, cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor
colectori. Asupra sistemului nervos, glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice,
incapactitate de concentrare, modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi
modificări electroencefalografice.
Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele
dereglărilor metabolismelor intermediare. Bolnavii prezintă obezitate, diabet şi hipertensiune.
Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison.
Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni, unii androgeni (asemănători
celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Sunt secretaţi mai
ales în zona reticulară. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi.
Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare.
Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. Hipersecreţia duce la
pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. Când sunt secretaţi în exces
hormonii sexului opus, apar semne de masculinizare a femeilor (barbă, mustăţi) sau de feminizare a
bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc.).

Medulosuprarenala

Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor

ganglionare. Anatomic şi funcţional, medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui
neuroni nu au prelungiri.
Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. Ei sunt: adrenalina în proportie de
80% şi noradrenalina, de 20%. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului
nervos simpatic. De fapt, la terminaţiile simpatice din ţesuturi se eliberează aceleaşi catecolamine în
proporţie inversă. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina, sunt mediatori chimici ai S.N.
simpatic. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt:

56
 Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune. Creşte
excitabiltatea inimii. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele, mucoase
şi viscere. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare.
Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor.
Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia
sfinctereIor. Inhibă majoritatea secreţiilor. Contractă splina şi ficatul.
Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie, mobilizarea
grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi
energetice.
Alte acţiuni - dilată pupila, contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr.
Produc alertă corticală, anxietate şi frică. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent.
Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S.N. simpatic. Hiperfuncţia se întâlneşte
în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Atât secreţia corticalei
cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică, de
emoţii, traumatisme, frig sau de căldură excesivă etc.). Aceşti hormoni au rol important în reacţia de
adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne.

EPIFIZA (269)

Şcoala românească de endocrinologie (Parhon, Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul

rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. Denumită glandă pineală, datorită
formei sale de con de pin, epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori.
Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor
epitalamo-epifizar. Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice
(pinealocite), cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri), înconjurate de o
bogată reţea vasculară, şi conţine numeroase fibre simpatice. Hormonii secretaţi de epifiză sunt
incomplet elucidaţi.
Până acum a fost identificată melatonina, derivat al serotoninei. Acest hormon are o acţiune
frenatoare asupra funcţiei gonadelor.
Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către
grupuri de cercetători români (Milcu, Neacşu, Pavel). Substanţa are o puternică acţiune
antigonadotropă, în special anti LH. Extractele de epifiză au efecte metabolice, atât în metabolismul
lipidic, protidic şi glucidic, cât şi în cel mineral. Epifiza are strânse legături cu retina. Stimulii luminoşi
produc, prin intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreţiei de melatonină. În întuneric
melatonina creşte, frânând funcţia gonadelor. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă,
după care involuează.

TIMUSUL

Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, până la pubertate. Este o glandă
cu structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are localizare retrosternală (Fig, 271). La
pubertate involuează, fără a dispare complet.
Se dezvoltă din endoderm. Îndeplineşte în organism funcţii importante:
- rol de organ limfatic central
- rol de glandă endocrină.
Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale extractelor de
timus:
- acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor;
- acţiune de stimulare a mineralizării osoase;
- efecte de frânare a mitozelor.
57
 Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi, care determină involuţia acestui
organ. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între
care se află timocite. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem), imigrate din
măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T".
Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici, splina, amigdalele etc.).

XIII.APARATUL CIRCULATOR

Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi.

- Intervine în apărarea organismului
- Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi

A. Morfologie şi anatomie
-aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine.
1. Inima
Localizare: în mediastin, este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului,
vârful este orientat inferior, anterolateral, spre stânga (fig. 147).
- este un organ cavitar (4 camere), aspiro-respingător.
- are formă conică
- 250-300g greutate
Morfologie (fig. 148):
- 2 feţe: → anterioară
→ posterioară
- 2 margini: → dreaptă
→ stângă
- un vârf
- o bază

- 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi

→ posterior ventricule

- 2 şanţuri longitudinale: → anterior marchează septul interventricular

→ posterior

- În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac

Anatomia inimii

- Inima prezintă un înveliş numit pericard:

o pericard fibros
o pericad seros:
 foiţă parietală
 cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)
58
  foiţă viscerală (epicard)
- peretele cardiac (fig. 149):
o epicard
o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate,
ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. La nivelul atriilor,
miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor, iar la nivelul ventriculului
drept, muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. Miocardul
prezintă şi o componentă conjunctivă, pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al
inimii, cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului.
o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv
- Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei
ritmice. Această proprietate, numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-
conductor nodal. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sino-atrial, nodulul atrio-
ventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje.
- Compartimentele inimii :
o inima prezintă 4 camere: 2 atrii, situate la baza inimii şi 2 ventricule, situate la vârful
inimii.
o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial
o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular
o Atriile nu comunică între ele, la fel şi ventriculele.
o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară, care aduc sânge
neoxigenat de la corp. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul
atrioventricular, prevăzut cu valvula tricuspidă .
o În atriul stâng se deschid venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen de la plămâni.
Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrio-ventricular, prevăzut cu
valvula mitrală, care este bicuspidă .
o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept, pompat apoi în trunchiul pulmonar.
Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. Ventriculul prezintă
muşchi papilari care susţin corzi tendinoase, ce ajută la închiderea şi deschiderea
valvulei atrio-ventriculare
o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în
artera aortă, care prezintă la bază valvula semilunară aortică.
- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace, iar inervaţia
extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi
parasimpatice (aparţin nervului vag).
-
- Vasele sistemului circulator Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere,
vene şi capilare.
- Acestea sunt organe tubulare, a căror perete este format în general din 3 tunici:
o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv
(subendoteliu)
o Tunica medie: conţine celule musculare, fibre elsatice şi de colagen

59
 o Tunica externă: ţesut conjunctiv, ce conţine fibre de colagen şi elastice. În cazul vaselor
mari, aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului.
- Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe .Sunt de 3 tipuri:
o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei), tunica medie are o
cantitate mare de ţesut elatic
o Musculare: au diametru mediu, asigurând vascularizaţia organelor, predominând în
tunica medie, componenta musculară.
o Arteriolele au calibrul cel mai redus, tunica medie este foarte subţire.
- Venele (fig. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Au perele mai subţire decât arterele de
acelaşi calibru, însă lumenul este mai mare. Tunica externă este mai groasă decât media,
aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. Cele mai mici vase se numesc venule.
La nivelul venelor există valvule, în special la organele situate inferior faţă de inimă, unde
sângele circulă antigravitaţional.
- Capilarele sunt cele mai mici vase, formate din endoteliu şi o membrană bazală. Acestea au
rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). Acestea formează reţele interpuse, de
obicei, între o arteriolă şi o venulă. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole,
formează o reţea admirabilă (glomeulul renal), iar cân se interpun între 2 venule, formează o
reţea portă (hepatică, hipofizară).

2. Circulaţia sanguină
- La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia
pulmonară şi sistemică) de vase sanguine.

 Circulaţia pulmonară
- Se realizează între plămâni şi inimă, cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua
oxigenul.

Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)

 Circulaţia sistemică (marea circulaţie)

- Se realizează între inimă şi corp, pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a
elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri.

60
 Marea circulaţie (circulaţia sistemică)

B. Fiziologie
1. Proprietăţile inimii
 Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea
ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. Automatismul este
imprimat de ţesutul excitoconductor nodal, prin descărcarea automată de
impulsuri. Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este
nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min.). În ceilalţi centri de
automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-
ventricular Aschoff-Tawara – 40/min, fasciculul Hiss – 25/min). Ei preiau
comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie.
 Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în
repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune.
Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de
lungă durată. El nu intră niciodată în tetanos, fapt ce asigură ritmicitatea
contracţiilor cardiace.
 Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la
nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. Viteza de conducere a excitaţiei
este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului
atrial (0,3m/s). La nivelulul nodulului atrio-ventricular, viteza de conducere
este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale, înaintea apariţiei
celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. La nivelul
nodulului atrio-ventricular viteza – 0,03-0,05m/s. Fasciculul Hiss şi fibrele
Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea
contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare
(5m/s).
 Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările se
numesc diastole. Contracţia miocardului este o secusă. Sursa de energie
pentru contracţie o constituie ATP-ul.
 Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită
tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei.
2. Ciclul cardiac
- O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. În timpul sistolei, în
compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la
presiune mare la presiune mică. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Prin contracţia
atriilor sângele trece în ventricule, iar prin contracţia ventriculelor, sângele este împins în
sistemul arterial. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a
sângelui.
- Ciclul cardiac începe cu sistola atrială, care durează 0,1s. Urmează imediat sistola ventriculară
care duează 0,3s. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge
şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. Prin intrarea în
contracţie a miocardului ventricular, presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se
reîntoarcă în atrii. Valvulele atrio-ventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui.
61
 Ventriculul este acum o cavitate închisă. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. În prima
fază, muşchiul se contractă izometrică. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să
învingă presiunea din sistemul arterial, deschizând valvulele semilunare. În faza a doua, are loc
contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră, a sângelui ventricular. Urmează diastola
ventriculară în care ventriculele relaxându-se, presiunea intraventriculară scade. Sângele din
aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule, dar valvulele semilunare se închid. Prin
deschiderea valvulelor atrioventriculare, sângele din atrii, datorită diferenţei de presiune, trece
în mod pasiv în ventricule. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt
relaxate, adică se găsesc în diastola atrială. Deci aproximativ 0,4s inima se află în diastola
generală. Când, prin umplerea ventriculelor cu sânge, presiunile din ventricule şi atrii tind să se
egaleze, atriile se contractă şi ciclul reîncepe.

CICLUL CARDIAC

Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele, ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot
timpul vieţii fără să obosească.
3. Debitul cardiac
La fiecare sistolă, din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul
sistolic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare
ventricul/minut (l/min). Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic. La un ritm
normal de 72contracţii/min, debitul cardiac este de 5l/min. În timpul efortului poate
ajunge până la 30 l/min.
4. Manifestările activităţii inimii
Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei
în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Se datorează contactului mai
intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic.
Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi
înregistraţi cu aparate speciale, iar înregistrarea grafică se numeşte
electrocardiogramă (EKG).

62
 Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2
zgomote ale inimii. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor
atrio-ventriculare şi este de intensitate, durată mare şi de tonalitate joasă.
Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este
scurt şi de tonalitate înaltă.
5. Circulaţia sângelui prin artere
- În artere sângele circulă sub presiune, datorită mai multor factori:
 Forţa de propulsie a cordului
 Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Scăderea
elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale.
 Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare, rezistenţa este mare. Se datorează
vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală.
 Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui.
Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii
arteriale.
 Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor.
Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină
sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. În arterele din
apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Măsurarea
presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. Se constată 2 valori:
valoarea maximă (100-140 mmHg), corespunzătoare SV (este presiunea cu care
este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg)
corespunzătoare diastolei. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se
numeşte hipertensiune arterială, iar scăderea hipotensiune.
 Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei
ventriculare. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos.
6. Circulaţia sângelui prin capilare
La nivelul capilarelor, circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura
cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Schimbul de substanţe nutritive
şi a produşilor de excreţie. La capătul arterial al capilarelor, apa şi substanţele
nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. La capătul
venos, după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. O zecime din lichidul filtrat
63
 trece în capilarele limfatice, asigurând circulaţia limfatică.
7. Circulaţia sângelui prin vene
- Mai lentă decât în artere.
- Este asigurată de:
o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea
sângelui din vene în atrii.
o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei, prin accentuarea presiunii negative
intratoracice. Deasemenea, coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor,
permiţând întoarcerea sângelui spre AD.
o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în A D, pentru venele situate
deasupra atriilor. Pentru cele situate sub atrii, există valvule situate la 5-7 cm, care
compensează efectul forţei gravitaţionale. Degradarea sistemului de valvule predispune
la stază venoasă şi varice, care dacă se suprainfectează, dau naştere tromboflebitelor.
o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD.
o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor, facilitând întoarcerea sângelui
spre inimă.
8. Reglarea activităţii cardio-vasculare
Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. La fel este şi cazul
sistemului circulator, acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. Astfel, are loc
adaptarea inimii, pe de o parte şi a vaselor sanguine, pe de altă parte.
Spre exemplu, în efort fizic, debitul cardiac creşte de 5-6 ori.
Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Parasimpaticul determină
vasodilataţie şi bradicardie.
De asemena, adrenalina stimulează inima.

XIV. APARATUL DIGESTIV

Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul
singur nu-i poate produce. Hrana estze utilizată la nivel celular, unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii
chimice care constau în sinteza de enzime, diviziunea, creşterea şi repararea celulară, precum şi
producerea de energie. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare, fiind necesară o
prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele
intestinal. O parte din mâncare nu este digerată, fiind eliminată prin materiile fecale.
Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării
celulare. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale:
Ingerarea
Masticaţia
Deglutiţia
Digestia
Absorbţia
Defecaţia

Morfologia şi anatomia aparatului digestiv

64
 A. Alcătuirea aparatuluii digestiv
B. 1.Tub digestiv
a. Cavitate bucală
b. Faringe
c. Esofag
d. Stomac
e. Intestin subţire
f. Intestin gros

2. Glande anexe
a. Glande salivare
b. Ficat
c. Pancreas

1. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de
aproximativ 9 m. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. O
digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Mâncarea ingerată trece prin
tractul digestiv, unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici,
absorbabile. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor,
structura lui reflectând funcţia.
Tunicile tubului digestiv
Tubul digestiv, de la esofag la orificiul anal, este format din 4 straturi sau tunici. Fiecare tunică
conţine un ţesut dominant. Cele 4 tunici, de la interior spre exterior, sunt:
1. Mucoasa
2. Submucoasa
3. Musculara
4. Seroasa
1. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. Este formată din epiteliu de acoperire
pluristratificat pavimentos necheratinizat, până la stomac, iar de la stomac la rect este
epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. Epiteliu este însoţit de un strat
subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi
ganglioni limfatici, cu rol de apărare. Deasemenea, există şi un strat subţire de ţesut
muscular, numit musculara mucoasei, ce asigură o serie de contracţii. La nivelul mucoasei
se găsesc celule specializate în producerea de mucus.
2. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată, aflată în strânsă legătură cu mucoasa.
Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi
limfatice ale submucoasei. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos
Meissner).
3. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare, peristaltice,
etc.). Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular
extern, cu fibre dispuse longitudinal. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură
striată, în rest fiind musculatură netedă. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea
alimentelor prin tractul digestiv, dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor.
Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach.

65
 4. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Până la stomac, seroasa este înlocuită cu
o tunică numită adventice.
Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Nervul X cranian (vag) este sursa
fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Restul colonului
şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Stimularea
parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Fibrele
simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă
peristaltismul, reduc secreţia şi contractă sfincterele).
Segmentele tubului digestiv

a. Cavitatea bucală are rolul de a ingera alimentele, a le mesteca şi a forma bolul

alimentar care este trimis mai departe faringelui. Deasemena cavitatea bucală este
implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie.

Cavitatea bucală este delimitată de obraji, buze, palatul moale şi palatul dur, musculatura extrinsecă a
limbii şi muşchii gâtului. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi)
şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul oro-faringian). Gura comunică cu
exteriorul prin orificiul bucal. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi
buze. Obrajii sunt alcătuiţi din piele, ţesut adipos subcutanat, musculatură striată şi epiteliu de
acoperire, pluristratificat pavimentos, necheratinizat. Partea anterioară a obrajilor formează buza
superioară şi inferioară. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile, ce au rol în vorbire şi în ingerarea
şi mestecarea alimentelor. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii
alimentelor şi a temperaturii lor.
Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur, situat anterior şi palatul
moale, situat posterior. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de
mucoasa bucala. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. Median, acesta prezintă
uvula (omuşor) palatină. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele, prevenind
pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. De la uvulă, coboară două pliuri musculare: pliul
glosopalatin şi pliul faringopalatin. Între ele se află amigdalele palatine.
Limba: ca şi organ digestiv, limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Deasemenea
participă şi la articularea cuvintelor. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic,
acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările
acesteia. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea bucală, iar o treime se găseşte în faringe, fiind
ataşată de osul hioid. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul
lingual.
Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate
pentru diferite funcţii. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc
incisivi. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru
sfâşierea alimentelor. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Următoarele patru perechi sunt
reprezentate de premolari, după care urmează 6 perechi de molari. Aceştia sunt adaptaţi pentru
mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini.
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni,
începând cu incisivii. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. 32 de dinţi înlocuiesc această
dentiţie, formând dentiţia definitivă. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte,
a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Formula se face pentru jumătate din gură.
Formula dentiţiei de lapte este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM
Formula dentiţiei definitive este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM, 3/3 M.
66
Structura dintelui : unui dinte i se disting 3 regiuni:
Coroana
Colul
Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola)

De la exterior spre interior se disting:

Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp, fiind formată din fosfat de calciu. Aceasta este
înlocuită de cement la nivelul rădăcinii.
Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os, doar că este mai dură.
Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv, în care există vase de sânge şi nervi
b. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. În cazul aparatului
digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul
c. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. Este un
organ tubular colapsabil, de aproximativ 25 cm lungime, situat posterior faţă de laringe
şi trahee. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a
pătrunde în stomac. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian.
Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului
alimentar în esofag.
d. Stomacul este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Este localizat imediat sub
diafragm. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul, iar
inferior cu duodenul. Stomacul este împărţit în 4 regiuni:
i. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag.
ii. Fundul stomacului. Este o porţiune dilatată situată în stânga
stomacului, în contact cu diafragmul.
iii. Corpul stomacului: este porţiunea centrală, cea mai mare a
stomacului
iv. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului, care se
continuă cu duodenul. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul
subţire.

Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă, mică şi una
convexă, mare. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului, iar marele
epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Tunica musculară prezintă în plus un strat
muscular oblic, iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale, care permit distensia stomacului.
Mucoasa prezintă cripte gastrice, în care se deschid glande gastrice. Unele celule sunt speializate
pentru producerea de mucus. Celulele parietale produc HCl. Celelalte celule specializate produc
pepsinogen.

e. Intestinul subţire

Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden, jejun şi ileon. La acest nivel se
finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. Suprafaţa de absorbţie a
intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare, a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu
microvili. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală, care se deschide în
intestinul gros. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. În
mezenter se găsesc vase de sânge, nervi şi vase limfatice. Intestinul subţire are o lungime de
67
aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2,4 cm la o persoană vie. La un cadavru, este aproximativ
de 2 ori mai lung, datorită relaxării musculaturii. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric
superior, care conţine atât fibre simpatice, cât şi parasimpatice.
Segmentele intestinului subţire:
1. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C, fiind regiunea fixă a intestinului
subţire. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. În afara
unei mici porţiuni, în apropiere de stomac, restul este retroperitoneal. Faţa concavă
este orientată spre stânga, unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi
sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Cele două canale se deschid printr-
o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei
ridicături (papila duodenală). Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui
Oddi. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din
submucoasă, care secretă mucus.
2. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime.
3. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală.

Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. Acestea
sunt: lungimea intestinului, pliurile circulare, vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. Prin
formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se
deschid glandele Lieberkűhn).

f. Intestinul gros

Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1,5 m. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul
anal. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum, colon, rect şi canalul anal. Cecumul
reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. De acesta este legat apendicele cecal.
Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic, ce intervine în apărarea organismului contra
infecţiilor.
Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent, transvers,
descendent şi sigmoid.
Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul, iar ultimii 2 canalul anal. Canalul anal comunică cu
exteriorul prin orificiul anal, prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern.
Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Stratul muscular longitudinal
formează 3 benzi distincte numite tenii. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de
strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.

2. Glandele anexe
a. Glandele salivare
b. Ficatul
c. Pancreasul
a. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă.
Astfel se produc zilnic 1,5 l de salivă. Există numeroase glande salivare mici răspândite în
mucosa bucală, însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande
salivare: sublingualele, submaxilarele şi parotidele.

68
 Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele, fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul
urechii, între piele şi muşchiul maseter. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior.
Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Saliva produsă de
această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă.
Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Fiecare glandă
conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare.
Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă, mai
bogată în enzime şi celule mucoase, care produc mucus. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică,
care determină o secreţie mucoasă, iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă.

b. Ficatul este cel mai mare organ intern, cântărind aproximativ 1,3 kg la adult. Este situat sub
diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei
puternice. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic, interhepatofrenic drept şi stâng, despărţite
prin inserţia sagitală a ligamentului falciform, iar dedesubtul lui, spaţiul subhepatic. Îmbracă forma
unui hemiovoid si prezintă două feţe:
o Faţa superioară sau diafragmatică, convexă, este brăzdată sagital de un şanţ, care pare să
formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. La acest nivel, foiţa peritoneală viscerală care
acoperă ficatul se reflectă pe diafragmşi formează ligamentul falciform.
o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri, dintre care două sagitale
şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi
lobul stâng: în centru, înaintea şanţului transvers, lobul pătrat, iar înapoia lui, lobul caudat.
În şanţul transvers se află hilul hepatic, adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele
pediculului hepatic: artera hepatică, vena portăşi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. Tot pe
aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Din şantul transvers,
peritoneul visceral hepatic trece pe stomac, formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul
hepatogastric, a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal, în interiorul căruia se află
elementele pediculului hepatic. Marginea ficatului este situată inferior.
În ce privesşe structura, menţionăm că ficatul are o tunică seroasă, alcatuită din peritoneul visceral,
dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. Dar, unitatea morfofuncţională a
ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak)
dispuse în sens radiar, şi între care se găsesc, dispuse în reţea, capilarele sinusoidale ale venei porte, pe
pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena
centrolobulară. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu,
numit spaţiul lui Disse, iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare, fără
endoteliu, care merg către periferia lobului. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular, denumit
spaţiul lui Kiernan, în care se afăa o ramusculă a venei porte, o ramusculă a arterei hepatice, un
canalicul biliar şi nervii vegetativi. Arterele se capilarizeazăşi se varsăîn capilarul sinusoid periferic, iar
sinusoidele, în vena centrolobulară, care reprezintă originea venelor suprahepatice, ce conduc sângele
hepatic în vena cavă inferioară.
Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare, fără
perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. Cele intrahepatice încep prin
canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng, care părăsesc
ficatul. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în
canalul hepatic comun, în care mai jos se deschide şi canalul cistic, care aduce bila din vezicula biliară
numităşi colecist .
Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită,
de pară, prezintă un fund, un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi
este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc. Acesta
69
 prezintă o porţiune supraduodenalăşi o porţiune retroduodenopancreaticăşi se deschide în duoden la
nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de
un muşchi circular, sfincterul Oddi.
c. Pancreasul este o glandă mixtă, alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenalăşi hilul
splinei. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior, ca
şi de rădăcina mezocolonului transvers. Are o formă de prismă triunghiulară alungităşi prezintă mai
multe segmente. Capul glandei, înscris în cavitatea potcoavei duodenale, este cea mai voluminoasă
parte din glandăşi prezintă o prelungire inferioară, procesul uncinat. Colul corespunde unei incizuri
a glandei, pe unde trec vasele mezenterice superioare. Corpul pancreasului prezintă trei feţe:
anterioară, posterioarăşi inferioară, trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada
pancreasului, care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. Ca structură, este o
glandă formată din lobuli şi acini glandulari, acoperiţi de o capsulă proprie, în interiorul căreia
canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu –
canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. Acest complex de ţesut şi canale
formează pancreasul exocrin. În interiorul glandei se mai observăîngrămădiri celulare diseminate
sub formă de insule, insulele lui Langerhans, care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară.
Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi
alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin.

I. Fiziologia aparatului digestiv

Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi
asimilate de organism. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv, prin
acţiunea sucurilor digestive; alimentele, astfel transformate, sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul
peretelui intestinal.

Digestia

Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în
tubul digestiv, pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă.
La om digestia este extracelulară, având loc în cavitatea tubului digestiv. Digestia intracelulară
se întâlneşte doar ocazional, având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau
în remaniere osoasă (osteoclastele).

Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv

Digestia bucală
Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală, act numit ingerare. Alimentele ingerate sunt
digerate încă din cavitatea bucală. Aici are loc atât o digestie fizică, cât şi una chimică.
Digestia fizică constă în:
- Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei
- Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor
- Formarea bolului alimentar

Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă.

Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 – 7,2). Din
punct de vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7 % apă şi 4,3% reziduu uscat. Reziduul uscat este
format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %.
Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine, globuline, mucină şi

70
enzime), uree şi acid uric. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri, fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi şi bicarbonaţi de
K, Na, Ca, Mg, NH4.
În cavitatea bucală încep primele transformări chimice, sub acţiunea amilazei salivare şi a
maltazei. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele.

Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi
500 ml/24 ore. Trebuie remarcat că la om, în perioada când nu se face ingerare de alimente, salivaţia
nu se întrerupe, având loc continuu.
Deglutiţia
După ce bolul alimentar a fost format, urmează deglutiţia sau înghiţirea. Prin deglutiţie
înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală, prin faringe şi
esofag, în stomac. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal, faringian şi esofagian.
Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii, spre fundul cavităţii
bucale, până vine în contact cu palatul moale.
Timpul faringian. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe, vălul palatin se
ridică şi separă nazofaringele de orofaringe, împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. Rădăcina
limbii apasă pe epiglotă, împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Muşchii faringieni
contractându-se, împing bolul alimentar în esofag.
Timpul esofagian. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag, conducerea lui prin acest tub
este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului.
Analizându-se procesul de deglutiţie, s-a constat că faza bucală este voluntară, pe când celelalte
faze sunt reflexe.

Digestia gastrică

Bolul alimentar, ajungând în stomac, este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului.
Alimentele lichide trec din esofag, prin stomac, direct în intestinul subţire. Pentru amestecarea
alimentelor, stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice.
Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari, care măresc şi micşorează circumferinţa
stomacului. Se realizează sub formă de undă, începând de la cardia spre pilor. Undele se succed la un
interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. Aceste
mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. Funcţia principală a stomacului
este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. Transformările chimice care se
produc la acest nivel sunt secundare, întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire.
Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici, care scurtează şi lungesc
stomacul. În timpul acestei acţiuni de amestecare, alimentele se îmbibă cu suc gastric. Prin aceasta ele
se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Principalul rol al sucului gastric este în digestie.
Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 1,5). Din punct de vedere chimic, este

71
alcătuit din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi de K, Na şi
Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de
acţiunea HCl. Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică.

Digestia intestinală
- Finalizează transformarea alimentelor, dând produsele finale ale digestiei, care sunt
substanţe absorbabile şi asimilabile.
- În intestin, chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri
digestive: sucul pancreatic, bila şi sucul intestinal

Bila

Este produsul de excreţie al ficatului, produsă de hepatocite. Este alcătuită din 95 – 97% apă,
1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu), 0,5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină),1-
2g‰ colesterol, 0,1% lecitină, mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale
(cloruri, fosfaţi, carbonaţi). Alături de acestea, se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi, acid uric şi
uree.
Celulele hepatice produc bilă în mod continuu, care în timpul digestiei, se elimină în duoden
direct din ficat. Între digestii, bila este stocată în vezica biliară. Astfel, se deosebesc 2 tipuri de bilă:
bila hepatică, care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară, care se varsă în duoden din vezica
biliară.
Rolul bilei (sărurilor biliare):
- Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică
- Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbţia
grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F.
- Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ
- Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros, având rol antiputrid
72
 - Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic

SUCUL PANCREATIC

Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore, la om, este de 800 – 1000 ml. Este alcalin (pH
= 8,5 -9), datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. Sucul pancreatic conţine: apă (98%) şi
reziduu uscat (2%). Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine, globuline, mucină şi
enzime).
Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen, chemotripsinogen, lipaza pancreatică şi
amilaza pancreatică.
Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu, clorura de sodiu şi fosfaţii.

Sucul intestinal
Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. Este incolor, inodor, uşor sărat şi cu reacţie
alcalină. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi,
cloruri şi fosfaţi). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. Enzimele
intestinale au o acţiune specifică.

73
 În intestinul subţire, chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire.
Sub acţiunea lor, chimul gastric suferă, în continuare, digestia, transformându-se în chil intestinal. În
amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Acestea sunt:
- Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se
deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. În cazul reflexului vomitiv, aceste unde au
un sens de propagare opus.
- Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal
în fragmente mai mici. Favorizează şi absorbţia.
- Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se
scurtează, contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor.

În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin, rezultă nutrienţii (monozaharide, aminoacizi,
glicerina şi acizii graşi). Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale.

Absorbţia intestinală
Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. În stomac se absorb apa, alcoolul, Na, Cl. În
intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi.
Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia glucidelor
este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor
comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în sângele portal.
Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon
trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub
formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. În celulele intestinale,
glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman, de unde trec în
sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).
Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.

Funcţia intestinului gros

La extremitatea inferioară a intestinului subţire, rămân substanţele nedigerabile, care trec în
intestinul gros. Aici, masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului
gros. Acesta conţine mucus, o mică cantitate de enzime şi apă. În afara acestui suc, în intestinul gros
există numeroase bacterii, ce alcătuiesc flora specifică.
Prin musculatura sa, intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului, permite
absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor.
Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică), altele acţionează
asupra proteineleor (fermentaţia putridă). Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare:
indolul, scatolul, hidrogenul sulfurat. Prin toate aceste transformări, masa de alimente nedigerate se
transformă în materii fecale. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g.
Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect, se numeşte defecaţie. Acest act este
controlat voluntar după vârsta de 3 ani.

Funcţiile ficatului

74
 - Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Acesta se poate sintetiza din
substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). Reprezintă o rezervă de glicogen, car
este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
- Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidel organsimului. Deasemenea are
funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide).
- La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină). Proteinele
în exces sunt convertite în lipide.
- Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul
ficatului.
- Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni
- Reglează cantitatea de apă din organism
- Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
- La făt are funcţie hematopoietică
- Degradarea hematiilor şi captarea fierului
- Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat
- Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)
- Menţinerea echilibrului acido-bazic
- Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de
căldură

XV. METABOLISMUL
Metabolismul reprezintă atributul esenţial, fundamental al materiei vii. În sens larg, prin
metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie, ce are loc, în mod permanent, între
organismul viu şi mediul înconjurător.
Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le
suportă în organism, atât combinaţiile chimice din propria structură, supuse uzurii şi reînnoirii, cât şi
substanţele nutritive luate din mediu. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru
reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. Toate aceste transformări
poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse:
asimilaţia şi dezasimilaţia.
Absorbţia, acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în
componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism, sinteză) şi se realizează cu un consum
energetic.
Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism, inclusiv a celor introduse cu hrana,
şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). În catabolism rezultă energia
necesară în procesele de sinteză.
Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici
(care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat).
În celulă, sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de
reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. În
organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele.
Metabolismul aminoacizilor
1) Biosinteza aminoacizilor

75
 Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH 3 (amoniac) care se obţine din N 2
(azot atmosferic). Obţinerea de amoniac din N 2 poate fi realizată de numeroase bacterii, unele ciuperci
şi alge albastre-verzi. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele, acestea din urmă primesc azot,
utilizat în sinteza de aminoacizi. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple
dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. Procesul biologic de
fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Organismul uman
poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. Ceilalţi 10, numiţi aminoacizi esenţiali
(neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina, histidina, triptofanul, fenilalanina, leucina,
izoleucina, treonina, metionina, valina, arginina).
2) Catabolismul aminoacizilor
Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi, spre deosebire de acizii graşi şi glucoză.
Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie.
Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa, dioxidul de carbon şi amoniacul.
Amoniacul, rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino,
dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice, trebuie să fie eliminat din organism sau
transformat într-o formă netoxică, deoarece ca amoniac liber este toxic. Amoniacul este toxic mai
ales pentru ţesutul nervos. În condiţii normale, cu toată formarea sa continuă, concentraţia
amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. Acest fapt indică
existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului,
respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. Căile de transformare a
amoniacului sunt: ciclul ureogenetic, cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. Ureea
este eliminată din organism prin urină, iar glutamina nefiind toxică este păstrată, intrând în
structura diverselor proteine. În metabolismul amoniacului, ficatul are un rol fundamental. Ficatul
este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. Detoxifierea pe calea formării
glutaminei, deşi prezentă şi în alte ţesuturi, are loc în cea mai mare măsură în ficat. Insuficienţa
hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi, ca o consecinţă,
o acumulare a acestui compus în sânge. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută
peste o anumită limită, apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. În bolile hepatice, precum şi
în dereglările metabolice asociate cu bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a
aminoacizilor, ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin.

Metabolismul proteinelor
Proteinele alimentare, sub acţiunea enzimelor digestive specifice, sunt scindate până la stadiul
de peptide cu moleculă mică şi, în final până la stadiul de aminoacizi. Aceste componente de
degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena
portă. De aici ajung la ficat, unde o parte sunt metabolizate mai departe, iar o parte sunt trecute pe
cale sanguină diverselor organe, unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut,
constituind proteinele tisulare. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară
componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. Proteinele sunt
sintetizate chiar în ţesutul respectiv, cu excepţia celor plasmatice, care sunt produse în ficat şi în
sistemul reticuloendotelial. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică, ţesuturile
îşi reînnoiesc permanent proteinele. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura
necesităţilor proprii. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special, cum este ficatul
pentru glucide sau un ţesut specializat, cum este ţesutul adipos pentru lipide. Organismul prezintă o
capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ, ci este
valabilă pentru toate. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor.
Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport
constant între sinteza şi degradarea proteinelor, între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor
de degradare azotaţi, constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. Metabolismul
76
 azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă
azotată negativă, iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Hormonul tiroidian este
necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare, în timp ce hormonul de creştere este necesar
menţinerii proteinelor musculare. Administrarea de insulină, adrenalină, hormon de creştere scade
aminoacidemia.
Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din
tractul gastro-intestinal. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi, forma de absorbţie
a proteinelor. Degradarea se realizează de către enzime specifice, numite proteolitice (proteaze) şi
are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii
peptidice din moleculă.
Absorbţia proteinelor
Are loc în principal sub formă de aminoacizi. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele
sanguine şi de aici în vena portă, ajungând în ficat. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate
celulele corpului. În tot timpul digestiei, absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme
care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant.
Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură:
1. Absorbţia proteinelor în organism
2. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub
formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv
(fenomenele de şoc anafilactic).
3. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism:
a. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime, hormoni, proteine structurale
b. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina), cetoacizi
care participă la neogeneza glucidelor
Biosinteza proteinelor
În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. Procesul are loc în două
etape, în funcţie de necesităţile organismului.
Prima etapă:transcripţia. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a
ADN-ului într-o catenă de ARNm. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a
proteinei de interes. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul
ribozomilor, în citoplasmă
A doua etapă:translaţia. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în
funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic, sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi
pentru a se asambla prin legături peptidice.

Catabolismul proteinelor
Proteinele din organism sunt înlocuite, pe măsura degradării lor. Sunt hidrolizate până la stadiul
de aminoacizi, care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. În cazul proteinelor
complexe, trebuie să fie degradate şi componentele prostetice, pe căile specifice lor.
Metabolismul glucidelor în organismul uman
Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările
alimentelor în glucide necesare organismului, precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea
acestor glucide în organism.
Organismul îşi procură glucidele necesare, în special din glucide alimentare, iar în cazul unui
aport insuficient al acestor componente, are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide.
Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă, deoarece glucidele au rol esenţial în
organism. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie, organismul posedă un centru de depozit:
ficatul. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. Acesta, datorită
77
insolubilităţii şi moleculei mari, nu poate trece prin membrana celulară, rămânând depozitat în ficat, de
unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare
a glucidelor alimentare. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv.
scindate polimerizare Glicogen
Glucidele din monozaharide
alimente hepatic

Lipide în
ţesutul adipos Glucoză
sanguină

Glicogen în
ţesuturi
Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare

Monozaharide: glucoză, fructoză, riboză

Glucidele din
Dizaharide: zaharoză, lactoză
alimente

Polizaharide: amidonul, glicogenul, celuloza

Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Pentru aceasta
polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Această hidroliză este realizată de
enzime hidrolitice specifice. Prepararea alimentelor prin fiebere, coacere uşurează acţiunea enzimelor
din sucul digestiv.
ptialină amilaza
polizaharide dextrine pancreatică maltoză
Glucidele din maltaza
alimente oligozaharide maltoza maltaza

zaharoza zaharaza glucoză + fructoză

lactoza lactaza
glucoză
+

monozaharide

În organismul uman, metabolismul glucidic are următoarele aspecte:

1. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli
2. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici
3. Catabolismul glucidelor
78
 1. Glicogeneza hepatică
S-a dovedit că hexozele (glucoza, fructoza, galactoza, manoza) sunt precursori ai glicogenului
şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen.
Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele, pe când glicogenul
din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ.
Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de
energie şi aceasta este dată de către ATP.
Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză,
depinzând de transformarea în glucoză. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent
galactoza. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. Această
capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. Testul se
numeşte proba galacozuriei provocate. În insuficienţă hepatică, galactoza administrată este eliminată
prin urină ca atare, deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen.
2. Gliconeogeneza
În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare, ficatul are capacitatea de a sintetiza
glicogen şi din componente neglucidice.
a. Gliconeogenza din compuşi proteici. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie
de aminoacizii componenţi (glucoformatori). Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de
58% glucoformatoare, cazeina 48%. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina, glicocol, acidul
aspartic, acidul glutamic.
Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea
glucidelor). Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. Valoarea glicogenetică a
proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine.
a. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină.
3. Catabolismul glucidelor
- poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora, glicogenul.
Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului,
componentă cheie a întregului metabolism glucidic.
Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă.
Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari, puternic
polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic, ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar.
Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. Acesta este transformat în
glucozo-6-fosfat, componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea
glucidelor, fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză, un dizaharid sau glicogenul.
Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite, atât pentru acelaşi ţesut,
cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume:
I. Oxidarea totală până la CO 2 şi H2O, reacţie care constituie cea mai importantă sursă de
energie pentru organism. Poate avea loc:
a. direct: într-o singură etapă
b. indirect: în 2 etape succesive:
- prima: anaerobă (glicoliza). În ţesutul muscular, începe de la glicogen şi implică o secvenţă de
12 etape majore, constituind aşa-numita cale glicolitică Embden, Mayerhorf, Parnas (EMP). Aceste
etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune
specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici, şi anume: ATP, ADP, AMP, glutationul,
ionii Mg2+, Ca2+, K+ etc.
La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic, care va intra în următoarea cale
metabolică. Deasemenea se obţine şi 2ATP.
- a doua: aerobă, la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. Această etapă se
numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs), la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. Această
etapă are loc în mitocondrii, reprezentând etapa respiraţiei celulare.
79
 II. Transformarea în componente biologic importante, cum sunt:
1. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor)
2. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici).
METABOLISMUL LIPIDELOR
Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente
→ o sursă indirectă: glucidele alimentare
Absorbţia şi transportul lipidelor
Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt, trece în interiorul
celulelor din peretele intestinului. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă
nu pot să se absoarbă. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. Aceştia
constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. După ce ajung în
celulele intestinale, combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun, acizii graşi se combină
cu glicerina formează lipide specifice organismului uman, care trec în limfă sau sânge.
Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. Toate
substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat, pentru a fi detoxifiate. În timpul
absorbţiei, concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult, plasma devenind latescentă (cu aspect
de lapte). S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei, favorizând transportul gliceridelor.
Depozitarea lipidelor
Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:
 Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit
 Depozitate temporar în ficat
 Oxidate în ţesuturi
Depozitarea gliceridelor
În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide:
– de rezervă
– protoplasmatice
Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice, constituind ţesutul adipos, ce
reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism; funcţionează şi ca izolator termic, având rol
termoreglator. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia, climatul şi regiunea unde sunt
localizate în organism.
Influenţa alimentaţiei este foarte mare. Astfel, locuitorii din Laponia, care se hrănesc, în general,
cu grăsime de focă sau de balenă, depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor animale. Locuitorii din
Polinezia, care se hrănesc în special cu nuci de cocos, au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de
cocos.
Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Cele subcutanate rămân semifluide, iar
cele din profunzime sunt consistente.
Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. Se mai numesc şi lipide de structură sau
constituţionale, sau de organe. Derivă tot din lipidele de rezervă, dar spre deosebire de acestea, au o
structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi
independente de alimentaţie.
Catabolismul gliceridelor
Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. Astfel, catabolismul
gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi.
Catabolismul glicerinei. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în α-
glicerofosfat. Acesta, prin glicoliză, se degradează până la acid lactic, care va resintetiza glicogen
hepatic. Deasemenea, α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide.
Catabolismul acizilor graşi. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. Cea mai
importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi, care conduce la degradarea completă cu formare de
CO2, H2O şi energie. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului, sub

80
formă de acetil-CoA. Aceasta, la rândul ei, intră în ciclul Krebs, degradându-se până la CO 2 şi H2O.
Formarea corpilor cetonici
În dereglarea metabolismului glucidelor, apare un exces de acetil. Acesta se va găsi sub formă de
corpii cetonici. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH), acidul β-
hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). Sediul de formare a corpilor
cetonici, ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul, dar metabolizarea mai departe a acestor
componente nu are loc în ficat, ci în ţesutuile extrahepatice.
În condiţii normale, ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare
duce la CO2 şi H2O. În condiţii patologice însă, oxidarea nu are loc, ceea ce duce la acumulare excesivă
de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină.
Cetoza. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice:
- cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge
- cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină
- apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat.
Cauzele cetozei.
Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în
ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice, cetoza poate fi produsă de:
1. creşterea generării de corpi cetonici în ficat, deci a cetogenezei hepatice;
2. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice;
Astfel, apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în
ţesuturile extrahepatice.
Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic, ceea ce
duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară,
organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). Din depozitul de lipide, printr-o
mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi, ca o consecinţă, o depozitare
masivă de grăsimi în ficat. În acest caz, degradarea acizilor graşi se va produce cu o viteză mai mare
decât cea uzuală, ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. Excesul de corpi cetonici
sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o
consecinţă apare cetoza.
În diabet nu există o lipsă de glucide, ci un exces de glucoză în lichidele organismului, dar şi o
metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. Această situaţie, atât de diferită, duce însă la un
efect similar, şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea
metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Mobilizarea
excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus.
Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma
cărora se elimină corpii cetonici. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza.

Metabolismul colesterolului
Origine:
1. exogenă: alimentaţie: 0,3-1g/zi. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte
mult în cele sanguine.
2. endogenă: prin biosinteză în organism.
Biosinteza colesterolului. Poate fi realizată în toate ţesuturile, cu excepţia celui nervos. Este în
special activă în ficat şi intestin, urmează apoi pielea, suprarenalele, testiculele etc. Parenchimul
hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Procesul de biosinteză a
colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare, catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi
necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime, cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul),
NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul), ATP, CoA (coenzima A), glutationul (tripeptid).
Catabolismul colesterolului.
Eliminarea colesterolului. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. În bilă se
81
găseşte sub formă de alcool, în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Deşi colesterolul este o
substanţă greu solubilă, este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor
complexe solubile numite acizi coleinici. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică, în
timp ce colesterolul nu suferă acest proces. În stază biliară prelungită, colesterolul cristalizează
formând calculi (colelitiază).
Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă;
există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica
biliară, iar o parte este eliminat prin materiile fecale.
Catabolismul colesterolului. La om nu implică o degradare a inelului sterolic, ci numai o
degradare a catenei laterale. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi, cum ar fi acizii
biliari şi hormonii steroizi.
Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. Reacţia care are loc, implică modificări
ale catenei laterale ale colesterolului, cât şi ale scheletului sterolic. Pregnenolonul este un compus
prezent în toate reacţiile de transformare.
Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D 3. Transformarea provitaminei
în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare.
Valoarea calorică a alimentelor
Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru
un anumit aliment dat – valoarea lui calorică, respectiv valoarea lui energetică.
A fost determinată valoarea energetică a glucidelor, lipidelor şi proteinelor, atât în afara
organismului, cât şi în interiorul său. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide - 4,1 kcal;
1g lipide – 9,3 kcal; 1g proteine – 5,3 kcal. În interiorul corpului, valorile pentru proteine sunt mai
scăzute, deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism, până la CO 2 şi H2O, astfel că
produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică

NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI

Necesitatea energetică a organismului este repartizată, pe de o parte, menţinerii metabolismului

de bază, pe de altă parte, travaliului. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei,
circulaţiei sanguine, contracţiei intestinale, menţinerii tonusului muscular. Necesitatea
organismului în creştere este foarte importantă. În acest caz se adaugă necesităţii energetice
corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în
vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare.
În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală
transformată. Cu vârsta, necesitatea construirii elementelor constitutive scade. Necesitatea
energetică variază cu o serie de factori, metabolismul bazal, vârsta, greutatea etc.
Metabolismul bazal
Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru
realizarea de travaliu. O celulă, chiar în stare de repaus complet, continuă să fie sediul unei
respiraţii intense şi degajează multă căldură. Când celula intră în activitate (muşchiul care se
contractă, glanda care secretă etc.), producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este
legat de o creştere a respiraţiei. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu
la dispoziţia ei energie.
Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea
fiziologică (starea de nutriţie, natura alimentării, travaliul muscular etc.) şi cu starea patologică.
Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută.
Această energie minimă, de care nu se poate dispensa organismul, chiar în repaus complet, este
legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare, cu travaliul muscular
(respiraţia şi circulaţia), cu secreţiile (urinare, de exemplu). Această energie numită energie de
întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se
82
 înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului.
Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o
temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut, temperatură
normală a corpului).
Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga
energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare.
Metabolismul bazal se exprimă în kcal, degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră.
La bărbaţi între 20-50 ani, valoarea metabolismului este de 39,7 şi între 50-70 de ani este de 35,2;
la femei între 20-50 de ani este de 36,9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32,7 kcal/m 2 de suprafaţă
corporală/oră.
Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu
trebuie socotite ca patologice; în afara acestor limite valorile sunt patologice.
Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism, în febră, în diabet insipid, în
afecţiuni cardiorenale, în leucemii, în poliglobulie. Invers, metabolismul de bază este scăzut până la
-50% în hipotiroidism, în unele insuficienţe hipofizare.
Metablismul energetic de funcţionare
Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care
reprezintă, doar energia de întreţinere). Cele mai importante sunt:
1. temperatura exterioară
2. travaliul muscular
3. travaliul intelectual
4. ingerarea alimentelor
Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului.
1. Rolul temperaturii mediului ambiant. Metabolismul de bază exprimă producerea de
energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie, socotită a fi de
30° C pentru un om dezbrăcat, 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros.
Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură, organismul luptă împotriva frigului
printr-o exagerare a arderilor, prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe
(frison), care produc căldură (creşterea termogenezei). Această luptă împotriva frigului cere o
cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a
consumului de O2. Este o reglare chimică a temperaturii.
Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C, organismul luptă împotriva căldurii prin
transpiraţie; această luptă consumă energie, ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O 2, ceea
ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal.
2. Rolul travaliului muscular. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor
intermediare care eliberează energie. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie
liberă de către travaliu şi energie calorică, astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această
energie potenţială. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. Când se
ridică, metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. Chiar
un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%, unul moderat cu 100-200%,
iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus
complet.
3. Rolul travaliului secretor, psihic, al somnului. Toate secreţiile (digestive, sudorale,
urinare) consumă energie. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. În timpul somnului, când
muşchii sunt relaxaţi, metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc.

4. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea
dinamică specifică.
În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie:
kilocalorii
83
 Repaus complet 1800-1900 16000-1800
Sedentar 2200-2400 2100-2200
Muncă uşoară 2400-3050 2500
Muncă obositoare 3300-3800 3000
Muncă foarte obositoare 4150-6500 -
Sarcină - 2500
Alăptare - 3000

Necesitatea de energie în raport cu vârsta:

Vârsta Kilocalorii
Înainte de un an 1000
1-3 ani 1200
4-6 ani 1600
7-9 ani 2000
10-12 ani 2500
13-15 ani (fete) 2800
13-15 ani (băieţi) 3000
16-20 (fete) 2400
16-20 (băieţi) 3800

Metabolismul apei şi a electroliţilor

Omniprezenţa elementelor minerale în celul, ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru
necesitatea acestora în toate sistemele biologice.
Rolul elementelor minerale în organism
1. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă)
2. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic
3. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism
4. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni, vitamine, enzime); de exemplu,
cobaltul intră în structura în vitaminei B12, iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc.
5. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori,
respectiv inhibitori.
Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:
 Apa
 Sărurile
 Gazele
Apa
Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate
fenomenele chimice corelate cu viaţa. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală,
din care 2/3 în interiorul celulei, iar 1/3 extracelular. Cantitatea de apă variază, în funcţie de vârstă,
sex, starea fiziologică. Astfel, embrionul are 94% apă, noul născut 66 – 86% apă, bărbatul adult 60
- 62% apă, iar femeia 40 – 52% apă. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora:
a. Sărăcirii ligamentelor în apă
b. Creşterii cantităţii de substanţă organică.
O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa.
Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. Aproximativ 50% din apa din
organism este în musculatură. 6-11% în piele. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile
gastric şi intestinal conţin 97%, lacrimile 98%, bila 86% apă.
84
 Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile.
Originea apei din organism
1. Originea exogenă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. Necesitatea
zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin
senzaţia de sete, provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior.
2. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice.
Acesta este, însă, un aport minim. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează
lipidelor, iar cea mai mică proteinelor.
Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea.
Repartiţia apei în organism
Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente, unul extracelular şi altul
intracelular.
Compartimentul extracelular cuprinde:
- Apa de circulaţie vasculară (sânge, limfă)
- Apa lacunară (interstiţială)
Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie, legată în celulă.
Reglarea cantităţii de apă în organism
Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin
calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Apa se găseşte în schimb permanent în organism,
însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice.
Menţinerea volemiei este deosebit de importantă, deoarece, dacă scade sub o anumită
valoare, organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul, încetează să mai funcţioneze.
Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:
 conţinutul în electroliţi al organismului
 afinitatea coloidelor tisulare pentru apă.

Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice
a mediului interior. Rolul fundamental îl deţine NaCl. Pentru menţinerea presiunii osmotice, orice
eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă.
Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt:
1. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală.
Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid, ce se
caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi), urmată de polidipsie. Acesta se datorează lipsei
hormonului ADH (antidiuretic, vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza
posterioară). O eliminare cutanată, prin transpiraţie, duce la o creştere a presiunii osmotice.
2. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage
pierderii excesive de apă.
Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei, cantitatea ei creşte în
sânge, de aici apa va fi depozitată în ţesturi. După aceea se va elimina prin rinichi, plămân sau intestin.
Astfel, ţesuturile, prin îmbibare şi dezîmbibare, intervin imediat în reglarea cantităţii de apă.
Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii.
Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. Reţinerile
exagerate de apă în organism, se fac de obicei în ţesuturile subcutanate, în spaţiile intercelulare, ceea ce
duce la edeme. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu.

Sodiul (Na)

85
 Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Predomină în lichidele extracelulare
(plasmă, lichidele interstiţiale), spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. Este introdus cu
alimentele sub formă de NaCl.Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele.
Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl), dar variază în raport cu alimentaţia.Sodiu se
repartizează în tot organismul. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului.Sodiu are
rol în repartiţia apei în organism, în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic.Carenţa
de sodiu în lichidele extracelulare, respectiv în plasmă, duce la stări patologice, uneori foarte
grave.Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care, în condiţii fiziologice şi patologice, este
corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu.Necesitatea zilnică de Na este de 0,7-4g. În sânge, sodiu
are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă.
Potasiul
Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Necesitatea zilnică este de 8-15 g.Potasiul, spre
deosebire de sodiu, predomină intracelular. Potasiul este legat în celulă de proteine, glicogen, de
resturile de fosfat, şi prin aceasta, particiă la structura protoplasmei. Potasiul administrat oral este
absorbit total la nivelul tractului digestiv. După absorbţie, potasiul trece în lichidele extracelulare şi se
repartizează rapid în celule. Cel mai rapid se absoarbe în ficat, mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular,
deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. Menţinerea potasiului în limite normale este
deosebit de importantă. Creşterea bruscă a potasiului extracelular, precum şi deplasarea anormală a
acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea
musculară, în funcţia respiratorie şi cardiacă. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului
cardiac. Când concentraţia sa în ser este scăzută, are loc o oprire a inimii în sistolă, când este prea
mare, are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă.Eliminarea
potasiului are loc pe cale renală, astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului
şi fenomene toxice.

XVI. APARATUL EXCRETOR (URINAR)

Aparatul excretor, alături de respirator, digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din
organism. În timpul proceselor metabolice, nutrienţii, aduşi de aparatul digestiv, şi oxigenul sunt
utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. În urma acestor procese se
formează o serie de reziduuri, care trebuie eliminate din organism, pentru menţinerea homeostaziei.
La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge, la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu
ajutorul aparatului circulator. CO2 este eliminat prin expiraţie, apa în exces, sărurile, o serie de
reziduuri azotate, şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele.
Rolurile aparatului excretor:
- principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. Electroliţii sunt
minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. Echilibrul lor este atins când numărul
celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul.
- eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina).
- eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme
- eliminarea unor medicamente sau a unor droguri

Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi.
Aparatul excretor este format din:
1) Rinichi
2) Căile urinare:
a. Ureterele
86
 b. Vezica urinară
c. Uretra

1) Rinchii
Localizare:
Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a
vertebră lombară (T12-L3). Rinichiul drept este cu 1,5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei
ficatului. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului).
Morfologie:
Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole, culoare roşu – maronie, datorită puternicei
vascularizări, o lungime de 11,25 cm şi o lăţime de 5,5 – 7,7 cm. Marginile laterale ale fiecărui rinichi
sunt convexe, în timp ce marginile mediale sunt concave. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul
renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală, vena renală, ureterul, vase
limfatice şi nervi).
Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.
Structură (fig. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe:
Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul
parietal şi de peretele abdominal
Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos)
Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului;
capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii.

Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi:

Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase
capilare
Medula renală: este mai închisă la culoare, iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor
sanguine îi dă aspect striat. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale.
Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal, care formează coloanele renale.
Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Aceasta pătrunde în
cavitatea rinichiului, care colectează urina. Cavitatea este formată din calicele mici,
care preiau urina prin papila renală. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează
calicele mari. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul.

Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Acesta este responsabil de formarea

urinei. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane
nefroni încojuraţi de vase sanguine.
Vascularizaţia rinichiului :
Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică, ce permite filtrarea sângelui. Prin hilul renal
pătrunde artera renală. Aceasta se ramifică în artere interlobare, care străbat coloanele renale printre
piramide. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. Acestea se ramifică în artere
interlobulare. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi
formează glomerulul renal. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. Aceasta se
capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene
interlobulare, vene arcuate, vene interlobare, venă renală. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în
vena cavă inferioară.

87
Nefronul
Este format din:
 Corpusculul renal Malpighi:
o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe, care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o
foiţă parietală la exterior. Între acestea se găseşte spaţiul capsular.
o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Acesta
conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Deşi aceşti pori
sunt mari, nu permit trecerea celulelor sanguine.
 Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă
cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o
porţiune descendentă şi una ascendentă. Ansa se continuă cu tubul contort distal. Mai mulţi
tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Tubii colectori formează piramidele renale. Ansa
Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică
(fig. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care
ansa Henle pătrunde puţin în medulă).
a. Ureterele
Sunt localizate retroperitoneal, la fel ca şi rinichii. Sunt organe tubulare, de aproximativ 25 cm
lungime, care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. Peretele
ureterelor este alcătuit din trei tunici:
Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Este formată din epiteliu de
tranziţie, care secretă un mucus ce protejează peretele.
Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede, un
strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern, cu fibrele dispuse circular.
În plus, treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal peste cel
circular. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter.
Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi
protejează celelalte straturi.

88
Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea
superioară. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară
vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. Sângele venos este colectat de venele omoloage.
Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Un calcul renal se formează
în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care
radiază în toată regiunea pelviană. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic
ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale, astfel eliminându-se o cantitate mai mică
de urină din rinichiul afectat. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include
ingestia excesivă de minerale, o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor
paratiroide. Un calcul renal constă în oxalat de calciu, fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta
din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici).
a. Vezica urinară

Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Este localizată
posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. La femei, este în contact cu uterul şi vaginul. La bărbaţi,
sub vezica urinară se găseşte prostata. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o
conţine. O vezică urinară goală are formă piramidală, pe parcursul umplerii ei devine ovoidă.
Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la
nivelul ombilicului. Baza vezicii urinare primeşte ureterele, iar uretra continuă vezica urinară la partea
inferioară. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Peretele
vezicii urinare este format din patru straturi:
 Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica
urinară este plină. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale
mucoasei, care pot fi văzute când vezica este goală. Cute ale mucoasei localizate la locul de
pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei.
 Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv.
 Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi
detrusori. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral
intern.
 Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul
parietal.

Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare, care se
desprind de pe arterele iliace interne. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos
vezical, care se eeschide în venele iliace interne. Nervii care ajung la vezica urinară provin din
plexurile pelvice. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la
sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Inervaţia parasimpatică
provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. Tensioreceptorii din vezică
sunt sensibili la distensie, trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici.
Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă, femeile sunt
predispuse mai frecvent la infecţii. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Aceasta poate avansa
spre uretere, deoarece mucoasa este continuă. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită.dacă
afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită.

b. Uretra

Este un organ tubular care elimină urina din organism. Peretele uretrei prezintă o mucoasă
înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. Glande prezente în peretele uretrei secretă
un mucus protector în canalul uretral. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior
89
(intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. Sfincterul inferior
format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar.
La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format
de cele 2 labii mici. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. La femei uretra
îndeplineşte doar rolul de a elimina urina.
La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina, cât şi sperma.
Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Se pot identifica 3
regiuni: regiunea prostatică (are cam 2,5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară;
primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată), regiunea membranoasă (are cam 0,5 cm
lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm,
ajungând până la glandul penisului. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului
spongios al penisului; glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase).

Fiziologia aparatului excretor

Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele
nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree, acid uric, creatinină, ioni.
Procesul de purificare include:
1. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal, între
capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman, conform legilor
difuziunii. Elementele figurate şi proteinle plasmatice, având moleculă mare
nu pot trece prin capilare. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi
compoziţie cu a plasmei, mai puţin proteine. În 24 ore se formează
aproximativ 180 litri de urină primară. Din aceştia numai 1,2 l sunt eliminaţi
ca urină definitivă.
2. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. O reducere aşa de
mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie
a apei. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară, ca de
exemplu, glucoza, aminoacizii. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu
fiecare substanţă. Astfel unele substanţe se reabsorb pasiv, iar altele activ.
Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ, apa şi sărurile minerale se reabsorb
pasiv.
3. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în
formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur
curăţarea plasmei. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K +, H+, acid
uric şi medicamente.

Reglarea funcţiei renale:

- Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale, determinând vasoconstricţie
sau vasodilataţie.
- Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Hormonii mineralocorticoizi
cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor.

Micţiunea
Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. Este o funcţie complexă care
implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar.
La copiii mici, micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple.
Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Controlul voluntar implică dezvoltarea
90
unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării.
Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1,2 l, dar poate varia în limite normale
între 600 şi 2500 ml. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Un volum de 200
– 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. Centrul acestui reflex este
localizat în măduva spinării S2-S4. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la
receptorii prezenţi în vezica urinară, nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare.
Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral
intern. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina, dar există încă un control voluntar
asupra sfincterului uretral extern. Când condiţiile permit realizarea micţiunii, comenzile de la creier
activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern
şi are loc micţiunea.

XVII. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA

Aparatul reproducător mascul

- Organele genitale interne:
 Testicule
 Epididim
 Căile spermatice
- Organele genitale externe:
 Penis
 Scrot

1. Testiculul
- Este o glandă genitală pereche, care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali
- Are forma unui ovoid turtit lateral
- Lungimea: 4-6 cm
- Greutatea de aproximativ 25 g
- Prezintă: un pol superior, un pol inferior, o faţă internă şi una externă, o margine anterioară şi
una posterioară
- Structura testiculului:
 la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)
 albugineea, situată sub seroasă; este formată din ţesut conjunctiv dens, de culoare
alb-sidefie. Pe marginea postero-inferioară a testiculului, albugineea, pătrunzând în
interiorul acestuia, formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul
Highmore). De la acesta pornesc radiar, numeroşi pereţi despărţitori, care împart
ţesutul propriu al testiculului în lobuli, de formă piramidală (250 – 300).
 Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale
seminifere, care alcătuiesc lobulii testiculari, din ţesutul interstiţial şi ţesut
conjunctivo – vascular.
 Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi)
contorte. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită, la adult, cu un
epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii,
spermatocite I, spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii; printre
acestea se găsesc nişte celule alungite, numite celule Sertoli, care au rolul să le
91
 hrănească. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept, prin care
părăsesc lobulul. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv
şi vase sanguine. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig, care produc
testosteronul.
 Canalele drepte se adună în mediastinul testicular, formând reţeaua Haller. Din
aceasta iau naştere 8-15 canale eferente, care străbat albugineea şi formează canalul
epididimar.
2. Epididimul
Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului, rezultată din
aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici.
Prezintă 3 porţiuni:
- Capul, situat la polul superior al testiculului
- Corpul, o porţiune mai subţire
- Coada, care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al
testiculului.

Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. De la regiunea cozii, canalul se

continuă cu canalul deferent.
3. Căile spermatice
Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere, în care
se formează, până la uretră, care este, în acelaşi timp, cale urinară şi spermatică.
O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte, reţeaua Haller şi canalele
eferente, precum şi prin canalul epididimar. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul
deferent şi canalul ejaculator.
Canalul deferent este un tub cilindric, lung de circa 35-40 cm, care se întinde de la coada
epididimului până la canalul ejaculator. La fundul vezicii urinare, canalul deferent prezintă o dilatare,
ampula canalului deferent, care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale
şi formează canalul ejaculator.
Vezicula seminală este un organ pereche, cu formă de pară aşezată cu vârful în jos, alcătuind un
rezervor în care se adună sperma, pe măsură ce este produsă de testicul. Este organul care produce cea
mai mare parte a lichidului spermatic. Porţiunea ei mai subţiată, unindu-se cu terminaţia canalului
deferent, formează canalul ejaculator.
Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul
veziculei seminale. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei.

Organele genitale externe

1. Penisul
92
- Este organul de copulaţie al bărbatului, având rolul de a conduce sperma în organele genitale
ale femeii.
- Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă.
- Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene.
- Porţiunea liberă este formată din:
 Corpul penisului: are formă cilindrică. Este acoperit de piele, care la acest nivel este
fină şi mobilă. La partea terminală, pielea depăşeşte marginea liberă a corpului.
 Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Are formă
aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. În vârful glandului se
deschide uretra. Baza glandului, care poartă denumirea de coroana glandului, este
mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ, ce se
pierde spre faţa ventrală, şanţul balanoprepuţial. Pielea de pe corp acoperă glandul,
fără să adere de el, cu excepţia liniei mediene ventrale. Aceasta formează prepuţul,
care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland, lăsându-l
descoperit până la şanţul balanoprepuţial. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa
ventrală formează frâul prepuţial, care este un repliu fibromucos. Glandul este
acoperit cu o tunică fibroeleastică, albugineea.
 Structura penisului:
 Corpii erectili ai penisului:
 2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului
penisului. În stare de repaus, au o lungime de 15-16 cm, iar în stare
de erecţie, de 20-21 cm. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe
linia mediană, fiind despărţiţi de un perete, numit sept penian. Septul
prezintă lacune, prin care cei 2 corpi comunică între ei. La
extremitatea anterioară, ei se termină la baza glandului. Corpii
cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu, sistem de trabecule şi un
sistem de areole. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană
albicioasă, care acoperă corpii cavernoşi în întregime. De pe faţa ei
internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule, anastomozate,
care formează spaţii numite areole. Areolele sunt capilare
anastomozate şi dilatate, care comunică cu arterele terminale ale
arterelor cavernoase. Pe de altă parte, ele dau naştere la vene.
Aceste capilare sunt contractile.
 Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche, aşezată pe
faţa ventrală a penisului, în jurul uretrei. Lungimea sa totală este de
12-16 cm. Anterior formează glandul. Corpul spongios are aceeaşi
structură ca şi corpii cavernoşi.
 Învelişurile corpilor erectili
o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană
o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre
musculare netede. Are rolul de a comprima, în toată lungimea, corpii
erectili, contribuind prin aceasta la erecţie.

93
 o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax, cu nervi şi
vase sanguine.
o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică
ce aderă la corpii erectili, acoperindu-i într-o teacă comună.
2. Scrotul

Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. El are o formă ovoidă, cu o
lungime de 6 cm, la adult. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. La exterior este
acoperit de piele subţire, pigmentată şi încreţită. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul
scrotului. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv, care împarte punga scrotală în 2
compartimente, numite burse. În fiecare bursă este adăpostit un testicul.

Glandele anexe ale aparatului genital mascul

a. Prostata

Este un organ musculoglandular, aşezat imediat sub vezica urinară, în loja prostatică, înconjurând
prima porţiune a uretrei. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară,
printre care se află 30-35 glande. Prostata este străbătută de uretra prostatică, în care se deschid
canalele ejaculatoare. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare, la bază, se deschid orificiile
prostatei.

b. Glandele bulbouretrale

Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. Sunt glande tubuloacinoase, ale căror canale se
deschid în uretra peniană.
Secretă un lichid vâscos, de culoare alb-gălbuie, care participă la alcătuirea lichidului spermatic.

Fiziologia aparatului reproducător mascul

1. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza)

La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene, în diferite grade de
evoluţie. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale, iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre
lumenul tubului seminifer (fig. 2).
Spermatogeneza începe de la spermatogonii, care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se
termină cu spermatozoizii, care sunt haploizi (n=23 cromosomi). Spermatogoniile se divid mitotic,
rezultând spermatocitele I. Acestea, la rândul lor, suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa
reducţională), rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). Spermatocitele secundare
suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici).
Acestea din urmă nu se mai divid, ci doar se maturizează, formând spermatozoizii. Această ultimă
etapă poartă denumirea de spermiogeneză . Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74
zile.

2. Funcţia endocrină a testicului

Celulele Leydig, prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul, care influenţează
metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare.
Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor, penisului, prostatei şi veziculelor
seminale
94
 Caracterele sexuale secundare:
- Sistemul pilos
- Dezvoltarea muşchilor
- Forma tipică a corpului (umerii laţi, şoldurile înguste)
- Schimbarea vocii
- Psihicul şi comportarea
Reflexele sexuale

Erecţia. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul

corpului penisului, impulsul nervos ajunge, pe cale aferentă, la centrul erectil din măduva spinării ( S2-
S4). De aici, pe cale eferentă, impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi.
Datorită contracţiei unor muşchi perineali, are loc o stază venoasă, o îngreunare a întoarcerii sângelui,
şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase, penisul intrând în stare de tensiune, erecţie.
Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile, ci şi prin excitaţii vizuale, auditive,
olfactive, deci printr-o comandă corticală.
Ejacularea. Prin excitaţiile tactile repetate, care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din
măduva lombară L1-L2, impulsul nervos, care porneşte acum de la acest centru, pe cale eferentă,
declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Sperma este condusă la
exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.
După aceasta, muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează, astfel că
sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.

Aparatul reproducător femel

- I. Organe genitale interne:

 Ovare
 Trompe uterine
 Uter
 Vagin
- II. Organe genitale externe (vulva):
 Labii mari
 Labii mici
 Clitoris
I. Organle genitale interne
1. Ovare
- Glandele sexuale femele, în care se produc gameţii şi hormonii sexuali.
- Sunt dispuse în micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului
- 3-5 cm lungime
- 4-8g
- Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă, iar cea internă
spre uter.
- Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul
tuboovarian.
- Structura ovarului:
 Epiteliu ovarian
 Albugineea ovarului
95
  Ţesutul propriu ovarului:
 Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă, în care se
găsesc foliculii ovarieni.
 Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din
ţesut conjunctiv, vase sanguine şi nervi.
- La nivelul foliculului ovarian, are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. La
pubertate, în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi
primari, foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf).
- Foliculul primar este format din ovocitul primar, înconjurat de un strat de celule foliculare
aplatizate, învelite într-o membrană vitroasă, subţire (membrană Slavjanski). Unii dintre
aceşti foliculi, evoluând spre următorul stadiu, dobândesc mai multe straturi de celule
foliculare.
- Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi
numite antrum, plină cu lichid folicular. În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona
pellucida), în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. În afara acestei zone, stratul de
celule foliculare formează corona radiata.
- Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul
din fiecare ovar. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar, acesta se transformă în corp
galben. Dacă nu are loc fecundaţia, după aproximativ 2 săptămâni, corpul galben
degenerează, transformându-se în corp alb.
- Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi
ovarieni. Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi.
Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie, numit
atrezie foliculară.

2. Trompa uterină
- Este un organ pereche tubular, oviduct şi spermatoduct
- 10-15 cm lungime
- Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter, pentru a avea loc
fecundaţia
- Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete
franjurate numite fimbrii. Acstea au rolul de a capta ovulul
- Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată, ampula trompei
- Spre uter se îngustează, formând istmul trompei uterine
- Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei
- Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă
3. Uterul
- Este un organ cavitar nepereche
- Situat între rect şi vezica urinară
- Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii
- Are forma unei pere, cu porţiunea mai mare în sus
- 6-8 cm lungime
- Lărgimea este de 4 cm. Cavitatea uterină este virtuală, fiind turtit dorso-ventral

96
 - Uterul prezintă 3 porţiuni:
 Fundul uterului
 Corpul
 Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului.
- Structura uterului:
 Seroasa
 Musculara (miometru): muşchi netezi, dispuşi în 3 straturi, care în timpul
sarcinii se hipertrofiază
 Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare. Mucoasa
suferă modificări ciclice (ciclul uterin)
4. Vaginul
- Este organul copulator al femeii
- Este un canal musculo-membranos
- 8-12 cm lungime
- 2,5 cm în diametru
- Este continuarea uterului, începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă
- Posterior vine în contact cu rectul
- Anterior: cu uretra şi vezica urinară
- Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin, formând fundul
de sac vaginal
- Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. La acest nivel, la femeia virgină se află
o membrană transversală, semilunară sau inelară, numită himen, care prezintă un orificiu
central ce permite scurgerea sângelui menstrual. La prima copulaţie, sau, în unele cazuri, abia
la prima naştere, această membrană se rupe.
- Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.

II. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. Structurile vulvei înconjoară
orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus, labiile mari, labiile mici, clitoris,
vestibulul vaginal, bulbii vestibulari şi glandele bulbare.
Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut
conjunctiv lax şi adipos. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian.
Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi
musculatură netedă. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian.
Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. Sunt omoloagele scrotului şi
protejează celelalte organe ale vulvei.
Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari, lipsite de păr. Anterior, labiile mici
acoperă parţial clitorisul. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral.
Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. Clitorisul
corespunde ca structură şi origine penisului.este mult mai mic şi nu prezintă uretra. Deşi
mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei, prezintă o porţiune externă care conţine
terminaţii nervoase senzitive.
Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. Vaginul şi orificiul
uretral se deschid în vestibulul vaginal. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi
anterior de orificiul vaginal. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care
produc mucus în timpul actului sexual.

97
 Glandele anexe (glandele mamare)
- Glande tegumentare
- Prezintă pe mijlocul feţei convexe, o preominenţă cilindrică, mamelon. Pe faţa superioară a
lui se deschid orificiile galactofore. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată, numită
areolă.
- Glandele mamare au o structură lobulară. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore.
Acinii glandulari produc laptele.

Fiziologia aparatului reproducător femei

Funcţia exocrină (ovogeneza)

Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza, deosebirea este că prima diviziune a
meiozei începe în perioada intrauterină. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala
ovarelor, între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite
primare. Acest număr se reduce după naştere, cam până la 400 mii. Tot în timpul perioadei
intrauterine, începe prima etapă a meiozei (reducţională). Ovocitele primare rămân blocate în profaza
I, până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie, se termină etapa
reducţională, rezultând ovocitul II şi primul globul polar. Acesta din urmă este o celulă mică, care
degenerează rapid. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei, rămânând blocat în
metafază. Sub această formă, de ovocit secundar, este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Dacă
fecundaţia are loc, în urma ei se încheie meioza, rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. Acesta din
urmă degenerează rapid.

Funcţia endocrină (producerea de hormoni)

Ovarul produce 2 categorii de hormoni:

- Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare
(dezvoltarea ovarelor, uterului, vaginului) şi secundare (forma corpului, dezvoltarea
glandelor mamare, nedezvoltarea laringelui, psihicul şi comportarea), stimulează contracţiile
uterului, intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe, determină vasodilataţie generală,
scad tensiunea
- Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia, favorizează nidaţia, aduce
modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare), inhibă contracţiile
uterului.

BIBLIOGRAFIE
Cârmaciu, R., Niculescu, C. TH., Torsan, L., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
Ellis, H., Clinical Anatomy, Eleventh edition, Blackwell Publishing, 2006
Guyton, C.A., Hall, J.E., Textbook of medical Physiology, Eleventh Edition, Elsevier Saunders, 2006
Hefco, V., Hriţcu, L., Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii - , Editura Pim, Iaşi, 2007
Hriţcu, L., Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin, reproducerea şi funcţiile de nutriţie), Editura
Tehnopress, Iaşi, 2008
Neagu, A., Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie (nepublicat)

98
Soru Eugenia, Biochimie medicală, vol. I, II, Editura Medicală, Bucureşti, 1982
Van De Graaff, Human anatomy, The McGraw−Hill Companies, 2001

99