Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
M 3 Anatomia Si Fiziologia Omului1
M 3 Anatomia Si Fiziologia Omului1
TIMISOARA
SUPORT DE CURS
- UZ INTERN-
MODULUL 3
ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI
1
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA
OMULUI
2
1. OBIECTUL ANATOMIEI
NOŢIUNI GENERALE
ANATOMIA (gr. Ana = prin, temein = a tăia) omului este ştiinţa biologică care studiază
structura macroscopică, topografia organelor şi a sistemelor, precum şi legăturile şi relaţiile dintre
acestea în cadrul organismului ca un tot unitar.
Principiile de bază în studiul anatomiei omului:
Principiul unităţii dintre structură şi funcţie - conform căruia forma şi structura
organelor sunt strâns legate de funcţiile acestora.
Principiul ,,organismul – un tot unitar”. Părţile organismului se află în strânsă
legătură organică şi se influenţează reciproc. Organismul reprezintă un tot unitar
care nu poate fi redus la suma părţilor sale componente.
Principiul unităţii dintre organism şi condiţiile sale de existenţă. Organismul şi
mediul său formează o unitatea indisolubilă. Organismul se adaptează permanent
la condiţiile schimbătoare de mediu, orice schimbare a acestuia producând
modificări mai mult sau mai puţin pronunţate în structura şi funcţiile
organismului.
Metode de cercetare a organismului uman:
Disecţia pe cadavre - permite studierea topografiei organelor şi a legăturilor
anatomice dintre ele.
Observaţia macroscopică – cu ochiul liber – a formei, culorii dimensiunii şi a
reliefului extern al organelor.
Metode de laborator (biochimice) prin care se cercetează compoziţia chimică
a ţesuturilor.
Explorarea corpului uman cu ajutorul razelor Roentgen şi a rezonanţei
magnetice nucleare (RMN).
Observaţii clinice făcute pe bolnavi.
Metode antropologice – studiază variabilitatea biologică a omului în corelaţie
cu condiţionarea sa naturală şi social-culturală.
FIZIOLOGIA – se ocupă cu studiul funcţiilor diferitelor structuri anatomice şi cu mecanismul de
reglare a funcţiilor şi de integrare a lor.
3
IGIENA OMULUI este ramura medicinei care elaborează normele de apărare a sănătăţii oamenilor
şi formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependenţei şi interacţiunii dintre om şi
mediul înconjurător, a condiţiilor de trai, precum şi a relaţiilor sociale şi de producţie.
Igiena reprezintă ansamblul de reguli şi de măsuri practice pe care omul trebuie să le respecte
pentru a-şi păstra sănătatea, deoarece aşa cum spunea Marţial: ,,nu-i totuna să trăieşti, ci să trăieşti
sănătos”.
Regulile igienice au rol în păstrarea sănătăţii corpului şi a ,,minţii” pentru dezvoltarea
armonioasă a fiinţei umane, pentru lupta împotriva condiţiilor nefavorabile de muncă şi viaţă.
4
2.2. Axe şi planuri de orientare
Corpul omului este orientat vertical, deci, în poziţie ortostatică, cu palmele înainte – în
supinaţie (când sunt orientate posterior sunt în pronaţie).
Corpul uman este un corp tridimensional (are lungime, lăţime grosime), are simetrie
bilaterală având ca elemente de orientare şi referinţă trei axe şi trei planuri.
Axele corespund dimensiunilor spaţiului şi se întretaie în unghi drept:
Axa longitudinală (verticală) corespunde înălţimii (lungimii) corpului este
verticală la om şi are doi poli: superior (cranial) – corespunzător creştetului
capului (vertex) şi inferior (caudal) localizat în centrul poligonului de susţinere a
corpului (suprafaţa tălpilor şi spaţiul dintre ele);
Axa orizontală (sagitală, antero-posterioară, ventro-dorsală) este axa grosimii
corpului. Ea are doi poli: unul anterior şi unul posterior;
Axa transversală corespunde lăţimii corpului. Este orizontală şi are un pol stâng şi
unul drept.
Planurile trec prin câte două din axele amintite:
planul sagital (planul simetriei bilaterale) trece prin axele
longitudinală şi sagitală adică prin mijlocul corpului împărţindu-l în două jumătăţi simetrice dreaptă
şi stângă. Toate celelalte planuri sagitale sunt paralele cu el şi între ele şi sunt perpendiculare pe
planul frontal. Ele se numesc planuri parasagitale.
Planul frontal este paralel cu fruntea şi trece prin axa
longitudinală şi transversală. El împarte corpul într-o parte anterioară (ventrală) şi una posterioară
(dorsală).
Planul transversal (orizontal) trece prin axa sagitală şi transversală
(trece prin ombilic). El împarte corpul în două părţi: una superioară (cranială) şi alta inferioară
(caudală). Se mai numeşte şi planul metameriei corpului.
5
Fig. 1. Axele şi planurile corpului uman
Axele şi planurile se utilizează pentru precizarea poziţiei segmentelor şi organelor care
alcătuiesc corpul, precum şi a poziţiei elementelor componente la nivelul fiecărui organ.
În afara acestor puncte de referinţă se iau şi alte repere. Astfel spunem că un organ este situat
superficial sau exterior atunci când este mai apropiat de tegument şi profund sau interior când se
află mai adânc, de asemenea considerăm un organ ca fiind central atunci când este centru sistemului
(ex. inima pentru sistemul circulator) şi periferic – capilarele sanguine ale aceluiaşi sistem.
Când se vorbeşte despre membrele corpului se foloseşte termenul de proximal pentru segmentele
mai apropiate şi distal pentru cele mai îndepărtate.
Soma cuprinde totalitatea formaţiunilor corpului în afară de viscere. Viscerele sunt organele
interne ale corpului.
6
III. CELULA – unitatea structurală și funcțională a organismului
Din punct de vedere sistemic reprezintă un sistem deschis care stabileşte schimburi de
materie şi energie cu mediul ambiant.
Celulele sunt de două tipuri: procariote – la bacterii şi alge albastre-verzi – au nucleu fără
membrană nucleară şi eucariote - la restul organismelor au nucleul înconjurat de membrană
nucleară. Componentele de bază ale celulei eucariote sunt: membrană, citoplasmă şi nucleu. În
citoplasmă se găsesc organitele celulare. Celula este delimitată de membrana celulară, iar organitele
citoplasmatice de un sistem de endomembrane. Structura de bază a tuturor membranelor este aceeaşi
cu cea a membranei celulare, modelul acestei structuri fiind modelul ,,mozaic fluid”.
Conţinutul înconjurat de membrana plasmatică constituie citoplasma. Porţiunea lichidă a
acesteia se numeşte citosol. Structurile membranare din interiorul citoplasmei se numesc organite.
Organitele includ: nucleul, mitocondriile, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi şi lizozomii.
8
Fig. 4. Imagine tridimensională a RE (d. D Fawcett. Chapman and Hall, N.Y)
Funcţii:
Sintetizează substanţe organice – proteine, glucide, lipide, enzime, uleiuri eterice;
Colectează, transportă şi distribuie substanţele la nivelul celulei şi intercelular;
2. Ribozomii – au fost descoperiţi de savantul american de origine română George Emil Palade,
laureat al premiului Nobel în anul 1974.
Ribozomii au formă sferică şi prezintă rol esenţial în sinteza proteinelor. Nu sunt delimitaţi de
membrane şi se găsesc liberi în citoplasmă, ataşaţi de RE, în mitocondrii şi în cloroplaste.
3.3. Aparatul Golgi - este format din totalitatea dictiozomilor din celulă. Dictiozomii se găsesc, de
regulă, în apropierea nucleului şi sunt numeroşi în celulele glandelor.
Dictiozomii sunt alcătuiţi din cisterne sau saci turtiţi şi vezicule şi au rol în secreţia extracelulară a
unor compuşi organici şi anorganici, uleiuri, enzime, apă, mucilagii (Fig. 5)
V. ŢESUTURILE
13
-endocrine – produsul de secreţie – hormonii – este eliminat direct in sânge; nu au canal
excretor (tiroida, paratiroida, glandele suprarenale etc.)
-mixte au dublă secreţie (hormoni şi alţi produşi) (pancreasul, testiculul, ovarul).
3. Epiteliile senzoriale sunt specializate în recepţionarea diferiţilor stimuli din mediu. Ele sunt
formate din celule senzoriale şi celule de susţinere. Celulele senzoriale sunt tactile (în epiderm),
gustative (mugurii gustativi din epiteliul mucoasei bucale), auditive (epiteliul organului Corti din
urechea internă), olfactive (epiteliul mucoasei nazale), celulele cu conuri şi bastonaşe din retină etc.
Rolul acestor epitelii senzoriale este foarte important pentru integrarea organismului in mediu.
b) Țesutul conjunctiv semidur este un ţesut elastic dar şi rezistent. Exista trei feluri:
- hialin: fibrele sunt elastice si foarte dense. Ex.: cartilajele costale;
14
- elastic: fibre elastice mai puţin dense. Ex.: pavilionul urechii;
- fibros: predomină fibrele de colagen, dar sunt şi fibre elastice. Ex: discurile intervertebrale.
Ţesutul cartilaginos nu este vascularizat, nutriţia (hrănirea) lui
realizându-se prin difuziune de la nivelul capilarelor pericondrului (o
membrană ce îmbracă cartilajul).
15
Cea de-a treia clasă este formată din muşchiul care reprezintă cea mai mare parte din masa
inimii, muşchiul cardiac.
VI. SÂNGELE
Plasma sangvină – este constituită din apă (90%) şi reziduu uscat (10%), din care circa 9%
sunt substanţe organice (proteine, lipide, glucide, produşi intermediari şi finali de metabolism) şi 1%
sunt substanţe anorganice (cloruri, fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi de Na, K, Ca, Mg, Fe etc.).
Elementele figurate ale sângelui
Eritrocitele sunt celule anucleate având, din profil, forma unui disc biconcav, cu diametrul de
7,2 – 7,5 µ, ce asigură o foarte mare suprafaţă pentru volumul lor, favorizând schimbul de gaze.
16
Numărul eritrocitelor în sângele circulant al adultului este de aproximativ 5 mil./mm3 la bărbat şi 4,5
mil./mm3 la femeie, iar suprafaţa totală a eritrocitelor circulante este de aproximativ 3000 m2, de
1500 de ori mai mare decât întreaga suprafaţă a corpului.
Hemoglobina (Hb) din eritrocite are roluri multiple, cel mai important fiind cel de
transportator de O2 şi de participant la transportul CO2. Legarea O2 se face de către fierul moleculei
de Hb sub forma unei combinaţii labile denumită oxihemoglobină. Hb transportă CO2 sub formă de
compuşi carbaminici, care sunt, de asemenea labili. Hb formează cu agenţii oxidanţi (nitriţi, cloruri)
sau cu unele droguri, methemoglobina, compus stabil.
Formarea globulelor roşii – eritropoieza – are loc la adult în măduva hematopoetică a
oaselor, în special în oasele late. Durata medie de viaţă a hematiilor adulte este de 120 de zile, după
care hematiile îmbătrânite sunt distruse în splină (,,cimitirul globulelor roşii”), ficat, măduva osoasă,
ganglionii limfatici, prin hemoliză. Creşterile temporare sau stabile ale numărului eritrocitelor
circulante se numesc poliglobulii. Scăderea numărului eritrocitelor circulante – anemie – este
cauzată de carenţe de fier, proteine, vitamine, infecţii, stări toxice etc.
Leucocitele sunt celule nucleate, mobile cu roluri deosebit de importante în procesele de
apărare contra agenţilor patogeni. Numărul leucocitelor din sângele circulant variază între 4.000 –
8.000/mm3.
Leucocitele sunt de mai multe tipuri:
➢ neutrofile – produse în măduva osoasă, au formă variabilă, emit pseudopode şi au durată de
viaţă de câteva ore. Au o mare sensibilitate faţă de prezenţa bacteriilor;
➢ acidofile – au în citoplasmă granulaţii mari care se colorează intens cu eozina. Numărul lor
creşte în sânge în boli parazitate şi alergice;
➢ bazofile – au în citoplasmă granulaţii mici care se colorează intens cu coloranţi bazici.
Numărul lor creşte în stadii tardive ale inflamaţiilor;
➢ limfocitele – au originea în ganglionii limfatici, splină, amigdale, măduva roşie osoasă etc.
numărul lor creşte în infecţii acute, cronice, boli infecţioase etc.
➢ monocitele – celule mari cu granulaţii fine produse în măduva osoasă şi în organe
limfopoetice, rămân în circulaţie doar 24 de ore după care migrează în ţesuturi, se transformă
în macrofage şi fagocitează intens bacterii şi resturi celulare mai mari.
Trombocitele – cele mai mici elemente figurate, sunt lipsite de nucleu. Se formează în măduva
hematogenă prin fragmentarea unor celule. Se găsesc în sânge în număr de aproximativ
300.000/mm3 şi au o durată de viaţă de aproximativ o săptămână după care sunt distruse, în special
17
de către splină. Trombocitele aderă la endoteliile vasculare lezate având rol în hemostază şi
coagularea sângelui.
1. Muşchii membrelor superioare se împart în două grupe mari: muşchii care leagă
membrul superior de trunchi şi muşchii proprii ai membrului superior.
După aşezarea lor topografică cei din urmă se împart în: muşchii umărului – deltoidul,
muşchii braţului – bicepsul brahial şi tricepsul brahial, muşchii antebraţului – flexori şi extensori ai
degetelor, pronatori şi supinatorii şi muşchii mâinii.
2. Muşchii membrelor inferioare.
În jurul articulaţiei coxo-femurale se găsesc muşchii fesieri. Coapsa posedă pe faţa
anterioară, superficial, muşchiul croitor şi cvadricepsul femural, iar în profunzime muşchii
adductori. Pe faţa posterioară a coapsei se află bicepsul femural.
Muşchii gambei: unii sunt extensori ai degetelor şi pronatori ai piciorului (ridică
marginea externă şi o coboară pe cea internă), iar alţii sunt extensori ai piciorului, flexori ai
degetelor şi supinatori ai piciorului (ridică marginea internă a piciorului şi o coboară pe cea
externă). Planta, faţa prin care piciorul se sprijină pe sol, prezintă muşchii flexori şi extensori ai
degetelor.
MUSCULATURA NETEDĂ
Prezentă în organele viscerale, vasele sangvine şi piele, este constituită din fibre musculare
fusiforme, cu diametrul de 2-10 şi lungimea de 100-400 . Nucleul celulelor musculare netede este
mare, situat central. Fibrele musculare netede sunt lipsite de striaţii transversale, deoarece
miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere.
X. SISTEMUL NERVOS
1. NEURONUL
Neuronul, unitatea structurală
și funcțională a sistemului nervos este o celulă de formă
stelată, piramidală, rotundă, cu una sau mai multe prelungiri. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri, în
raport cu funcţia lor: neuroni senzitivi, care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la
sistemul nervos central; neuroni integrativi (interneuroni), care procesează informaţia primită;
neuroni motori, care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare.
TRUNCHIUL CEREBRAL
Continuă măduva spinării și este format din bulb, punte și mezencefal.
CEREBELUL
Este alcătuit din două emisfere cerebeloase conectate prin vermis.
Structural este alcătuit din substanță albă situată la interior și substanță cenușie, situată la exterior,
formând scoarța cerebeloasă.
Funcția
Din punct de vedere filogenetic cerebelul este alcătui din trei formațiuni cu funcții diferite :
- arhicerebelul – rol în reglarea echilibrului
- paleocerebelul – rol în reglarea tonusului muscular
- neocerebelul – rol în reglarea mișcărilor fine.
Extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu supraviețuirea. In primele zile provoacă tulburări
grave motorii. După aproximativ o lună aceste tulburări dspar, fiind compensate prin activitatea
scoarței cerebrale.
DIENCEFALUL
Diencefalul este situat în continuarea trunchiului cerebral, deasupra maxilarului, sub emisferele
cerebrale. La nivelul diencefalului se află ventriculul III.
- este parțial acoperit de emisferele cerebrale
- prezintă pe partea ventrală un grup de nuclei care formeaza hipotalamusul; acestia aparțin
sistemului nervos vegetativ; ei controlează activitatea organelor interne, compoziția mediului intern,
metabolismul, comportamentul alimentar, sexual și afectiv etc
- la suprafață se vede doar locul de intrare a nervilor
- în partea inferioara a diencefalului, numită hipotalamus, se află nuclei vegetativi cu diferite funcţii:
reglează temperatura, conţinutul în apă al organismului, pofta de mâncare, activitatea organelor
sexuale, determină manifestări legate de emoţii etc.
- alţi nuclei diencefalici formează două mase laterale - talamusul; ei primesc impulsuri prin căile
senzitive şi le dirijează spre alte structuri ale creierului;
- în legatură strânsă cu diencefalul sunt două glande endocrine hipofiza pe partea ventrală şi epifiza
pe partea dorsală.
Structura Internă
Diencefalul e format din următoarele regiuni dispuse în jurul ventriculului III:
1. Talamus
2. Epitalamus
3. Subtalamus
4. Metatalamus
5. Hipotalamus
Hipotalamusul formează o conexiune cu hipofiza prin legăturile nervoase (tractul hipotalamo-
hipofizar) şi prin legăturile vasculare. Prin aceste legături sunt vehiculaţi spre hipofiză
neurohormonii care controlează secreţia hormonilor adenohipofizari şi funcţia secretorie a celorlalte
glande endocrine. Substanţa albă e formată din fibre care realizează legături cu măduva spinării,
trunchiul cerebral, talamusul, scoarţa cerebrală şi hipofiza. Rolul hipotalamusului: centru superior de
integrare a funcţiilor vegetative ale organismului; prin legăturile cu sistemul limbic participă la
integrarea vegetativo-somatică şi la elaborarea reacţiilor instinctive şi emoţionale; coordonează
activitatea glandelor endocrine; intervine în reglarea metabolismului intermediar; intervine în
reglarea echilibrului hidric al organismului; intervine în termoreglare, în reglarea comportamentului
alimentar, comportamentului sexual, generarea şi reglarea ritmului somn-veghe; întărirea unor
comportamente.
EMISFERELE CEREBRALE
Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate
în creierul anterior.
Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi, cunoscute sub numele de
emisfere cerebrale. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase, denumite corp
calos.
Fețele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase șanțuri. Unele mai adânci – lateral și central
delimitează lobi – frontal, parietal, temporal, occipital.
Fig. 20. Emisferele cerebrale – vedere generală
În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase)
denumită ganglioni bazali. Aceste celule formează un sistem complex de control, care coordonează
activitatea musculară, ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi
inconştient. Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului,
în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers.
Structural emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanță cenușie dispusă la suprafață,
formând scoarța cerebrală și substanță albă alcătuită din fibre de conducere.
Scoarța cerebrală – este segmentul cel mai dezvoltat al SNC la om. Pe baza dezvoltării filogenetice
scoarța cerebrală prezintă: paleocortexul – porțiunea mai veche și neocortexul – porțiunea cea mai
nouă filogenetic și cea mai dezvoltată.
Paleocortexul – reglează funcția olfactivă, aportul alimentar, activitatea sexuală, atenția, funcțiile
emoționale, comportamentul instinctual.
Neocortexul – este format din mai multe zone:
- neocortexul receptor - cuprinde ariile unde se formează senzațiile..
Proiecția corticală reprezintă un fel de om – homunculus senzitiv – cu componentele deformate din
cauză că reprezetarea diferitelor regiuni ale corpului nu este proporțională cu suprafața ci cu
importanța lor.
Fig. 21. Homunculus senzitiv
- neocortexul motor – cuprinde ariile corticale de unde pornesc comenzile motorii către organele
efectoare. Proiecția corticală reprezintă un fel de om – homunculus motor.
42
Lacrimile conţin şi o substanţă numită lizozim, care este un bacteriostatic ce menţine echilibrul
bacteriologic la polul anterior al ochiului.
Conjunctiva este o foiţă foarte fină, roz-transparentă, care tapetează faţa posterioară a
pleoapelor apoi la baza lor se reflectă, formează un fund de sac şi trece pe 1/3 anterioară a globului
până la cornee.
Este o membrană bogat vascularizată şi inervată, care protejează globul ocular contra oricărui
corp străin, praf, fum etc. Muşchii extrinseci ai ochiului sunt 4 drepţi (superior, inferior şi externi) şi
2 muşchi oblici, care toţi participă la mişcările ochilor.
Ochiul astfel organizat, transmite prin nervul optic mesajul de la retină prin căile optice, care
se încrucişează parţial în chiasma optică şi trec în bandeletele optice, corpii geniculaţi extern, apoi în
radiaţiile optice, care se termină în scoarţa cerebrală în scizura calcarină în zonele 17, 18, 19 Brod -
mann (lobul occipital).
Formarea imaginilor
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se refracte. Cantitatea de refracţie depinde
de distanţa de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la distanţa necesită mai puţină refracţie
decât unul situat în apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refracţie se desfăşoară în cornee,
la interfaţa cu aerul. Restul refracţiei necesare, în raport cu distanţa la care se află obiectul, are loc în
cristalin. La înaintarea în vârstă, omul pierde această capacitate de a-şi ajusta focalizarea, deficienţă
cunoscută sub numele de prezbitism sau vedere obosită.
Bolile oculare mai frecvente
Viciile de refracţie oculară. Ochiul are aceleaşi însuşiri ca un veritabil aparat optic, fiind
astfel cel mai răspândit aparat optic. Retina este asemuită cu o placă fotografică sensibilă, căci pe ea
se formează imaginea ca într-un aparat fotografic, datorită existenţei unui sistem dioptric în ochi.
Imaginea pe retină se formează inversată şi micşorată, în comparaţie cu obiectul pe care-l privim. .
Starea normală a unui ochi numită emetropie, se realizează printr-o corelare armonioasă a acestor
dioptrii (cornee, umoare apoasă, cristalin şi corp vitros), astfel că raza ajunge în centrul retinei, pe
maculă şi imaginea se face normal. Ochii cu defecte optice denumiţi ametropi, sunt cei în care razele
paralele plecate de la o sursă luminoasă (obiect) situată la infinit, nu-şi formează focarul principal pe
retină, ci înaintea sau înapoia ei.
Ametropiile au fost împărţite în: defect de corelaţie şi defect de structură genetică a
dioptrilor.
43
Ametropiile de corelaţie survin la ochii în care diferitele componente ale aparatului dioptric
sunt cele întâlnite în ochiul normal (emetrop), dar între care nu se face o corelaţie armonioasă ca în
mod normal.
Mărimea ametropiilor adică excesul sau deficitul de refracţie în raport cu ochiul emetrop, se
determină în dioptrii.
a) Hipermetropia este deficitul optic ocular (ametropia) în care focarul se formează nu pe
retină, ci în spatele acesteia. Poate fi consecinţa unei dezvoltări insuficiente a diametrului antero-
posterior al globului ocular (hipermetropia axială) sau unei insuficienţe de curbură a dioptriilor
oculari (hipermetropie de curbură) sau unei modificări, adică scăderii indicelui de refracţie a
dioptriilor (hipermetropie de indice de refracţie, care duce la deficit de refracţie).
În mod constant este întâlnită în copilărie, când ochiul nu este complet dezvoltat. Hipermetropia
poate rămâne multă vreme nedescoperită. Când există, apar semne de oboseală oculară (astenopie de
acomodare) cu dureri de cap (cefalee) după o lectură prelungită, dureri şi congestii oculare după
eforturi oculare, care ne fac să o bănuim. Aceste simptome oculare se datorează faptului că
hipermetropul face eforturi de acomodaţie (de punere la punct a imaginii clare) şi când priveşte la
distanţă şi când priveşte aproape, încercând prin aceasta să corecteze o parte sau întregul defect de
refracţie. Hipermetropia are în majoritatea cazurilor mărimi sub +5 dioptrii, excepţional este +15
dioptrii (în deficitele de conformaţie de tipul microftalmiei).
Medicul specialist oculist va determina gradul de hipermetropie în mod obiectiv şi va indica
corecţia necesară cu ochelari cu lentile convergente adică de "plus" necesare în raport cu vârsta şi
gradul ametropiei, pentru fiecare caz în parte.
La persoanele tinere vor fi prescrişi ochelari care se poartă permanent, iar la cei peste 45 de
ani două perechi de ochelari, una pentru distanţă şi altă pereche pentru vederea de aproape, adică de
la 35 cm.
Purtarea ochelarilor face să dispară toată fenomenele de oboseală oculară, să dea o imagine
clară, odihnitoare şi un echilibru al întregului organism.
b) Miopia este ametropia, caracterizată printr-un exces de refringenţă a dioptrilor oculari,
care deiermă formarea imaginii obiectelor situate la infinit, într-un focar în faţa retinei. Retina este
astfel stimulată de prelungirea razelor încrucişate intr-un focar înaintea ei şi imaginea apare sub
forma unor cercuri de difuziune, deci o imagine neclară.
În mod frecvent miopia este dată de alungirea axului antero-posterior al globului ocular, şi
mai rar de o creştere a refringenţei dioptrilor oculari.
44
Miopia poate fi împărţită în mică, ce nu depăşeşte minus 6 dioptrii şi este o ametropie de
corelaţie, care nu progresează şi o miopie boală, care depinde de structura globului ocular, putând să
atingă minus 20, minus 30 dioptrii, numită şi miopie progresivă. Aceasta din urmă este determinată
de o degenerare a fibrelor elastice şi colagene sclerale, printr-un defect genetic.
Din punctul de vedere al simptomelor, în miopia mică există numai o scădere a vederii pentru
distanţă, iar pentru aproape vederea este bună. În miopiile mari vederea este diminuată atât pentru
departe, cât şi pentru aproape.
Pentru tratament trebuie consultat un medic specialist oftalmolog, care va indica ochelarii
necesari în raport cu gradul miopiei şi purtarea unei perechi de ochelari permanent sau două perechi:
una pentru distanţă şi una pentru aproape, în raport cu vârsta.
De asemenea, se va indica o alimentaţie bogată în proteine şi vitamine, evitarea eforturilor,
precum şi o igienă a cititului, păstrându-se distanţa de la carte de 35 cm, iar lumina să nu fie
orbitoare, ci să vină din partea stângă şi puţin din spate.
ANALIZATORUL CUTANAT
Hipoderma
Hipoderma alcătuieşte forma de trecere de la piele la straturile musculare, nervi şi vase de sânge,
având în structura sa ţesut conjunctiv, adipos, celule nervoase senzitive (la presiune), vase de sânge
şi nervi.
Funcţiile pielii
funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii,
substanţe toxice, radiaţii)
funcţia termoregulatoare ajută la menţinerea unei temperaturi constante a corpului, pentru
evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin evaporarea apei din sudoare, la o temperatură
scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus
arrector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de gâscă.
funcţia de apărare faţă de razele ultraviolete - la om stratul cornos stratum corneum
absoarbe şi reflectă cam 50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin pigmentul
din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiaţii se
poate produce cancerul de piele.
pielea ca rezervor de celule embrionare această funcţie este folosită de chirurgie în
transplanturi.
funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător,
aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
o de durere (fiind până la 200/cm2),
46
o de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
o termoreceptorii (corpusculii Krause, Ruffini),
o receptorii tactili sunt mai deşi la buze, degete, limbă, sfârcul mamelei, organele
genitale externe (corpusculii Meissner şi celulele Merkel).
ANALIZATORUL AUDITIV
Are rol în orientarea în spațiu și perceperea vorbirii.
Anatomia urechii umane
ANALIZATORUL OLFACTIV
Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele olfactive din
mucoasa olfactivă. Așa cum s-a mai arătat, mucoasa olfactivă are o suprafață de circa 2-3 cm²,
acoperind lama ciuruită a etmoidului, fața medială a cornetului nazal superior și o mică parte din
septul nazal (partea superioară). Celulele olfactive sunt neuroni bipolari senzitivi. Ele reprezintă
primul neuron senzitiv al analizatorului olfactiv.
Segmentul intermediar sau calea de conducere (calea olfactivă) este alcătuită din axonii
49
celulelor olfactive care formează nervii olfactivi
și din axonii celulelor mitrale care alcătuiesc
tracturile olfactive.
50
Fig. 27. Structura analizatorului olfactiv
Segmentul central sau de percepție este alcătuit din centrii primari și centrii secundari.
Centrii primari sunt reprezentați de trigonul olfactiv, substanța perforată anterioară și girul subcalos.
Centrii secundari sunt reprezentați de girul hipocampului și nucleul amigdalian situat în profunzimea
șantului lateral al emisferelor cerebrale. Excitanții sau stimulii specifici receptorilor olfactivi sunt
reprezentaţi de unele substanţe gazoase sau particule materiale foarte fine prezente în aer. Orice
substanță care excită receptorii olfactivi se numește substanță mirositoare, iar senzația olfactivă
produsă de aceasta poartă numele de miros. Intensitatea senzației de miros este proporțională cu
concentrația substanței din aer. Ea variază însă și în funcție de alți factori, ca, de exemplu, de
configurația căilor nazale, de umiditatea, temperatura și presiunea aerului înconjurător, precum și de
starea de funcționare a mucoasei olfactive. Astfel intensitatea senzației de miros scade foarte mult
dacă mucoasa olfactivă este prea umedă sau prea uscată. Un exemplu îl constituie guturaiul, când
umezirea abundentă a mucoasei olfactive poate provoca dispariția temporară a senzației de miros.
Sensibilitatea olfactivă reprezintă fenomenul de adaptare care constă în scăderea treptată, până la
dispariție, a intensității senzației olfactive pentru anumite substanțe care acționeaza timp îndelungat
asupra celulelor olfactive.
Sistemul endocrin este alcătuit din glande care nu au canal excretor , iar produșii de excreție,
hormonii sunt eliminați în sânge. Glandele endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele
suprarenalele, epifiza, timusul, pancreasul, gonadele.
50
Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari, în funcţie de structură şi funcţie:
1) Glande exocrine: ex. glandele salivare, sudoripare, mucoase. Acestea prezintă ducte prin care
este transportat produsul de secreţie. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi
componentă a diferiteleor sisteme din corp.
2) Glandele endocrine formează un sistem propriu, sistemul endocrin. Aceste glande nu prezintă
ducte, produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul
interstiţial. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule, numite celule ţintă, unde
îndeplinesc funcţii specifice.
51
hipotalamusul şi hipofiza. În acest caz, secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului,
numite factori eliberatori, influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale
adenohipofizei. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici.
Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori, până când este detectat un nivel normal al
hormonului controlat.
Hipofiza (glanda pituitară)
Hipofiza este localizată la baza creierului, în regiunea diencefalului, fiind ataşată de hipotalamus
prin tija pituitară. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1,3 cm în diametru. Este acoperită
de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. Este foarte bine vascularizată.
Structural şi funcţional, hipofiza este divizată în:
- Lobul anterior (adenohipofiza)
- Lobul posterior (neurohipofiza).
La făt există un lob intermediar, care la adult este unit cu adenohipofiza. Adenohipofiza produce un
număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă.
Fiecare hormon este secretat de celule diferite, cu excepţia celulelor gonadotrofe, care secretă atât
FSH, cât şi LH.
Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Acesta provine prin
capilarizarea arterei hipofizare superioare, provenite din trunchiurilor carotidiene interne. Capilarele
provenite din vena port se unesc în vena jugulară. Astfel, sângele arterial care ajunge la hipofiză, trece
întâi prin hipotalamus, unde se încarcă cu factori eliberatori.
Hormonii produşi de adenohipofiză
Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH, ACTH, FSH,
LH)
Hormoni nontropi (STH, prolactina – PRL)
1. Hormonul de creştere (STH, somatotrop) este un hormon de natură proteică. Eliberarea lui în
circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei
sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. Secreţia STH-ului se
realizează toaotă viaţa, având funcţii multiple.
Efectele biologice:
Creşterea scheletului, ţesutului conjunctiv, muşchilor, viscerelor, caz în care STH-ul
acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni, adenocorticotrop, gonadali, etc.).
Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii.
Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn
hipo şi hipersecreţie. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. Acesta apare în perioada
de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei
sau absenţei celulelor somatotrofe. Se caracterizează prin întârzâierea creşterii, a
maturizării sexuale, inteligenţa normală şi comportament pueril. Hipersecreţia în perioada
de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. Dacă hipersecreţia
survine la maturitate, după osificarea cartilajelor de creştere, are loc creşterea ţesuturilor
moi (piele, limbă, viscere), relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă, falange), boală
numită acromegalie.
Acţionează asupra metabolismului:
52
Proteic: stimulează transportul aminoacizilor, intensificând proteinosinteza, mai
ales cea musculară. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă
energetică.
Lipidic:
stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite
creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină
stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi, cruţându-se
utilizarea aminoacizilor şi a glucozei.
Glucidic:
o Hiperglicemie
o Stimulează glicogenoliza
o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune
antiinsulinică)
Electrolitic:
o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca 2+, Mg2+, Na+, K+,
Cl- (creşterea concentraţiei plasmatice)
o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor.
Este un hormon de natură proteică. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei
de glucocorticoizi de către corticosuprarenală.
Reglarea secreţiei:
- CRH (hormon eliberator de corticotropină)
- Prin feed-back, în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi
- Expunerea corpului la factori stresanţi, cum ar fi: expunerea organismului la eter, frig, căldură,
şoc electric, traume fizice, emoţii cresc secreţia de ACTH.
3. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. Sinteza TSH-
ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Frigul, stresul emoţional
stimulează sinteza de TSH.
6. Prolactina. Prolactina este secretată atât la femeie, cât şi la bărbat, dar funcţionează după
parturiţie. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. Hipotalamusul are rol
important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină, numit
dopamină.
7. Hormonul melanocitostimulator (MSH). Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte
bine elucidată, dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor
de melanină din melanocite. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină.
Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. Acest lob
depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH).
1. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. Este eliberată
spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului, declanşând astfel naşterea. De
asemenea, stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele galactofore ale glandelor
mamare, determinând ejecţia laptelui. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce
volumul uterului şi a opri sângerarea.
2. Hormonul antidiuretic (ADH). ADH-ul este, ca şi ocitocina, un hormon polipeptidic produs
de hipotalamusul anterior. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă
eliminată prin rinchi, realizată prin stimularea reabsorbţiei, la nivelul tubului contort proximal.
Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie, în concentraţii
ridicate. În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei, apare diabetul insipid caracterizat
prin poliurie şi polidipsie.
Glanda tiroidă
Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. 266), dedesubtul laringelui. Prezintă 2 lobi
de circa 5 cm fiecare, situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. Tiroida
este cea mai mare glandă endocrină, cântărind cam 25 g. Este foarte bine vascularizată (80-120
ml/min).
Din punct de bedere structural (Fig. 267), glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în
care există foliculi tiroidieni, vase de sânge, nervi şi celule parafoliculare. Foliculii ovarieni sunt
structuri sferice, delimitate de un epiteliu coboidal. În interiorul folicului există un coloid. Celulele
cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt
apoi depozitaţi în coloid. Celulele parafoliculre produc calcitonina.
1. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni, a căror secreţie
este controlată de către TSH.
Rolul hormonilor tiroidieni:
Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea
neuronilor, formarea tecii de mielină şi a sinapselor)
Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din
organism
Pe sistemul nervos determină iritabilitate, nelinişte
54
Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală; determină
dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină
Menţin, împreună cu prolactina, secreţia lactată
Menţin greutatea corpului în limite fiziologice
Influenţează metabolismul:
Energetic: stimulează consumul de O2, stimulează oxidările celulare, având
efect calorigen
Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai
puţin creier, uter, testicule)
Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză, creşterea
catabolismului tisular de glucoză, glicogenoliză hepatică
Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice
Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge, scade nivelul de
coşlesterol)
Tulburări:
Hiposecreţie:
În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian
La maturitate: mixedem, căderea prului, anemie, senzaţia permanentă de frig, reacţii
motorii şi psihice întârziate, creşterea în greutate, uneori enoftalmie
Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. 273)
2. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. Reglează nivelul
calciului sanguin, având efect hipocalcemiant.
Paratiroidele
Sunt 2 glande pereche, situate pe faţa posterioară a tiroidei. Structural, glandele sunt formate
din 2 tipuri de celule epiteliale. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale, diseminate printre
celulele oxifile, cu rol de susţinere. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Acesta are
acţiune antagonică calcitoninei, având efect hipercalcemiant.
Pancreasul endocrin (Fig. 268)
Pancreasul este o glandă mixtă, structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul).
Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans, formate din mai multe tipuri de celule.
Celulele α produc glucagon, iar celulele β produc insulina. Glucagonul are efect hipergliceminat
(glicogenoliză, gliconeogeneză, lipoliză). Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant
(glicogenogeneză, stimularea oxidărilor celulare, lipogeneză din glucide). Reglarea secreţiei acestor
hormoni se realizează pe cale umorală, în funcţie de nivelul glicemiei. În cazul unei secreţii
defectuoase de insulină apare diabetul zaharat.
Glandele suprarenale (Fig. 270)
Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare este formată dintr-o porţiune
corticală şi una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional. Corticala
este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Epiteliul secretor al corticalei este dispus
în trei zone: zona glomerulară la periferie, zona fasciculată, la mijloc şi zona reticulată, la interior, în
contrast cu medulara. Medulosuprarenala este formată din celule mari, de formă ovală, ce prezintă
granule de neurosecreţie.
55
Corticosuprarenala (CSR)
Medulosuprarenala
56
Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune. Creşte
excitabiltatea inimii. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele, mucoase
şi viscere. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare.
Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor.
Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia
sfinctereIor. Inhibă majoritatea secreţiilor. Contractă splina şi ficatul.
Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie, mobilizarea
grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi
energetice.
Alte acţiuni - dilată pupila, contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr.
Produc alertă corticală, anxietate şi frică. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent.
Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S.N. simpatic. Hiperfuncţia se întâlneşte
în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Atât secreţia corticalei
cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică, de
emoţii, traumatisme, frig sau de căldură excesivă etc.). Aceşti hormoni au rol important în reacţia de
adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne.
EPIFIZA (269)
TIMUSUL
Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, până la pubertate. Este o glandă
cu structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are localizare retrosternală (Fig, 271). La
pubertate involuează, fără a dispare complet.
Se dezvoltă din endoderm. Îndeplineşte în organism funcţii importante:
- rol de organ limfatic central
- rol de glandă endocrină.
Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale extractelor de
timus:
- acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor;
- acţiune de stimulare a mineralizării osoase;
- efecte de frânare a mitozelor.
57
Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi, care determină involuţia acestui
organ. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între
care se află timocite. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem), imigrate din
măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T".
Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici, splina, amigdalele etc.).
XIII.APARATUL CIRCULATOR
A. Morfologie şi anatomie
-aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine.
1. Inima
Localizare: în mediastin, este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului,
vârful este orientat inferior, anterolateral, spre stânga (fig. 147).
- este un organ cavitar (4 camere), aspiro-respingător.
- are formă conică
- 250-300g greutate
Morfologie (fig. 148):
- 2 feţe: → anterioară
→ posterioară
- 2 margini: → dreaptă
→ stângă
- un vârf
- o bază
Anatomia inimii
59
o Tunica externă: ţesut conjunctiv, ce conţine fibre de colagen şi elastice. În cazul vaselor
mari, aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului.
- Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe .Sunt de 3 tipuri:
o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei), tunica medie are o
cantitate mare de ţesut elatic
o Musculare: au diametru mediu, asigurând vascularizaţia organelor, predominând în
tunica medie, componenta musculară.
o Arteriolele au calibrul cel mai redus, tunica medie este foarte subţire.
- Venele (fig. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Au perele mai subţire decât arterele de
acelaşi calibru, însă lumenul este mai mare. Tunica externă este mai groasă decât media,
aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. Cele mai mici vase se numesc venule.
La nivelul venelor există valvule, în special la organele situate inferior faţă de inimă, unde
sângele circulă antigravitaţional.
- Capilarele sunt cele mai mici vase, formate din endoteliu şi o membrană bazală. Acestea au
rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). Acestea formează reţele interpuse, de
obicei, între o arteriolă şi o venulă. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole,
formează o reţea admirabilă (glomeulul renal), iar cân se interpun între 2 venule, formează o
reţea portă (hepatică, hipofizară).
2. Circulaţia sanguină
- La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia
pulmonară şi sistemică) de vase sanguine.
Circulaţia pulmonară
- Se realizează între plămâni şi inimă, cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua
oxigenul.
60
Marea circulaţie (circulaţia sistemică)
B. Fiziologie
1. Proprietăţile inimii
Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea
ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. Automatismul este
imprimat de ţesutul excitoconductor nodal, prin descărcarea automată de
impulsuri. Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este
nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min.). În ceilalţi centri de
automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-
ventricular Aschoff-Tawara – 40/min, fasciculul Hiss – 25/min). Ei preiau
comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie.
Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în
repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune.
Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de
lungă durată. El nu intră niciodată în tetanos, fapt ce asigură ritmicitatea
contracţiilor cardiace.
Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la
nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. Viteza de conducere a excitaţiei
este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului
atrial (0,3m/s). La nivelulul nodulului atrio-ventricular, viteza de conducere
este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale, înaintea apariţiei
celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. La nivelul
nodulului atrio-ventricular viteza – 0,03-0,05m/s. Fasciculul Hiss şi fibrele
Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea
contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare
(5m/s).
Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările se
numesc diastole. Contracţia miocardului este o secusă. Sursa de energie
pentru contracţie o constituie ATP-ul.
Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită
tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei.
2. Ciclul cardiac
- O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. În timpul sistolei, în
compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la
presiune mare la presiune mică. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Prin contracţia
atriilor sângele trece în ventricule, iar prin contracţia ventriculelor, sângele este împins în
sistemul arterial. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a
sângelui.
- Ciclul cardiac începe cu sistola atrială, care durează 0,1s. Urmează imediat sistola ventriculară
care duează 0,3s. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge
şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. Prin intrarea în
contracţie a miocardului ventricular, presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se
reîntoarcă în atrii. Valvulele atrio-ventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui.
61
Ventriculul este acum o cavitate închisă. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. În prima
fază, muşchiul se contractă izometrică. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să
învingă presiunea din sistemul arterial, deschizând valvulele semilunare. În faza a doua, are loc
contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră, a sângelui ventricular. Urmează diastola
ventriculară în care ventriculele relaxându-se, presiunea intraventriculară scade. Sângele din
aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule, dar valvulele semilunare se închid. Prin
deschiderea valvulelor atrioventriculare, sângele din atrii, datorită diferenţei de presiune, trece
în mod pasiv în ventricule. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt
relaxate, adică se găsesc în diastola atrială. Deci aproximativ 0,4s inima se află în diastola
generală. Când, prin umplerea ventriculelor cu sânge, presiunile din ventricule şi atrii tind să se
egaleze, atriile se contractă şi ciclul reîncepe.
CICLUL CARDIAC
Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele, ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot
timpul vieţii fără să obosească.
3. Debitul cardiac
La fiecare sistolă, din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul
sistolic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare
ventricul/minut (l/min). Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic. La un ritm
normal de 72contracţii/min, debitul cardiac este de 5l/min. În timpul efortului poate
ajunge până la 30 l/min.
4. Manifestările activităţii inimii
Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei
în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Se datorează contactului mai
intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic.
Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi
înregistraţi cu aparate speciale, iar înregistrarea grafică se numeşte
electrocardiogramă (EKG).
62
Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2
zgomote ale inimii. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor
atrio-ventriculare şi este de intensitate, durată mare şi de tonalitate joasă.
Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este
scurt şi de tonalitate înaltă.
5. Circulaţia sângelui prin artere
- În artere sângele circulă sub presiune, datorită mai multor factori:
Forţa de propulsie a cordului
Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Scăderea
elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale.
Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare, rezistenţa este mare. Se datorează
vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală.
Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui.
Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii
arteriale.
Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor.
Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină
sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. În arterele din
apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Măsurarea
presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. Se constată 2 valori:
valoarea maximă (100-140 mmHg), corespunzătoare SV (este presiunea cu care
este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg)
corespunzătoare diastolei. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se
numeşte hipertensiune arterială, iar scăderea hipotensiune.
Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei
ventriculare. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos.
6. Circulaţia sângelui prin capilare
La nivelul capilarelor, circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura
cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Schimbul de substanţe nutritive
şi a produşilor de excreţie. La capătul arterial al capilarelor, apa şi substanţele
nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. La capătul
venos, după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. O zecime din lichidul filtrat
63
trece în capilarele limfatice, asigurând circulaţia limfatică.
7. Circulaţia sângelui prin vene
- Mai lentă decât în artere.
- Este asigurată de:
o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea
sângelui din vene în atrii.
o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei, prin accentuarea presiunii negative
intratoracice. Deasemenea, coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor,
permiţând întoarcerea sângelui spre AD.
o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în A D, pentru venele situate
deasupra atriilor. Pentru cele situate sub atrii, există valvule situate la 5-7 cm, care
compensează efectul forţei gravitaţionale. Degradarea sistemului de valvule predispune
la stază venoasă şi varice, care dacă se suprainfectează, dau naştere tromboflebitelor.
o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD.
o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor, facilitând întoarcerea sângelui
spre inimă.
8. Reglarea activităţii cardio-vasculare
Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. La fel este şi cazul
sistemului circulator, acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. Astfel, are loc
adaptarea inimii, pe de o parte şi a vaselor sanguine, pe de altă parte.
Spre exemplu, în efort fizic, debitul cardiac creşte de 5-6 ori.
Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Parasimpaticul determină
vasodilataţie şi bradicardie.
De asemena, adrenalina stimulează inima.
Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul
singur nu-i poate produce. Hrana estze utilizată la nivel celular, unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii
chimice care constau în sinteza de enzime, diviziunea, creşterea şi repararea celulară, precum şi
producerea de energie. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare, fiind necesară o
prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele
intestinal. O parte din mâncare nu este digerată, fiind eliminată prin materiile fecale.
Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării
celulare. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale:
Ingerarea
Masticaţia
Deglutiţia
Digestia
Absorbţia
Defecaţia
64
A. Alcătuirea aparatuluii digestiv
B. 1.Tub digestiv
a. Cavitate bucală
b. Faringe
c. Esofag
d. Stomac
e. Intestin subţire
f. Intestin gros
2. Glande anexe
a. Glande salivare
b. Ficat
c. Pancreas
1. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de
aproximativ 9 m. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. O
digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Mâncarea ingerată trece prin
tractul digestiv, unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici,
absorbabile. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor,
structura lui reflectând funcţia.
Tunicile tubului digestiv
Tubul digestiv, de la esofag la orificiul anal, este format din 4 straturi sau tunici. Fiecare tunică
conţine un ţesut dominant. Cele 4 tunici, de la interior spre exterior, sunt:
1. Mucoasa
2. Submucoasa
3. Musculara
4. Seroasa
1. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. Este formată din epiteliu de acoperire
pluristratificat pavimentos necheratinizat, până la stomac, iar de la stomac la rect este
epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. Epiteliu este însoţit de un strat
subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi
ganglioni limfatici, cu rol de apărare. Deasemenea, există şi un strat subţire de ţesut
muscular, numit musculara mucoasei, ce asigură o serie de contracţii. La nivelul mucoasei
se găsesc celule specializate în producerea de mucus.
2. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată, aflată în strânsă legătură cu mucoasa.
Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi
limfatice ale submucoasei. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos
Meissner).
3. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare, peristaltice,
etc.). Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular
extern, cu fibre dispuse longitudinal. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură
striată, în rest fiind musculatură netedă. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea
alimentelor prin tractul digestiv, dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor.
Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach.
65
4. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Până la stomac, seroasa este înlocuită cu
o tunică numită adventice.
Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Nervul X cranian (vag) este sursa
fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Restul colonului
şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Stimularea
parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Fibrele
simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă
peristaltismul, reduc secreţia şi contractă sfincterele).
Segmentele tubului digestiv
Cavitatea bucală este delimitată de obraji, buze, palatul moale şi palatul dur, musculatura extrinsecă a
limbii şi muşchii gâtului. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi)
şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul oro-faringian). Gura comunică cu
exteriorul prin orificiul bucal. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi
buze. Obrajii sunt alcătuiţi din piele, ţesut adipos subcutanat, musculatură striată şi epiteliu de
acoperire, pluristratificat pavimentos, necheratinizat. Partea anterioară a obrajilor formează buza
superioară şi inferioară. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile, ce au rol în vorbire şi în ingerarea
şi mestecarea alimentelor. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii
alimentelor şi a temperaturii lor.
Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur, situat anterior şi palatul
moale, situat posterior. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de
mucoasa bucala. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. Median, acesta prezintă
uvula (omuşor) palatină. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele, prevenind
pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. De la uvulă, coboară două pliuri musculare: pliul
glosopalatin şi pliul faringopalatin. Între ele se află amigdalele palatine.
Limba: ca şi organ digestiv, limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Deasemenea
participă şi la articularea cuvintelor. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic,
acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările
acesteia. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea bucală, iar o treime se găseşte în faringe, fiind
ataşată de osul hioid. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul
lingual.
Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate
pentru diferite funcţii. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc
incisivi. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru
sfâşierea alimentelor. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Următoarele patru perechi sunt
reprezentate de premolari, după care urmează 6 perechi de molari. Aceştia sunt adaptaţi pentru
mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini.
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni,
începând cu incisivii. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. 32 de dinţi înlocuiesc această
dentiţie, formând dentiţia definitivă. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte,
a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Formula se face pentru jumătate din gură.
Formula dentiţiei de lapte este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM
Formula dentiţiei definitive este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM, 3/3 M.
66
Structura dintelui : unui dinte i se disting 3 regiuni:
Coroana
Colul
Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola)
Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă, mică şi una
convexă, mare. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului, iar marele
epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Tunica musculară prezintă în plus un strat
muscular oblic, iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale, care permit distensia stomacului.
Mucoasa prezintă cripte gastrice, în care se deschid glande gastrice. Unele celule sunt speializate
pentru producerea de mucus. Celulele parietale produc HCl. Celelalte celule specializate produc
pepsinogen.
e. Intestinul subţire
Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden, jejun şi ileon. La acest nivel se
finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. Suprafaţa de absorbţie a
intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare, a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu
microvili. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală, care se deschide în
intestinul gros. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. În
mezenter se găsesc vase de sânge, nervi şi vase limfatice. Intestinul subţire are o lungime de
67
aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2,4 cm la o persoană vie. La un cadavru, este aproximativ
de 2 ori mai lung, datorită relaxării musculaturii. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric
superior, care conţine atât fibre simpatice, cât şi parasimpatice.
Segmentele intestinului subţire:
1. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C, fiind regiunea fixă a intestinului
subţire. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. În afara
unei mici porţiuni, în apropiere de stomac, restul este retroperitoneal. Faţa concavă
este orientată spre stânga, unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi
sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Cele două canale se deschid printr-
o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei
ridicături (papila duodenală). Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui
Oddi. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din
submucoasă, care secretă mucus.
2. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime.
3. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală.
Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. Acestea
sunt: lungimea intestinului, pliurile circulare, vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. Prin
formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se
deschid glandele Lieberkűhn).
f. Intestinul gros
Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1,5 m. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul
anal. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum, colon, rect şi canalul anal. Cecumul
reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. De acesta este legat apendicele cecal.
Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic, ce intervine în apărarea organismului contra
infecţiilor.
Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent, transvers,
descendent şi sigmoid.
Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul, iar ultimii 2 canalul anal. Canalul anal comunică cu
exteriorul prin orificiul anal, prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern.
Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Stratul muscular longitudinal
formează 3 benzi distincte numite tenii. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de
strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.
2. Glandele anexe
a. Glandele salivare
b. Ficatul
c. Pancreasul
a. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă.
Astfel se produc zilnic 1,5 l de salivă. Există numeroase glande salivare mici răspândite în
mucosa bucală, însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande
salivare: sublingualele, submaxilarele şi parotidele.
68
Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele, fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul
urechii, între piele şi muşchiul maseter. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior.
Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Saliva produsă de
această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă.
Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Fiecare glandă
conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare.
Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă, mai
bogată în enzime şi celule mucoase, care produc mucus. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică,
care determină o secreţie mucoasă, iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă.
b. Ficatul este cel mai mare organ intern, cântărind aproximativ 1,3 kg la adult. Este situat sub
diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei
puternice. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic, interhepatofrenic drept şi stâng, despărţite
prin inserţia sagitală a ligamentului falciform, iar dedesubtul lui, spaţiul subhepatic. Îmbracă forma
unui hemiovoid si prezintă două feţe:
o Faţa superioară sau diafragmatică, convexă, este brăzdată sagital de un şanţ, care pare să
formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. La acest nivel, foiţa peritoneală viscerală care
acoperă ficatul se reflectă pe diafragmşi formează ligamentul falciform.
o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri, dintre care două sagitale
şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi
lobul stâng: în centru, înaintea şanţului transvers, lobul pătrat, iar înapoia lui, lobul caudat.
În şanţul transvers se află hilul hepatic, adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele
pediculului hepatic: artera hepatică, vena portăşi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. Tot pe
aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Din şantul transvers,
peritoneul visceral hepatic trece pe stomac, formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul
hepatogastric, a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal, în interiorul căruia se află
elementele pediculului hepatic. Marginea ficatului este situată inferior.
În ce privesşe structura, menţionăm că ficatul are o tunică seroasă, alcatuită din peritoneul visceral,
dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. Dar, unitatea morfofuncţională a
ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak)
dispuse în sens radiar, şi între care se găsesc, dispuse în reţea, capilarele sinusoidale ale venei porte, pe
pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena
centrolobulară. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu,
numit spaţiul lui Disse, iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare, fără
endoteliu, care merg către periferia lobului. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular, denumit
spaţiul lui Kiernan, în care se afăa o ramusculă a venei porte, o ramusculă a arterei hepatice, un
canalicul biliar şi nervii vegetativi. Arterele se capilarizeazăşi se varsăîn capilarul sinusoid periferic, iar
sinusoidele, în vena centrolobulară, care reprezintă originea venelor suprahepatice, ce conduc sângele
hepatic în vena cavă inferioară.
Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare, fără
perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. Cele intrahepatice încep prin
canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng, care părăsesc
ficatul. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în
canalul hepatic comun, în care mai jos se deschide şi canalul cistic, care aduce bila din vezicula biliară
numităşi colecist .
Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită,
de pară, prezintă un fund, un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi
este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc. Acesta
69
prezintă o porţiune supraduodenalăşi o porţiune retroduodenopancreaticăşi se deschide în duoden la
nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de
un muşchi circular, sfincterul Oddi.
c. Pancreasul este o glandă mixtă, alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenalăşi hilul
splinei. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior, ca
şi de rădăcina mezocolonului transvers. Are o formă de prismă triunghiulară alungităşi prezintă mai
multe segmente. Capul glandei, înscris în cavitatea potcoavei duodenale, este cea mai voluminoasă
parte din glandăşi prezintă o prelungire inferioară, procesul uncinat. Colul corespunde unei incizuri
a glandei, pe unde trec vasele mezenterice superioare. Corpul pancreasului prezintă trei feţe:
anterioară, posterioarăşi inferioară, trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada
pancreasului, care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. Ca structură, este o
glandă formată din lobuli şi acini glandulari, acoperiţi de o capsulă proprie, în interiorul căreia
canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu –
canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. Acest complex de ţesut şi canale
formează pancreasul exocrin. În interiorul glandei se mai observăîngrămădiri celulare diseminate
sub formă de insule, insulele lui Langerhans, care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară.
Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi
alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin.
Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi
asimilate de organism. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv, prin
acţiunea sucurilor digestive; alimentele, astfel transformate, sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul
peretelui intestinal.
Digestia
Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în
tubul digestiv, pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă.
La om digestia este extracelulară, având loc în cavitatea tubului digestiv. Digestia intracelulară
se întâlneşte doar ocazional, având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau
în remaniere osoasă (osteoclastele).
Digestia bucală
Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală, act numit ingerare. Alimentele ingerate sunt
digerate încă din cavitatea bucală. Aici are loc atât o digestie fizică, cât şi una chimică.
Digestia fizică constă în:
- Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei
- Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor
- Formarea bolului alimentar
70
enzime), uree şi acid uric. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri, fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi şi bicarbonaţi de
K, Na, Ca, Mg, NH4.
În cavitatea bucală încep primele transformări chimice, sub acţiunea amilazei salivare şi a
maltazei. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele.
Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi
500 ml/24 ore. Trebuie remarcat că la om, în perioada când nu se face ingerare de alimente, salivaţia
nu se întrerupe, având loc continuu.
Deglutiţia
După ce bolul alimentar a fost format, urmează deglutiţia sau înghiţirea. Prin deglutiţie
înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală, prin faringe şi
esofag, în stomac. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal, faringian şi esofagian.
Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii, spre fundul cavităţii
bucale, până vine în contact cu palatul moale.
Timpul faringian. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe, vălul palatin se
ridică şi separă nazofaringele de orofaringe, împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. Rădăcina
limbii apasă pe epiglotă, împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Muşchii faringieni
contractându-se, împing bolul alimentar în esofag.
Timpul esofagian. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag, conducerea lui prin acest tub
este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului.
Analizându-se procesul de deglutiţie, s-a constat că faza bucală este voluntară, pe când celelalte
faze sunt reflexe.
Digestia gastrică
Bolul alimentar, ajungând în stomac, este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului.
Alimentele lichide trec din esofag, prin stomac, direct în intestinul subţire. Pentru amestecarea
alimentelor, stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice.
Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari, care măresc şi micşorează circumferinţa
stomacului. Se realizează sub formă de undă, începând de la cardia spre pilor. Undele se succed la un
interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. Aceste
mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. Funcţia principală a stomacului
este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. Transformările chimice care se
produc la acest nivel sunt secundare, întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire.
Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici, care scurtează şi lungesc
stomacul. În timpul acestei acţiuni de amestecare, alimentele se îmbibă cu suc gastric. Prin aceasta ele
se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Principalul rol al sucului gastric este în digestie.
Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 1,5). Din punct de vedere chimic, este
71
alcătuit din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi de K, Na şi
Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de
acţiunea HCl. Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică.
Digestia intestinală
- Finalizează transformarea alimentelor, dând produsele finale ale digestiei, care sunt
substanţe absorbabile şi asimilabile.
- În intestin, chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri
digestive: sucul pancreatic, bila şi sucul intestinal
Bila
Este produsul de excreţie al ficatului, produsă de hepatocite. Este alcătuită din 95 – 97% apă,
1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu), 0,5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină),1-
2g‰ colesterol, 0,1% lecitină, mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale
(cloruri, fosfaţi, carbonaţi). Alături de acestea, se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi, acid uric şi
uree.
Celulele hepatice produc bilă în mod continuu, care în timpul digestiei, se elimină în duoden
direct din ficat. Între digestii, bila este stocată în vezica biliară. Astfel, se deosebesc 2 tipuri de bilă:
bila hepatică, care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară, care se varsă în duoden din vezica
biliară.
Rolul bilei (sărurilor biliare):
- Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică
- Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbţia
grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F.
- Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ
- Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros, având rol antiputrid
72
- Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic
SUCUL PANCREATIC
Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore, la om, este de 800 – 1000 ml. Este alcalin (pH
= 8,5 -9), datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. Sucul pancreatic conţine: apă (98%) şi
reziduu uscat (2%). Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine, globuline, mucină şi
enzime).
Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen, chemotripsinogen, lipaza pancreatică şi
amilaza pancreatică.
Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu, clorura de sodiu şi fosfaţii.
Sucul intestinal
Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. Este incolor, inodor, uşor sărat şi cu reacţie
alcalină. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi,
cloruri şi fosfaţi). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. Enzimele
intestinale au o acţiune specifică.
73
În intestinul subţire, chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire.
Sub acţiunea lor, chimul gastric suferă, în continuare, digestia, transformându-se în chil intestinal. În
amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Acestea sunt:
- Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se
deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. În cazul reflexului vomitiv, aceste unde au
un sens de propagare opus.
- Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal
în fragmente mai mici. Favorizează şi absorbţia.
- Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se
scurtează, contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor.
În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin, rezultă nutrienţii (monozaharide, aminoacizi,
glicerina şi acizii graşi). Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale.
Absorbţia intestinală
Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. În stomac se absorb apa, alcoolul, Na, Cl. În
intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi.
Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia glucidelor
este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor
comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în sângele portal.
Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon
trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub
formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. În celulele intestinale,
glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman, de unde trec în
sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).
Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.
Funcţiile ficatului
74
- Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Acesta se poate sintetiza din
substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). Reprezintă o rezervă de glicogen, car
este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
- Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidel organsimului. Deasemenea are
funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide).
- La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină). Proteinele
în exces sunt convertite în lipide.
- Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul
ficatului.
- Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni
- Reglează cantitatea de apă din organism
- Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
- La făt are funcţie hematopoietică
- Degradarea hematiilor şi captarea fierului
- Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat
- Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)
- Menţinerea echilibrului acido-bazic
- Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de
căldură
XV. METABOLISMUL
Metabolismul reprezintă atributul esenţial, fundamental al materiei vii. În sens larg, prin
metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie, ce are loc, în mod permanent, între
organismul viu şi mediul înconjurător.
Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le
suportă în organism, atât combinaţiile chimice din propria structură, supuse uzurii şi reînnoirii, cât şi
substanţele nutritive luate din mediu. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru
reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. Toate aceste transformări
poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse:
asimilaţia şi dezasimilaţia.
Absorbţia, acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în
componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism, sinteză) şi se realizează cu un consum
energetic.
Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism, inclusiv a celor introduse cu hrana,
şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). În catabolism rezultă energia
necesară în procesele de sinteză.
Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici
(care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat).
În celulă, sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de
reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. În
organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele.
Metabolismul aminoacizilor
1) Biosinteza aminoacizilor
75
Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH 3 (amoniac) care se obţine din N 2
(azot atmosferic). Obţinerea de amoniac din N 2 poate fi realizată de numeroase bacterii, unele ciuperci
şi alge albastre-verzi. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele, acestea din urmă primesc azot,
utilizat în sinteza de aminoacizi. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple
dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. Procesul biologic de
fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Organismul uman
poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. Ceilalţi 10, numiţi aminoacizi esenţiali
(neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina, histidina, triptofanul, fenilalanina, leucina,
izoleucina, treonina, metionina, valina, arginina).
2) Catabolismul aminoacizilor
Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi, spre deosebire de acizii graşi şi glucoză.
Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie.
Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa, dioxidul de carbon şi amoniacul.
Amoniacul, rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino,
dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice, trebuie să fie eliminat din organism sau
transformat într-o formă netoxică, deoarece ca amoniac liber este toxic. Amoniacul este toxic mai
ales pentru ţesutul nervos. În condiţii normale, cu toată formarea sa continuă, concentraţia
amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. Acest fapt indică
existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului,
respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. Căile de transformare a
amoniacului sunt: ciclul ureogenetic, cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. Ureea
este eliminată din organism prin urină, iar glutamina nefiind toxică este păstrată, intrând în
structura diverselor proteine. În metabolismul amoniacului, ficatul are un rol fundamental. Ficatul
este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. Detoxifierea pe calea formării
glutaminei, deşi prezentă şi în alte ţesuturi, are loc în cea mai mare măsură în ficat. Insuficienţa
hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi, ca o consecinţă,
o acumulare a acestui compus în sânge. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută
peste o anumită limită, apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. În bolile hepatice, precum şi
în dereglările metabolice asociate cu bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a
aminoacizilor, ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin.
Metabolismul proteinelor
Proteinele alimentare, sub acţiunea enzimelor digestive specifice, sunt scindate până la stadiul
de peptide cu moleculă mică şi, în final până la stadiul de aminoacizi. Aceste componente de
degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena
portă. De aici ajung la ficat, unde o parte sunt metabolizate mai departe, iar o parte sunt trecute pe
cale sanguină diverselor organe, unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut,
constituind proteinele tisulare. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară
componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. Proteinele sunt
sintetizate chiar în ţesutul respectiv, cu excepţia celor plasmatice, care sunt produse în ficat şi în
sistemul reticuloendotelial. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică, ţesuturile
îşi reînnoiesc permanent proteinele. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura
necesităţilor proprii. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special, cum este ficatul
pentru glucide sau un ţesut specializat, cum este ţesutul adipos pentru lipide. Organismul prezintă o
capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ, ci este
valabilă pentru toate. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor.
Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport
constant între sinteza şi degradarea proteinelor, între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor
de degradare azotaţi, constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. Metabolismul
76
azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă
azotată negativă, iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Hormonul tiroidian este
necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare, în timp ce hormonul de creştere este necesar
menţinerii proteinelor musculare. Administrarea de insulină, adrenalină, hormon de creştere scade
aminoacidemia.
Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din
tractul gastro-intestinal. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi, forma de absorbţie
a proteinelor. Degradarea se realizează de către enzime specifice, numite proteolitice (proteaze) şi
are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii
peptidice din moleculă.
Absorbţia proteinelor
Are loc în principal sub formă de aminoacizi. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele
sanguine şi de aici în vena portă, ajungând în ficat. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate
celulele corpului. În tot timpul digestiei, absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme
care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant.
Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură:
1. Absorbţia proteinelor în organism
2. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub
formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv
(fenomenele de şoc anafilactic).
3. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism:
a. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime, hormoni, proteine structurale
b. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina), cetoacizi
care participă la neogeneza glucidelor
Biosinteza proteinelor
În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. Procesul are loc în două
etape, în funcţie de necesităţile organismului.
Prima etapă:transcripţia. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a
ADN-ului într-o catenă de ARNm. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a
proteinei de interes. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul
ribozomilor, în citoplasmă
A doua etapă:translaţia. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în
funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic, sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi
pentru a se asambla prin legături peptidice.
Catabolismul proteinelor
Proteinele din organism sunt înlocuite, pe măsura degradării lor. Sunt hidrolizate până la stadiul
de aminoacizi, care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. În cazul proteinelor
complexe, trebuie să fie degradate şi componentele prostetice, pe căile specifice lor.
Metabolismul glucidelor în organismul uman
Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările
alimentelor în glucide necesare organismului, precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea
acestor glucide în organism.
Organismul îşi procură glucidele necesare, în special din glucide alimentare, iar în cazul unui
aport insuficient al acestor componente, are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide.
Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă, deoarece glucidele au rol esenţial în
organism. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie, organismul posedă un centru de depozit:
ficatul. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. Acesta, datorită
77
insolubilităţii şi moleculei mari, nu poate trece prin membrana celulară, rămânând depozitat în ficat, de
unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare
a glucidelor alimentare. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv.
scindate polimerizare Glicogen
Glucidele din monozaharide
alimente hepatic
Lipide în
ţesutul adipos Glucoză
sanguină
Glicogen în
ţesuturi
Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare
Glucidele din
Dizaharide: zaharoză, lactoză
alimente
Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Pentru aceasta
polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Această hidroliză este realizată de
enzime hidrolitice specifice. Prepararea alimentelor prin fiebere, coacere uşurează acţiunea enzimelor
din sucul digestiv.
ptialină amilaza
polizaharide dextrine pancreatică maltoză
Glucidele din maltaza
alimente oligozaharide maltoza maltaza
monozaharide
80
formă de acetil-CoA. Aceasta, la rândul ei, intră în ciclul Krebs, degradându-se până la CO 2 şi H2O.
Formarea corpilor cetonici
În dereglarea metabolismului glucidelor, apare un exces de acetil. Acesta se va găsi sub formă de
corpii cetonici. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH), acidul β-
hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). Sediul de formare a corpilor
cetonici, ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul, dar metabolizarea mai departe a acestor
componente nu are loc în ficat, ci în ţesutuile extrahepatice.
În condiţii normale, ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare
duce la CO2 şi H2O. În condiţii patologice însă, oxidarea nu are loc, ceea ce duce la acumulare excesivă
de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină.
Cetoza. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice:
- cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge
- cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină
- apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat.
Cauzele cetozei.
Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în
ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice, cetoza poate fi produsă de:
1. creşterea generării de corpi cetonici în ficat, deci a cetogenezei hepatice;
2. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice;
Astfel, apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în
ţesuturile extrahepatice.
Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic, ceea ce
duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară,
organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). Din depozitul de lipide, printr-o
mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi, ca o consecinţă, o depozitare
masivă de grăsimi în ficat. În acest caz, degradarea acizilor graşi se va produce cu o viteză mai mare
decât cea uzuală, ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. Excesul de corpi cetonici
sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o
consecinţă apare cetoza.
În diabet nu există o lipsă de glucide, ci un exces de glucoză în lichidele organismului, dar şi o
metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. Această situaţie, atât de diferită, duce însă la un
efect similar, şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea
metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Mobilizarea
excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus.
Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma
cărora se elimină corpii cetonici. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza.
Metabolismul colesterolului
Origine:
1. exogenă: alimentaţie: 0,3-1g/zi. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte
mult în cele sanguine.
2. endogenă: prin biosinteză în organism.
Biosinteza colesterolului. Poate fi realizată în toate ţesuturile, cu excepţia celui nervos. Este în
special activă în ficat şi intestin, urmează apoi pielea, suprarenalele, testiculele etc. Parenchimul
hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Procesul de biosinteză a
colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare, catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi
necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime, cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul),
NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul), ATP, CoA (coenzima A), glutationul (tripeptid).
Catabolismul colesterolului.
Eliminarea colesterolului. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. În bilă se
81
găseşte sub formă de alcool, în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Deşi colesterolul este o
substanţă greu solubilă, este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor
complexe solubile numite acizi coleinici. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică, în
timp ce colesterolul nu suferă acest proces. În stază biliară prelungită, colesterolul cristalizează
formând calculi (colelitiază).
Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă;
există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica
biliară, iar o parte este eliminat prin materiile fecale.
Catabolismul colesterolului. La om nu implică o degradare a inelului sterolic, ci numai o
degradare a catenei laterale. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi, cum ar fi acizii
biliari şi hormonii steroizi.
Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. Reacţia care are loc, implică modificări
ale catenei laterale ale colesterolului, cât şi ale scheletului sterolic. Pregnenolonul este un compus
prezent în toate reacţiile de transformare.
Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D 3. Transformarea provitaminei
în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare.
Valoarea calorică a alimentelor
Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru
un anumit aliment dat – valoarea lui calorică, respectiv valoarea lui energetică.
A fost determinată valoarea energetică a glucidelor, lipidelor şi proteinelor, atât în afara
organismului, cât şi în interiorul său. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide - 4,1 kcal;
1g lipide – 9,3 kcal; 1g proteine – 5,3 kcal. În interiorul corpului, valorile pentru proteine sunt mai
scăzute, deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism, până la CO 2 şi H2O, astfel că
produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică
4. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea
dinamică specifică.
În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie:
kilocalorii
83
Repaus complet 1800-1900 16000-1800
Sedentar 2200-2400 2100-2200
Muncă uşoară 2400-3050 2500
Muncă obositoare 3300-3800 3000
Muncă foarte obositoare 4150-6500 -
Sarcină - 2500
Alăptare - 3000
Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice
a mediului interior. Rolul fundamental îl deţine NaCl. Pentru menţinerea presiunii osmotice, orice
eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă.
Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt:
1. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală.
Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid, ce se
caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi), urmată de polidipsie. Acesta se datorează lipsei
hormonului ADH (antidiuretic, vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza
posterioară). O eliminare cutanată, prin transpiraţie, duce la o creştere a presiunii osmotice.
2. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage
pierderii excesive de apă.
Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei, cantitatea ei creşte în
sânge, de aici apa va fi depozitată în ţesturi. După aceea se va elimina prin rinichi, plămân sau intestin.
Astfel, ţesuturile, prin îmbibare şi dezîmbibare, intervin imediat în reglarea cantităţii de apă.
Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii.
Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. Reţinerile
exagerate de apă în organism, se fac de obicei în ţesuturile subcutanate, în spaţiile intercelulare, ceea ce
duce la edeme. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu.
Sodiul (Na)
85
Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Predomină în lichidele extracelulare
(plasmă, lichidele interstiţiale), spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. Este introdus cu
alimentele sub formă de NaCl.Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele.
Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl), dar variază în raport cu alimentaţia.Sodiu se
repartizează în tot organismul. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului.Sodiu are
rol în repartiţia apei în organism, în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic.Carenţa
de sodiu în lichidele extracelulare, respectiv în plasmă, duce la stări patologice, uneori foarte
grave.Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care, în condiţii fiziologice şi patologice, este
corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu.Necesitatea zilnică de Na este de 0,7-4g. În sânge, sodiu
are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă.
Potasiul
Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Necesitatea zilnică este de 8-15 g.Potasiul, spre
deosebire de sodiu, predomină intracelular. Potasiul este legat în celulă de proteine, glicogen, de
resturile de fosfat, şi prin aceasta, particiă la structura protoplasmei. Potasiul administrat oral este
absorbit total la nivelul tractului digestiv. După absorbţie, potasiul trece în lichidele extracelulare şi se
repartizează rapid în celule. Cel mai rapid se absoarbe în ficat, mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular,
deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. Menţinerea potasiului în limite normale este
deosebit de importantă. Creşterea bruscă a potasiului extracelular, precum şi deplasarea anormală a
acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea
musculară, în funcţia respiratorie şi cardiacă. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului
cardiac. Când concentraţia sa în ser este scăzută, are loc o oprire a inimii în sistolă, când este prea
mare, are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă.Eliminarea
potasiului are loc pe cale renală, astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului
şi fenomene toxice.
Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi.
Aparatul excretor este format din:
1) Rinichi
2) Căile urinare:
a. Ureterele
86
b. Vezica urinară
c. Uretra
1) Rinchii
Localizare:
Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a
vertebră lombară (T12-L3). Rinichiul drept este cu 1,5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei
ficatului. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului).
Morfologie:
Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole, culoare roşu – maronie, datorită puternicei
vascularizări, o lungime de 11,25 cm şi o lăţime de 5,5 – 7,7 cm. Marginile laterale ale fiecărui rinichi
sunt convexe, în timp ce marginile mediale sunt concave. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul
renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală, vena renală, ureterul, vase
limfatice şi nervi).
Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.
Structură (fig. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe:
Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul
parietal şi de peretele abdominal
Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos)
Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului;
capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii.
87
Nefronul
Este format din:
Corpusculul renal Malpighi:
o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe, care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o
foiţă parietală la exterior. Între acestea se găseşte spaţiul capsular.
o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Acesta
conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Deşi aceşti pori
sunt mari, nu permit trecerea celulelor sanguine.
Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă
cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o
porţiune descendentă şi una ascendentă. Ansa se continuă cu tubul contort distal. Mai mulţi
tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Tubii colectori formează piramidele renale. Ansa
Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică
(fig. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care
ansa Henle pătrunde puţin în medulă).
a. Ureterele
Sunt localizate retroperitoneal, la fel ca şi rinichii. Sunt organe tubulare, de aproximativ 25 cm
lungime, care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. Peretele
ureterelor este alcătuit din trei tunici:
Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Este formată din epiteliu de
tranziţie, care secretă un mucus ce protejează peretele.
Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede, un
strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern, cu fibrele dispuse circular.
În plus, treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal peste cel
circular. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter.
Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi
protejează celelalte straturi.
88
Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea
superioară. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară
vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. Sângele venos este colectat de venele omoloage.
Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Un calcul renal se formează
în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care
radiază în toată regiunea pelviană. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic
ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale, astfel eliminându-se o cantitate mai mică
de urină din rinichiul afectat. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include
ingestia excesivă de minerale, o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor
paratiroide. Un calcul renal constă în oxalat de calciu, fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta
din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici).
a. Vezica urinară
Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Este localizată
posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. La femei, este în contact cu uterul şi vaginul. La bărbaţi,
sub vezica urinară se găseşte prostata. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o
conţine. O vezică urinară goală are formă piramidală, pe parcursul umplerii ei devine ovoidă.
Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la
nivelul ombilicului. Baza vezicii urinare primeşte ureterele, iar uretra continuă vezica urinară la partea
inferioară. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Peretele
vezicii urinare este format din patru straturi:
Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica
urinară este plină. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale
mucoasei, care pot fi văzute când vezica este goală. Cute ale mucoasei localizate la locul de
pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei.
Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv.
Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi
detrusori. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral
intern.
Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul
parietal.
Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare, care se
desprind de pe arterele iliace interne. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos
vezical, care se eeschide în venele iliace interne. Nervii care ajung la vezica urinară provin din
plexurile pelvice. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la
sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Inervaţia parasimpatică
provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. Tensioreceptorii din vezică
sunt sensibili la distensie, trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici.
Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă, femeile sunt
predispuse mai frecvent la infecţii. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Aceasta poate avansa
spre uretere, deoarece mucoasa este continuă. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită.dacă
afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită.
b. Uretra
Este un organ tubular care elimină urina din organism. Peretele uretrei prezintă o mucoasă
înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. Glande prezente în peretele uretrei secretă
un mucus protector în canalul uretral. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior
89
(intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. Sfincterul inferior
format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar.
La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format
de cele 2 labii mici. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. La femei uretra
îndeplineşte doar rolul de a elimina urina.
La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina, cât şi sperma.
Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Se pot identifica 3
regiuni: regiunea prostatică (are cam 2,5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară;
primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată), regiunea membranoasă (are cam 0,5 cm
lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm,
ajungând până la glandul penisului. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului
spongios al penisului; glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase).
Micţiunea
Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. Este o funcţie complexă care
implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar.
La copiii mici, micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple.
Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Controlul voluntar implică dezvoltarea
90
unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării.
Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1,2 l, dar poate varia în limite normale
între 600 şi 2500 ml. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Un volum de 200
– 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. Centrul acestui reflex este
localizat în măduva spinării S2-S4. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la
receptorii prezenţi în vezica urinară, nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare.
Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral
intern. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina, dar există încă un control voluntar
asupra sfincterului uretral extern. Când condiţiile permit realizarea micţiunii, comenzile de la creier
activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern
şi are loc micţiunea.
1. Testiculul
- Este o glandă genitală pereche, care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali
- Are forma unui ovoid turtit lateral
- Lungimea: 4-6 cm
- Greutatea de aproximativ 25 g
- Prezintă: un pol superior, un pol inferior, o faţă internă şi una externă, o margine anterioară şi
una posterioară
- Structura testiculului:
la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)
albugineea, situată sub seroasă; este formată din ţesut conjunctiv dens, de culoare
alb-sidefie. Pe marginea postero-inferioară a testiculului, albugineea, pătrunzând în
interiorul acestuia, formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul
Highmore). De la acesta pornesc radiar, numeroşi pereţi despărţitori, care împart
ţesutul propriu al testiculului în lobuli, de formă piramidală (250 – 300).
Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale
seminifere, care alcătuiesc lobulii testiculari, din ţesutul interstiţial şi ţesut
conjunctivo – vascular.
Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi)
contorte. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită, la adult, cu un
epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii,
spermatocite I, spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii; printre
acestea se găsesc nişte celule alungite, numite celule Sertoli, care au rolul să le
91
hrănească. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept, prin care
părăsesc lobulul. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv
şi vase sanguine. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig, care produc
testosteronul.
Canalele drepte se adună în mediastinul testicular, formând reţeaua Haller. Din
aceasta iau naştere 8-15 canale eferente, care străbat albugineea şi formează canalul
epididimar.
2. Epididimul
Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului, rezultată din
aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici.
Prezintă 3 porţiuni:
- Capul, situat la polul superior al testiculului
- Corpul, o porţiune mai subţire
- Coada, care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al
testiculului.
1. Penisul
92
- Este organul de copulaţie al bărbatului, având rolul de a conduce sperma în organele genitale
ale femeii.
- Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă.
- Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene.
- Porţiunea liberă este formată din:
Corpul penisului: are formă cilindrică. Este acoperit de piele, care la acest nivel este
fină şi mobilă. La partea terminală, pielea depăşeşte marginea liberă a corpului.
Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Are formă
aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. În vârful glandului se
deschide uretra. Baza glandului, care poartă denumirea de coroana glandului, este
mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ, ce se
pierde spre faţa ventrală, şanţul balanoprepuţial. Pielea de pe corp acoperă glandul,
fără să adere de el, cu excepţia liniei mediene ventrale. Aceasta formează prepuţul,
care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland, lăsându-l
descoperit până la şanţul balanoprepuţial. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa
ventrală formează frâul prepuţial, care este un repliu fibromucos. Glandul este
acoperit cu o tunică fibroeleastică, albugineea.
Structura penisului:
Corpii erectili ai penisului:
2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului
penisului. În stare de repaus, au o lungime de 15-16 cm, iar în stare
de erecţie, de 20-21 cm. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe
linia mediană, fiind despărţiţi de un perete, numit sept penian. Septul
prezintă lacune, prin care cei 2 corpi comunică între ei. La
extremitatea anterioară, ei se termină la baza glandului. Corpii
cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu, sistem de trabecule şi un
sistem de areole. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană
albicioasă, care acoperă corpii cavernoşi în întregime. De pe faţa ei
internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule, anastomozate,
care formează spaţii numite areole. Areolele sunt capilare
anastomozate şi dilatate, care comunică cu arterele terminale ale
arterelor cavernoase. Pe de altă parte, ele dau naştere la vene.
Aceste capilare sunt contractile.
Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche, aşezată pe
faţa ventrală a penisului, în jurul uretrei. Lungimea sa totală este de
12-16 cm. Anterior formează glandul. Corpul spongios are aceeaşi
structură ca şi corpii cavernoşi.
Învelişurile corpilor erectili
o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană
o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre
musculare netede. Are rolul de a comprima, în toată lungimea, corpii
erectili, contribuind prin aceasta la erecţie.
93
o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax, cu nervi şi
vase sanguine.
o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică
ce aderă la corpii erectili, acoperindu-i într-o teacă comună.
2. Scrotul
Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. El are o formă ovoidă, cu o
lungime de 6 cm, la adult. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. La exterior este
acoperit de piele subţire, pigmentată şi încreţită. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul
scrotului. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv, care împarte punga scrotală în 2
compartimente, numite burse. În fiecare bursă este adăpostit un testicul.
Este un organ musculoglandular, aşezat imediat sub vezica urinară, în loja prostatică, înconjurând
prima porţiune a uretrei. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară,
printre care se află 30-35 glande. Prostata este străbătută de uretra prostatică, în care se deschid
canalele ejaculatoare. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare, la bază, se deschid orificiile
prostatei.
b. Glandele bulbouretrale
Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. Sunt glande tubuloacinoase, ale căror canale se
deschid în uretra peniană.
Secretă un lichid vâscos, de culoare alb-gălbuie, care participă la alcătuirea lichidului spermatic.
La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene, în diferite grade de
evoluţie. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale, iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre
lumenul tubului seminifer (fig. 2).
Spermatogeneza începe de la spermatogonii, care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se
termină cu spermatozoizii, care sunt haploizi (n=23 cromosomi). Spermatogoniile se divid mitotic,
rezultând spermatocitele I. Acestea, la rândul lor, suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa
reducţională), rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). Spermatocitele secundare
suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici).
Acestea din urmă nu se mai divid, ci doar se maturizează, formând spermatozoizii. Această ultimă
etapă poartă denumirea de spermiogeneză . Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74
zile.
2. Trompa uterină
- Este un organ pereche tubular, oviduct şi spermatoduct
- 10-15 cm lungime
- Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter, pentru a avea loc
fecundaţia
- Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete
franjurate numite fimbrii. Acstea au rolul de a capta ovulul
- Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată, ampula trompei
- Spre uter se îngustează, formând istmul trompei uterine
- Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei
- Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă
3. Uterul
- Este un organ cavitar nepereche
- Situat între rect şi vezica urinară
- Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii
- Are forma unei pere, cu porţiunea mai mare în sus
- 6-8 cm lungime
- Lărgimea este de 4 cm. Cavitatea uterină este virtuală, fiind turtit dorso-ventral
96
- Uterul prezintă 3 porţiuni:
Fundul uterului
Corpul
Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului.
- Structura uterului:
Seroasa
Musculara (miometru): muşchi netezi, dispuşi în 3 straturi, care în timpul
sarcinii se hipertrofiază
Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare. Mucoasa
suferă modificări ciclice (ciclul uterin)
4. Vaginul
- Este organul copulator al femeii
- Este un canal musculo-membranos
- 8-12 cm lungime
- 2,5 cm în diametru
- Este continuarea uterului, începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă
- Posterior vine în contact cu rectul
- Anterior: cu uretra şi vezica urinară
- Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin, formând fundul
de sac vaginal
- Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. La acest nivel, la femeia virgină se află
o membrană transversală, semilunară sau inelară, numită himen, care prezintă un orificiu
central ce permite scurgerea sângelui menstrual. La prima copulaţie, sau, în unele cazuri, abia
la prima naştere, această membrană se rupe.
- Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.
II. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. Structurile vulvei înconjoară
orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus, labiile mari, labiile mici, clitoris,
vestibulul vaginal, bulbii vestibulari şi glandele bulbare.
Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut
conjunctiv lax şi adipos. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian.
Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi
musculatură netedă. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian.
Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. Sunt omoloagele scrotului şi
protejează celelalte organe ale vulvei.
Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari, lipsite de păr. Anterior, labiile mici
acoperă parţial clitorisul. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral.
Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. Clitorisul
corespunde ca structură şi origine penisului.este mult mai mic şi nu prezintă uretra. Deşi
mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei, prezintă o porţiune externă care conţine
terminaţii nervoase senzitive.
Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. Vaginul şi orificiul
uretral se deschid în vestibulul vaginal. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi
anterior de orificiul vaginal. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care
produc mucus în timpul actului sexual.
97
Glandele anexe (glandele mamare)
- Glande tegumentare
- Prezintă pe mijlocul feţei convexe, o preominenţă cilindrică, mamelon. Pe faţa superioară a
lui se deschid orificiile galactofore. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată, numită
areolă.
- Glandele mamare au o structură lobulară. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore.
Acinii glandulari produc laptele.
BIBLIOGRAFIE
Cârmaciu, R., Niculescu, C. TH., Torsan, L., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
Ellis, H., Clinical Anatomy, Eleventh edition, Blackwell Publishing, 2006
Guyton, C.A., Hall, J.E., Textbook of medical Physiology, Eleventh Edition, Elsevier Saunders, 2006
Hefco, V., Hriţcu, L., Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii - , Editura Pim, Iaşi, 2007
Hriţcu, L., Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin, reproducerea şi funcţiile de nutriţie), Editura
Tehnopress, Iaşi, 2008
Neagu, A., Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie (nepublicat)
98
Soru Eugenia, Biochimie medicală, vol. I, II, Editura Medicală, Bucureşti, 1982
Van De Graaff, Human anatomy, The McGraw−Hill Companies, 2001
99