Economie Rurala Bodescu

DAN BODESCU GAVRIL ȘTEFAN
ECONOMIE RURALĂ
SINTEZE ŞI APLICAŢII
D
DAAN
NBBO
ODDE
ESSC
CUU G
GAAV
VRRIIL
L ȘȘT
TEEFFA
ANN
ECONOMIE RURALĂ
SINTEZE ŞI APLICAŢII
EDITURA ION IONESCU DE LA BRAD

IAȘI
2018
EEccoonnoom miiee rruurraallăă:: ssiinntteezzee şşii aapplliiccaaţţiii
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BODESCU, DAN
Economie rurală: sinteze şi aplicaţii / Dan Bodescu, Gavril Ştefan. -
Iaşi: Editura Ion Ionescu de la Brad, 2018
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-147-299-7
I. Ştefan, Gavril
330
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CUUPPR
RIIN
NSS
Prefaţă 3
Capitolul 1
5
INTRODUCERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ
1.1 Macroeconomia 6
1.2 Microeconomia 8
1.3 Eficienţa economică pe filiera produselor agroalimentare 11
Capitolul 2
19
PRINCIPALELE ASPECTE MACROECONOMICE
2.1 Structura de ramură a economiei 19
2.2 Sistemul agroalimentar 21
2.3 Filiera de produs – delimitări, conţinut 23
2.4 Actorii economici 26
2.5 Circuitul economic 27
2.6 Principalii indicatori macroeconomici 28
2.7 Inflaţia 30
2.8 Şomajul 38
2.19Ciclurile economice 43
Capitolul 3
47
ECONOMIA AGRARĂ
3.1 Rolul agriculturii în economie 47
3.2 Particularităţile agriculturii 49
3.3 Particularităţile pământului folosit ca principal mijloc de
52
producţie în agricultura
3.4 Clasificarea cheltuielilor 53
3.5 Principalii indicatori specifici economiei agrare 54
Capitolul 4
63
ECONOMIA PRODUCŢIE INDUSTRIALE
4.1 Particularităţile industriei faţă de alte ramuri ale producţiei
63
materiale
4.2 Funcţiile industriei rurale 65
4.3 Valoarea de transformare a produselor agricole 67
Capitolul 5
71
ECONOMIA SERVICIILOR
5.1 Definirea serviciilor 71
5.2 Particularităţile serviciilor 73
5.3 Factorii care determină dezvoltarea sectorului terţiar 87
1
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
90
5.4 Abordări teoretice cu privire la servicii
5.5 Preţul serviciilor 91
Capitolul 6
10
DEFINIREA SPAŢIULUI RURAL
6.1 Spaţiul rural: definire, caracteristici 101
6.2 Funcţiile spaţiului rural 104
6.3 Diagnosticul Spaţiului Rural 107
6.4 Indicatorii spaţiului rural 109
Capitolul 7
113
TEORIA CONSUMATORULUI
7.1 Preferinţele şi utilitatea 113
7.2 Constrângerea bugetară 125
7.3 Aplicaţiile teoriei consumatorului 129
Capitolul 8
137
TEORIA PRODUCŢIEI
8.1 Introducere în teoria producţiei 137
8.2 Costurile 144
8.3 Metode de determinare a costurilor medii 153
Capitolul 9
157
PIAŢA BUNURILOR ŞI SERVICIILOR
9.1 Cererea – principalele coordonate 157
9.2 Oferta – principalele coordonate 159
9.3 Echilibrul pieţei 160
9.4 Elasticitatea cererii şi oferei 165
Capitolul 10
177
TEORIA DISTRIBUŢIEI
10.1 Salariu – mijloc de recompensare a muncii 178
10.2 Dobânda şi profitul – mijloace de recompensare a capitalului 182
10.3 Renta – valoarea de utilizare a capitalului funciar 184
Capitolul 11
185
INCERTITUDINEA
11.1 Riscul – conţinut, evaluare 185
11.2 Incertitudinea – conţinut, evaluare, forme 189
11.3 Siguranţa şi viabilitatea economică 192
Capitolul 12
207
BUNĂSTARE, ECHITATE ŞI EFICIENŢĂ
12.1 Bunăstarea 207
12.2 Echitatea şi eficienţa 213
BIBLIOGRAFIE 219
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
PPR
REEFFA
AŢŢĂ
Ă
Această lucrare este destinată studenţilor Facultăţii de Agricultură din cadrul

Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”
Iaşi. Ea are drept scop dezvoltarea competenţilor acestora pentru administrarea
valorilor unor entităţi socio-economice precum: societăţi agricole, unităţi de
producere a produselor alimentare şi unităţi de servire.
Practic, lucrarea prezintă mecanismele economice la nivelul întregului sector
agroalimentar cu toate componentele acestuia: sectorul primar al economiei, sectorul
industriilor alimentare şi serviciile corespunzătoare acestuia.
În consecinţă, aici sunt tratate: producţia agricolă, procesarea produselor
agricole şi serviciile care utilizează produsele celorlalte două şi cele care le deservesc
pe acestea.
Pentru că o mare parte a acestor procese se desfăşoară în spaţiul rural şi
pentru că spaţiul rural este vizat de majoritatea specializărilor din cadrul USAMV
Iaşi, lucrare dezvoltă problematica spaţiului rural românesc şi efectele
particularităţilor acestuia asupra economiei sectorului agroalimentar.
Pe de altă parte, date fiind implicaţiile factorilor interni asupra unităţilor
socio-economice, lucrarea tratează atât fenomenele macroeconomice cât şi pe cele
microeconomice. Cele din urmă sunt tratate cu un grad mai mare de detaliere
deoarece soluţiile necesare creşterii performanţelor acestor unităţi sunt exclusiv cele
de natură microeconomică. Nivelul la care poate interveni întreprinzătorul este cel al
propriei unităţi.
Pentru fiecare concept, problematica prezentată este structurată pe elemente
ca: exemple care să permită intuire conceptelor, problematizare, explicaţii, elemente
grafice definirea conceptului, importanţa cunoaşterii lui, exemplu explicat, relaţii de
calcul şi aplicaţii. La importanţa cunoaşterii conceptului se adaugă, în funcţie de
conţinut, corelaţia cu alte concepte şi modalităţi de utilizare în practică.
De asemenea, după fiecare subcapitol a fost înserat un set de aplicaţii practice
pentru rezolvare, de diferite forme şi care să acopere nevoia de înţelegere a
conceptelor sub aspect intuitiv, grafic, matematic şi aplicativ.
Structura acestei lucrări a fost elaborată pe baza bibliografiei furnizate de cele
mai importante instituţii de învăţământ şi organizaţii relevante la nivel mondial
precum: Harvard University, Stanford University, University of California, Berkeley
University, Massachusetts Institute of Technology, University of Cambridge,
Princeton University, Columbia University, University of Chicago, University of
Oxford, University College London, University of British Columbia şi World Bank,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
3
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
International Bank for Reconstruction and Development etc.
În acelaşi timp, conţinuturile au fost concepute în concordanţă cu publicaţii
deosebit de apreciate atât de mediul academic cât şi de către cititori, mare parte
dintre acestea fiind reeditate de până la zece ori.
Cu precizarea că acest demers poate reprezenta un punct de plecare în direcţia
cunoaşterii şi practicii socio-economice performante, consider că înţelegerea şi
utilizarea conceptelor şi instrumentelor aplicative prezentate reprezintă un pas
important pe care îl poate face fiecare student pentru a deveni capabil să-şi asigure
bunăstarea şi să devină actor competitiv în domeniul de activitate ales.
Autorii
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 11
IIN
NTTR
ROOD
DUUC
CEER
REE ÎÎN
NTTE
EOOR
RIIA
AEEC
COON
NOOM
MIIC
CĂĂ
În fiecare zi a vieţii noastre ne confruntăm cu un dezechilibru major: dorim să

obţinem bunăstare nelimitată dar resursele noastre sunt limitate. Acest dezechilibru
este numit deficit. Deficitul exprimă diferenţa dintre ceea ce ne dorim şi ceea ce putem
obţine. Acest dezechilibru se exprimă la nivelul tuturor entităţilor sociale: indivizi,
familii, firme, guverne etc.
Economia este o ştiinţă socială care studiază alegerile persoanelor,
întreprinderilor şi guvernelor şi identifică posibilităţile de reducere a acestui
dezechilibru1.
Ştiinţele sociale şi economice în special, au ca scop primar asigurarea şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor priviţi ca indivizi sau ca grupuri. Acestea
încearcă să analizeze realitatea şi să identifice soluţiile care răspund acestui scop.
Pentru aceasta, aceste ştiinţe utilizează valori economice
Valorile economice sunt de cele mai multe ori cuantificate în unităţi monetare
dar în nici un caz economia nu tratează doar aspecte care privesc relaţii monetare.
Posibilitatea cuantificării unor valori prin instrumente monetare este un avantaj care
favorizează o mai uşoară înţelegere şi prezentare a acestor mecanisme dar teoria
economică utilizează de asemenea şi valori nemonetare. Acestea din urmă cresc
complexitatea acestui domeniu şi îl fac deosebit de important.
Astfel, ştiinţele economice analizează atât modul de realizare al produselor,
consumul, preţul acestora pe piaţă cât şi efectul asupra sistemului de valori ale
indivizilor şi asupra bunăstării lor, bunăstare privită în sensul cel mai larg.
Pentru înţelegerea celor mai importante fenomene economice şi sociale şi
pentru dobândirea capacităţii de identificare şi creare a soluţiilor de creştere a
performanţelor este necesară parcurgerea unor etape.
Acestea sunt grupate în două domenii mari de cunoaştere a proceselor
economice: macroeconomia şi microeconomia.
Primul laureat al Premiului Nobel pentru economie, Ragnar Frisch (1895 -
1973), în cadrul lucrării “Propagation Problems and Impulse Problems in Dynamic
Economics” a descris microeconomia în comparaţie cu macroeconomia. Acesta a
apreciat că analiza microeconomică încearcă să explice în detaliu comportamentul
unei părţi a sistemului economic iar analiza macroeconomică explică fluctuaţiile
întregului sistem economic2.
1
Parkin M. - 2012 - Macroeconomics 10th, Pearson Education, Inc., USA
2
Barreto H. – 2012 – Microeconomics: Past, Present and Future, History of Economics Society
Brock University, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
11..11 M
MAAC
CRRO
OEEC
COON
NOOM
MIIA
A
Macroeconomia se concretizează în determinarea efectului alegerilor actorilor

economici la nivel de activitate, ramură, sector etc.3.
Demersul macroeconomic este structurat pe cunoaşterea sectoarelor economiei
naţionale, actorii economici, filierele produselor agroalimentare, principalii indicatori
macroeconomici şi dezechilibre majore care caracterizează viaţa economiei naţionale:
şomajul, inflaţia şi recesiunea.
Într-o primă etapă este necesară cunoaşterea structurii sectoriale a economiei
după tipul de activitate şi resursa consumată: sectorul primar, sectorul secundar şi
sectorul terţiar.
Sectorul primar este reprezentat de producţia primară care utilizează ca resurse
factori naturali: resursele de sol, de subsol, ape, păduri, etc. În cadrul acestui
sector este orientată în special către aspecte precum rolul resurselor naturale şi
eficienţa utilizării lor. În ceea ce priveşte agricultura, interesează în mod special,
volatilitatea producţiei agricole şi în consecinţă a bunăstării producătorilor.
Volatilitatea producţiei agricole şi a preţurilor acesteia este dată de variaţia
specifică acestui domeniu de activitate şi este determinată în cea mai mare măsură de
variabilitatea factorilor naturali.
Sectorul secundar înglobează industriile prelucrătoare şi utilizează ca materii prime
produsele obţinute în sectorul primar al economiei.
Principalele trăsături ale acestui sector de activitate cuprind: vulnerabilitatea
redusă faţă de factorii naturali, posibilitatea organizării unor cicluri de producţie pe
durate mai mici de timp decât producţia primară şi o flexibilitate ridicată faţă de
factorii conjuncturali.
Aceste trăsături ale activităţilor cuprinse în cadrul sectorului secundar determină
avantaje şi dezavantaje faţă de sectorul producţiei primare. În consecinţă, este necesară
identificarea unor instrumente specifice de analiză şi modele de creştere a
performanţelor economice.
Sectorul terţiar sau sectorul serviciilor cuprinde comerţul şi toate celelalte activităţi
care realizează produse intangibile. Acestea utilizează ca imput-uri produsele
obţinute în cadrul celorlalte două sectoare economice şi de asemenea, le susţin
activitatea.
Acest sector de activitate este majoritar în ţările cu o economie dezvoltată şi
tinde să devină semnificativ şi în ţările în curs de dezvoltare datorită creşterii
productivităţii muncii în celelalte două sectoare şi datorită faptului că serviciile sunt
tot mai implicate în toate ramurile economice de la cercetare, marketing, consultanţă,
formare profesională etc.
Un accent semnificativ cade pe tendinţele de dezvoltarea a acestui sector de
activitate deoarece activităţile cuprinse în acesta deoarece ele sunt responsabile în cea
mai mare măsură de calitatea vieţii la nivel de societate sau individ.
3
Rittenberg L. – 2009 – Principles of Microeconomics, Flat World Knowledge Publishing,
USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cunoaşterea structurii sectoriale a economiei este importantă pentru implicaţiile
particularităţilor acestora asupra economiei naţionale şi asupra vieţii economice a
fiecărui actor economic.
Actorii economici sunt entităţi cu roluri şi scopuri diferite în cadrul economiei.
Aceştia sunt reprezentaţi de: gospodării sau familii, întreprinderi, stat, bănci,
instituţii publice, societăţile de asigurări şi mediul extern. Aceştia
interacţionează determinând fluxuri de bunuri, servicii şi monedă. Fluxurile
respective formează circuitul economic al valorilor.
Sub aspectul circulaţiei produselor, actorii economici reprezintă verigi în cadrul
filierelor produselor.
Filiera unui produs reprezintă drumul parcurs de acesta de la resursa naturală (de ex.
pământ) până la consumatorul final (populaţia).
Filiera agroalimentară este reprezentată de drumul parcurs de produsul agricol
obţinut în unitatea agricolă, trecând prin procese de transformare şi de creştere a
valorii în cadrul verigilor de procesare până la comerţ şi apoi la consumatori.
Actorii grupaţi pe verigile din cadrul filierelor agroalimentare obţin performanţe
economice diferite şi au efecte diferite atât asupra mediului economic cât şi asupra
societăţii.
Sectorul agroalimentar reprezintă suma tuturor filierelor produselor agricole utilizate
pentru furnizarea produselor alimentare.
Practic acest sector înglobează toate cele trei sectoare ale economiei naţionale:
În cadrul sectorului primar este realizată producţia agricolă, în sectorul secundar
aceasta este prelucrată iar în sectorul secundar se face transferul de la producătorul
industrial la clientul final prin comerţ şi alte servicii.
Principalii indicatori macroeconomici oferă informaţii asupra rezultatelor şi
consumurile la nivelul economiei naţionale, la nivel de ramură sau sector de activitate.
Aceştia sunt reprezentaţi de: produsul global brut, produsul intern brut, produsul intern
net, produsul naţional brut, produsul naţional net şi venitul naţional.
Şomajul este constă în decalajul dintre populaţia care poate şi este dispusă să
muncească şi populaţia ocupată în cadrul activităţilor economice.
Acest fenomen este deosebit de important pentru economia naţională cât şi
pentru societate deoarece marea parte a veniturilor populaţiei este obţinută de către
populaţia ocupată.
Inflaţia reprezintă, în esenţă, reducerea puterii de cumpărarea a monedei.
Ea influenţează populaţia pentru că determină reducerea valorii efective a
veniturilor pe care le obţine prin salarii, dividende sau alte forme de recompensare dar
influenţează şi ceilalţi actori economici pentru că implică reducerea performanţelor
obţinute.
Recesiunea presupune reducerea volumului activităţilor economice şi în consecinţă a
valorii produse la nivelul unei economii.
Recesiunea are implicaţii majore la nivelul tuturor sectoarelor economice şi sub
toate aspectele: economic, social, politic, instituţional, cultural, spiritual etc.
Pentru că marea parte a activităţilor care privesc sectorul agroalimentar şi
economia agroalimentară se desfăşoară în spaţiul rural se dovedeşte importantă
cunoaşterea conceptelor, funcţiilor şi a particularităţilor acestuia.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
7
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ruralul cuprinde toate activităţile care se desfăşoară în afara urbanului4. Acesta se
caracterizează printr-o slabă densitate a populaţiei, activitatea productivă este
predominant agricolă şi silvică, relaţiile dintre oameni se bazează, în principal,
pe cunoaşterea reciprocă iar mediul înconjurător este mai puţin poluat decât în
mediul urban.
Funcţiile acestui spaţiu se grupează în: economice, ecologice şi social-culturale
cuprinzând un registru de la funcţia de asigurare alimentelor pentru populaţie până la
protejarea mediului şi asigurarea identităţii indivizilor.
La nivel individual sau în cadrul diferitelor organizaţii alegerile viabile
presupune cunoaşterea conjuncturii care se află în gama macroeconomică. Aceasta
permite cunoaşterea pericolelor şi oportunităţilor la care suntem supuşi, respectiv pe
care le putem fructifica.
1. Precizaţi evoluţia deficitului în condiţiile în care resursele sunt constante şi

nevoile cresc:
 deficitul creşte,
 deficitul scade,
 deficitul nu se modifică;
2. În grafic sunt reprezentate variabilele:
 A - deficitul, B - nevoia, C - resursa,

 A - nevoia, B - deficitul, C - resursa,
 A - resursa, B - resursa, C – nevoia;
3. Dacă salariul unui angajat scade cu 20% de la 1500 iar cheltuielile
personale sunt de 1600 lei bifaţi cu cât creşte deficitul:
 300 lei,
 100 lei,
 200 lei.
11..22 M
MIIC
CRRO
OEEC
COON
NOOM
MIIA
A
Microeconomia este ramura economiei care se concentrează pe alegerile făcute de

către decidenţii individuali din economie şi impactul acestor alegeri asupra
individului. Prin contrast, macroeconomia are ca scop determinarea efectului
alegerilor la nivel de activitate, ramură etc.5.
Date fiind ultimele aprecieri cu privire la capacitatea de intervenţie a indivizilor
4
Bold I, Buciuman E, Drăghici N– 2003 - Spaţiul rural – definire, organizare, dezvoltare,
Editura Mirton, Timişoara
5
USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
8
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
pentru îmbunătăţirea performanţelor organizaţiilor lor, putem considera cunoaşterea
fenomenelor macroeconomice ca bază pentru acest obiectiv. Antreprenorii pot obţine
performanţe superioare în condiţiile în care cunosc în detaliu situaţia întreprinderii pe
care o conduc.
Principalele întrebări la care microeconomia încearcă să răspundă sunt:
1. ce producem bunuri şi servicii?
2. cât producem bunuri şi servicii?
3. când producem bunuri şi servicii?
4. cum producem bunuri şi servicii?
5. pentru cine producem bunuri şi servicii?6.
Răspunsurile la aceste întrebări sunt grupate în subdomenii diferite ale
microeconomiei: teoria consumatorului, teoria producţiei, teoria costurilor şi teoria
distribuţiei.
Aceste răspunsuri pleacă de la o ipoteză comună: limitarea resurselor care se
exprimă prin raritate.
Raritatea este dată de caracterul limitat al resurselor. Nevoile nelimitate ale
oamenilor sunt în contradicţie cu resursele limitate. Aici intervine alegerea.
Oamenii trebuie să aleagă între satisfacerea unora sau altora dintre nevoi.
Deficitul implică faptul că oamenii trebuie să aleagă un bun şi să renunţe la
altul7.
Alegerile indivizilor sunt diferite în funcţie de o multitudine de factori
precum:genul, vârsta perioada istorică, arealul, cultura etc. Aceste alegeri au ca scop
final asigurarea unui consum particularizat pentru fiecare individ care să răspundă
nevoilor particulare ale acestuia.
În cazul întreprinderilor, alegerile se ghidează pe baza alternativelor existente
pe piaţă. Aceste alternative sunt evaluate pe baza unui cost de oportunitate.
Costul de oportunitate se defineşte ca valoarea celei mai bune alternative pierdute
când se alege o altă alternativă8.
Întreprinderile aleg să achiziţioneze acel factor de producţie care costă cel mai
puţin şi determină aceleaşi rezultate. Practic ele urmăresc să obţină costul de
oportunitate cel mai mare.
Suma tuturor alegerilor, în marea lor diversitate, sunt grupate sub forma unor
modele care permit înţelegerea fenomenelor economice.
Modele economice sunt reprezentări abstracte ale realităţii utilizare în economie
pentru a studia fenomene economice şi sociale. El are rolul de a simplifica
realitatea pentru a o face mai uşor de înţeles. Are caracter de generalitate dar
permite rezolvarea problemelor particulare9.
Un model este un set de ipoteze simplificatoare cu privire la unele aspecte din
lumea reală. Modelele se bazează întotdeauna pe condiţiile asumate, care sunt mai
simple decât cele din lumea reală, ipoteze care sunt în mod necesar false. Un model al
6
Luţac Ghe. – 2004 – Microeconomie, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
7
USA
8
Rode S. – 2013 – Modern Microeconomics , Ventul Publishing ApS, USA
9
Manzoni E. – 2011 – Microeconomics, University of London Publishing, UK
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
9
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
lumii reale nu poate fi lumea reală10
Alegerile indivizilor şi a organizaţilor se bazează pe aprecierea utilităţii. Acest
concept este deosebit de facil de intuit dar prezintă dificultăţi în cazul cuantificării lui.
Preferinţa reprezintă instrumentul principal utilizat de economişti pentru studierea
alegerilor individuale11.
Preferinţa este instrumentul care indică modul în care indivizii fac alegeri,
modul în care percep utilitatea produselor.
Dacă utilitatea răspunde la întrebarea: Cât de necesar îmi este un produs?,
răspunsul se va lăsa aşteptat. În schimb, mai facilă este utilizarea unui subterfugiu:
determinarea utilităţii dată de fiecare cantitate suplimentară de produs consumată –
utilitatea marginală.
Maximizarea utilităţii presupune ca fiecare cost suplimentar să fie făcut pe bunul
care are cea mai mare utilitatea marginală12.
În consecinţă, în cazul tuturor alegerilor, tindem să obţinem maximul de utilitate
marginală cu consumul cel mai mic de resurse. Acesta este obiectivul personal al
fiecărui individ. În acelaşi timp, individul doreşte ca să obţină maximul de utilitate din
resursele de care dispune pe o perioadă de timp cât mai mare.
Pe de altă parte, unitatea economică are un obiectiv asemănător, mult mai
concret şi facil de măsurat: profitul. Eforturile întreprinzătorilor sau ale managerilor se
încadrează mereu pe direcţia creşterii profitului.
În acelaşi timp, ca şi indivizii, întreprinderile urmăresc să obţină un profit cât
mai mare pentru o perioadă cât mia mare de timp. Acestea urmăresc să desfăşoare
activităţi cât mai sigure.
Deci, unităţile economice au ca principale obiective: profitul şi siguranţa. În
consecinţă este oportună definirea atitudinii decidenţilor din cadrul unităţilor
economice cu privire la risc.
Atitudinea faţă de risc defineşte măsura în care actorii economici sunt dispuşi să
rişte în schimbul obţinerii unor beneficii13.
Actorii economici, fie ele întreprinderi, stat sau alte organizaţii, aleg diferit
relaţia dintre risc şi maximizarea profitului. Pe de altă parte toţi aceşti actori sunt
preocupaţi de instrumente capabile să combată riscul determinat de alegeri sau cel dat
de conjunctură.
Toate aceste decizii au efect atât asupra decidenţilor cât şi a mediului în care
evoluează şi ştim că efectele unor decizii nu sunt întotdeauna benefice pentru celelalte
entităţi. Efectele negative constau în reducerea bunăstării altor actori economici,
degradarea mediului, inducerea unui climat nesigur etc. În consecinţă s-au impus două
tipuri de concepte: economia pozitivă şi ce normativă.
10
USA
11
Nicholson W., Snyder Ch. – 2008 – Microeconomic Theory Basic Principles and Extensions,
Tenth Edition, Thomson South-Western, USA
12
Reynolds L. R. – 2011 – Basic Microeconomics, Boise State University, Textbook Equity
PUBLISHING, USA
13
Schotter A – 2009 – Microeconomics: A Modern Approach, South-Western, Cengage
Learning, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
10
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Economia pozitivă este preocupată de ceea ce este iar economia normativă este
preocupată de ceea ce ar trebui să fie14.
Eforturile de cunoaştere de tip economic sunt orientate către asigurarea trecerii
de la o economie de tip normativ în care actorii îşi urmăresc propriile interese la cea
de tip normativ în care interesele celorlalţi actori economici sunt la fel de importante
ca şi cele proprii.
11..33 E
EFFIIC
CIIE
ENNŢ
ŢA AEEC
COON
NOOMMIIC
CĂĂ PPE
E FFIIL
LIIE
ERRA
A PPR
ROOD
DUUSSE
ELLO
ORR
A G R O A L I
AGROALIMENTAREME NT AR E
În cadrul teoriei şi practicii microeconomice este necesară utilizarea celor mai

importanţi indicatori economice de la nivelul unităţii economice care descriu modul de
îndeplinire a celor două obiective: profit şi siguranţă. Aceşti indicatori exprimă
rezultatele economice şi eforturile economice.
Principalii indicatori care exprimă rezultatele economice sunt: venitul total,
profitul, marja de siguranţă iar principalii indicatori care exprimă eforturile economice
sunt cheltuielile totale, consumul de timp de lucru şi investiţiile.
De asemenea sunt necesari principalii indicatori care exprimă relaţia dintre
rezultatele economice şi eforturile economice precum: rata profitului nominală şi cea
reală, termenul de recuperare a investiţiei, viteza de rotaţie a investiţiei şi indicele de
eficienţă economică a investiţiei.
Eficienţa economică este un concept care caracterizează modul de utilizare a
resurselor consumate în cadrul activităţilor economice. Ea se determină ca raport
direct sau proporţional între rezultatele economice şi consumul de resurse.
EFECTE
EFICIENTA 
EFORTURI
În teoria şi practica economică se utilizează o multitudine de indicatori de
eficienţă economică în funcţie de particularităţile activităţii economice analizate.
Principalii indicatori economici utilizaţi în teoria şi practica economică vizează
principalele obiective ale firmei: profitul şi siguranţa.
Toţi actorii implicaţi în activităţi economice (proprietari, manageri, angajaţi
etc.) sunt interesaţi ca unitatea economică să obţină profit pentru dezvoltare şi
consolidarea activităţii.
De asemenea, aceştia doresc ca unitatea economică să obţină profit pentru o
perioadă cât mai lungă. Date fiind fluctuaţiile condiţiilor conjuncturale, de piaţă,
sociale, politice etc., siguranţa constă în capacitatea firmei de a contracara şi eventual
a fructifica riscurile date de conjunctură.
Problematica siguranţei va fi tratată în a doua parte a acestei lucrări după ce
vor fi înţelese principalele elemente legate de profit şi eficienţa economică.
Eficienţa economică, în aceste condiţii, reprezintă un instrument de măsurare
a capacităţii unei activităţi de a furniza profit, în ultimă instanţă.
În consecinţă, este oportună tratare principalilor indicatori de efect economic
14
Dilts D. A. – 2004 – Introduction to Microeconomics, Published by Indiana - Purdue
University, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
11
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
separat şi în corelaţie cu principalii indicatori de efort economic.
Profitul se defineşte ca venitul obţinut dintr-o activitate economică care

progresează, el fiind atât rezultat al progresului cât şi suport al acestuia. El are formă
de beneficiu şi se determina ca diferenţă între veniturile totale (Vt) si cheltuielile totale
(Cht) ocazionate de activitatea unui agent economic.15.
Pb = Vt - Cht
Acest venit este practic profitul brut şi este impozitat de către autoritatea
financiară a statului cu impozitul pe profit. Ceea ce rămâne din acest profit este
destinat în întregime activităţii firmei şi este numit profit net.
Veniturile totale sunt reprezentate de cifra de afaceri, venituri din servicii pentru
terţi, venituri financiare, venituri excepţionale etc.
Cheltuielile totale cuprind: cheltuielile cu salariile, amortizările, cheltuielile
materiale, cheltuielile de creditare, arenzi, chirii, taxe şi impozite etc.
Profitul net este venitul obţinut de unitatea economică rezultat ca diferenţă
dintre profitul brut şi impozit pe profit (Imp). În această perioadă impozitul pe profit
are cota de 16%.
Unitatea economică poate folosi acest profitul net pentru creşterea volumului
producţiei şi achiziţionarea imput-urilor determinate de această creştere, poate investi
în utilaje moderne etc. Din acesta, o parte poate reveni proprietarilor sau acţionarilor
prin dividende.
Pn = Pb - Imp
Dividendele reprezintă recompensa proprietarilor sau a acţionarilor pentru riscul
de a investi în respectiva afacere.
Numai că, valoarea care va fi distribuită ca dividende nu poate fi egală cu
profitul net. Altfel spus, proprietarii sau acţionarii nu pot utiliza tot profitul net
deoarece acesta va trebui impozitat cu impozitul pe dividende (Imd).
D = Pn - Imd
Dividendele sunt de fapt venituri personale şi în consecinţă, venitul firmei
transformat în venit personal presupune o nouă impozitare.
Trebuie făcută precizarea că unele forme juridice de unităţi economice precum
întreprinderile individuale, întreprinderile familiare, etc. sunt supuse altor forme de
impozitare dar principiile anterioare se respectă.
Rentabilitatea este un concept derivat din eficienţa economică ce exprimă

rezultatele nete obţinute raportate la consumurile realizate. Indicatorii rezultaţi pot ave
forme variate dar este oportună evidenţierea indicatorului de rentabilitate generală care
exprimă volumul de profit brut obţinut prin consumarea unei cantităţi de 100 lei
cheltuieli.
Pb
r x100
Cht
Acest indicator exprimă gradul de fructificare a capitalului consumat într-o
15
Turcu V., Dina Maria Luţ – 2003 – Microeconomie - manual de studiu individual, Editura
Timişoara
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
12
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
perioadă de un an şi este util datorită posibilităţii de a fi comparat cu alţi indicatori de
randament de utilizare a factorilor sau cu indicatori macroeconomici.
Investiţiile (I) reprezintă consumuri necesare achiziţionării şi punerii în
funcţiune a unor elemente de capital fix, de obicei de valoare mare şi care au o durată
de utilizare mai mare de un an.
Analiza indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor se pot clasifica în:
indicatori generali (profitul, rata profitului, productivitatea muncii, etc.) şi indicatori
specifici (care prezintă anumite particularităţi specifice investiţiilor). Din ultima
categorie este necesară cunoaşterea celor mai importanţi indicatori precum termenul
de recuperare a investiţiei, viteza de rotaţie a investiţiei şi indicele de eficienţă a
investiţiei.
Durata de recuperare a investiţiilor sau termenul de recuperare a investiţiei
(Tr) este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei economice a investiţiilor care
reflectă intervalul de timp, exprimat în ani, în care investiţia se recuperează pe baza
profitului anual obţinut16.
I
Tr 
Pb
De multe ori, acest indicator este confundat cu recuperarea elementelor de
capital fix (clădiri, utilaje, maşini etc.) prin amortizare. Practic, amortizarea permite
recuperarea valorii consumului de capital fix iar termenul de recuperare a investiţiei
exprimă capacitatea unei investiţii de a se recupera prin profit. În consecinţă, un
element de investiţii se poate recupera prin amortizări dar profitul obţinut să fie nul.
Viteza de recuperare a investiţiilor (Vr) arată de câte ori se recuperează
investiţia în durata ei de funcţionare normată (Du) şi se calculează cu relaţia:
Du
Vr 
Tr
Unitatea de măsură a acestui indicator este „rotaţii” deoarece exprimă de câte
ori se „roteşte” capitalul investit în durata de funcţionare normată.
Coeficientul de eficienţă a investiţiilor (Ci) reflectă profitul anual realizat la
fiecare 1000 RON investiţie totală. Se determină cu relaţia:
Pb
Ci  x1000
I
Acest ultim indicator care exprimă eficienţa economică a investiţiei are o
utilitate deosebită pentru că arată cât de bine fructifică investiţia prin profitul brut
obţinut.
Productivitatea muncii
Acest indicator permite măsurarea eficienţa consumului de muncă în procesul
de producţie şi raportează timpul de muncă cheltuit pentru producerea unei unităţi de
produs sau cantitatea de produse obţinute în unitate de timp. Modul de exprimare a
acestuia se poate realiza în unităţi fizice, valorice sau convenţionale. Cele mai facile
16
Ştefan G.,Caia A.,Bodescu D. – 2004 – Economie agrară - Indicatori de analiză a utilizării
factorilor de producţie în agricultură, Editura Pim, Iaşi
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
13
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
sunt unităţile naturale şi cele valorice. Pentru exprimarea în unităţi fizice se utilizează
relaţiile:
Qt T
W sau , în care:
T Qt
W – productivitatea muncii;
Qt – producţia totală sau volumul total de lucrări;
T – fondul total de timp de muncă consumat – ore-om.
Determinarea în unităţi valorice se realizează atunci când există o diversitate
de produse de natură diferită, care au ca singur element comun – valoarea, exprimată
prin preţ.
n
 Pfi
W  i 1 în care:
n
 Ti
i 1
Pfi – producţia finală a produsului „i“, unde i = 1, 2, ..., n;
Mb –Marja brută obţinută la produsul „i“, unde i = 1, 2, ..., n. .17.
4. Activitatea caracterizată prin indicatorii din tabelul următor înregistrează un
profit brut de:
 125 lei, Indicatori Valori
 175 lei, Producţia marfa (buc) 100
 150 lei. Preţ (lei/buc) 1,5
Cheltuieli totale (lei) 25
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
5. În cadrul activităţii caracterizate prin indicatorii din tabelul următor, datorită

creşterii producţiei cu 20 bucăţi, profitul brut a crescut cu:
 17 lei,
 30 lei,
 47 lei.
Variante
Indicatori
V1 V2
Producţia marfa (buc) 50 70
Preţ (lei/buc) 1,5 1,5
Cheltuieli totale (lei) 58 58
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
17
Ştefan G., Bodescu D., Toma A. D., Panzaru R. L. – 2007 – Economia si filiera produselor
agroalimentare, Editura Alfa, Iaşi;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
14
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6. În cadrul activităţii caracterizate prin indicatorii din tabelul următor, datorită
reducerii cheltuielilor totale cu 10 lei, profitul brut a crescut cu:
Variante
Indicatori
V1 V2
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
 17 lei,
 10 lei,
 27 lei.
7. Datorită reducerii preţului cu 0,3 lei/buc, în activitatea economică prezentată
în tabelul următor, profitul brut a:
Variante
Indicatori
V1 V2
Venit total (lei)
Profit brut (lei)
 crescut cu 15 lei,
 scăzut cu 5 lei,
 scăzut cu 12 lei.
8. O fermă horticolă a înregistrat în ultimii ani o rentabilitate satisfăcătoare.
Care este efectul creşterii cheltuielilor la un profit stagnant?
 rentabilitatea creşte,
 rentabilitatea scade,
 rentabilitatea nu se modifică;
9. Bifaţi graficul în care rentabilitatea creşte:
10. O pensiune agroturistică a avut în anul anterior încasări de 50.000 lei şi a

cheltuit 20.000 lei. Cu cât a scăzut rentabilitatea acesteia dacă anul acesta a
cheltuit cu 50% mai mult şi a obţinut acelaşi venit?
 150%,
 a crescut,
 50%;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
15
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
11. Principala diferenţă dintre investiţii şi cheltuieli constă în:
 durata de utilizare,
 viteza de rotaţie,
 modul de impozitare;
12. Investiţiile nu cuprind:
 amortizările,
 costurile privind achiziţionarea mijloacelor fixe,
 costurile privind punerea în funcţionare a mijloacelor fixe;
13. Bifaţi graficul specific investiţiilor.
14. O unitate economică a realizat plăţi privind: achiziţionarea unei instalaţii de

epurare a apei uzate în valoare de 24.000lei, servicii de punere în funcţiune –
6.000 lei, salarii – 11.000 lei, cheltuieli cu materia primă – 6.000 lei, impozite
– 5.000 lei, taxe, 2.000 lei, achiziţionarea unui calculator – 5.000 lei.
Investiţia totală realizată a fost de:
 59.000 lei,
 35.000 lei,
 30.000 lei;
15. Deoarece profitul brut anual obţinut de o firmă care a realizat o investiţie de
modernizare a crescut de două ori, termenul de recuperare a investiţiei:
 a crescut de două ori,
 a scăzut de patru ori,
 a scăzut de două ori;
16. Valoarea investiţiei realizate de o unitate economică se realizează prin:
 profitul brut,
 veniturile totale,
 cifra de afaceri;
17. Relaţiile dintre dinamica investiţiilor şi dinamica termenului de recuperare a
acesteia este reprezentat corect de graficul:
18. Relaţia dintre dinamica investiţiei realizate de o unitate economică şi profitul

brut anual este:
 direct proporţională,
 invers proporţională,
 indiferentă;
19. O unitate economică a realizat plăţi privind: achiziţionarea unei instalaţii de
epurare a apei uzate în valoare de 24.000lei, servicii de punere în funcţiune –
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
16
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
6.000 lei, salarii – 11.000 lei, cheltuieli cu materia primă – 6.000 lei, impozite
– 5.000 lei, taxe, 2.000 lei, achiziţionarea unui calculator – 5.000 lei. Aceste
investiţii determină creşterea profitului anual cu 1.000 lei şi vor determina un
termen de recuperare:
 35 ani,
 59 ani,
 30 ani,
20. Investiţia de modernizare a unei investiţii totale în valoare de 2.000.000 lei
este de 100.000 lei şi determină un profit anual al firmei de 50.000 lei. Atunci,
termenul de recuperare a investiţiei totale este de:
 6 ani,
 4 ani,
 2 ani,
21. Relaţia dintre dinamica vitezei de rotaţie a investiţiei realizate de o unitate
economică în raport cu termenul de recuperare a investiţiei este:
 direct proporţională,
 invers proporţională,
 indiferentă;
22. Datorită unei investiţii eficiente profitul unui abator a crescut substanţial. În
consecinţă, viteza de rotaţie se modifică conform liniei de tendinţă:
23. Pentru un operator de turism viteza de rotaţie pentru o investiţie în valoare de

1.200.000 lei ce se recuperează printr-un profit de 300.000 lei la o durată de
utilizare de 50 ani este de:
 25 rotații,
 17,5 rotații,
 12,5 rotații;
24. Precizaţi asemănarea dintre termenul de recuperare a investiţiei şi indicele de
eficienţă economică a investiţiei.
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………….
25. Schiţaţi pe grafic efectul creşterii volumului investiţiei în condiţiile în care
profitul anual stagnează.
26. Investiţia de modernizare a unei unităţi de procesare a laptelui a crescut

venitul acesteia cu 160.000 lei iar cheltuielile cu 140.000 lei. Dacă această
investiţie a constat în achiziţionarea unei linii de procesare în valoare de
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
17
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1000.000 lei, iar cheltuielile de punere în funcţiune au fost de 100.000 lei,
Indicele de eficienţă a investiţiei a fost de:
 18,2 lei la 1.000 lei investiţi,
 20 lei la 1.000 lei investiţi,
 2 lei la 1.000 lei investiţi;
27. Determinaţi nivelul productivităţii muncii după informaţiile din tabel.
Indicatori Valori
Producția marfă (buc) 50.000
Timp consumat (zile) 257
Productivitatea muncii (buc/zi)
28. Determinaţi nivelul productivităţii muncii după informaţiile din tabel.
Indicatori Variante
Producția marfă (buc) 50.000
Pret (lei/buc) 1,5
Venit total (lei)
Timp consumat (zile) 257
Productivitatea muncii (lei/zi)
29. Din datele prezentate în tabel rezultă că indicele productivităţii muncii este de:
Variante
Indicatori
V0 V1
Producția marfă (buc) 50000 70000
Pret (lei/buc) 1,5 1,2
Venit total (lei)
Timp consumat (zile) 257 310
Productivitatea muncii (buc/zi)
 116,1%,
 86,2%,
 13,8%.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
18
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 22
PPR
RIIN
NCCIIPPA
ALLE
ELLE
EAASSPPE
ECCT
TEEM
MAAC
CRRO
OEEC
COON
NOOM
MIIC
CEE
Dacă microeconomia studiază individul ca piesă a unui puzzle economic,

macroeconomia pune toate piesele împreună pentru a se concentra pe imaginea de
ansamblu18.
22..11 SSttrruuccttuurraa ddee rraam

muurrăă aa eeccoonnoom
miieeii
Conţinutul şi structura economiei pe ramuri de activitate furnizează informaţii

despre profilul economic şi nivelul de dezvoltare al societăţii. Astfel, în calculele de
analiză macrostructurală, economiştii utilizează teoria clasificării sectoriale a
ramurilor economice. Această clasificare a fost realizată de Colin Clark în 1940, având
la bază împărţirea economiei naţionale făcută de Alan Fisher în 1926 cu ocazia unor
cercetări statistico matematice. În 1954 este perfecţionată de Jean Fourastier
considerat întemeietorul clasificării sectoriale a ramurilor economice. Conform acestei
teorii economia se împarte în trei sectoare cu compartimente economice distincte:
• sectorul primar: agricultura, vânătoarea, pescuitul şi industria extractivă;
• sectorul secundar: acesta este alcătuit din activitatea industriei prelucrătoare;
• sectorul terţiar: care cuprinde toate celelalte activităţi desfăşurate în economie,
numite servicii.
Sectoarele economice se diferenţiază între ele după:
1. nivelul şi dinamica productivităţii muncii (criteriul de bază al
clasificării);
2. nivelul progresului tehnic.19.
Astfel, în sectorul primar nivelul şi creşterea productivităţii muncii se situează
la cote medii, în sectorul secundar se situează la cote ridicate iar în sectorul terţiar se
situează la cote modeste. De asemenea, sectorul secundar este apreciat cu cel mai înalt
grad de pătrundere a progresului tehnic, în timp ce sectorul terţiar este caracterizat
puţin receptiv faţă de acesta. Această ultimă apreciere nu mai este de actualitate când
sectorul terţiar deţine ramuri cu randamente foarte ridicate.
Evaluarea structurii organismului economic pe sectoare de activitate se
realizează prin utilizarea următorilor indicatori:
18
McEachern W. A. - 2012 0 Macroeconomics: A Contemporary Introduction, 9 Edition,
South-Western, Cengage Learning, USA
19
Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
19
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice (nr, %);
- fondurile fixe aferente sectoarelor economice (lei, %);
- produsul intern brut realizat pe sectoare economice (lei, %).
1.Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice

Din informaţiile economiei mondiale rezultă că, cu cât ţara are un nivel de
dezvoltare mai ridicat, cu atât sectorul terţiar deţine o parte mai mare din totalul forţei
de muncă.
O analiză a evoluţiei dimensiunilor sectoarelor economice la scara mondială
evidenţiază tendinţa de deplasare continuă a forţei de muncă spre ramurile din sfera
serviciilor.
În cazul României se observă corespondenţa existentă între locul deţinut de
sectorul terţiar şi nivelul de dezvoltare economică, iar tendinţa de creştere a populaţiei
ocupate în sfera serviciilor este ascendentă.
2. Fondurile fixe aferente sectorelor economice

În România, la sfârşitul anului 2012 fondurile fixe pe sectoare de activitate
aveau ponderi în favoarea sectorului secundar şi terţiar cu tendinţe accentuate de
creştere în sectorul terţiar.
3. Produsul intern brut (PIB) realizat pe sectoare economice 20.
Firura 2.1 Evoluția sectoarelor economiei naționale
Deşi în cazul României aportul sectorului primar la crearea PIB este relativ
mare comparativ cu ţările dezvoltate, o analiză în dinamica acestui aspect remarcă
tendinţa de scădere ca efect al progresului tehnic.
20
agroalimentare, Editura Alfa, Iaşi
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
20
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
30. Bifaţi reprezentarea grafică corectă:
31. Clasificarea sectoarelor economiei naţionale s-a realizat după:

 tipul de activitate şi produsele obţinute,
 tipul de activitate şi resursele consumate,
 resursele consumate şi produsele obţinute;
32. Arătaţi care sunt ramurile cuprinse în clasificarea sectorială a economiei
naţionale după Jean Fourestier:
sectorul primar: vânătoarea, ……………………………
………………………………………………………………………..
sectorul secundar: …………………………………..……
…………………………………………………………………;
sectorul terţiar: ………………………………………..…
……………………………………….…………………………
33. Dacă în sectorul primar al unei economii activează 20% din populaţia activă:
 sectorul secundar deţine o pondere de 80%,
 sectorul serviciilor deţine o pondere mai mică de 80%,
 sectoarele secundar şi terţiar deţin nu depăşesc 20%;
22..22 SSIISST
TEEM
MUUL
LAAG
GRRO
OAAL
LIIM
MEEN
NTTA
ARR
Agroalimentarul, desemnează un ansamblu de activităţi economice care

înglobează producţia agricolă destinată consumului uman, prelucrarea şi
comercializarea produselor agricole şi aprovizionarea exploataţiilor agricole cu
produse (factori de producţie – îngrăşăminte, pesticide, maşini, utilaje etc.) şi servicii
(consultanţă tehnică şi economică, executarea diverselor lucrări agricole etc.). Cu alte
cuvinte “agroalimentarul” desemnează spaţiul economic “post-recoltă”, numit avalul
agriculturii, în care produsele agricole “brute” sunt transformate în produse alimentare
şi distribuite consumatorilor finali şi, spaţiul economic “ante-recoltă” care cuprinde
activităţi economice din amontele agriculturii legate de furnizarea de bunuri şi servicii
intermediare necesare agricultorilor (fabricarea şi distribuirea îngrăşămintelor chimice,
pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, maşinilor şi utilajelor
agricole şi de industrializare a produselor agricole etc.).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
21
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În afara sectoarelor de activitate menţionate mai sus, agroalimentarul nu
înglobează activităţile agricole şi industriale care produc produse nealimentare cum ar
fi: producţia de alcool destinată diferitelor industrii sau producţia de textile (lână şi
produse din lână, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase naturală etc.). Întrucât
aceste produse nu sunt destinate consumului alimentar, literatura de specialitate se
foloseşte de un concept mai larg , şi anume cel de “sistem agroindustrial”, care
cuprinde toate activităţile economice din amontele agriculturii, agricultura propriu-
zisă şi toate activităţile economice din avalul agriculturii care transformă şi
comercializează produsele agricole alimentare şi nealimentare. Astfel, conceptul de
agroalimentar se foloseşte exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activităţi
economice care au ca obiectiv obţinerea produselor alimentare, iar relaţia cu conceptul
de agroindustrial este de la parte la întreg (sistemul agroalimentar este partea din
“întreg” - numit sistem agroindustrial).
Analiza structurii sistemului agroalimentar este necesară pentru a defini cât mai
punctual direcţiile de acţiune prin politicile agroalimentare.
Analiza structurală are ca obiect următoarele nivele21:
După conţinut sistemul agroalimentar cuprinde: producţia agricolă, industria

alimentară şi distribuţia.
1. Producţia agricolă
În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de produse
agricole, produse alimentare (ouă, fructe, legume), materii prime pentru prelucrare în
produse alimentare.
Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mică, pe
măsură ce economia agroalimentară devine mai sofisticată.
Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în
valoarea produsului alimentar final manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce
societăţile alimentare se dezvoltă. În SUA şi România (situate la poli opuşi din punct
de vedere al stadiului de dezvoltare agroalimentară) ponderea agriculturii în valoarea
produsului alimentar final este diferită – numai 19% în SUA şi aproape dublă în
România.
2. Industria alimentară
Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în activităţi
industriale specializate, cu schimbarea ocupaţiilor şi modificarea cererii nutriţionale,
cu creşterea şi rafinarea cererii.
Transformarea acţionează asupra produselor agricole neomogene, perisabile,
sezoniere, dispersate regional. Efectele principale sunt omogenizarea, conservarea,
stocarea, diversificarea.
3. Distribuţia
Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi detail
şi se desfăşoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o diversitate de
produse. Distribuţia face în fapt legătura între produsele agroalimentare şi
consumatorul final.
21
Davidovici I. şi colab., 2002, Ec. creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
22
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Rolul, poziţia şi dinamica acesteia este direct proporţională cu dezvoltarea
economiei agroalimentare. Suprapunerea în mare măsură a distribuţiei cu activitatea
strict comercială determină şi natura dinamismului acestei funcţiuni.
Analiza comparativă a influenţei progresului economic asupra principalelor
activităţi din filierele agroalimentare semnalează grade inegale de dezvoltare a
acestora. Cel mai dinamic domeniu s-a dovedit a fi distribuţia, urmată de activitatea de
transformare, iar domeniul cu cel mai lent « feed-back » este producţia agricolă.
Concurenţa pentru dominarea pieţei a creat un mecanism activ de „
competitivitate verticală” în sistemele agroalimentare. Astfel dezvoltarea distribuţiei a
creat numeroase fuziuni (integrarea lanţului agroalimentar), având ca efect scăderea
costurilor de comercializare. Astfel sistemul agroalimentar a căpătat valenţele
economiei de scală. Sistemele „hard discount” (reduceri mari pentru produsele cu
garanţii de marcă ale fabricii, distribuite direct la consumator ) au mărit competiţia atât
pe orizontală, cât şi pe verticală. Această luptă de dominaţie este încă în progres şi se
aşteaptă efecte dominant pozitive pentru calitatea şi preţurile produselor
agroalimentare.
22..33 FFIIL
LIIE
ERRA
ADDE
E PPR
ROOD
DUUSS –– D
DEEL
LIIM
MIIT
TĂĂR
RII,, C
COON
NŢŢIIN
NUUT
T
Filiera de produs este un sistem economic format din ansamblul relaţiilor

funcţionale stabilite între producători, procesatori, transportatori, depozitari,
comercianţi şi bursele de mărfuri cu obiectivul de a valorifica acelaşi bun sau familie
de bunuri economice.
Structura unei filiere este determinată de:
- importanţa circuitelor funcţionale existente în cadrul filierei;
- gradul de capitalizare al filierei - la nivel general sau pe subsectoare
componente;
- gradul de eterogenitate al filierei;
- numărul de mărci şi modul de repartiţie al proprietăţii asupra acestora;
- gradul de implicare al capitalului străin în cadrul filierei;
- structura valorică a produsului final - funcţie de etapele parcurse de produs;
- modul de formare al capitalului brut şi coeficientul corespunzător capitalului
tehnic în diferite subsectoare funcţionale;
- modul de repartizare al sporului de productivitate între diferite categorii socio-
profesionale care sunt implicate în cadrul filierei.
În consecinţă pentru analiza filierei unui produs trebuie avute în vedere atât
circuitele funcţionale cât şi modul de evoluţie al acestora în timp.
Circuitele funcţionale care apar în cadrul unei filiere sunt de următoarele
tipuri:
1. circuite directe de tipul producător-consumator;
2. circuite integrate care sunt caracterizate de prezenţa unui singur intermediar
între furnizor şi consumator;
3. circuite semiintegrate care presupun existenţa a cel mult doi intermediari
între producător şi consumator;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
23
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4. circuite lungi caracterizate de prezenţa a cel puţin trei intermediari între
furnizorul şi consumatorii de bunuri;
5. circuite caracterizate de o diversitate a canalelor de distribuţie, adică situaţia
este determinată de existenţa tuturor tipurilor de circuite menţionate anterior.
Canalul de distribuţie este alcătuit din aceeaşi categorie de intermediari, pe
când circuitul reprezintă calea urmată de un produs sau de un serviciu pentru a ajunge
din stadiul de producţie în stadiul de consum.
Intermediarii care apar în cadrul circuitelor de distribuţie sunt caracterizaţi prin
îndeplinirea anumitor funcţii de natură tehnică şi economică.
Funcţiile tehnice apar la nivelul expeditorilor, en-gros-iştilor, distribuitorilor şi
comercianţilor. Acestea se referă la:
- recepţia produselor;
- sortarea, condiţionarea şi ambalarea produselor;
- stocarea produselor;
- maturizarea produselor; formarea loturilor omogene de produse;
- divizarea cantitativă şi calitativă a loturilor de produse;
- formarea stocurilor de rezervă;
- livrarea produselor către comercianţi;
- aprovizionarea consumatorilor la un preţ avantajos
- desfăşurarea de activităţi de promovare a produselor.
Funcţiile economice realizate de intermediari fac referire la negocierea şi
stabilirea preţurilor de preluare şi de comercializare a produselor atât în amonte cât şi
în aval. În acelaşi timp intermediarii trebuie să atenueze sezonalitatea de apariţie a
produselor prin asigurarea unei desfaceri ritmice a acestora.
Atunci când avem de a face cu circuite directe de distribuţie funcţiile
intermediarilor sunt preluate de către producători. Se poate aprecia că intermediarii
asigură legătura dintre furnizori şi clienţi, finanţarea pierderilor şi a stocurilor de
produse.
Forme de filiere agroalimentare
Principalele forme de filiere agroalimentare sunt22:
Filierele integrate pe verticală presupun gestiunea unui produs de la materia
primă până la produsul alimentar final. La baza filierei există un centru decizional care
controlează tot fluxul, centru numit întreprindere integratoare (întreprinderile integrate
îşi pierd libertatea de decizie şi au diferite profiluri: producţie, prelucrare, transport,
comerţ etc.). Procesul de integrare verticală constă în coordonarea întreprinderilor cu
activităţi conexe, situate, fie în acelaşi sector, fie în sectoare diferite ale complexului
economic. De obicei, în această formă de integrare există o întreprindere integratoare,
mai multe întreprinderi integrate, cum la fel de bine poate fi şi o societate (asociaţie) a
producătorilor agricoli care integrează activităţile din amonte sau din avalul producţiei
agricole.
Deci, integrarea verticală a produselor agricole este orice fel de coordonare
dintre două sau mai multe unităţi care se situează pe trepte diferite şi succesive în
lanţul operaţiunilor de: livrare de mijloace de producţie agricole, producţia ca atare,
22
Gavrilescu D. şi colab., 2000 – Economie agroalimentară, Ed. Expert, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
24
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
condiţionarea sau prelucrarea produselor agricole, colectarea, depozitarea, transportul
şi desfacerea producţiei finite.
Filierele integrate pe orizontală, presupun organizarea producătorilor

preponderent în sisteme cooperatiste (se referă la întreprinderi de acelaşi tip). Aceste
organizări, reprezintă înţelegeri ale unor agenţi economici cu acelaşi profil, de regulă,
la un anumit stadiu al filierei (exemplu – producătorii de grâu,), cu scopul de a le
creşte puterea pe piaţă. Procesul de integrare pe orizontală are în vedere întreprinderi
şi activităţi de acelaşi gen, plasate la nivelul aceleiaşi verigi a lanţului economic. Este
de fapt un proces de „coordonare sub un centru de decizie unic, a fazelor identice ale
unei activităţi productive sau comerciale”. În cazul integrării orizontale fermierii nu îşi
pierd libertatea de decizie.
Sistemul de relaţii între diferitele activităţi ale filierei, este determinat de cele
trei modalităţi tipice integrării agroalimentare1, şi anume: integrarea contractuală,
care este apreciată ca o integrare parţială, unde coordonarea activităţii filierelor este
realizată prin contracte; integrarea prin proprietate se caracterizează prin fuziunea
întreprinderilor şi unificarea deciziei etc.; alte forme de integrare, care sunt rezultate
ale combinaţiilor în diferite proporţii ale primelor două forme, precum şi a altor
modalităţi de integrare, cum ar fi integrarea prin adeziune sau prin înţelegere.
Relaţiile din cadrul filierelor sunt sprijinite prin implicarea organizaţiilor
profesionale şi prin grupurile de producători pe produse.
Organizaţiile profesionale şi interprofesionale pe produs desfăşoară
următoarele activităţi principale:
- propun măsuri de politică agroalimentară pentru creşterea eficienţei
economice pe filiera produsului (exemplu reducerea “efectului King” – veniturile
agricultorilor scad când producţia agricolă (recolta) creşte);
- elaborează proiecte de acte normative pentru activitatea filierelor;
- propun măsuri de organizare a filierelor pe baza informaţiilor de piaţă, analize,
prognoze etc.;
- propun măsuri privind îmbunătăţirea calităţii produselor;
- punerea în valoare a mărcilor de calitate şi a indicaţiilor geografice.
În România sunt constituite consilii pe produs care au personalitate juridică
cu statut de uniune, formate din membrii organizaţiilor interprofesionale. Organizaţiile
profesionale şi interprofesionale pe produs au rol similar cu cele din UE
(reglementarea CEE 2200/1996) şi vizează creşterea calităţii produselor
agroalimentare, reducerea costurilor şi realizarea unor produse ecologice.
34. Filiera unui produs nu poate cuprinde:

 veriga de procesare şi veriga de comercializare,
 veriga de producţie primară,
 verigile tehnologice din flux;
35. Structura filierei este determinată de:
 circuite caracterizate de o diversitate a canalelor de distribuţie,
 modul de repartizare al sporului de productivitate între diferite
categorii socio-profesionale care sunt implicate în cadrul filierei,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
25
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 negocierea şi stabilirea preţurilor de preluare şi de comercializare a
produselor atât în amonte cât şi în aval.
36. Bifaţi enunţurile false:

 Organizaţiile profesionale şi interprofesionale pe produs decid măsuri
de politică agroalimentară
 Filierele integrate pe orizontală presupun organizarea producătorilor
preponderent în sisteme cooperatiste
 Filierele integrate pe verticală presupun gestiunea unui produs de la
materia primă până la produsul alimentar final.
37. Filierele organizate pe orizontală:
 sunt formate de unităţi economice aflate pe diferite trepte ale circuitului
produsului;
 propune măsuri privind îmbunătăţirea calităţii produselor;
 sunt organizate pe baza unor înţelegeri ale unor agenţi economici cu
acelaşi profil.
38. Schiţaţi în spaţiul următor o filieră a unui produs sau familie de produse la
alegere.
39. Notaţi pe grafic verigile filierei grâului.
22..44 A
ACCT
TOOR
RIIII E
ECCO
ONNO
OMMIIC
CII
Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi organizatorice,

cunoscute sub denumirea de actori economici sau agenţi economici.
Actorul economic reprezintă o persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice
care participă la viaţa economică, îndeplinind funcţii asemănătoare. Potrivit
metodologiei internaţionale, în economia de piaţă modernă există şi se
manifestă următorii agenţi economici: firmele (întreprinderile), menajele
(gospodăriile), administraţiile (publice şi private), străinătatea (restul lumii).23.
Fiecare dintre actorii economici precizaţi au funcţii diferite în cadrul economiei
naţionale:
1. menajele – consumul,
2. întreprinderile – producţia,
3. băncile – creditarea activităţilor economice şi consumului,
4. societăţile de asigurare – preiau riscul,
23
Marinescu C., 2004, Economie instituțională, Editura ASE, București
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
26
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5. asociaţiile şi fundaţiile – sprijină activităţile economice sociale,
6. statul are rol de regizor,
7. mediul extern realizează conjunctura socio-economică şi politică.
22..55 C
CIIR
RCCU
UIIT
TUUL
LEEC
COON
NOOM
MIIC
C
În cadrul economiei naţionale, actorii economici interacţionează în virtutea

scopului propriu prin relaţii economice precum furnizarea de bunuri şi servicii
(întreprinderea), servicii bancare (băncile), servicii publice (statul), servicii de
asigurări (societăţile de asigurări) şi servicii suport (asociaţiile şi fundaţiile. Mediul
extern interacţionează prin relaţii comerciale specifice tuturor actorilor amintiţi
anterior dar aflaţi în afara economiei naţionale. Toate aceste fluxuri primesc ca
răspuns fluxuri monetare ca plată a bunurilor şi serviciilor. Excepţia o face statul care
primeşte taxe şi impozite şi care furnizează în mod neproporţional servicii publice
Circuitul economic reprezintă un model al actorilor şi relaţiilor de bază existente într-

o economie de piaţă. El oferă o imagine globală asupra modului în care
interacţionează actorii economici atunci când schimba bunuri, servicii şi bani.24.
Dat fiind faptul că în economie activează o multitudine de actori din fiecare
categorie, circuitul economici este reprezentat de o reţea complexă tridimensională în
care actori de diferite tipuri reacţionează alţi actori din altă categorie.
În condiţiile în care asupra acestui sistem intervine o perturbaţie, toate fluxurile
vor reacţiona amplificând sau atenuând efectul acestea.
40.Descrieţi traseul parcurs de o unitate monetară (1 leu) între cinci actori de tip
diferit precizând forma în care se realizează fluxurile (ex: salarii, impozite
etc.):
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…
24
***National Council on Economic Education, - 1989 - New York, SUA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
27
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
41. Precizaţi fluxurile monetare realizate de către menaje arătând valorile pe

care le recompensează:
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…
42. Schiţaţi traseul unei unităţi monetare între patru actori economici cu condiţia
în care aceasta ajunge la un actor de două ori. Precizaţi tipul de flux.
43. Dat fiind nivelul salariului S şi consumurile celorlalţi agenţi economici C în

condiţiile în care toţi actorii economici nu economisesc, să se determine
formula simplificată a PIB:
PIB  ..........................
44.Să se determine efectul creşterii TVA cu 10% asupra economiei naţionale
precizând modificările fluxurilor la şase actori economici.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…
22..66 PPR
RIIN
NCCIIPPA
ALLIIII IIN
NDDIIC
CAAT
TOOR
RII M
MAAC
CRRO
OEEC
COON
NOOM
MIIC
CII
Principalii indicatori macroeconomice privesc costul capitalului, nivelul global

al producţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă.
Ratele dobânzilor (rd) joacă rolul cel mai important în modificarea preţurilor
monedelor de pe piaţa de schimb valutar.
Ca instituţii care stabilesc ratele dobânzilor, băncile centrale sunt, prin urmare,
actorii cei mai influenţi în acest proces. Ratele dobânzilor influenţează şi dictează
fluxurile de investiţii. Deoarece valutele sunt reprezentări ale economiei unei ţări,
diferenţele dintre ratele dobânzilor afectează valoarea relativă a valutelor, a uneia în
raportat cu alta. Atunci când băncile centrale schimbă ratele dobânzilor, acest fapt
determină ca piaţa valutară să experimenteze fluctuaţii şi volatilitate. În domeniul de
tranzactionare Forex, speculaţiile care se mulează cu exactitate pe acţiunile ulterioare
ale băncilor centrale pot spori şansele traderilor de a tranzacţiona cu succes.
Produsul intern brut (PIB) este măsura cea mai largă a economiei unei ţări, şi
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
28
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
reprezintă valoarea economică totală a tuturor bunurilor şi a serviciilor produse
într-o anumită ţară în cursul unui an.
Având în vedere că cifra PIB-ui în sine este adesea considerată ca fiind un
indicator nu tocmai precis, majoritatea traderilor iau serios în consideraţie cele două
rapoarte care sunt emise cu luni înainte de definitivarea cifrelor finale ale PIB-ului:
raportul din avans şi raportul preliminar. Revizuiri semnificative între aceste rapoarte
pot provoca o volatilitate considerabilă.
Indicele preţurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai
inflaţiei şi este reprezentat de creşterea procentuală a preţurilor faţă de o
perioadă luată ca bază de calcul.
P1  P0
IPC  x100
P0
Acesta evidenţiază schimbările în nivelul preţurilor cu amănuntul pentru coşul
de consum de bază. Coşul de consum de bază cuprinde alimente, carburant, energie,
îmbrăcăminte, chirii etc.
Inflaţia este determinată direct de puterea de cumpărare a unei monede în cadrul
unei economii şi afectează poziţia acesteia de pe pieţele internaţionale. Atunci când
economia naţională se dezvoltă în condiţii normale, creşterea IPC poate conduce la o
creştere de bază a ratei dobânzii. Aceasta, la rândul său, duce la o creştere a
atractivităţii unei monede pe piaţa monetară.
Rata şomajului (rs) este un indicator al ocupării forţei de muncă reflectă sănătatea
generală a unei economii sau a unui ciclu de afaceri.
Pentru a înţelege cum funcţionează o economie, este important să ştim cât de
multe locuri de muncă sunt create sau distruse, ce procent al forţei de muncă munceşte
în mod activ, şi cât de mulţi noi oameni se declară şomeri. Pentru măsurarea inflaţiei,
este de asemenea important să se monitorizeze viteza cu care salariile cresc.
Relaţia de calcul a ratei şomajului utilizează indicatori precum populaţia activă
(Pa) care constă în populaţia care poate şi este dispusă să muncească şi populaţia
ocupată care desfăşoară activităţi economice în calitate de angajat sau antreprenor: De
aici şomajul (S) se determină:
S
S = Pa – Po şi rs  x100
Pa
Balanţa de plăţi reprezintă raportul dintre suma plăţilor primite din străinătate şi
suma plăţilor care merg în străinătate.
Cu alte cuvinte, indică cantitatea totală de operaţiuni de comerţ exterior, balanţa
tranzacţională, şi balanţa dintre export şi import, plăţile de transfer. Dacă plăţile care
vin din străinătate depăşesc plăţile către alte ţări şi organizaţii internaţionale, balanţa
de plăţi este pozitivă. Excedentul este un factor favorabil pentru creşterea economică a
monedei naţionale.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
29
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
22..77 IIN
NFFL
LAAŢ
ŢIIA
A
O importanţă deosebită pentru economia naţională o are evoluţia preţurilor şi în

consecinţă puterea de cumpărare a banilor,
Inflaţia determinată între două momente în timp se defineşte ca o creştere procentuală
a indicelui preţurilor dintre acele două momente25.
Indicatorul care măsoară acest fenomen este numit rata inflaţiei care exprimă
nivelul de reducere a valorii monezii (If) raportat la 100 unităţi monetare de capital
utilizat (C).
If
ri  x100
C
De exemplu, la o rată a profitului de 6%, cu 100 unităţi monetare cu care
la începutul anului puteam achiziţiona 100 de pâini, la sfârşitul anului mai pot
fi cumpărate doar 94 de pâini de acelaşi tip.
În realitate, creşterea preţurilor nu este egală la toate produsele şi în consecinţă,
este posibil ca inflaţia să nu fie evidentă dacă apreciem creşterea preţurilor unui număr
redus de produse.
Se pot desprinde trei cauze ale inflaţiei contemporane: inflaţia prin cerere;
inflaţia prin costuri şi inflaţia combinată.
1. Inflaţia prin cerere apare ca urmare a creşterii cererii de produse, într-o
anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta de produse. Practic, excesului
de cerere îi corespunde o ofertă rigidă, care nu poate satisface cerererea. La o
asemenea evoluţie a cererii, producătorii vor avea două tipuri de reacţii: de creştere a
producţiei sau de creştere a preţurilor.
Creşterea cererii poate fi determinată de o serie de factori:
 creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie;
 creşterea excesivă a cheltuielilor publice;
 creşterea investiţiilor în firme;
 creşterea exporturilor.
Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în
circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe
piaţă. Acest fenomen se produce, în general, atunci când apar deficite bugetare mari
iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o
cantitate corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că
statul nu împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a
consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei.
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului
bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu
efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Această formă de
25
Jochumzen P. -2010 - Essentials of macroeconomics, Ventus Publishing ApS, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
30
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are ca destinaţie masive investiţii în
economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o
activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară
suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care
″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de
consum.
De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce
la acelaşi rezultat. Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca
fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară), având ca element comun
creşterea, în mod direct sau indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi
agenţilor economici, venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre
economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce
priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a
unor factori de natură subiectivă şi psihologică, pentru o anumită perioadă.
Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului în totalul
veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde să depăşească oferta de
bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în
ramurile producătoare.
2. Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei,
costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată.
Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor,
ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea
volumului activităţii.
Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale
inflaţiei prin costuri sunt numeroşi creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii
productivităţii muncii,
 creşterea excesivă a profiturilor,
 creşterea preţurilor la materii prime şi materiale,
 politica amortizării accelerate,
 presiunea fiscală ridicată.
3 Inflaţia combinată Distincţia între inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere
este greu de realizat în economia reală, întrucât ele se pot manifesta simultan.
Unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv
cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi
factori, vorbindu-se astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie
se manifestă în final ca un singur fenomen şi anume creşterea generalizată a
preţurilor. De altfel, între nivelul costurilor de producţie şi nivelul veniturilor există
o relaţie ca de la parte la întreg, acestea (costul şi venitul) fiind două categorii
economice reflectate de aceeaşi realitate - preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
31
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
ajung să se întrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor.
De exemplu, datorită unei creşteri salariale nefondate pe criterii economice, costurile
de producţie vor creşte antrenând fie o creştere de preţuri, adică o inflaţie prin
costuri (în acele ramuri în care cererea este inelastică), fie o reducere a producţiei şi
deci a ofertei (în acele ramuri care se confruntă cu o cerere elastică). În acest din
urmă caz, apare inevitabil un decalaj între cererea deja existentă şi oferta în scădere,
care se va traduce printr-o creştere a preţurilor bunurilor în ramurile respective,
declanşându-se astfel o inflaţie prin cerere (economia se află în starea de
slumpflaţie). La aceeaşi situaţie se poate ajunge dacă nivelul producţiei rămâne
constant, deoarece se activează o cerere suplimentară, care provine dintr-o creştere a
veniturilor salariale superioară creşterii productivităţii muncii (economia se
caracterizează prin stagflaţie). De asemenea, la o inflaţie prin cerere se poate ajunge
şi dacă, pentru a evita creşterea şomajului, autorităţile publice (guvernul) întreprind
măsuri care duc la creşterea cererii globale (reducerea fiscalităţii, sporirea
cheltuielilor publice etc.). În această situaţie, reducerea producţiei şi creşterea
şomajului pot avea valori foarte mici, în schimb preţurile vor creşte substanţial.
Iată cum se pot manifesta, în acelaşi timp, într-o economie, cele două forme
ale inflaţiei. Analizând lucrurile în mod invers, trebuie precizat că M. Friedman
consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei prin cerere.
Astfel, o inflaţie prin cerere, care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru
firmele producătoare şi incitaţie spre dezvoltare, poate determina, după o anumită
perioadă, o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii.
O sporire a acesteia va antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă
înseamnă ieşirea din criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor
(o producţie mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica
costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). Această
evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare, după cum am spus, fie la o
restrângere a producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării, fie la creşteri de
preţuri ale produselor, creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie, prin
costuri.
De asemenea, un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată
poate duce la consolidarea unor grupări de interese, care vor specula această
conjunctură pentru a-şi majora veniturile, prin impunerea unor preţuri ridicate.
Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi
agenţi economici. Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală
inflaţionistă greu de stopat.
De exemplu, se poate ivi situaţia ca cererea globală, impulsionată artificial de
către autorităţi (de pildă în perioade electorale), să antreneze o creştere a preţurilor
în anumite ramuri producătoare, ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri
salariale în ramurile respective, care nu vor face altceva decât să mărească costurile
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
32
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
de producţie. Aspectul negativ apare atunci când aceste fenomene se petrec pe
fondul unui volum al producţiei relativ constant, adică oferta globală este incapabilă
să se adapteze la evoluţia cererii.
Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri, adică o altă creştere de
preţuri care se va adresa cererii existente. Pentru a preveni sporirea şomajului,
autorităţile guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale expansive care dau
un nou impuls cererii. De data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită
diferenţei de dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul
real. Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea
de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult, astfel încât producătorii, care
au ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preţurile.
Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă.
Spirala inflaţionistă preţuri - salarii
Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor →
creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor →
revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un
nou puseu inflaţionist …
MĂSURI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social,
inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu
economie de piaţă. De asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel
elaborate încât să combată eficient inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea
economică şi limitarea şomajului.
În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două
forme cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În
consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie
controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei.
Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici
economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. Politicile bugetar-fiscale
folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică, precum: fie
reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii
agregate, fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată
consumului şi investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice
(guvernamentale), care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici,
cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi
indirecte, se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă".
Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea
cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în vedere
reducerea şomajului, şi constuie părţi componente ale unei politici denumite
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
33
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
"reflaţioniste". Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în
circulaţie şi au drept scop, fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea
acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin
combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente de politică
monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei
rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument
dominant al politicii monetare, datorită efectului său asupra volumului creditului ce
se poate acorda într-o economie, deci asupra mărimii masei monetare, dacă se are în
vedere funcţia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei de rescont generează
creşterea sau scăderea costului creditului, prin intermediul dobânzilor, fapt care se
reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie, în concordanţă cu
obiectivele de politică monetară ale băncii centrale.
Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca centrală (de
emisiune) achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ, anterior
scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma ce reprezintă
taxa de rescont, adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării
băncilor comerciale, durată care se întinde până la scadenţa efectelor de comerţ
preluate (cambii, bilete la ordin etc.). În acest context, este evident faptul că nivelul
taxei de rescont influenţează în mod direct taxa scontului, adică dobânda pe care
băncile comerciale o percep de la deţinătorii de efecte de comerţ, atunci când aceştia
doresc să transforme aceste titluri în lichidităţi, înainte de scadenţă. De precizat, că
taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont. Aşadar, banca centrală
fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care doreşte să o imprime
masei monetare, prin intermediul creditului. Atunci când intenţionează o extindere a
acesteia, reduce taxa de rescont, ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia.
Dimpotrivă, când se urmăreşte o contracţie a masei monetare, măreşte taxa
rescontului, scumpind astfel creditul din economie şi implicit reducând volumul
acestuia. Acest instrument de politică monetară are însă o anumită limită de
eficacitate, în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care
băncile comerciale au nevoie de credite de refinanţare.
Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică
monetară, la îndemâna băncilor centrale, prin intermediul căruia acestea acţionează
în direcţia restrângerii sau extinderii masei monetare. Aceste operaţiuni constau în
vânzarea-cumpărarea de pe piaţa monetară a unor efecte publice sau private (titluri
de valoare - acţiuni, obligaţiuni), demonetizându-le, adică retrăgând o anumită
cantitate de monedă, atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică
introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă atunci când le cumpără.
În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în defavoarea sau
favoarea lichidităţii.
Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca centrală vinde
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
34
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă o
scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, iar atunci când cumpără titluri
de pe piaţa monetară efectele sunt inverse. Pentru a avea însă succes, ca instrument
de politică monetară, aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui
volum suficient de mare de titluri negociabile. Variaţia cotei rezervelor obligatorii
reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai generalizat, adică folosit de
către autorităţile monetare din aproape toate ţările industrializate.
Politica rezervelor obligatorii, promovată de banca centrală, constă în

obligaţia pe care o au băncile comerciale de a-şi constitui rezerve minime
obligatorii, într-un cont nepurtător de dobândă deschis la banca centrală. Aceasta din
urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve, prin aplicarea unei cote procentuale la
totalul resurselor atrase de băncile comerciale. Această măsură are, pe de o parte, un
caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă
parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit, capacitatea lor
de a crea monedă prin credit. Banca centrală poate, deci, influenţa sporirea sau
reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin
diminuarea, respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. Variaţia
cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politică monetară restrictivă, foarte
eficace, întrucât afectează direct multiplicatorul creditului.
Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie,
acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei
naţionale. În acest context, trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la
relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii
globale din economie. Altfel spus, în anumite situaţii, stimularea ofertei globale pe
termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date
cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile guvernamentale şi
politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic
şi ştiinţific şi, mai ales, bine ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea
profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce
la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică, care să contracareze eficient
acest efect al dezechilibrelor din economie - inflaţia.
Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot
enumera, ca principale, următoarele:
Ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi
acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici
care prezintă planuri de afaceri viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o
creştere a volumului investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a
obiectivelor de investiţii;
Acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
35
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
impozite în primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile
reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de
capital străin; aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix;
reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import şi înglobate în
produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite
provenite din import ş.a.
Reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin
eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în
considerare, atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de
pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora), cât şi creşterea randamentului
acestor factori (creşterea productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix,
reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei de
rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe
unitatea de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul
statului, atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor, cât şi pentru
întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale. În final,
trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi, încă,
insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială.
În acest context, nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen
pretutindeni. Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.
Rata rentabilităţii reale exprimă nivelul de fructificare a capitalului utilizat corectat

de reducerea valorii reale a acestuia.
rr  r  ri
Practic, rentabilitatea determinată de utilizarea factorilor de producţie într-o
activitate economică (r) este degradată de reducerea puterii de cumpărare a monedei
exprimată prin rata inflaţiei (ri).
Deci, inflația este un fenomen cu implicații macroeconomice și

microeconomice. Determinarea efectelor acesteia permite identificarea soluțiilor pe
care trebuie să le adopte actorii economici în vederea creșterea performanțelor
economice.
La nivelul unităților economice, în plan microeconomic, inflația determină
reducerea principalelor rezultate: profitul și rentabilitatea. Profitul obținut de
unitatea economică (Pb) va fi diminuat de pierderea de valoare determinată de
inflație (Pi). Rezultatul va reprezenta un profit real (Pr) care va reprezenta puterea
de cumpărare a profitului brut.
Pr  Pb  Pi
Practic, profitul real reprezintă nivelul real de fructificare a capitalului
consumat care se reduce datorită creșterii prețurilor.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
36
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Rata rentabilităţii reale exprimă nivelul de fructificare a capitalului utilizat corectat
de reducerea valorii reale a acestuia.
rr  r  ri
Practic, rentabilitatea determinată de utilizarea factorilor de producţie într-o
activitate economică (r) este degradată de reducerea puterii de cumpărare a monedei
exprimată prin rata inflaţiei (ri).
Raționamentele cu privire la efectele inflației pot continua în direcția aprecierii
nivelurilor altor venituri precum: renta, dobânda și salariul.
45. Într-o economie în care se înregistrează fenomenul de inflaţie:

 populaţia va cumpăra mai multe produse decât într-o economie fără
inflaţie,
 populaţia va cumpăra mai puţine produse decât într-o economie fără
inflaţie,
 populaţia va cumpăra aceeaşi cantitate ca şi într-o economie fără
inflaţie,
46. În graficul puterii de cumpărare a monedei se înregistrează inflaţie dacă:
 a,
a c
 b, b
 c;
47. Fenomenul inflaţionist se produce în condiţiile în care creşte cererea

agregată şi:
 oferta nu se modifică,
 oferta creşte proporţional cu cererea,
 oferta creşte mai mult decât cererea;
48. Inflaţia se produce în condiţiile în care cresc costurile de producţie şi:
 profiturile producătorilor se reduc,
 profiturile producătorilor cresc,
 profiturile producătorilor cresc şi preţurile produselor scad;
49. În condiţiile în care oferta este constantă, cererea creşte şi costurile cresc:
 se produce deflaţie,
 se produce inflaţie,
 creşterea cererii este compensată de creşterea costurilor;

50. Inflaţia se produce în cazul prevăzut de graficul:
 a,
 b,
 c,
a b c
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
37
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
51. Fenomenul inflaţionist apare în perioada:
52. Dacă masa monetară creşte cu 7% iar PIB-ul creşte cu 3%, inflaţia indusă
este de :
 10%,
 4%,
 -4% (deflaţie);
53. Dacă preţurile cresc cu 8% iar banca centrală scoate de pe piaţă 3% din
masa monetară, inflaţia se reduce la:
 5%,
 11%,
 3%;
54. Guvernul împrumută de la banca centrală o sumă ce determină o emisiune de
monedă de 3% din masa monetară, preţurile cresc cu 2% şi oferta creşte cu
4%. Inflaţia produsă este de:
 1%,
 9%,
 3%;
22..88 ŞŞO
OMMA
AJJU
ULL
Şomajul reprezintă o problemă macroeconomică ce afectează indivizii într-un

mod sever. Pentru foarte mulţi oameni, pierderea locului de muncă înseamnă un
standard de viaţă mai scăzut şi disconfort psihic. De aceea, şomajul este un subiect
frecvent al dezbaterilor politice. Mulţi politicieni apreciază starea economiei, succesul
sau eşecul politicilor economice în funcţie de nivelurile ratei şomajului şi a ratei
inflaţiei.
Şomajul este un fenomen prezent în toate economiile de piaţă şi are consecinţe directe
şi severe asupra societăţii şi a indivizilor în particular. Pierderea locului de
muncă este percepută ca o reducere a standardului de viaţă si chiar apariţiei
unor probleme de ordin psihologic. Iar aceste aspecte devin suficiente pentru a
justifica frecventa cu care problematica somajului este abordata în cadrul
dezbaterilor politice26.
Constatat în practica economică şi studiat în teorie, şomajul se caracterizează
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
38
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
prin aspecte referitoare la: nivelul, intensitatea, durata şi structura acestuia.
Nivelul şomajului se determină atât în mărime absolută, prin numărul celor
neocupaţi (numărul şomerilor), cât şi în mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs),
calculată ca raport procentual între numărul total al şomerilor (Ns) şi numărul total al
populaţiei active sau ocupate (Po):
Ns
Rs  x100
Po
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestui fenomen, în funcţie de
care se pot distinge următoarele tipuri de şomaj: şomajul total, care presupune
pierderea locurilor de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial, care
constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, prin reducerea duratei de lucru
sub cea legală şi scăderea corespunzătoare a salariului; şomajul deghizat, specific
îndeosebi ţărilor slab dezvoltate, unde activitatea desfăşurată de unele persoane este
doar aparentă, cu o productivitate foarte redusă şi o salarizare pe măsură.
Durata şomajului reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul pierderii
locului de muncă sau al scăderii activităţii depuse şi momentul reluării activităţii la
parametrii anteriori. Durata şomajului diferă de la o persoană la alta, astfel că pentru a
surprinde fenomenul la nivel naţional, se impune luarea în calcul a duratei medii a
şomajului. Aceasta se poate stabili, deci, ca o medie pe economie sau ramură de
activitate, într-o anumită perioadă, astfel:
Nz
Dz  x100
Ns
unde Dz - durata medie în zile; Nz - numărul de zile în şomaj; Ns - numărul
şomerilor.
Structura şomajului cuprinde categoriile sociale afectate de acest fenomen,
diferenţiate după indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, profesie,
vârstă, sex, etnie ş.a.m.d.
Cauzele şomajului se împart în două mari categorii, după natura acestora:
1. cauze subiective, care au ca element determinant voinţa individuală a celui
care se află în ipostaza de şomer;
2. cauze obiective, în cadru cărora se pot include ca cele mai importante:
restructurarea activităţilor economice, insuficienţa creşterii economice, caracterul
ciclic al evoluţiei economiei şi explozia demografică.
Din acest unghi de vedere se pot constata două forme (cauzale) clasice ale
şomajului: şomajul voluntar, generat de cauzele subiective şi şomajul involuntar, ca
rezultat al cauzelor obiective.
În practică, şomajul voluntar poate avea următoarele forme de manifestare:
 şomajul fricţional (tranzitoriu) şi
 şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj.
În funcţie de cauzele obiective (amintite anterior), şomajul involuntar poate
avea următoarele forme de manifestare reprezentative:
 şomajul structural,
 şomajul tehnologic,
 şomajul ciclic,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
39
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 şomajul sezonier şi
 şomajul demografic.
Efecte social-economice ale şomajului
Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât
şi sociale. Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe
care salariatul îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de
şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică.
Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci
şi asupra celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o
parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt
cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi
de venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că şomajul
reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate ţările lumii şi care are
numeroase consecinţe economice şi sociale negative.
Dintre cele mai importante, amintim:
 inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări,
aspect cu atât mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate
cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate, cheltuieli care
rămân încă nerecuperate;
 conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor
sociale, constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de
înrăutăţire a calităţii vieţii;
 contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să
le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj.
Măsuri pentru diminuarea şomajului
În esenţă, măsurile de diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă
sunt orientate în două direcţii principale:
1. măsuri care privesc direct pe şomeri;
2. măsuri care privesc populaţia ocupată.
Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în:
 acţiuni pentru pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi
din diferite ramuri, ca urmare a restructurărilor tehnologice şi
economice;
 facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi noi locuri
de muncă, în special în zonele cu subocupare ridicată;
 trecerea la noi forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus,
angajarea cu contract de muncă pe durată determinată etc.);
 instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină
întreprinzători particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale);
 acordarea de credite avantajoase agenţilor economici care angajează
şomeri;
 creşterea mobilităţii forţei de muncă;
 ameliorarea conţinuturilor şi calităţii învăţământului;
 realizarea unor investiţii majore de către stat.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
40
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de
şomaj, prin crearea unor posibilităţi suplimentare de ″împărţire a muncii″ între cei
angajaţi şi menţinerea astfel, a locurilor de muncă existente.
Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor
noi principii de organizare a muncii şi producţiei. Desigur, acest deziderat nu trebuie
să încalce principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să fie în concordanţă cu
dinamica productivităţii muncii.
De asemenea, protejarea populaţiei ocupate poate fi realizată şi prin eforturile
conjugate ale statului şi angajatorilor de a facilita perfecţionarea sau recalificarea
posesorilor forţei de muncă, din acele unităţi (private sau de stat) confruntate cu
probleme de restructurare. Cel mai puternic remediu, însă, pentru diminuarea
şomajului este creşterea economică de ansamblu, care presupune un volum ridicat al
investiţiilor productive din economie şi implicit sporirea numărului de locuri de
muncă.
55. Şomajul se caracterizează prin:

 creşte populaţia ocupată iar populaţia activă creşte mai mult,,
 creşte populaţia ocupată iar populaţia activă stagnează,
 scade populaţia ocupată mai mult decât scade populaţia activă;
56. Şomajul tranzitoriu creşte ca rezultat aş creşterii:
 mobilității populaţiei,
 ratei inflaţiei,
 PIB;
57. În urma modificării ponderii ramurilor economiei naţionale se agravează
forma de şomaj:
 structural,
 ciclic,
 sezonier;
58. Şomajul tehnologic este un fenomen:
 de durată,
 tranzitoriu,
 definitiv
care afectează populaţia ocupată în cadrul ramurilor modernizate.
59. Persoanele care părăsesc un loc de muncă şi aşteaptă în vederea ocupării
altuia formează:
 şomajul ciclic,
 şomajul structural,
 şomajul tranzitoriu;
60. Creşterea populaţiei şi în consecinţă, creşterea populaţiei active determină:
 şomajul fricţional,
 şomajul structural,
 şomajul demografic;
61. Bifaţi graficul în care creşte şomajul:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
41
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
62. Indicaţi perioada în care creşte şomajul tranzitoriu:
63. Schiţaţi pe grafic şomajul ciclic.
64. În urma înfiinţării unui parc industrial vor fi angajate 1200 persoane cu
experienţă în alte unităţi economice şi 300 persoane necalificate. Şomajul de
tranziţie va creşte cu:
 1200 persoane,
 1500 persoane,
 900 persoane;
65. Datorită creşterii productivităţii muncii în agricultură 6% din populaţia
ocupată în acest sector va căuta locuri de muncă, Dacă doar 4% vor fi
angajaţi în alte sectoare care este ratei şomajului structural:
 2%,
 6%,
 10%;
66. În cadrul ramurilor vegetale ale agriculturii activează angajaţi cu contract pe
perioadă determinată cca. 12% dintre toţi angajaţii. Dacă durata contractului
este de cca. 6 luni, rata şomajului este de:
 24%,
 12%,
 6%;
67. Într-o localitate în care rata şomajului este de 5%, populaţia activă – 8.500
persoane şi populaţia ocupată este de:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
42
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 7.650 persoane,
 9.350 persoane,
 850 persoane;
68. Datorită progresului tehnic, în sectorul agroalimentar al unui judeţ s-au
redus locurile de muncă cu 7%. Care este creşterea ratei şomajului
tehnologic dacă 3% dintre aceştia se angajează în alte sectoare?
 4%,
 10%,
 3,5%.
22..99 C
CIIC
CLLU
URRIIL
LEEE
ECCO
ONNO
OMMIIC
CEE
Ciclurile economice constau în fluctuaţiile la nivelul activităţii economice de

ansamblu, care se produc în mod recurent pe parcursul mai multor luni sau ani
În pofida denumirii, ciclul economic are un grad relativ scăzut de predictibilitate
în ceea ce priveşte frecvenţa şi magnitudinea
Evoluţia ciclică este o caracteristică inerentă economiei de piaţă
Ea cuprinde principalele faze: expansiune – punct de maxim – contracţie –
punct de minim
Recesiunea este o perioadă în care se înregistrează un declin al ratei de creştere

economică Perioadele de recesiune sunt declarate odată ce se înregistrează
scăderea rate de creştere a PIB real pentru 2 trimestre consecutive.
Depresiunea este o recesiune severă în care condiţiile recesiunii sunt mult mai
grave.
Figura nr. 2.2 Ciclurile economice (apreciere după dinamica PIB)
Expansiune (relansare economică) este o perioadă care urmează recesiunii şi în care

se înregistrează creştere economică, uneori la o rată mai mare decât cea
normală. Perioadele de expansiune sunt declarate odată ce se înregistrează
creşterea PIB real pentru 2 trimestre consecutive.
Un ciclu economic este în general măsurat prin mişcările ascendente şi
descendente ale PIB în jurul trendului dar pentru identificarea fazelor ciclului
economic au relevanţă şi alţi indicatori precum: gradul de ocupare a forţei de muncă,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
43
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
rata inflaţiei, rata dobânzii şi cererea de consum
Figura nr. 2.3 Ciclurile economice (apreciere după dinamica PIB, inflaţie şi şomaj)
Sinteza ideilor keynesiene şi monetariste a condus la un consens al profesiei cu

privire la ciclurile economice care continuă să ghideze comportamentul decidenţilor
de politici macroeconomice:
 producţia agregată este rezultatul interacţiunii dintre cererea şi oferta
agregată;
 trendul producţiei este determinat de factori de natura ofertei;
 factori de natura cererii agregate determină oscilaţii pe termen scurt în
jurul acestui trend;
 funcţionarea economiei de piaţă este susceptibilă să genereze fluctuaţii
ample şi de durată ale nivelului activităţii economice, însă politicile
macroeconomice sunt capabile să le limiteze amplitudinea;
 politica monetară nu poate influenţa nivelul producţiei pe termen lung
iar recursul sistematic la stimuli monetari duce inevitabil la inflaţie;
 existenţa rigidităţilor nominale (la nivelul salariilor şi al preţurilor)
implică faptul că politica monetară este însă capabilă să influenţeze pe
termen scurt variabile reale;
 aşteptările agenţilor economici reacţionează la politicile economice şi le
determină eficacitatea;
Eficienţa politicilor macroeconomice este sever redusă în perioada următoare

declanşării unei crize financiare ceea ce face esenţială adoptarea de politici adecvate în
perioada de expansiune:
 Necesitatea recursului la politici macroprudenţiale:
 În perioada de expansiune pot fi create rezerve pentru a fi folosite în
perioada de recesiune
 Politica monetară – considerentele de stabilitate financiară trebuie să
aibă un rol proeminent în designul acesteia:
o Extinderea orizontului de prognoză dincolo de cei doi ani luaţi
în calcul în mod obişnuit de băncile centrale – în special în ceea
ce priveşte evaluarea riscurilor
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
44
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Folosirea informaţiilor conţinute de preţurile activelor
o
(neincluse în IPC) pentru detectarea timpurie a
vulnerabilităţilor
 Politica fiscală – prudenţă sporită, având în vedere impactul extrem de
favorabil al boom-urilor financiare asupra veniturilor bugetare, precum
şi tendinţa de a supraestima PIB potenţial şi creşterea economică
viitoare în astfel de perioade27.
69. Bifaţi pe axa de timp a graficului perioada în care se înregistrează fenomenul

de expansiune economică.
70. Bifaţi pe axa de timp a graficului perioada în care se înregistrează fenomenul

de recesiune economică.
71. Bifaţi pe ultima linie a tabelului coloana în care se produce fenomenul de

expansiune economică:
Indicatori
Perioada 1 Perioada 2 Perioada 3 Perioada 4
macroeconomici
27
Isărescu, M. - 2013 - Cicluri economice…Disertație cu ocazia decernării tluluide doctor
honoris cauza al Universității Politehnica București, 18 octombrie, www.bnr.ro
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
45
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
dinamica PIB
+5 +2 -6 +5
faţă de trend
rata inflaţiei -3 +4 -3 +2
rata şomajului -5 -5 -6 +4
expansiune
72. Bifaţi pe ultima linie a tabelului coloana în care se produce fenomenul de

recesiune economică:
Indicatori
Perioada 1 Perioada 2 Perioada 3 Perioada 4
macroeconomici
dinamica PIB
+3 -4 -6 +3
faţă de trend
rata inflaţiei -3 +4 +3 +2
rata şomajului -5 -5 +6 +1
recesiune
73. Fenomenul economic de expansiune se produce când:

 PIB scade faţă de trend, rata inflaţiei creşte şi rata şomajului scade,
 PIB creşte faţă de trend, rata inflaţiei creşte şi rata şomajului scade,
 PIB creşte faţă de trend, rata inflaţiei scade şi rata şomajului scade;
74. Fenomenul economic de recesiune se produce când:
 PIB scade faţă de trend, rata inflaţiei creşte şi rata şomajului creşte,
 PIB creşte faţă de trend, rata inflaţiei creşte şi rata şomajului scade,
 PIB creşte faţă de trend, rata inflaţiei scade şi rata şomajului scade;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
46
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 33
E
ECCO
ONNO
OMMIIA
AAAG
GRRA
ARRĂ
Ă
În cadrul procesului general al dezvoltării societăţii se disting etape în care au

loc schimbări esenţiale determinate de fenomenul de diviziune a muncii.
Dacă ne referim la trecutul îndepărtat, este de presupus că-preocuparea tuturor
membrilor societăţii (oamenilor) era relativ aceeaşi, activitatea limitându-se la simplul
fapt de a culege ceea ce se producea în mod natural, în această perioadă oamenii se
deplasau periodic de pe un teritoriu pe altul, în funcţie de existenţa resurselor de hrană.
Odată cu creşterea numerică a populaţiei şi cu stabilirea pe o perioadă mai
îndelungată sau definitivă a unor triburi pe anumite teritorii, producţia naturală nu mai
satisface cerinţele şi a apărut necesitatea acoperirii deficitului pe baza activităţii
oamenilor. Acest moment, consemnează primele începuturi ale activităţii conştiente
ale omului, aceea de a îmblânzi şi creşte animale şi de a cultiva plante (de a lucra
pământul). Tot în această perioadă se presupune că au apărut conflicte pentru
stăpânirea teritoriilor care asigurau hrana. Această epocă este caracterizată de faptul că
aceiaşi indivizi se preocupau şi de procurarea (confecţionarea) uneltelor (extrem de
simple la început) şi de cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Pe plan social,
această perioadă este considerată ca etapa diviziunii muncii individului.
Mai târziu, când populaţia sporeşte şi mai mult, când cerinţa de hrană creşte, se
simte nevoia confecţionării unui număr mai mare de unelte şi mai perfecţionate. Drept
urmare, apare necesitatea ca o parte din indivizi (membrii societăţii) să se ocupe în
exclusivitate sau aproape în exclusivitate de producerea uneltelor iar o altă parte să le
folosească în cultivarea plantelor (lucrarea pământului) şi creşterea animalelor. Acest
moment consemnează începuturile diviziunii sociale a muncii.
Din punct de vedere economic, cele două fenomene sociale pot fi considerate,
primul ca moment al apariţiei agriculturii iar cel de-al doilea ca începutul dezvoltării
agriculturii.
Rezultă, aşadar, că agricultura reprezintă ramura primară a economiei iar
dezvoltarea ei începe odată cu momentul când este sprijinită de alte ramuri, de
ramurile producătoare de mijloace de producţie şi materialele necesare agriculturii,
transporturi, construcţii etc.
33..11 R
ROOL
LUUL
LAAG
GRRIIC
CUUL
LTTU
URRIIII ÎÎN
NEEC
COON
NOOM
MIIE
E
Din aprecierile şi preocupările contemporane privind dezvoltarea agriculturii pe

plan mondial, semnificativ este faptul că s-au creat organisme, organizaţii, instituţii
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
47
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
internaţionale şi naţionale specializate şi care militează pentru folosirea raţională şi
protecţia resurselor utilizate de către agricultură, între acestea, Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) se impune ca arie de cuprindere şi ca
funcţii, având următoarele principale scopuri:
1. elaborarea unor programe globale sau zonale cu privire la nevoile de
alimente ale populaţiei globului, pornind de la faptul că aceasta este în continuă
creştere, pe de-o parte, precum şi cerinţa de sporire şi îmbunătăţire a raţiei alimentare,
ca urmare a creşterii veniturilor populaţiei în condiţiile dezvoltării economice, pe de
altă parte;
2. mobilizarea tuturor resurselor şi folosirea lor raţională pentru producerea
hranei, precum şi descoperirea altora noi; studii privind echitatea distribuirii
produselor şi stabilirea preţurilor cunoscând că în ţările dezvoltate, mai puţin de 1/2
din venitul personal se foloseşte pentru mijloacele de subzistenţă, în unele ţări sub 1/3,
cu tendinţa de scădere iar în cele subdezvoltate se foloseşte şi peste 2/3, uneori cu
tendinţa de creştere (de cele mai multe ori această valoare, de peste 2/3, este mult mai
mică decât 1/3 din ţările dezvoltate);
3. studii privind dinamica cererii de alimente, aspectele calitative şi
structura acestora; studii privind crearea unor rezerve mondiale, pe baza participării
statelor bogate care dispun de surplusuri faţă de cerinţele interne, rezerve care se
folosesc în anii în care în anumite zone (ţări) se produc calamităţi sau în ţările cu
condiţii nefavorabile şi în care se manifestă permanent şi intens fenomenele de
subnutriţie, malnutriţie şi foamete.
Importanţa agriculturii ca ramură şi locul ei în economie pot fi apreciate şi pe
baza funcţiilor economico-sociale pe care le îndeplineşte.
Cea mai importantă funcţie o constituie furnizarea mijloacelor de hrana
pentru întreaga populaţie, respectiv pentru toate ramurile. Se ştie că omenirea continuă
să folosească şi în prezent, ca hrană, în mod direct, unele produse care se produc în
mod natural (fructe, seminţe, tulpini, frunze, rădăcini de plante, animale care se
vânează şi produse ale acestora) sau ca materii prime nealimentare pentru
confecţionarea diferitelor obiecte. De asemenea, este cunoscut faptul că datorită
dezvoltării ştiinţei şi tehnicii se realizează numeroase şi mari cantităţi de produse, în
special nealimentare, pe cale sintetică (ex: mase plastice din care se confecţionează o
gamă foarte largă de produse, inclusiv de îmbrăcăminte, determinând reducerea
suprafeţelor cultivate cu plante textile şi a efectivelor de animale de la care se folosesc
blănurile, lâna sau părul); în prezent, se renunţă tot mai mult la produsele sintetice
datorită nocivităţii lor, precum şi caracterului limitat, neregenerabil al materiilor prime
din care provin. Din păcate sporeşte producţia şi consumul de produse alimentare
sintetice (sucuri, vitamine, glucide ş.a.).
A doua funcţie a agriculturii constă în asigurarea industriilor prelucrătoare
(uşoară, alimentară) cu materii prime, contribuind în acest fel la dezvoltarea
economiei în general.
În al treilea rând, agricultura asigură forţa de muncă pentru alte ramuri, pe
măsura înzestrării ei cu mijloace de producţie şi a dezvoltării celorlalte ramuri, în care
se creează noi locuri de muncă.
O importantă funcţie a agriculturii este şi aceea că achiziţionează mijloace de
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
48
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
producţie, materiale şi servicii din celelalte ramuri ale economiei, ca urmare a
proceselor de intensivizare, de diversificare, colaborare şi integrare.
Agricultura este o importantă ramură aducătoare de devize pe baza producţiei
marfă destinata pieţei mondiale.
In sfârşit, agricultura asigură, într-o măsură însemnată, dezvoltarea altor ramuri
ale economiei prin transferarea pe diferite căi {impozite, taxe, politica preţurilor etc.) a
unei părţi din acumulări.
În ultima perioadă, agriculturii i se impune şi un nou rol: cel de furnizare de
energie regenerabilă. Acesta va determina modificări structurale majore în ceea ce
priveşte structurile de producţie, pieţele produselor agroalimentare şi sectoarele
conexe.
75. Care dintre funcţiile următoare nu sunt specifice agriculturii

 contribuie la satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei;
 asigură finanţarea sectorului terţiar al economiei;
 aprovizionează industriile cu materii prime.
76. Care dintre funcţiile următoare nu sunt specifice agriculturii
 Contribuie la echilibrarea balanţei naţionale de plăţi prin exporturi;
 Contribuie la asigurarea echilibrului ecologic, la înfrumuseţarea şi
păstrarea mediului;
 Contribuie la reducerea riscului pe filiera agroalimentară;
77. Datorită creşterii rolului energetic al agriculturii, suprafaţa agricolă destinată
producţiei de alimente:
 se va reduce;
 va creşte;
 nu se va modifica;
33..22 PPA
ARRT
TIIC
CUUL
LAAR
RIIT
TĂĂŢ
ŢIIL
LEEA
AGGR
RIIC
CUUL
LTTU
URRIIII
Ca ramură economică, agricultura se deosebeşte fundamental de celelalte ramuri

ale economiei, nu numai prin rolul, locul, funcţiile şi structura ei, ci si prin anumite
particularităţi specifice.
O primă particularitate a agriculturii este aceea că reprezintă ramura în care
energia cinetică a soarelui este transformată în energie potenţială, în procesul de
fotosinteză, de către plantele verzi, sub forma materiei organice - singura accesibilă
organismului omenesc.
în al doilea rând, agricultura, foloseşte pământul (stratul de la suprafaţă -solul)
ca principal mijloc de producţie, mărimea suprafeţei şi însuşirile solului influenţând în
mod direct structura, cantitatea, calitatea şi eficienţa economică a producţiei agricole.
Agricultura, spre deosebire de alte ramuri ale economiei, foloseşte organismele
vii (plantele şi animalele) ca mijloace de producţie.
Din această particularitate decurg altele care imprimă agriculturii un caracter
specific. Astfel, reproducţia economică se împleteşte intim cu reproducţia
biologică, aceasta din urmă fiind specifică fiecărei specii, soi şi rase sau hibrid.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
49
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Neconcordanţa dintre perioada sau timpul de producţie şi timpul de muncă
reprezintă o altă particularitate a agriculturii determinată de prezenţa organismelor vii.
Neconcordanta dintre momentul şi durata de efectuare a cheltuielilor de
producţie şi momentul recuperării lor se constituie, de asemenea, într-o
particularitate a agriculturii.
Prezenţa organismelor vii ca mijloace de producţie în agricultură, impune ca o
parte din produsul finit (seminţe de plante, animale de reproducţie) să se moştenească
pentru reluarea procesului de producţie în ciclul următor.
Independent de voinţa omului (în mod obiectiv) în agricultură se obţine
producţie secundară care reprezintă ponderea majoritară şi care nu poate fi
transformată în bunuri de consum pentru om decât prin intermediul altor ramuri.
Tot particularitate a agriculturii se consideră si faptul că realizarea producţiei
are loc sub influenţa directă a factorilor naturali.
Fiecare particularitate în parte, precum şi ansamblul lor reprezintă tot atâţia
factori care deosebesc agricultura de celelalte ramuri ale economiei, de care trebuie
ţinut seama în organizarea şi desfăşurarea activităţii, în scopul obţinerii rezultatelor
dorite.
Particularităţile prezentate au caracter obiectiv şi de aceea cunoaşterea lor,
respectiv a efectului pe care-1 au ele asupra producţiei agricole (mărimea, sortimentul,
calitatea şi eficienţa economică), reprezintă o cerinţă pentru lucrătorii din agricultură.
Astfel, cunoscând capacitatea de fotosinteză a fiecărei specii şi soi sau hibrid de
plantă, precum şi cerinţele de hrană ale omului faţă de forma şi conţinutul produselor
finite care se obţin de la acestea, se poate stabili raportul de dezvoltare dintre diferite
ramuri şi culturi, respectiv structura de ramură a agriculturii. De asemenea, însuşirile
genetice ale plantelor şi animalelor, pe specii, ne orientează asupra ameliorării pentru
a produce aceleaşi cantităţi de produse şi cu însuşiri calitative noi, cu resurse mai
puţine.
În legătură cu cea de-a doua particularitate, omul cunoscând mărimea
(întinderea) pământului şi însuşirile sale productive (fertilitatea), precum şi
diferenţierile dintre diferitele soluri (corelate cu formele de manifestare ale celorlalţi
factori naturali care acţionează asupra producţiei agricole - temperatură, precipitaţii,
vânturi, hidrologia solului), va acţiona cu mijloace şi tehnologii diferite, de la caz la
caz, astfel ca pe ansamblu să se asigure producţia solicitată de piaţă. De subliniat este
faptul că pământul fiind limitat ca întindere (suprafaţă) impune, în mod obiectiv,
dezvoltarea agriculturii pe calea intensivă iar aceasta se realizează pe baza mai multor
măsuri, în primul rând pe baza creşterii capacităţii productive (fertilităţii) a solului,
'crearea de noi soiuri, rase şi hibrizi cu productivitate mai mare, tehnologii intensive
de creştere a animalelor şi de cultivare a plantelor etc.
În ceea ce priveşte folosirea organismelor vii, consecinţele care decurg din
această particularitate imprimă agriculturii anumite aspecte iar agricultorul (fermierul),
prin mijloacele si măsurile cu care intervine, va urmări promovarea celor pozitive si
anihilarea sau înlăturarea celor negative. Astfel, din produsul finit obţinut în cadrul
unui ciclu de producţie, o parte (mai mică în ramurile vegetale şi mai mare în ramurile
animale) se utilizează pentru a relua procesul de producţie în noul ciclu. Aşadar, omul
poate alege exemplarele (indivizii) cele mai reprezentative scopului urmărit, acţiune
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
50
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
cunoscută sub denumirea de selecţie, în condiţiile unei agriculturi bazate pe folosirea
ştiinţei şi tehnicii înaintate, producerea materialului biologic de reproducţie are loc în
unităţi specializate, în care se folosesc tehnologii specifice.
Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie provoacă
nefolosirea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă perioade îndelungate de timp
în cursul anului iar neconcordanţa dintre investirea şi recuperarea cheltuielilor de
producţie impune existenţa, la începutul procesului de producţie, a unor mari sume de
bani (capital) pentru a putea susţine procesul de producţie pe toată durata lui.
Cunoscând aceste particularităţi, conducătorul producţiei va acţiona în direcţia
dezvoltării multilaterale a agriculturii şi pentru îmbinarea în aşa fel a ramurilor încât
timpul de muncă şi momentul obţinerii produsului finit, respectiv terminarea ciclului
de producţie să nu coincidă calendaristic (să nu se suprapună) pe ramuri, în cazul când
producţia din cadrul unei ramuri se poate obţine eşalonat (verdeţuri, fructe, lapte), se
poate proceda la o specializare îngustă.
De asemenea, în legătură cu dependenţa agriculturii de factorii naturali,
producătorul agricol va proceda în primul rând la intensificarea, la zonarea şi
repartizarea teritorială, la profilarea, specializarea şi concentrarea producţiei, astfel
încât între formele de manifestare ale factorilor naturali şi cerinţele plantelor şi
animalelor faţă de aceştia să se stabilească o corelaţie pozitivă.
78. Mijloacele de producţie specifice utilizate de agricultură sunt:

 maşini şi unelte ,
 organisme vii,
 munca;
79. Neconcordanţa între timpul de realizare a producţiei agricole şi timpul de

obţinere a veniturilor:
 determină o creştere a eficienţei economice;
 determină o reducere a eficienţei economice;
 determină o creştere a gradului de utilizare a capacităţilor de
producţie;
80. Producţia secundară obţinută în cadrul activităţilor agricole se formează:

 concomitent cu scopul de obţinere a producţiei principale,
 în sectoarele în care aceasta reprezintă obiectivul principal al
producţiei,
 ca sumă a rebuturilor;
81. Influenţa economică a factorilor naturali asupra agriculturii determină:

 randamente sporite,
 risc scăzut,
 randamente reduse și risc ridicat.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
51
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
33..33 PPA
ARRTTIIC
CU UL
LAAR
RIITTĂĂŢ
ŢIIL
LEE PPĂ
ĂMMÂÂNNTTUULLUUII FFO
OLLOOSSIIT
TCCA
A
PPR
RINCIPAL MIJLOC DE PRODUCŢIE ÎN AGRICULT
I NC I PAL M I JL O C D E PR O D U C Ţ I E Î N A G R I CUL TU
URRA
A
În afară de aspectele la care ne-am referit, pământul, ca principal mijloc de

producţie în agricultură, se caracterizează şi prin unele particularităţi specifice,
deosebindu-1 fundamental de toate celelalte mijloace de producţie, aşa cum
particularităţile agriculturii o deosebesc de celelalte ramuri ale economiei.
Pământul este un produs al naturii, solul formându-se sub acţiunea factorilor
naturali, respectiv extragerea substanţelor minerale din circuitul geologic şi solificarea
lor în stratul de la suprafaţă sub formă de materie organică (humus).
Pământul este limitat ca întindere (suprafaţă), dar structura pe categorii de
folosinţă poate fi modificată, în sensul creşterii ponderii unor categorii în detrimentul
altora.
Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful, structura mecanică,
chimică şi biologică, fertilitatea, asigurarea cu apă, nivelul apei freatice etc. Toate
aceste aspecte pot fi modificate de către om în sensul sporirii favorabilităţii lor pentru
practicarea agriculturii sau al deteriorării acesteia.
Pământul este imobil, adică nu se poate muta dintr-un loc în altul, dintr-o zonă
geografică în alta, particularitate care imprimă agriculturii anumite caractere.
Pământul nu poate fi înlocuit cu alt mijloc de producţie. Deocamdată el
constituie principalul mediu de cultivare a plantelor, excepţie făcând doar unele plante
ce pot fi cultivate în alt mediu (ex: algele - în apă), dar care nu pot asigura nici pe
departe producţia vegetală necesară societăţii.
În sfârşit, pământul nu se uzează - indiferent de modul în care este utilizat, în
condiţii de utilizare neraţională el poate să-şi piardă capacitatea productivă
(fertilitatea) dar nu dispare, nu se transformă în altceva (aşa cum se întâmplă cu toate
celelalte mijloace de producţie) iar fertilitatea putându-se reface pe cale naturală.
Toate particularităţile, în ansamblul lor, precum şi fiecare în parte, influenţează în
anumit sens folosirea pământului ca principal mijloc de producţie, respectiv producţia
agricolă.
Datorită caracterului limitat al suprafeţei agricole si de neînlocuit ca mediu de
cultivare a plantelor, de exemplu, rezultă necesitatea dezvoltării agriculturii pe calea
intensivă şi folosirea raţională a fondului funciar.
Neuniformitatea şi imobilitatea pământului imprimă agriculturii caracterul de
dezvoltare multilaterală, pe de-o parte (când ne referim la teritorii mari) şi de
specializare şi concentrare (când ne referim la teritorii restrânse), pe de altă parte28.
Particularitățile prezentate au implicații semnificative asupra exploatațiilor
agricole și asupra economiei rurale în care acestea evoluează.
Astfel, neuniformitatea și imobilitatea pământului face necesară zonarea
producției agricole. Structura de producție va fi determinată de nivelul de
favorabilitate a factorilor naturali pentru diferitele culturi. Pe terenurile cele mai
28
Caia A., Magazin P, Ştefan G – 1998 - Economie agrară, Editura "Ion Ionescu de la Brad",
Iaşi
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
52
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
favorabile unei culturi se vor obține cele mai mari producții, cea mai bună calitate cu
costurile cele mai mici. Din acest motiv, exploatațiile agricole care nu se orientează
după favorabilitatea factorilor naturali în realizarea structurii de producție vor obține
producții mai mici, de calitate mai slabă și cu costuri mai mari. Acestea vor fi
necompetitive în comparației cu exploatație cu exploatațiile care se orientează după
favorabilitatea factorilor naturali.
În România, de-a lungul câtorva decenii înainte de revoluția din anul 1989,
specialiștii în economie agrară au realizat ample lucrări de zonare a producției
agricole. După 1998, odată cu liberalizarea comerțului cu toate țările Uniunii
Europene aceste lucrări trebuie completate cu lucrările de zonare ale celorlalte țări
deoarece nivelul de favorabilitate trebuie comparat cu al acestora.
82. Arătaţi care este ce mai importantă implicaţie a particularităţii pământului

limitat ca întindere:
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………….
83. Arătaţi care este ce mai importantă implicaţie a particularităţii pământului
imobil:
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………….
84. Neuniformitatea pământului este o particularitate:
 negativă pentru că determină reducerea producţiei ,
 pozitivă pentru că face posibilă obţinerea unei diversităţi de produse,
 pozitivă pentru că implică preţuri diferenţiate ale produselor agricole;
85. Ştiind că amortizarea mijloacelor fixe este, în principiu, un raport dintre
valoarea acestora şi durata de utilizare:
 pământul nu se amortizează;
 pământul se amortizează pe termen lung;
 amortizarea pământului se face prin profitul obţinut.
33..44 C
CLLA
ASSIIFFIIC
CAAR
REEA
ACCH
HEEL
LTTU
UIIE
ELLIIL
LOOR
R
Pentru organizarea şi conducerea activităţii economice din întreprindere, o

importanţă deosebită o are cunoaşterea modului de funcţionare a cheltuielilor de
producţie şi a modului cum influenţează acestea nivelul producţiei obţinute.
I Astfel, după natura lor funcţională, cheltuielile de producţie se clasifică în:
1. Cheltuieli explicite care reprezintă cheltuielile efective plătite la terţi
(cheltuielile materiale, cotele, impozitele, contribuţiile, taxele şi salariile) şi au
caracter de cheltuieli rigide, întrucât sunt anticipate fie ca prestaţii, fie ca preţ plătit;
2. Cheltuieli implicite sau cheltuieli-venit care se referă la remunerarea
figurilor economice care participă la procesul productiv. Acestea includ: munca
proprietarului (St), pământul şi construcţiile care aparţin familiei sau proprietarul
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
53
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
fondului (chiria), banii familiei utilizaţi pentru funcţionarea unităţii de producţie (D).
Cheltuieli implicite au caracter elastic întrucât suma lor se realizează la
sfârşitul ciclului productiv şi nu sunt plătite efectiv de către întreprindere, putând
astfel, în funcţie de rezultatul economic, să fie considerate ca venituri.
De exemplu: plata chiriei va fi un cost elastic pentru întreprinzătorul –
proprietar, dar va fi rigid pentru chiriaş. Putem spune astfel că întreprinzătorul
neproprietar de pământ şi capital fix va avea cel mai înalt cost rigid (unicul termen
elastic este stipendiul) iar întreprinderea proprietară, minim de cost rigid limitat numai
la cheltuielile materiale, fapt ce explică superioritatea acestui tip de întreprindere.
II În funcţie de modul cum variază în raport cu volumul producţiei,
cheltuielile de producţie (Cht) se împart în cheltuieli fixe (Chf) şi cheltuieli variabile
(Chv). Sunt fixe cotele, salariile referitoare la lucrătorii cu timp nedeterminat,
dobânzile asupra capitalurilor fixe, chiria şi impozitele. Sunt în schimb variabile
cheltuielile materiale, dobânzile asupra capitalului circulant şi salariile lucrătorilor
temporari sau ocazionali.
III În funcţie de modul de includere în costul unitar al produselor obţinute,
cheltuielile pot fi directe şi indirecte.
Cheltuielile directe sunt acelea care se pot individualiza pe obiecte de
calculaţie (produse) în momentul efectuării lor şi se pot include direct în costul
produselor obţinute din acea activitate (cheltuielile materiale şi salariile directe).
Practic, această grupă de cheltuieli cuprinde cheltuielile variabile de producţie şi
influenţează direct nivelul producţiei obţinute.
Cheltuieli indirecte care nu se pot individualiza în momentul efectuării lor pe
obiecte de calculaţie, întrucât se referă la mai multe obiecte (cuprinde grupa
cheltuielilor fixe). Aceste cheltuieli necesită să fie colectate şi apoi repartizate, în cote
părţi (se calculează coeficienţii de repartizare) asupra tuturor activităţilor la care se
referă. Din cheltuielile indirecte fac parte: cheltuielile comune şi cheltuielile generale.
Cheltuielile comune sunt cheltuieli de administrare a subunităţilor şi cuprind
salariile şefilor de subunitate, ale economiştilor, cheltuielile cu amortismentul
activelor fixe, cu reparaţiile, cu iluminatul etc., ale clădirilor unde îşi are sediul
subunitatea.
33..55 PPR
RIIN
NCCIIPPA
ALLIIII IIN
NDDIIC
CAAT
TOOR
RII SSPPE
ECCIIFFIIC
CII E
ECCO
ONNO
OMMIIE
EII
A G R A
AGRARE R E
Date fiind particularităţile agriculturii, se impune realizarea unei analize

specifice cu utilizarea unor indicatori tehnico-economici particulari precum: producţia
marfă (agricolă), marja brută, indicele de structură a fondului funciar, instrumente de
programare a producţiei agricole şi veniturile fermierilor.
1. Producţia marfă (Qm) constituie acea parte a producţiei totale

destinată valorificării în afara exploataţiei agricole.
Se poate determina folosind două metode: directă şi indirectă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
54
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Metoda directă – constă în calcularea producţiei marfă agricole prin
însumarea produselor vegetale şi animale vândute pe diferite căi: prin sistemul de
contractări, achiziţii, pe piaţa liberă etc.
Metoda indirectă – constă în calcularea producţiei marfă după relaţia
următoare:
Qmt = (Si + I) – (P + Ci + Sf), în care:
Qmt – producţia marfă totală – tone, hl, buc;
Si – stocul iniţial de produse agricole – tone;
I – intrările din producţia anului curent şi din alte surse (în perioada
analizată) – tone;
P – pierderi normate de produse – tone;
Ci – consumul intern de produse – tone;
Sf – stocul final de produse agricole – tone.
După determinarea cantitativă a producţiei marfă (Qm) separat pe produse,
valoarea acesteia (cifra de afaceri sau venituri totale – Vt), rezultă făcând produsul
între cantitatea de producţie marfă (adusă la STAS) şi preţurile medii de vânzare (Pv)
corespunzătoare fiecărui produs (tab. 1.26).
n
Vt   Qm  Pv 2
t 1
Preţurile de bază acordate de către beneficiari producătorilor sunt în funcţie de
indicii de calitate efectivi specifici produselor predate şi se înţeleg în condiţia de
livrare loco-producător.
La cereale, leguminoase boabe şi oleaginoase, principalii indici de calitate sunt
greutatea hectolitrică, procentul de corpuri străine şi umiditatea. În cazul producţiei de
seminţe, pe lângă aceşti indici, se au în vedere şi puritatea biologică, germinaţia şi
starea fito-sanitară.
Recepţia cantitativă şi calitativă a produselor livrate se face la centrele de
achiziţii sau silozurile unităţilor beneficiare ori la fabricile de nutreţuri combinate.
Preţurile de bază se vor corecta în raport cu diferenţele dintre indicii de
calitate efectivi şi cei prevăzuţi în STAS:
1. se majorează cu câte 1% pentru fiecare kg greutate hectolitrică în plus
şi fiecare procent de umiditate şi corpuri străine în minus faţă de indicii calitativi de
bază;
2. se micşorează cu câte 1% pentru fiecare kg greutate hectolitrică în
minus şi fiecare procent de umiditate şi corpuri străine în plus faţă de indicii calitativi
de bază.
2. Marja brută este un indicator care reflectă competitivitatea relativă a
diferitelor activităţi de producţie, respectiv exprimă „profitabilitatea“ activităţilor de
producţie individuale (producţia de pâine, producţia de unt, producţia de salamuri
etc.).
Marja brută (Mb) se calculează după următoarea relaţie:
Mb = VQ – Cv, unde:
VQ –veniturile totale – lei;
Cv – costuri variabile – lei.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
55
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Indicatorul „marja brută“ este folosit pentru:
 compararea performanţei diferitelor activităţi de producţie;
 analiza structurii de costuri;
 calcularea profitului firmei.
Dacă cunoaştem care este marja brută pentru fiecare activitate de producţie,
profitul poate fi calculat ca diferenţă între marja brută şi costurile fixe.
Pb = Mb – Cf, unde:
Pb – profitul – lei;
Cf – costurile fixe.
3 Structura fondului funciar agricol pe categorii de folosinţă, exprimă

ponderea procentuală pe care o ocupă diferitele categorii de folosinţă în raport cu
suprafaţa fondului funciar sau a terenului agricol.
Se determină folosind următoarea relaţie:
S
I s  i  100 , în
St
Is – indicele de structură – în %;
Si – suprafaţa din categoria de folosinţă „i” – în ha;
St – suprafaţa totală la care se raportează categoria de folosinţă „i” – în ha.
5. Programarea producţiilor medii la hectar în profil teritorial se

efectuează pentru fiecare cultură în parte, folosind următoarea relaţie de calcul:
qm = r  Nb, în care:
qm – producţia medie la hectar pe teritoriul la care ne raportăm;
Nb – nota medie de bonitare pentru fiecare cultură în parte;
r – producţia medie pe un punct de bonitare.
qm
r , unde:
Nb
q m – producţia medie ponderată calculată pentru zona din care face parte
teritoriul la care ne raportăm.
5. Veniturile fermierilor
Venitul total exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor vandabile obţinute într-o
exploataţie agricolă. Termenul „vandabil“ exprimă faptul că se ţine cont nu numai de
bunuri şi servicii efectiv vândute pe piaţă, dar şi de acelea destinate remunerării
factorilor de producţie (autoconsumul, plăţi în natură) sau ţinute ca stocuri de magazie
în aşteptarea vânzării.
Nu intră în veniturile totale, întrucât ar comporta o dublă înregistrare, produsele
intermediare folosite în procesele interne ale exploataţiei agricole (de ex.: furaje,
îngrăşăminte organice). Venitul total corespunde astfel producţiei finale (Pf) din care
se scad refolosirile (R), adică:
VT = Pf – R
Practic, la calcularea acestui indicator se ţine cont de cât a fost vândut în timpul
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
56
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
anului şi, de asemenea, de eventualele variaţii ale stocurilor de magazie între începutul
şi sfârşitul anului. Astfel, relaţia de calcul devine:
n n
VT   Qmi  Pvi  Si  Pvi
i 1 i 1
în care:
Qm – producţia marfă – kg, l, buc.;
Pvi – preţul de vânzare al produsului „i“ – lei/U.M.;
S – variaţia stocurilor de magazie – kg, l, buc.
În practica agricolă, în funcţie de factorii de producţie (pământ, muncă, capital)

pe care întreprinzătorul agricol îi are în proprietate, întâlnim 3 tipuri de bază de
fermieri, respectiv 3 relaţii de calcul ale venitului net al fermei, astfel:
1. proprietar de capital funciar şi capital de exploatare, iar în activitatea
de producţie nu foloseşte salariaţi:
Vn = VT – CI = Sa + St + D + Ar ± Pr, unde:
Vn – venit net;
VT – venitul total;
CI – consumuri intermediare (cheltuieli variabile);
Sa – salarii;
St – stipendii;
D – dobânzi;
Ar – arenda;
Pr – profitul brut;
2. proprietar de capital funciar iar în activitatea de producţie apelează la
credite bancare şi foloseşte salariaţi:
Vn = VT – (CI + Sa + D) = St + Ar ± Pr;
3. proprietar de capital de exploatare iar în activitatea de producţie
foloseşte salariaţi:
Vn = VT – (CI + Sa + Ar) = St + D ± Pr.
Aceste variante sunt corespunzătoare figurilor „limită“ ale întreprinzătorilor, în
practică întâlnindu-se şi alte tipuri intermediare.
Analizând comparativ rezultatele economice exprimate prin indicatorul „venit
net“, rezultă că în exploataţiile agricole unde tipul de fermier determină cel mai înalt
cost rigid (obligatoriu), înregistrează cel mai scăzut nivel al eficienţei este cazul
întreprinzătorului care arendează pământ şi plăteşte arenda; care împrumută capitalul
de exploatare şi plăteşte dobânzi şi care utilizează salariaţi şi plăteşte salarii, iar în
exploataţiile agricole unde tipul de fermier determină cel mai scăzut cost rigid,
înregistrează cel mai ridicat nivel de eficienţă – este cazul întreprinzătorului care are
pământ în proprietate, care foloseşte capitalul propriu şi munca proprie29.
Un reper economic care ne oferă informaţii despre rentabilitatea exploataţiilor
29
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
57
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
noastre – costul de oportunitate30.
Costul de oportunitate reprezintă diferenţa dintre varianta oportună (mai
avantajoasă în exemplul nostru) şi varianta aleasă (mai puţin avantajoasă în exemplul
nostru).
Co=Vo-Va
Co – costul de oportunitate
Vo – varianta oportună
Va - varianta aleasă
Atunci când costul de oportunitate este pozitiv (valoarea resurselor proprii
consumate este mai mare decât valoarea profitului brut) înseamnă că folosim resursele
proprii ineficient.
Dacă acesta este nul exploataţiea ne plăteşte doar valoarea resurselor
consumate. Ne vindem nouă resursele noastre.
În cazul în care costul de oportunitate este negativ, valoarea acestuia
reprezintă profitul real (profitul antreprenorial) pe care îl obţinem ca recompensă a
administrării exploataţiei. Atunci exploataţiile noastre sunt cu adevărat rentabile31.
Deci profitul antreprenorial s-ar determina ca diferenţă între profitul brut şi
valoarea resurselor proprii consumate în propria activitate economică. Valoarea
resurselor proprii consumate ar deveni de fapt venituri personale.
Numai că, mai intervine o mică problemă. După acest raţionament „obligăm”
exploataţia să cumpere forţă de muncă la preţul la care era plătită în alte domenii şi
poate alte momente. Noi, în calitate de specialişti am putea obţine un salariu mult mai
mare decât cel pe care l-am plăti unor muncitori agricoli.
Salariul pe care trebuie să-l plătească exploataţia este cel care l-ar cere un
angajat care ar putea să îndeplinească toate sarcinile pe care noi le îndeplinim acum în
exploataţia agricolă.
Folosirea resurselor proprii în propria activitate nu este întotdeauna
valorificată corespunzător nivelului de expertiză de care dispune. Proprietarii pot fi
mai valoroşi profesional decât munca pe care o depun în propria afacere.
Date fiind cele prezentate, atunci, relaţia de calcul a profitului antreprenorial
(profitul pur) este32:
Pa = Pb – VRp unde:
Pa – profitul antreprenorial,
Pb – profitul brut al exploataţiei,
VRp – valoarea resurselor proprii consumate în propria exploataţie (salarii,
dobânzi, chirii, arenzi etc.).
În consecinţă, profitul antreprenorial este primul prag după care vom
stabili dacă exploataţia agricolă este profitabilă sau nu.
Dacă profitul antreprenorial este nul, atunci rezultatele obţinute reprezintă de
fapt plata resurselor proprii consumate iar exploataţia agricolă nu aduce profit real.
Dacă profitul antreprenorial va fi mai mare decât 0 atunci exploataţia agricolă
30
Ignat I. şi colab – 1998 – Economie politică, Editura Economică, Bucureşti
32
Ignat I. şi colab – 1998 – Economie politică, Editura Economică, Bucureşti;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
58
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
pe care o administrăm poate fi considerată profitabilă.
Dacă, dimpotrivă, profitul antreprenorial este negativ, atunci exploataţia
agricolă nu este profitabilă şi nu este capabilă să plătească resursele proprii
consumate.
Sigur că, orice exploataţia agricolă poate funcţiona chiar dacă obţine profit
brut dar nu obţine profit antreprenorial. Numai că, dacă administrăm o asemenea
exploataţie, trebuie să admitem că resursele pe care le folosim fructifică slab iar dacă
am trece la un alt nivel în care să angajăm, să facem credite etc., vom înregistra
pierderi efective.
Date fiind aceste condiţii este necesară dezvoltarea unui set de indicatori de
analiză economică ce vor sta la baza determinării instrumentelor de creştere a
performanţelor acestor entităţi economice. Unul dintre cei mai importanţi ar fi rata
profitului antreprenorial (ra):
Pa
ra   100
Cht  Vrp
Acest indicator de rentabilitate oferă informaţii atât despre randamentul
cheltuielilor explicite cât şi a celor implicite.
86. Să se determine diferenţa de producţie implicată de o creştere a notei de

bonitare cu 5 puncte dacă producţia anterioară a fost de 4.200 kg grâu pe
terenuri cu o calitate medie de 89 puncte de bonitare:
 3.977 kg,
 3.738 kg,
 4.436 kg.
87. Care este perioada în care creşte potenţialul productiv al unui teren din
graficul următor:
88. Să se determine producţia marfă dacă rezultatele economice sunt diminuate de

factorii din tabel:
Indicatori Valoare
producţia totală 2670 kg
pierderi 3%
consumuri proprii 48 kg
producţia marfă ……….kg
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
59
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
89. Să se determine nota de bonitare medie ponderată pentru o fermă ce deţine

terenuri conform tabelului:
Sola NBi Suprafaţa
1 24 400
2 56 700
3 48 320
4 76 530
Nota de bonitare medie
…………..
ponderată
90. Să se determine producţia totală pentru o cultură distribuită pe patru sole dacă
producţia medie este de 45 kg/punctul de bonitare:
Sola NBi Suprafaţa
1 76 38
2 51 46
3 42 120
4 83 85
Producţia totală …………..
91. Marja brută este utilizată cu scopul determinării performanţei economice
comparative ale unor activităţi fără a se cunoaşte:
 consumul de capital variabil,
 consumul de capital total,
 consumul de capital fix;
92. Bifaţi componenta din grafic care nu poate fi marja brută dacă celelalte
reprezintă venitul total şi cheltuielile variabile:
93. O pensiune agroturistică obţine un venit total de cca. 80.000 lei/an cu cheltuieli
fixe de 30.000 lei/an şi cheltuieli variabile de 50.000 lei/an. Marja brută
realizată de aceasta este de:
 20.000 lei/an,
 50.000 lei/an,
 30.000 lei/an;
94. Activităţile economice desfăşurate de întreprinzătorii proprietari sunt
caracterizate prin:
 randamente mari,
 productivitate mare,
 siguranţă sporită;
95. Întreprinderile în care sunt realizate cheltuieli implicite, trebuie să îşi
determine performanţele economice în funcţie de:
 valoarea de piaţă a tuturor resurselor consumate,
 plăţile efectuate,
 exclusiv costurile de oportunitate;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
60
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
96. Pentru o întreprindere în care se realizează cheltuieli implicite valoarea
acestora se determină după:
 costul de oportunitate,
 costul vieţii,
 costurile explicite;
97. Cheltuielile implicite cu salariile se determină după costurile de oportunitate
ale salariile pe care le-ar putea obţine:
 întreprinzătorii proprietari în cazul în care s-ar angaja în altă unitate;
 persoanele pe care le-ar angaja dacă nu ar lucra întreprinzătorii
proprietari;
 întreprinzătorii proprietari în propria întreprindere;
98. În condiţiile în care creşte nivelul salariilor dintr-un anumit spaţiu economic,
profitul antreprenorial:
 creşte,
 scade,
 nu se modifică;
99. Indicaţi graficul în care este precizată corelaţia greşită între evoluţia costului
de oportunitate şi cea a profitului antreprenorial:
100. O fermă agricolă deţine o suprafaţă de 20 ha de teren arabil de pe care obține

un venit mediu de 5000 lei/ha cu cheltuieli materiale de 30.000 lei, amortizări
de 10.000 lei, taxe şi impozite de 5.000 lei şi alte cheltuieli de 5.000 lei. Dacă
cheltuielile cu salariile proprii ar fi de 40.000 lei, arenda terenului propriu –
6.000 lei şi cheltuielile de creditare – 5.000 lei, profitul antreprenorial este de:
 0 lei,
 7.000 lei,
 51.000 lei;
101. O fermă agricolă deţine o suprafaţă de 20 ha de teren arabil pe care deţine un
venit mediu de 5000 lei/ha cu cheltuieli materiale de 30.000 lei, amortizări de
10.000 lei, taxe şi impozite de 5.000 lei şi alte cheltuieli de 5.000 lei. Dacă
cheltuielile cu salariile proprii ar fi de 40.000 lei, arenda terenului propriu –
6.000 lei şi cheltuielile de creditare – 5.000 lei, rata profitul antreprenorial este
de:
 101,1%,
 98,9%,
 0%;
102. O pensiune agroturistică obţine un venit total de cca. 80.000 lei/an cu cheltuieli
fixe de 30.000 lei/an şi cheltuieli variabile de 50.000 lei/an. Marja brută
realizată de aceasta este de:
 50.000 lei/an,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
61
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 20.000 lei/an,
 30.000 lei/an;
103. Activităţile economice desfăşurate de întreprinzătorii proprietari sunt
caracterizate prin:
 productivitate mare,
 randamente mari,
 siguranţă sporită;
104. Întreprinderile în care sunt realizate cheltuieli implicite, trebuie să îşi
determine performanţele economice în funcţie de:
 plăţile efectuate,
 valoarea de piaţă a tuturor resurselor consumate,
 exclusiv costurile de oportunitate;
105. Pentru o întreprindere în care se realizează cheltuieli implicite valoarea
acestora se determină după:
 costul vieţii,
 costul de oportunitate,
 costurile explicite;
106. Cheltuielile implicite cu salariile se determină după costurile de oportunitate
ale salariile pe care le-ar putea obţine:
 întreprinzătorii proprietari în cazul în care s-ar angaja în altă unitate;
 persoanele pe care le-ar angaja dacă nu ar lucra întreprinzătorii
proprietari;
 întreprinzătorii proprietari în propria întreprindere;
107. În condiţiile în care creşte nivelul salariilor dintr-un anumit spaţiu economic,
profitul antreprenorial:
 scade,
 creşte ,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
62
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 44
E
ECCO
ONNO
OMMIIA
A PPR
ROOD
DUUC
CŢŢIIE
E IIN
NDDU
USST
TRRIIA
ALLE
E
44..11 PPA
ARRT
TIIC
CUULLAAR
RIITTĂĂŢŢIIL
LEE IIN
NDDUUSST
TRRIIE
EII FFAAŢŢĂĂD
DEEA
ALLT
TEE
RRA
AMMUURRII A
ALLE
E PPRROODDUUCCŢ ŢIIE
EII M
MAAT
TE ER
RIIA ALLEE
În delimitarea ramurilor producţiei materiale natura proceselor economice şi

modul de manifestare a legilor economice au rol hotărâtor. Delimitarea ramurilor
producţiei materiale are o mare importanţă teoretică cât mai ales practică. Modul de
manifestare a legilor economice se particularizează în funcţie de fiecare ramurăa
producţiei materiale, ele trebuie cunoscute şi acţionat în sensul pozitiv de manifestare.
Importanţa practică a delimitării ramurilor producţiei materiale constă în
stabilirea aportului fiecăreia la formarea produsului intern brut, la fundamentarea
politicii economice a statului.
În continuare, sunt prezentate principalele delimitări între industrie şi
celelalte ramuri ale producţiei materiale sau care adaugă valoare nou creată
produselor.
1- Industria se delimitează de agricultură prin mai multe trăsături specifice:
procesul de reproducţie, componentele capitalului productiv; timpul de producţie;
ciclicitatea producţiei etc.
- Procesul de reproducţie – reprezintă componenta principală care delimitează
cele două ramuri ale producţiei materiale. În procesul reproducţiei din agricultură se
întâlnesc aproape în exclusivitate procese naturale – biologice, pe când în industrie
acestea au un caracter particular (vinificaţie, industria farmaceutică). De asemenea,
procesele reproducţiei au la bază factorii naturali: lumină, căldură, umiditate,
substanţe nutritive etc. în timp ce în industrie predomină procesele fizice, mecanice,
chimice.
- Componentele capitalului productiv, din agricultură se deosebesc
semnificativ faţă de cele din industrie, determinând şi anumite particularităţi
economice ale agriculturii ca ramură a producţiei materiale.
- Pământul, este principalul capital productiv, reprezintă una din condiţiile
materiale necesare pentru ca procesul de producţie să aibă loc. În agricultură, alături
de pământ, plantele şi animalele constituie mijloacele vii de producţie specifice
agriculturii.
Pământul reprezintă una din condiţiile materiale necesare pentru ca procesele de
producţie să aibă loc şi în alte ramuri ale producţiei inclusiv industriale, dar rolul său
este diferit. În industrie pământul funcţionează ca un loc de aşezare, ca o bază a
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
63
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
spaţiului de funcţionare.
- Mijloacele mecanice, elemente componente ale capitalului productiv din
agricultură, au anumite particularităţi imprimate tocmai de modul cum pot fi folosite
la lucrările agricole şi parametrii constructivi ai acestora. Sezonalitatea folosirii lor
este mai accentuată decât în orice altă ramură a industriei ceea ce îşi pune amprenta
asupra eficienţei economice a folosirii acestora (combinele de recoltat cereale pot fi
folosite maxim 20 zile/an).
- În industrie există o corespondenţă aproape deplină între timpul de muncă
şi timpul de producţie, existând doar câteva excepţii cum ar fi: industria
farmaceutică. Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie în
agricultură este un fenomen generalizat care imprimă agriculturii anumite
particularităţi economice. Are loc o întrerupere independentă de lungimea procesului
de muncă, întrerupere în cursul căreia au loc procese de durată mai scurtă sau mai
lungă când au loc diferite modificări fizice , chimice şi fiziologice, timp în care
procesul de muncă este suspendat în întregime sau în parte.
Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie in agricultură face
ca utilizarea forţei de muncă să aibă un caracter sezonier care se accentuează odată cu
înrăutăţirea condiţiilor climatice:
Viteza de rotaţie a fondurilor circulante, în industrie este mult mai mare şi
gradul de imobilizare a fondurilor este redus faţă de agricultură. Avansarea
cheltuielilor de producţie, în agricultură, se face continuu în decursul timpului de
producţie, dar recuperarea lor se face dintr-o dată, în momentul recoltării.
În industrie, activităţile se desfăşoară in spaţii delimitate precis, de anumite
dimensiuni, pe când in agricultură (producţia vegetală), procesele de producţie se
desfăşoară pe suprafeţe întinse, ceea ce atrage dispersarea teritorială a mijloacelor de
producţie.
2 – Industria se delimitează de construcţii, cu toate că se produc bunuri
materiale, în ambele ramuri, prin faptul că industria produce bunuri mobile iar
construcţiile bunuri imobile.
3 – Transporturile (productive), ca şi industria, fac parte din sfera producţiei
materiale, dar spre deosebire de industrie, care produce valori de întrebuinţare,
transportul efectuează deplasarea în spaţiu a produselor şi adaugă valoare. În
transporturi nu se produc bunuri materiale deci, nu utilizează materii prime în afară de
consumul de carburanţi, în timp ce obiectivul activităţii industriale este tocmai
prelucrarea materiilor prime şi obţinerea de noi valori de întrebuinţare.
Cu privire la timpul de muncă, se poate aprecia că in transporturi acesta
formează tocmai timpul de producţie, pe când in industrie există diferenţe
semnificative intre cele două componente ale procesului de producţie (timpul de
muncă şi timpul de producţie).
4 – Industria se deosebeşte de comerţ, prin faptul că în industrie se produc
valori materiale iar comerţul asigură deplasarea acestora de la producător la
consumator. Deşi, nu creează bunuri materiale, comerţul, prin unele operaţii
productive pe care le execută adaugă valoare produselor care trec prin reţelele sale.
Aceste trăsături caracteristice industriei, în general, o deosebesc şi o delimitează
de celelalte ramuri ale producţiei materiale, ele sunt proprii oricărei industrii indiferent
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
64
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
de forma de proprietăţi, mod de organizare şi importanţa pe care o reprezintă pentru
economia naţională.
108. Dată fiind particularitatea industriei de a se desfăşura în spaţii precis

delimitate determină un control:
 redus al proceselor de producţie ,
 redus al factorilor de producţie,
 superior al proceselor de producţie;
109. Creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante din industrie determină:
 creşterea nivelului de utilizare a capitalului fix ,
 reducerea nivelului de utilizare a capitalului fix
 distribuirea nivelului de utilizare a capitalului fix;
110. Precizaţi implicaţiile particularităţii industriilor după care timpul de muncă
este acelaşi cu timpul de producţie.
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………
111. Într-o brutărie se obţine un venit de 3000 lei cu cheltuieli totale de 2000 lei pe
ciclu de producţie. Dacă într-un an se obţin 365 cicluri de producţie profitul
brut anual va fi de :
 365.000 lei,
 1.000 lei,
 730.000 lei;
44..22 FFU
UNNC
CŢŢIIIILLEE IIN
NDDU
USSTTR
RIIEEII R
RUUR
RAALLEE
Industria rurală cuprinde unităţi sau subunităţi de producţie şi prestări de

servicii productive amplasate in spaţiul rural aparţinând: cooperaţiei meşteşugăreşti,
societăţilor comerciale agricole, producătorilor particulari, etc.
Obiectivul principal al activităţii industriei rurale îl constituie producerea de
bunuri materiale industriale şi alimentare, articole de uz casnic şi gospodăresc, articole
de artizanat şi artă populară, repararea şi recondiţionarea de piese, repere şi
subansambluri pentru nevoile populaţiei.
De asemenea, în această grupă de activităţi se circumscrie şi producerea de
energie ce rezultă de la microhidrocentrale din mediul rural, sau valorificarea energiei
eoliene şi solare, care în actualele condiţii va trebui să capete noi dimensiuni.
Un loc important în activitatea de industrie rurală îl ocupă obţinerea
materialelor de construcţii, producerea de bunuri materiale în cooperare cu unităţi
economice mari.
În etapa actuală, prelucrarea produselor agricole principale şi secundare
cunoaşte noi dimensiuni, aproape în fiecare localitate sunt organizate unităţi de
procesare a produselor agricole – morărit, panificaţie, industria laptelui, etc., în scopul
satisfacerii nevoilor populaţiei din zonele date, inclusiv cele din oraşele învecinate.
Cu toate particularităţile sale, industria rurală este parte integrantă a economiei
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
65
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
naţionale cunoscând puternice mutaţii structurale şi dimensionale, are drept scop
valorificarea resurselor locale şi satisfacerea nevoilor beneficiarilor acestor produse şi
servicii productive. Are menirea de a asigura folosirea mai completă a forţei de muncă
de la sate şi asigurarea unor condiţii de viaţă decente a populaţiei prin dotarea utilitară
a acestor localităţi. Acestea se realizează prin funcţiile pe care le îndeplineşte industria
rurală şi serviciile, în această etapă.
Principalele funcţii ale industriei rurale şi serviciilor sunt:
Funcţia de valorificare a resurselor locale de materii prime şi materiale.
Este cunoscut faptul că în spaţiul rural există cantităţi însemnate şi diversificate
de materii prime, prin procesarea cărora, industria rurală îşi aduce un aport substanţial
la obţinerea de bunuri materiale valoroase.
Industria rurală are menirea de a valorifica resursele de producţie care se
caracterizează prin rezerve reduse şi exploatate, în aceste condiţii îşi găsesc
justificarea din punct de vedere al eficienţei economice, pe când in industria mare nu
îşi găsesc justificarea rămânând necuprinse în circuitul economic sau exploatate
ineficient.
Funcţia de diversificare a producţiei de bunuri materiale
Prin valorificarea superioară a resurselor locale, care reprezintă o mare
varietate, are loc o dezvoltare şi diversificare a producţiei potrivit cerinţelor pieţei.
Economia industriilor şi serviciilor rurale
Unităţile productive fiind de dimensiuni relativ mici se poate asigura o
mobilitate sporită în schimbarea activităţilor în funcţie de cerinţele beneficiarilor. Se
pot organiza activităţi aproape în toate ramurile sau subramurile producţiei materiale
specifice întreprinderilor industriale mici şi mijloci care funcţionează în economia
naţională cu condiţia existenţei factorilor de producţie necesari acestor activităţi.
Folosirea completă a forţei de muncă din spaţiul rural
Sezonalitatea activităţilor din agricultură determină existenţa în spaţiul rural, în
anumite perioade ale anului, a unui număr de lucrători disponibili temporar, la care se
adaugă foşti navetişti care practicau diverse meserii la oraşe şi prin procesul de
restructurare au devenit disponibili. Prin organizarea unor activităţi de industrie rurală
şi servicii se asigură o folosire mai completă a forţei de muncă în spaţiul rural.
Dacă avem în vedere faptul că unele materii prime necesare industriei rurale, de
natură agricolă şi silvică se obţin în ceea de a doua parte a anului, putem afirma că
agricultura şi silvicultura îşi reproduc materiile prime pentru lucrătorii din agricultură
necesare unor preocupări productive în timpul iernii.
Dezvoltarea activităţilor de industrie rurală şi servicii în societăţile comerciale
agricole, în diferite forme de asociere ale producătorilor agricoli cât şi unităţi cu
personalitate juridică va constituii o etapă nouă în valorificarea resurselor de materii
prime locale şi folosirea mai completă a forţei de muncă plasate.
Creşterea veniturilor medii ale populaţiei rurale
Veniturile obţinute de populaţia rurală trebuie privită sub 2 aspecte:
veniturile realizate din activităţi agricole şi completate cu cele obţinute prin
 efectuarea de munci neagricole în industria rurală şi servicii;
 venituri realizate de lucrători permanenţi în diverse activităţi
industriale şi servicii.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
66
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Desigur, este mai greu să ajungem la o delimitare riguroasă a celor 2 grupe de
activităţi (agricolă şi neagricolă) pentru că multe persoane care au calitatea de angajat
permanent în activităţi industriale şi deţin o anumită suprafaţă de teren agricol, după
orele de program sau în zilele de concediu prestează munci agricole şi obţin venituri
suplimentare.
Literatura de specialitate face trimiteri şi la alte funcţii pe care le are industria
rurală cu efecte pozitive asupra vieţii oamenilor de la sate. În acest sens putem aminti
funcţia de “creşterea nivelului de pregătire generală a populaţiei rurale” şi funcţia de
“creşterea nivelului dotării edilitare” 33..
112. Prezenţa activităţilor agroindustriale în spaţiul rural românesc ar conduce la:

 creşterea veniturilor populaţiei ,
 reducerea veniturilor populaţiei,
 creşterea variaţiei veniturilor populaţiei;
113. Nivelul de utilizare a forţei de muncă în industriile agroalimentare este:
 Superior celorlalte ramuri ale economiei,
 Superior agriculturii,
 Determinat de factorii naturali;
114. Diversificarea producţiei determinată de activităţile agroindustriale determină:
 protejarea mediului,
 creşterea siguranţei veniturilor,
 reducerea veniturilor;
115. Amplasarea producţiei agroindustriale în spaţiul rural:
 îmbunătăţeşte aprovizionarea cu materii prime;
 permite obţinerea unor produse de calitate sporită;
 determină creşterea populaţiei active.
44..33 V
VAAL
LOOAAR
REEA
ADDE
ETTR
RAAN
NSSFFO
ORRM
MAAR
REEA
A PPR
ROOD
DUUSSE
ELLO
ORR
A
AGGR
RIIC
COOL
LEE
Valoarea produselor agricole brute (neprelucrate) este legată de transformări

succesive (ex.: grâu în făină; lapte în derivate din lapte, furaje în produse de origine
animală – lapte, carne etc.; carne în preparate din carne etc.) care permit maximizarea
rezultatelor economico-financiare obţinute la nivelul exploataţiei agricole.
Necesarul de materii prime (Qt) este influenţat de randamentele de transformare
(  ), pierderile (Pi) şi consumurile interne (Ci) şi se va determina după o relaţie
de forma:
Qm  Ci
Qt 
  Pi
33
Moga T., Carmen Valentina Radulescu - 2003 - Economia industriilor si serviciilor rurale,
Editura ASE , Bucuresti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
67
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Consumurile interne vor cuprinde toate consumurile care se cuantifică în unităţi
naturale iar la pierderi vor fi incluse toate reducerile de producţie în unităţi
procentuale.
Valoarea de transformare dă informaţii decidentului unităţii agricole despre

alternativa valorificării producţiei în stare brută sau prelucrată (ex.: alternativa
de a vinde furajul pe piaţă sau a-l transforma în lapte), prin compararea valorii
rezultate din calcul cu preţul de vânzare al produsului în stare brută.
Valoarea de transformare (Vtr) se calculează ca diferenţă între valoarea
producţiei finite şi valoarea materiilor prime. Valoarea producţiei finite se determină
ca produs între producţia marfă (Qm) şi preţul de vânzarea a acesteia (Pvf) iar valoarea
materiilor prime reprezintă produsul dintre cantitatea totală (Qt) supusă transformării
şi preţul acesteia (Pvp).
Vtr = Qm x Pvf – Qtx Pvp
Determinarea valorii de transformare are ca rezultat determinarea venitului total
obţinut de unitatea de procesare. Pe baza acestuia se poate determina profitul brut şi
rentabilitatea.
Totuşi, nu este recomandabilă această cale de determinare a eficienţei
economice deoarece aceasta nu va lua în consideraţie valoarea producţiei primare
utilizată ca materie primă.
Viteza de rotaţie a fondurilor circulante reprezintă numărul de cicluri de producţie
într-o perioadă dată (un an). În producţia industrială acest indicator are valori
net superioare producţiei agricole şi în consecinţă, determină randamente
sporite.
Practic, profitul şi rentabilitatea proceselor agroindustriale creşte proporţional
cu numărul de cicluri de producţie realizate anual.
116. Valoare de transformare creşte:

 Proporţional cu consumurile interne,
 În funcţie de diferenţa dintre preţuri şi randamente,
 În funcţie de creşterea necesarului de materii prime;
117. Pentru obţinerea a 1.000 kg de făină de porumb moara înregistrează pierderi
de 5%, consumuri interne de 30 kg şi un randament de măcinare de 85%.
Cantitatea de porumb boabe a fost:
 1.287,5 kg,
 1.080 kg,
 1.095 kg;
118. La un abator s-au sacrificat 200 porci pentru a se obţine o cantitate de 15.900
kg carne în carcasă. La un randament de sacrificare de 82%, s-au înregistrat
pierderi de 200 kg şi consumuri interne de 300 kg, Greutatea medie a porcilor a
fost de :
 96,9 kg,
 82,0 kg,
 100,0 kg;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
68
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
119. Randamentul de procesare a plantelor medicinale este de cca. 25%. Să se
determine valoarea de transformare pentru procesarea florii de tei dacă preţul
materiei prime este de 5 lei/kg, necesarul de produs finit este de 1.000 kg preţul
acestuia este de 3,0 lei plicul de 100 g şi pierderile sunt de 5%:
 35.000 lei,
 9.000 lei,
 5.000 lei;
120. O unitate de procesare a laptelui produce 10 hl de lapte pasteurizat/zi şi vinde
acest produs cu 3,0 lei/l. Cheltuielile necesare unui ciclu de producţie de 1 zi
sunt de 2.500 lei. Profitul brut pentru o perioadă de 365 zile este de:
 73.000 lei,
 182.500 lei,
 865 lei;
121. O brutărie produce 1.000 pâini pe zi şi vinde acest produs cu 1,0 lei/buc.
Cheltuielile necesare unui ciclu de producţie de 1 zi sunt de 750 lei. Creşterea
de profit brut datorită creşterii vitezei de rotaţie de la 285 cicluri de producţie
pe an la 320 cicluri de producţie pe an este de:
 71.250 lei,
 80.000 lei,
 1.750 lei;
122. O unitate de procesare a laptelui are o viteză de rotaţie a capitalului circulant
de 12 cicluri pe an, realizează o producţie de caşcaval de 2.000 kg pe ciclu de
producţie pe care îl vinde cu preţul de 10,0 lei/kg şi pentru care cheltuieşte
10.000 lei. Dacă unitate decide să reducă preţul cu 20% şi să crească viteza de
rotaţie a capitalului circulant la 24 cicluri pe an, profitul brut obţinut este de:
 24.000 lei,
 120 000 lei,
 12.000 lei;
123. O unitate de procesare a laptelui produce 10 hl de lapte pasteurizat/zi şi vinde
acest produs cu 3,0 lei/l. Cheltuielile necesare unui ciclu de producţie de 1 zi
sunt de 2.500 lei. Rata rentabilităţii pentru o perioadă de 365 zile este de:
 250%,
 7300%,
 73%.
124. Valoare de transformare creşte:
 în funcţie de diferenţa dintre preţuri şi randamente,
 proporţional cu consumurile interne,
 în funcţie de creşterea necesarului de materii prime;
125. Pentru obţinerea a 1.000 kg de făină de porumb moara înregistrează pierderi
de 5%, consumuri interne de 30 kg şi un randament de măcinare de 85%.
Cantitatea de porumb boabe a fost:
 1.080 kg,
 1.287,5 kg,
 1.095 kg;
126. La un abator s-au sacrificat 200 porci pentru a se obţine o cantitate de 15.900
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
69
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
kg carne în carcasă. La un randament de sacrificare de 82%, s-au înregistrat
pierderi de 200 kg şi consumuri interne de 300 kg, Greutatea medie a porcilor a
fost de :
 96,9 kg,
 82,0 kg,
 ....................
127. Randamentul de procesare a plantelor medicinale este de cca. 25%. Să se
determine valoarea de transformare pentru procesarea florii de tei dacă preţul
materiei prime este de 5 lei/kg, necesarul de produs finit este de 1.000 kg preţul
acestuia este de 3,0 lei plicul de 100 g şi pierderile sunt de 5%:
 35.000 lei,
 8.000 lei,
 ...........................;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
70
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 55
E
ECCO
ONNO
OMMIIA
A SSE
ERRV
VIIC
CIIIIL
LOOR
R
Serviciile sunt tratate atât în literatura economică cât şi în activitatea curentă

în mod asemănător bunurilor. În consecinţă, diferenţele dintre servicii şi bunuri sunt
relativ nesemnificative. În această accepţiune producerea pantofilor şi tratarea
bolilor reprezintă aceleaşi categorii de activităţi, tancurile şi serviciile religioase se
încadrează în aceeaşi grupă de produse: produse pentru piaţă rezultate ca un răspuns
la o nevoie a clienţilor asociată cu obiectivul întreprinzătorului de a obţine profit.
O asemenea abordare reduce sfera şi rolul serviciilor la o componentă
formală care nu acoperă conceptul din ce în ce mai complex al serviciilor.
Din acest motiv este necesară stabilirea clară a identităţii serviciilor în
contextul dezvoltării actuale a civilizaţiei.
55..11 D
DEEFFIIN
NIIR
REEA
A SSE
ERRV
VIIC
CIIIIL
LOOR
R
Existenţa noastră ca indivizi este posibilă datorită eforturilor de a ne

satisface nevoile. Registrul nevoilor proprii are la bază nevoile primare de hrană,
căldură, siguranţă etc. şi se continuă până la nevoile superioare de apreciere,
dragoste şi împlinire spirituală.
Satisfacerea nevoilor noastre este asigurată de activităţi ce produc produse
cu caracter material şi imaterial. Rezultatele cu caracter material au fost numite
bunuri iar rezultatele cu caracter imaterial – servicii.
La nivelul actual al dezvoltării societăţii omeneşti, o parte dintre servicii
sunt obţinute prin eforturile proprii. Acestea sunt numite servicii pentru sine sau
self-service. O altă parte sunt asigurate de către alte entităţi: alte persoane, unităţi
economice, stat, organisme publice etc. Acestea sunt servicii comerciale, publice,
sociale etc.
De la o persoană la alta, de la un spaţiu la altul şi de la un serviciu la altul,
unele servicii sunt asigurate parţial de către individ şi altele sunt furnizate de către
alte entităţi.
Definiţia noţiunii de serviciu este considerată o problemă de mare dificultate

datorată următoarelor motive :
 relativa noutate a domeniului,
 atenţia redusă acordată domeniului de către teoria economică până nu
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
71
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
de mult,
 eterogenitatea activităţilor pe care le include,
 imposibilitatea de a stabili o sfera de cuprindere invariabilă.
În accepţiunea teoriei economice noţiune de serviciu acoperă un domeniu

restrâns, delimitat de sensul de utilitate.
În acest context serviciile sunt definite ca activităţi utile nemateriale care se
consumă o dată cu producerea lor destinate satisfacerii nevoilor societăţii.
În lucrările O.N.U. acest sector cuprinde toate activităţile economice, altele
decât agricultura, inclusiv silvicultura şi pescuitul, industria extractivă, construcţiile
şi serviciile publice de distribuţie a apei, gazului, curentului electric etc.. sau
activităţile cuprinse în sectorul primar si cel secundar.
În această accepţie sectorul servicii este similar cu sistemul terţiar al
economiei naţionale.
Asociaţia Americană de Marketing consideră serviciile o activitate oferită
spre vânzare, care produce avantaje şi satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub
forma unui bun34.
Ambiguitatea care se reproşează acestei definiţii provine din faptul că o serie
de servicii nemateriale se concretizează în bunuri materiale sau au suport material
(ex: serviciile editoriale). După această definiţie, nici comerţul nu poate fi definit ca
activitate furnizoare de servicii deşi este clar că asigură transferul unor bunuri de la
producători la furnizori şi nu produce bunuri.
Termenii specifici utilizaţi în economia serviciilor sunt determinaţi de

caracteristice ale serviciilor în raport cu bunurile.
Economia producţiei are ca obiect de studiu administrarea proceselor
economice producătoare de bunuri.
Economia serviciilor are ca obiect de studiu serviciile cu toate procesele de
inovare, producere şi comercializare.
Producătorul de servicii, datorită particularităţilor produselor pe care le
realizează este numit prestator sau furnizor de servicii.
Termenul “furnizor de servicii” este la fel de corect ca şi cel de prestator
deoarece furnizarea sau comercializarea serviciilor se realizează în acelaşi timp cu
producerea acestora.
128. Dacă împărţim harta Europei în Est şi Vest, unde veţi plasa comentariul
„predominant self-service”:
 Est
 Vest
 în ambele zone
34
Ioncica Maria – 2006 – Economia serviciilor – abordări teoretice şi implicaţii practice,
Editura Uranus, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
72
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
129. Realizaţi o schiţă în care să exprimaţi relaţia dintre venitul populaţiei şi tipul
de servicii utilizate (self-service sau achiziţionate).
130. Trasaţi o linie de evoluţie a civilizaţiei omeneşti în era noastră şi exprimaţi

dinamica serviciilor achiziţionate.
131. Vizualizaţi harta lumii. Dacă aţi simboliza prin culoarea roşu self-service-ul,
care vor fi regiunile cu roşu cel mai intens? România ce nuanţă va avea?
55..22 PPA
ARRT
TIIC
CUUL
LAAR
RIIT
TĂĂŢ
ŢIIL
LEE SSE
ERRV
VIIC
CIIIIL
LOOR
R
Particularităţile serviciilor sau „cu ce sunt diferite serviciile faţă de

produse?” constau în:
1. Imaterialitate,
2. Nestocabilitate (perisabilitatea la furnizor),
3. Nondurabilitate (perisabilitatea la consumator),
4. Simultaneitate producerii cu consumul,
5. Inseparabilitate de persoana prestatorului şi a utilizatorului,
6. Eterogenitate,
7. Preţul serviciului – este un preţ al cererii
8. Lipsa proprietăţii35.
Imaterialitatea serviciilor
Imaterialitatea serviciilor se exprimă atât la nivelul consumatorului cât şi a
prestatorului prin intangibilitate. Serviciile nu pot fi percepute prin intermediul
simţurilor. Consumatorul de servicii nu are posibilitatea să măsoare în mod precis
calitatea serviciilor chiar dacă acestea determină un efect concret. Pe de o parte, nu
35
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
73
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
poate fi stabilită întotdeauna în mod concret dimensiunea efectului iar pe de altă
parte rezultatul poate fi determinat şi de alţi factori.
Pe de altă parte, clientul percepe serviciile prin intermediul elementelor
componente ale acestora precum: bunurile cuprinse de acestea, designul clădirilor, al
spaţiilor, aspectul, atitudinea, comportamentul personalului care serveşte etc.
Percepţia serviciilor induce un caracter subiectiv serviciilor şi rezultatelor acestora.
Cu cât este mai redusă posibilitatea percepţiei efective, obiective a
serviciilor sau a rezultatelor acestora cu atât mai mult este pregnantă percepţia
subiectivă a acestora. Cu cât se afirmă mai mult caracterul intangibil al serviciilor cu
atât mai mult este mai importantă percepţia subiectivă a clienţilor asupra nivelului
de satisfacţie.
Pentru determinarea rezultatelor serviciilor clienţii pot utiliza unii indicatori
care să exprime nivelul de satisfacere a nevoii care a condus la utilizarea serviciilor
dar aceştia au mai degrabă un caracter orientativ.
R
S x100 , unde
N
S – satisfacţia oferită de utilizarea unui serviciu,

R – rezultat determinat de serviciu,
N – nevoie.
Acest indicator poate fi folosit de multe ori şi în sens negativ.
Pentru serviciile fitosanitare nevoia de servicii se exprimă prin sănătatea
perfectă a plantelor sau altfel spus lipsa plantelor afectate de boli şi dăunători:
Pb
S  100  x100 unde
Pt
Pb – plante bolnave,
Pt – plante total.
Această relativitate a nivelului rezultatelor se exprimă şi la prestator, fie că
se referă la întreaga activitate a acestuia fie că se referă la activitatea individuală a
angajaţilor.
Pentru întreaga activitate de servire a unei firme, poate fi utilă determinarea
gradului de revenire al clienţilor pentru utilizarea serviciilor (Ps).
Rv
Ps  x100 unde
Nt
Rv – numărul de clienţi care au revenit pentru a solicita serviciile

prestatorului,
Nt – numărul total de clienţi.
Un alt indicator util pentru aprecierea performanţelor individuale ale
angajaţilor se poate determina în funcţie de preferinţele clienţilor pentru serviciile
unui anumit angajat al prestatorului – gradul de revenire a clienţilor pe angajat (Pi).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
74
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Rvi
Pi  x100 unde
Nti
Rvi – numărul de clienţi care au revenit pentru a solicita serviciile unui

anumit angajat „i”,
Nti – numărul total de clienţi serviţi de angajatul „i”.
Nivelul de satisfacţie exprimat prin preferinţa individuală conduce la
determinarea nivelul performanţelor individuale, informaţie utilă atât pentru
angajator pentru stimularea şi motivare performanţei cât şi pentru angajat pentru o
autoapreciere corectă.
Totuşi, aceşti indicatori care măsoară preferinţele clienţilor exprimate prin
revenirea lor nu pot fi utilizaţi exclusiv ca indicatori de măsurare a rezultatelor
prestatorului sau a angajatului acestuia. Ei pot oferi o imagine, un semnal de alarmă
când au valori mici şi o satisfacţie suplimentară atunci când au valori comparabil
mai mari decât concurenţa.
Relativitatea imaterialităţii şi intangibilităţii serviciilor

Serviciile se caracterizează în general prin intangibilitate iar bunurile prin
tangibilitate. Doar că, majoritatea bunurilor şi serviciilor nu sunt perfect intangibile
sau perfect tangibile. Produsele, fie bunuri sau servicii se deosebesc printr-un grad
mai mare sau mai mic de intangibilitate. Schema lui Palmer exprimă foarte sugestiv
acest fenomen.
Figura nr. 5.1 Schema lui Palmer
În aceste condiţii există unele dificultăţi în stabilirea caracterului de bun sau

serviciu pentru acele produse care au un nivel mediu de intangibilitate (ex: masa la
restaurant). Astfel, abordarea proiectării, producerii şi comercializării acestor
produse diferă în funcţie de încadrarea în una dintre cele două categorii (ex: dacă
masa la restaurant este considerată bun atunci se va insista pe caracteristicile
tangibile ale produselor: gust, cantitate, compoziţie, în schimb dacă aceasta va fi
considerată serviciu va fi necesară îmbunătăţirea caracteristicilor intangibile:
ambianţă, amabilitatea personalului, rapiditatea satisfacerii comenzilor etc.).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
75
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În general, o abordare specifică serviciilor va determina asigurarea unei
satisfacţii mai mari pentru client decât în situaţia în care produsul este considerat
bun. Acesta este şi motivul pentru care o mare parte dintre bunuri sunt însoţite de un
pachet de servicii (ex: garanţie, întreţinere, consiliere etc.).
132. O unitate economică beneficiază de servicii de curierat de la un singur
furnizor cu care are încheiat un protocol de colaborare. În ultimul an din 251
documente transmise prin acest serviciu 11 nu au ajuns la destinaţie. Nivelul
de satisfacţie a clientului este de:
 43,8%,
 104,6%,
 95,6%.
133. Numărul clienţilor care iau masa frecvent la un restaurant este de 125 iar
numărul zilnic total este de 372 clienţi atunci. gradul de revenire a clienţilor
la acest restaurant.
 12,5%,
 33,3%,
 66,7%.
134. În cadrul unei firme furnizoare de servicii de consultanţă economică lucrează

trei consultanţi. Aceştia au avut solicitări individuale de la beneficiari în mod
diferenţiat conform tabelului. Bifaţi pe ultimul rând consultantul care a avut
cel mai mare grad de revenire a clienţilor.
Clienţi Consultant 1 Consultant 2 Consultant 3
Clienţi noi 15 1 7
Clienţi cu 2
4 7 3
solicitări
Clienţi cu 3
2 6 8
solicitări
Bifaţi
consultantul
135. O firmă furnizoare de servicii de asistenţă IT are trei angajaţi. Salarizarea

acestora se face în funcţie de tariful pe unitatea de serviciu şi nivelul de
satisfacţie al clienţilor. Precizaţi care este diferenţa maximă de salariu
conform datelor din tabel.
Angajatul Angajatul Angajatul
Clienţi
1 2 3
Cantitatea de servicii
520 311 440
produse
Cantitatea de servicii
120 68 150
nesatisfăcătoare
Tariful pe serviciu (lei/unit) 4,0 6,0 5,0
Salariu efectiv (lei/lună) 160,0 145,8 145,0
Diferenţa maximă de salariu este de …….lei
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
76
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
136. O firmă furnizoare de servicii de curierat are trei angajaţi. Salariul pe care îl
obţin aceştia la un nivel de revenire a clienţilor de 100% este de 6.000lei
Precizaţi care este diferenţa maximă de salariu conform datelor din tabel.
Angajatul Angajatul Angajatul
Clienţi
1 2 3
Clienţi noi 7 8 12
Clienţi care au revenit o
14 7 1
dată
Clienţi care au revenit de
8 6 8
două ori
Salariu efectiv (lei/lună)
Diferenţa maximă de salariu este de …….lei
Nestocabilitatea (perisabilitatea la furnizor)

Această particularitate întregeşte profilul serviciilor. Furnizorul de servicii
dispune de o capacitate de servire relativ constantă din care de multe ori nu
utilizează decât o parte. Serviciile care nu au fost furnizate (vândute) sunt definitiv
pierdute şi determină pierderi datorită costurilor fixe.
Figura nr.5.2 Efectul nestocabilităţii serviciilor
În schimb, unele produse cu caracter imaterial nu sunt tangibile dar se

depozitează atât la prestator cât şi la consumator. Un astfel de produs este informaţia
care are caracter imaterial dar poate fi stocată atât la producător cât şi la consumator.
Nondurabilitatea (perisabilitatea la consumator)

Datorită acestei particularităţi clienţii rămân cu percepţia serviciului pe care
l-a consumat ca unică formă de reprezentare a acestuia în viitor. Serviciile pot avea
rezultate cu suport material (alimentele consumate în restaurant), schimbarea unei
stări (satisfacerea foamei) dar şi o reprezentare virtuală a serviciului.
Clienţii depăşesc momentul utilităţii bunului asociat cu produsul (au
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
77
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
consumat alimentele), depăşesc momentul schimbării stării respective (li se face
foame din nou) dar rămân în memorie cu reprezentarea serviciului: ambianţa
plăcută, siguranţa, competenţa şi amabilitatea personalului etc. Toate aceste senzaţii
se înmănunchează într-o formă individuală indivizibilă recunoscută de clienţi ca
imaginea serviciului.
Datorită faptului că există diverse forme de servicii se întâlnesc diverse
forme de exprimare a rezultatelor acestora. Rezultatele unor servicii pot fi
cuantificabile iar rezultatul altor servicii sunt dificil sau imposibil de cuantificat.
Simultaneitatea producerii cu consumul serviciilor

Dacă serviciul se produce şi se vinde în acelaşi timp înseamnă că în
perioadele în care serviciul nu se vinde toate capacităţile de producţie rămân
neutilizate. O capacitate de producţie neutilizată, nu numai că nu produce venit ci va
determina şi pierderi prin simpla păstrare în funcţiune, amortizarea acestuia, plata
salariilor etc.
În concluzie, orice moment în care serviciul nu se vinde reprezintă pierdere.
Timpul, în aceste condiţii, reprezintă o dimensiune deosebit de importantă
pentru economia serviciilor. Timpul nu este important doar pentru întreprinzătorul
din servicii ci şi pentru angajat pentru că timpul utilizat eficient aduce salarii mai
mari, alte forme de recompensare a muncii şi asigură dezvoltarea profesională (dacă
nu şi umană).
O unitate de servicii care are un grad mare de ocupare va dispune de
resursele necesare plăţii angajaţilor. Această unitate are nevoie de angajaţi eficienţi
şi va stimula performanţa acestora prin diverse instrumente motivaţionale: bonusuri,
participaţiuni la profit, promovare, condiţii mai bune de muncă etc. Stimularea
eficienţei şi performanţei angajaţilor determină dezvoltarea capacităţii de a realiza
sarcini în condiţii tot mai bune de calitate şi consum redus de resurse adică
dezvoltarea profesională a acestora.
Timpul în servicii este resimţit cu cea mai mare intensitate dar în forme
diferite.
În această categorie de servicii limitarea timpului este dată de resursa de
muncă adică de capacitatea umană de servire. Dacă am urmări interesul
angajatorului, acesta ar dori să aibă cât mai multe comenzi şi angajaţi dispuşi să
lucreze cât mai mult. Probabil îi va plăti mai mult pentru asta. Doar că orele
suplimentare presupun un randament scăzut, adică productivitate scăzută.
Angajatorul va dispune de angajaţi docili dar neproductivi. În concluzie, angajatorul
va plăti mai mult o muncă mai puţin eficientă.
Dacă se urmăreşte interesul angajaţilor, aceştia doresc să lucreze în exces în
unele perioade ca apoi în următoarele perioade să fie liberi (să stea acasă, să meargă
în vacanţă sau să lucreze cu timp parţial în altă parte etc.). În schimb, acest program
este nesănătos şi de multe ori demotivant. Această problematică se întâlneşte la o
largă categorie de servicii precum: unele servicii medicale, servicii fitosanitare
pentru agricultură, consultanţă financiară, comerţ, toate domeniile în care prestatorul
are interesul să producă şi să vândă cât mai repede serviciul pentru a trece la
următorul client.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
78
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Această formă de exprimare a presiunii timpului în economia serviciilor
evidenţiază un imperativ al acestei categorii de servicii: creşterea productivităţii
muncii prin utilizarea timpilor liberi. Această măsură va fi detaliată pe parcursul
lucrării.
Într-o altă categorie de servicii timpul îşi exercită presiunea sub altă formă:
esenţa serviciului se bazează pe durata de consum. Din această categorie fac parte
serviciile de cazare, alimentaţie publică. Petrecerea timpului liber etc. Pentru aceste
servicii factorul limitativ este capacitatea materială de servire.
Nevoia consumatorului de astfel de servicii este legată intrinsec de timpul de
consum. În acest caz imperativul dictat de presiunea timpului îl reprezintă creşterea
nivelului de ocupare a capacităţii de servire. De asemenea, acest obiectiv va fi
detaliat pe parcursul lucrării.
Inseparabilitatea de persoana prestatorului şi a utilizatorului serviciilor

Nu este o noutate faptul că existenţa noastră este în cea mai mare parte
influenţată de factorii externi, de societate, de instituţii. Asupra acestora nu avem
aparent nici o putere. Gravitatea problemei constă în faptul că pentru unele
neajunsuri sau nemulţumiri noi plătim. Serviciile ca cele de care a beneficiat Emil
sunt servicii pe care le plătim pentru a ne uşura existenţa. Nu putem accepta ca
produse cumpărate de noi să ne degradeze propria existenţă.
Totuşi, chiar şi din exemplul anterior se poate observa că nu calitatea
propriu-zisă a serviciilor în sine are întotdeauna efect asupra noastră ci şi impactul
psihologic pe care îl produc ele prin oamenii care ne servesc.
Calitatea serviciilor determină calitatea vieţii noastre. Odată cu dezvoltarea
şi consolidarea economiei de piaţă, competiţia şi perspectiva profitului determină o
creştere implicită a calităţii acestora.
În schimb, în cazul serviciilor se evidenţiază o componentă esenţială pe care
nu o au celelalte produse – impactul emoţional.
Dată fiind relaţia nemijlocită dintre prestator şi consumator, starea de spirit,
comportamentul şi atitudinea prestatorului se răsfrânge asupra consumatorului,
determinând diferite reacţii emoţionale.
În cazul bunurilor, în calitate de clienţi ne este indiferent care este starea de
spirit a producătorului deoarece nu avem o relaţie directă cu acesta.
În consecinţă, nu doar calitatea efectivă a serviciilor aşa cum este în general
percepută determină calitatea vieţii clienţilor ci şi încărcătura emoţională cu care
acestea ne sunt furnizate.
În exemplul anterior, nu calitatea serviciilor a avut un efect atât de nefast
asupra lui Emil ci indiferenţa prestatorilor cu privire la comportamentul lor.
Acest exemplu este unul banal şi poate fi interpretat ca joc al destinului dacă
este privit cu oarecare indulgenţă dar în cazul unor servicii cum sunt serviciile
medicale, educaţia, serviciile de securitate personală etc., impactul emoţional joacă
un rol vital.
„Dintr-o dată, i s-a pus diagnosticul. Cancerul de sân intrase în
metastază…celulele maligne reapăruseră şi se extinseseră… Doctorul nu-i mai
putea vorbi despre un tratament iar chimioterapia i-ar fi putut oferi cel mult câteva
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
79
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
luni de viaţă. Era de înţeles că trecea printr-o stare depresivă – astfel încât, de câte
ori mergea la oncolog izbucnea în lacrimi. Reacţia doctorului era de fiecare dată
aceeaşi: o poftea să iasă imediat din cabinet”.
Calitatea serviciilor medicale nu pare să fi suferit în acest caz dar
comportamentul medicului a avut un rezultat dezastruos. Speranţa de viaţă a
pacientului era practic nulă.
„Poate că una dintre cele mai răsunătoare demonstraţii ale impactului
clinic al sprijinului emoţional a fost înregistrat în grupurile de femei cu cancer de
sân în faza de metastază avansată de la Universitatea Medicală Stanford. După
tratamentul iniţial care adesea a însemnat şi o operaţie, cancerul acestor femei a
revenit şi s-a extins în tot corpul. Era doar o chestiune de timp, din punct de vedere
clinic până ce boala le va ucide. Dr. David Spiegel, care a condus acest studiu, a
fost la rândul lui uluit de aceste descoperiri, ca de altfel şi lumea medicală: femeile
cu o formă de cancer avansat la sân care mergeau săptămânal la întruniri cu alte
persoane cu aceleaşi probleme au trăit de două ori mai mult decât cele care au
înfruntat boala pe cont propriu” .
Serviciile medicale par să fie cele mai susceptibile de necesitatea de a fi
însoţite de tehnici de suport cu caracter emoţional. Importanţa acestor servicii pentru
supravieţuirea şi calitatea vieţii pacienţilor pe lângă care se asociază relaţia organică
între starea clinică şi cea psihologică impune o abordare duală: tratamentul clinic
dublat de tratamentul psihologic.
De asemenea, întreaga gamă a serviciilor de educaţie, de la nivel preşcolar şi
până la nivel post-universitar necesită o abordare completă.
Ne-am obişnuit cu ideea că şcoala împărtăşeşte cunoştinţe, dezvoltă
instrumente de gândire în general. Probabil că va trebui să ne aplecăm cu mai mare
interes către subiectul acestora, clientul serviciilor pe care le furnizează această
instituţie: preşcolarul, elevul, studentul.
Multe astfel de vise s-au spulberat datorită faptului că în timpul şcolii, tinerii
nu găsesc suportul emoţional de care au nevoie. Unii dintre aceştia beneficiază de
sprijinul familiei dar datorită tensiunii fireşti dintre părinţi şi copii, acest sprijin nu
este întotdeauna perceput corespunzător. Mai rămâne speranţa că şcoala ar putea
asigura acest suport.
Serviciile de învăţământ îşi exprimă rezultatele prin competenţele
absolvenţilor. Dintre aceştia, rezultatele cele mai bune le-au avut cei care au
colaborat cel mai bine cu profesorii, cei care la intrarea în şcoală ştiau să înveţe,
aveau încredere în ei, erau curioşi, perseverenţi, îşi controlau emoţiile şi comunicau
uşor36.
Ceilalţi tineri care nu au deţinut aceste capacităţi, foarte rar le-au dobândit în
timpul şcolii datorită efectului nefast al insuccesului şi catalogării de către colegi şi
profesori ca elevi slabi, fapt care a condus la degradarea stimei de sine. O mare parte
dintre aceşti tineri au întrerupt şcoala timpuriu.
Dreptul la educaţie a acestora le-a fost îngrădit aparent de propriile lor
incapacităţi cu care au venit din ciclurile anterioare: la facultate de la liceu, la liceu
36
Goleman D. – 2001 – Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
80
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
din gimnaziu şi tot aşa până la stagiu de preşcolari. În cadrul unui studiu ropriu pe
257 studenţi care provin din medii diferite şi de la şcoli diferite doar 3% au fost
învăţaţi la şcoală cum să înveţe. O mare parte dintre ceilalţi au dedus aceste
instrumente – cca. 65% iar restul au fost ajutaţi acasă, în familie.
Aceste elemente cheie precum încrederea în sine, curiozitatea, perseverenţa,
controlul emoţiilor, comunicarea şi cooperarea sunt abilităţi care trebuie să se
dezvolte pe tot parcursul vieţii şi nu exclusiv în primii ani de viaţă. În mod sigur şi
în timpul şcolii.
În acest context, rolul serviciilor de învăţământ nu este doar de furnizor de
cunoaştere şi instrumente de gândire ci şi de dezvoltare a abilităţilor emoţionale.
Fără îndoială, există mulţi profesori care sunt preocupaţi de formarea
intelectuală şi emoţională a tinerilor pe care îi instruiesc dar totuşi se dovedesc a fi
prea puţini, având în vedere competenţele cu care intră absolvenţii în viaţă.
Recunoaşterea generală a rolului deosebit de important a serviciilor de
educaţie în formarea emoţională a tinerilor ar conduce la recunoaşterea eforturilor
profesorilor care deja îşi însuşesc o asemenea îndatorire şi ar conduce la o creştere a
nivelului inteligenţei emoţionale în cadrul societăţii noastre. Aceasta conduce la
obţinerea succesului individual, dezvoltarea profesională şi personală şi în
consecinţă, dezvoltarea societăţii.
În aceste condiţii, Ana din exemplul anterior nu ar fi risipit darul pe care-l
deţine pentru pictură şi nu ar fi trăit continuul coşmar al mediocrităţii nevinovate
dacă ar fi avut şansa de a întâlni mai mulţi profesori care să accepte această
perspectivă.
Este necesară o precizare: Prezentarea acestor opinii nu are rolul de a
degrada încrederea în serviciile de educaţie ci de a întări încrederea că acestea au o
plajă mult mai mare de dezvoltare. Serviciile în general au perspective
îmbucurătoare în condiţiile în care este recunoscut şi tratat corespunzător impactul
emoţional pe care acestea îl determină.
Analiza impactului emoţional determinat de relaţia dintre prestator şi client
poate continua şi pentru alte tipuri de servicii: securitate personală, administraţie
publică etc.
Atât pentru clienţi cât şi pentru prestatori, cu cât este mai important serviciul
şi presupune o mai intensă participare a ambelor părţi, cu atât este mai important
impactul emoţional.
137. Perisabilitatea serviciilor determină apariţia unor vârfuri de cerere şi unor

goluri de cerere (lipsa cererii). Prezentaţi câte trei exemple pentru fiecare
dintre cele două situaţii:
vârfuri de cerere:
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
goluri de cerere
 ......................................................................................,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
81
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
138. Identificaţi cinci mijloace de creştere a cererii în extrasezon pentru diferite
ramuri ale serviciilor.
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 .......................................................................................
139. Indicaţi care ar putea fi cinci soluţii pentru existenţa vârfurilor de cerere în
diferite ramuri ale serviciilor.
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 .......................................................................................
140. Simultaneitatea producţiei cu consumul serviciilor presupune că acestea pot fi

returnate? Dacă da, prezentaţi cinci exemple:
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 .......................................................................................
141. Majoritatea serviciilor sunt perisabile la consumator (sau “volatile”). Totuşi

există şi servicii ale căror rezultate sunt durabile. Prezentaţi cinci exemple de
astfel de servicii cu rezultate durabile ( ex: furnizarea de informaţii
tehnologice în agricultură– cărţi de specialitate agrotehnologică):
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 ......................................................................................,
 .......................................................................................
142. Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului şi a consumatorului

permite prestatorului să vândă simultan pe mai multe pieţe? Dacă da, daţi un
exemplu:
.......................................................................................
Eterogenitatea serviciilor
O imagine asupra diversităţii serviciilor poate fi dată de către Clasificarea
Activităţilor din Economia Naţională (CAEN)
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
82
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Domeniile de activitate conform CAEN cuprind exclusiv 17 domenii de
activităţi de servicii (punctele e-u) şi 4 domenii de activităţi productive care cuprind
şi acestea activităţi de servicii (punctele a-d.):
a. agricultură, silvicultură şi pescuit,
b. industria extractivă,
c. industria prelucrătoare,
d. producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi
aer condiţionat,
e. distribuţia apei; salubritate, gestionarea deşeurilor, activităţi de
decontaminare,
f. construcţii,
g. comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea autovehiculelor şi
motocicletelor,
h. transport şi depozitare,
i. hoteluri şi restaurante,
j. informaţii şi comunicaţii,
k. intermedieri financiare şi asigurări,
l. tranzacţii imobiliare,
m. activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice,
n. activităţi de servicii administrative şi activităţi de servicii suport,
o. administraţie publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public,
p. învăţământ,
r. sănătate şi asistentă socială,
s. activităţi de spectacole, culturale şi recreative,
t. alte activităţi de servicii,
q. activităţi ale gospodăriilor private,
u. activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale 37.
Eterogenitatea serviciilor se poate evidenţia şi în urma unei analize sumare
asupra structurii CAEN pe topuri de activităţi. Conform acestuia, activităţile
producătoare de servicii se cifrează la cca. 340 de tipuri. Se remarcă faptul că o parte
dintre activităţile producătoare de bunuri au ca obiect şi producerea de servicii cum
este cazul fermelor agricole care asigură servicii de înfiinţarea şi întreţinerea
culturilor pentru terţi.
Din structura pe activităţi a codului CAEN se observă şi că ponderea cea
mai mare a activităţilor o deţine sectorul serviciilor cu 55,9% din total activităţi
clasificate.
De asemenea, eterogenitatea serviciilor este dată şi de diversitatea serviciilor
în cadrul aceluiaşi tip de activitate precum: hotelurile, pensiunile, camping-urile etc.
în cadrul aceleiaşi grupe „Hoteluri şi alte facilităţi de cazare similare”.
37
Ordinul nr. 337/2007 al Preşedintelui Institutului Naţional de Statistică, privind actualizarea
Clasificării activităţilor din economia naţionala – CAEN, publicat in Monitorul Oficial, Partea I
nr. 293 din 03/05/2007
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
83
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 5.3 Ponderea activităţilor producătoare de servicii după CAEN

2010
O imagine clară asupra eterogenităţii serviciilor poate fi dată şi de ponderea

serviciilor în cadrul Clasificării Produselor şi Serviciilor adiacente Activităţilor din
Economia Naţionala a României (CPSA), care cuprinde cca. 1200 produse din care
cca. 65% sunt reprezentate de servicii.
Odată cu dezvoltarea economiei şi cu creşterea nivelului de trai al populaţiei
se produce şi o creştere a ponderii serviciilor şi a diversităţii acestora. Pe de o parte,
unităţile economice se orientează pe creşterea performanţelor în activităţile de bază
fiind dispuse să cumpere servicii pe care până atunci le-au realizat prin efort propriu.
Pe de altă parte populaţia, odată cu creşterea venitului mediu, doreşte să cumpere şi
alte servicii care până la acel moment au fost acoperite de self-service deoarece
doreşte o calitate mai bună şi pentru că urmăreşte să-şi utilizeze timpul mai bine.
Preţul serviciului – este un preţ al cererii

Această particularitate a serviciilor are caracter de generalitate: pentru o
bună parte dintre servicii preţul este influenţat în cea mai mare măsură de către
clienţi deoarece aceştia sunt dispuşi să renunţe relativ uşor la cumpărarea serviciilor
respective (ex: dacă preţul mesei la restaurant este considerat de către client prea
mare, acesta va decide să ia masa acasă). Spunem despre aceste servicii că au o
cerere elastică38.
În schimb, nu toate serviciile au o cerere la fel de elastică, unele dintre
acestea fiind foarte importante pentru clienţi pot determina o cerere inelastică (ex:
intervenţiile chirurgicale specializate, comerţul cu amănuntul al produselor
alimentare, securitatea militară şi individuală etc.). Despre preţul acestor servicii nu
putem spune că este un preţ al cererii ci al ofertei deoarece forţa de piaţă majoră este
deţinută de către ofertă (după exemplul anterior: de către spitale, unităţi comerciale,
armată, poliţie etc.). Acesta este şi motivul pentru care o parte dintre aceste servicii
sunt asigurate de către instituţiile statului.
38
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
84
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 5.4 Influenţa cererii şi ofertei în funcţie de „forţa” cu care se

exprimă pe piaţă
Pentru serviciile care sunt totuşi produse comerciale instrumentul reglator îl

reprezintă concurenţa (dacă tarifele anumitor intervenţii chirurgicale sunt foarte
mari, vor fi interesate şi alte spitale să facă aceste intervenţii şi implicit tariful va
scădea).
Lipsa proprietăţii este o particularitate a serviciilor derivată din caracterul

intangibil al acestora. Majoritatea serviciilor nu pot face obiectul dreptului de
proprietate deşi există şi excepţii: serviciile comune nu presupun proprietatea dar
cele excepţionale sunt reglementate de drepturile de autor, licenţele etc.
Figura nr. 5.5 Existenţa dreptului de proprietate în funcţie de „volatilitatea”

rezultatului
De asemenea, componenta tangibilă a serviciilor face obiectul proprietăţii

(pâinea pentru comerciantul de pâine, casa pentru constructorul care lucrează în
regim de comandă etc.).
143. Prezentaţi exemple de interferenţe ale serviciilor în următoarele activităţi

producătoare de bunuri (ex: construcţii de maşini – reparaţii în garanţie):
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
85
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 construcţii civile - ......................................................,
 agricultură - ...............................................................,
 silvicultură - ...............................................................,
 morărit - ......................................................................
144. Prezentaţi exemple de interferenţe ale producţiei de bunuri în activităţi de
servicii (ex: restaurante – producerea de alimente):
 comerţ cu amănuntul - ..............................................,
 agroturism - ..............................................................,
 turism montan - ........................................................,
145. consultanţă pentru finanţare - Prezentaţi exemple de interferenţe ale
producţiei de bunuri în activităţi de servicii (ex: restaurante – producerea de
alimente):
 comerţ cu amănuntul - ..............................................,
 agroturism - ..............................................................,
 turism montan - ........................................................,
 consultanţă pentru finanţare - ....................................
146. Amplasaţi pe următoarea schiţă, după schema lui Palmer, următoarele

produse – bunuri şi servicii: pâinea, coafura, întreţinerea grădinilor,
spectacolele, comercializarea florilor, nave maritime, transportul aerian.
147. Arătaţi care este particularitatea serviciilor care nu determină o mare

diversitate a acestora:
 imaterialitatea,
 perisabilitatea,
 inseparabilitatea prestatorului de consumator.
148. Care este principalul criteriu care intervine în cadrul deciziei de cumpărare a
serviciilor în schimbul self-service:
 utilitatea,
 dificultatea
 diversitatea.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
86
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
149. Când preţul serviciilor este un preţ al cererii?
 Când cererea este elastică faţă de preţ;
 Când cererea este inelastică faţă de preţ;
 Când cererea este indiferentă faţă de preţ.
55..33 FFA
ACCTTO
ORRIIII C
CAARREEDDEETTE
ERRM
MIIN
NĂĂD
DEEZ
ZVVO
OLLT
TAAR
REEA
A
SSE CT O RU L U I
ECTORULUI TERŢIART E RŢ IAR
Este dificil să identificăm un factor determinant pentru creşterea sectorului

terţiar, deoarece o combinaţie de mai mulţi factori au contribuit la aceasta. În
general, putem identifica două grupe de factori:
 creşterea veniturilor consumatorilor şi mutaţiile sociale care au
determinat creşterea cererii de servicii;
accentuarea specializării companiilor şi progresul tehnologic care au condus
la crearea de noi servicii, mai ales din categoria serviciilor pentru unităţi
economice.
Figura nr. 5.6 Dezvoltarea diferenţiată a sectoarelor economiei naţionale
Impactul creşterii veniturilor asupra comportamentului de cumpărare

În secolul XIX, statisticianul Ernst Engel a observat fenomenul numit Legea
lui Engel: ”Când populaţia este săracă se alocă cea mai mare parte a veniturilor
pentru satisfacerea nevoilor de bază: alimente şi locuinţă. Când veniturile cresc,
oamenii cheltuiesc mai mult pentru hrană, dar doar până la un anumit nivel. De la
acel nivel, creşterea de venit este alocată şi satisfacerii altor nevoi decât celor de
bază. Ca rezultat ponderea cheltuielilor pentru hrană scade pe măsură ce veniturile
cresc. Veniturile suplimentare sunt cheltuite pentru îmbrăcăminte, activităţi
recreative, îngrijire personală, călătorii, bunuri de lux.” Persoanele cu venituri mari
tind să cheltuiască relativ mai mult pentru servicii şi mai puţin pentru achiziţionarea
de bunuri de consum.
Obţinerea unor venituri suplimentare au ca rezultat creşterea cererii de
servicii sociale şi personale: petrecerea timpului liber, servicii private de sănătate,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
87
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
hoteluri, restaurante. Totodată au fost dezvoltate noi tipuri de servicii personale
pentru a satisface nevoile populaţiei, de exemplu serviciile de întreţinere fizică,
estetică etc.
Schimbările sociale şi demografice

Unele activităţi sau servicii care altădată erau prestate de către consumator
sunt asigurate în prezent de furnizorii de servicii: servicii alimentare, spălătorie,
înfrumuseţare etc. Familia tradiţională cu un soţ care munceşte, o soţie casnică şi doi
sau mai mulţi copii, a fost înlocuită cu familia modernă cu o sursă dublă de venit.
Din momentul în care familiile au avut mai puţin timp liber sunt nevoite să
cumpere servicii care până atunci reprezentau casnice. Astfel, în loc să ia masa
acasă sau să spele singuri maşina, membrii familiei moderne merg la restaurant sau
la spălătoriile pentru maşini. Mai mult, atragerea femeilor în activităţi economice şi
creşterea procentajului populaţiei feminine în forţa de muncă, a determinat creşterea
cererii pentru servicii casnice (creşă, baby-siter, guvernantă, curăţenie şi întreţinere,
prepararea hranei).
Figura nr. 5.7 Evoluţia nevoilor şi structura serviciilor în funcţie de creşterea

veniturilor şi progresul tehnic
Totodată, au apărut multe servicii noi, create pentru a satisface nevoile

diferitelor segmente de populaţie. Odată cu dublarea veniturilor familiale şi cu
creşterea venitului total familiile cheltuiesc mai mult pentru servicii, conform legii
lui Engel.
O altă tendinţă legată de schimbările demografice este creşterea speranţei de
viaţă a populaţiei. Astfel, creşte cererea de servicii specifice pentru vârsta a treia:
case de îngrijire pentru bătrâni, servicii medicale specifice, servicii pentru petrecerea
timpului liber specializate (agenţii de voiaj). Aceste servicii nu mai sunt organizate
într-o manieră voluntară, ele tind să devină servicii profesionale.
În fine, o ultimă tendinţă este creşterea nevoii de consultanţi juridici şi
fiscali, datorită creşterii complexităţii vieţii şi a cadrului legislativ şi fiscal.
Creşterea importanţei serviciilor producătorilor

În epoca modernă, creşterea veniturilor şi schimbările în comportamentul
consumatorilor au contribuit la creşterea cererii de servicii personale şi sociale, iar
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
88
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
rolul jucat de familie în prestarea unor activităţi scade ca importanţă. În anii 60
serviciile sociale au avut contribuţia cea mai mare la creşterea populaţiei ocupate în
sectorul terţiar. Aceste servicii erau organizate, de regulă, de puterea publică cu
scopul asigurării bunăstării sociale şi includ: sănătatea, educaţia, apărarea etc. În anii
70 şi 80 creşterea acestor servicii cunoaşte o încetinire, iar segmentul serviciilor
producătorilor se dezvoltă rapid.
Serviciile destinate producătorilor sunt servicii utile proceselor de producţie
a bunurilor şi serviciilor, spre deosebire de serviciile personale sau ale
consumatorilor destinate satisfacerii cererii finale. S-a înregistrat o creştere a cererii
de servicii destinate sectoarelor industriale şi firmelor prestatoare de servicii.
Companiile apelează la firme de avocatură pentru consultanţă juridică, firme de
consultanţă pentru rezolvarea unor probleme de management, firme de advertising
pentru organizarea campaniilor promoţionale. Alte tipuri de firme de servicii
destinate producătorilor care au luat amploare sunt: firmele de întreţinere şi
reparaţii, procesarea datelor, transport, cercetare dezvoltare, securitate şi
supraveghere etc.
Această creştere a serviciilor producătorilor arată că serviciile nu tind să
înlocuiască producţia, ci doar o sprijină în producerea valorii adăugate. Nu trebuie să
minimizăm totuşi importanţa serviciilor producătorilor, uneori ele nu au doar simplu
rol de facilitare ci contribuie la buna derulare a activităţilor de producţie.
Trebuie să evidenţiem faptul că o parte a creşterii ponderii sectorului terţiar
în economie poate fi atribuită reclasificării meseriilor din economia naţională. În
timp ce unele întreprinderi producătoare executau anumite activităţi pe cont propriu,
în prezent le-au externalizat către firmele prestatoare de servicii. În timp ce aceste
activităţi erau incluse înainte ca şi contribuţii la outputul sectorului secundar, în
prezent, în condiţiile externalizării ele contribuie la outputul sectorului terţiar.
Dezvoltarea tehnologică
Progresul tehnologic a fost un factor important în special în domeniul
microelectronicii şi telecomunicaţiilor. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale nu
este legată direct de creşterea importanţei serviciilor ci au avut o anumită contribuţie
la diversificarea ofertei de servicii şi la crearea nevoii de noi servicii. Dezvoltarea
tehnologică a făcut posibilă apariţia de noi sectoare prestatoare de servicii:
telecomunicaţii, dezvoltarea de instrumente software şi de engineering.
Aceste evoluţii tehnologice influenţează continuu asupra modului cum sunt
livrate alte servicii (livrare imediată): servicii de transferuri bancare, comerţul
electronic, rezervarea serviciilor turistice sau de transport, informare etc. Noile
tehnologii au favorizat apariţia economiilor de scară şi au permis crearea de noi
servicii pentru a stabili reţele sau servicii de livrare cu costuri adiţionale cât mai
scăzute.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
89
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
150. Arătaţi în câteva cuvinte procesul prin care creşterea nivelului de trai al
populaţiei determină creşterea consumului de servicii comerciale.
………………………………………………………………………………………
………………………………………..
151. Exemplificaţi raţionamentul după care unităţile economice decid să utilizeze

servicii de consultanţă economică şi servicii de transport internaţional.
………………………………………………………………………………………
………………………………………..
………………………………………………………………………………………
………………………………………..
55..44 A
ABBO
ORRD
DĂĂR
RII T
TEEO
ORRE
ETTIIC
CEEC
CUU PPR
RIIV
VIIR
REEL
LAA SSE
ERRV
VIIC
CIIII
Serviciile au apărut odată cu specia umană în forma de servicii pentru sine şi

servicii pentru membrii familiei. Forma comercială a acestora se evidenţiază odată
cu apariţia schimbului. În consecinţă, atestarea istorică este sigură prin simpla
deductibilitate a apariţiei lor. Importanţa lor este dată de inseparabilitatea faţă de
însăşi existenţa umană. În schimb, lumea ştiinţifică a privit cu rezerve serviciile în
special datorită caracterului lor intangibil. Astfel, s-au înregistrat diferite abordări cu
privire la acestea:
 Abordarea clasică după care serviciile sunt activităţi parazitare şi
neproductive;
 Accepţiunea tradiţională conform căreia serviciile sunt activităţi
reziduale;
 Accepţiunea modernă după care serviciile sunt activităţi vitale şi
furnizoare de bunăstare39.
Importanţa serviciilor şi nevoia unei perspective particulare asupra acestui
sector de activitate s-a afirmat după jumătatea secolului XX când serviciile au
devenit parte componentă indispensabilă a sistemelor de producţie.
Consider că justificarea atitudinii faţă de servicii nu este necesară în cadrul
acestei lucrări este inutilă deoarece serviciile, prin componenta lor de cercetare şi
inovare, au permis dezvoltarea civilizaţiei umane. De la roată şi până la cele mai
sofisticate microcipuri, toate descoperirile au avut un caracter intangibil dar au
determinat practic construcţia lumii aşa cum o vedem astăzi.
152. Arătaţi în cadrul unei fraze care este legătura între istoricul serviciilor şi
dezvoltarea civilizaţiei umane.
………………………………………………………………………………………
………………………………………..……………………………………………………………
39
Ghibuţiu Agnes – 2000 - Serviciile şi dezvoltarea - De la prejudecăţi la noi orizonturi,
Editura Expert, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
90
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
……………………………………………………………………………………………………
……………………………
153. Exemplificaţi trei tipuri de servicii care au însoţit dezvoltarea civilizaţiei
umane din cele mai vechi timpuri
 ……………………………………………………..,
 …………………………………………………….,
 ……………………………………………………….
55..55 PPR
REEŢ
ŢUUL
L SSE
ERRV
VIIC
CIIIIL
LOOR
R
Preţul serviciilor reprezintă valoarea cu care se comercializează serviciile pe

piaţă. Nivelul acestora este influenţat de caracteristicile cererii şi ofertei.
Pentru valoarea de piaţă a serviciilor denumirea uzuală este tariful. Alte
forme de exprimare a valorii serviciilor sunt:
 taxă pentru serviciile organismelor financiare,
 redevenţa pentru transferul cunoaşterii „know how”,
 onorariu pentru serviciul liber profesioniştilor,
 chirie pentru plata utilizării spaţiilor,
 dobândă pentru serviciile de creditare, 40.
 comisionul pentru serviciile de consultanţă.
Nivelul tarifului este influenţat de caracteristicile cererii şi ofertei şi a
raporturilor de forţe dintre aceştia. În relaţia dintre cererea şi oferta de servicii se
întâlnesc două situaţii.
În prima situaţie, în care elasticitatea cererii pentru o parte importantă a
serviciilor este ridicată, forţa cea mai mare pe piaţă o deţin clienţii. Aceştia pot alege
să cumpere anumite servicii sau să şi-l facă singuri dacă preţul li se pare prea mare.
Preţul acestui tip de servicii va fi influenţat în cea mai mare măsură de clienţi.
În cea de-a doua situaţie se află serviciile vitale pentru clienţi şi cu un grad
mare de dificultate. În acest caz clienţii sunt relativ neajutoraţi în relaţie cu ofertanţii
care de această dată au forţa necesară să determine preţul.
Totuşi, tot ofertanţii sunt cei care temperează nivelul preţurilor prin
concurenţă. În schimb, pentru multe astfel de servicii se constată asocierea mentală
la nivelul clienţilor „serviciu de calitate superioară – preţ mare” şi chiar invers “preţ
mare – servicii de calitate. Acesta este efectul factorilor psihologici determinanţi pe
piaţa serviciilor.
Stabilirea preţului serviciilor constituie o preocupare constantă a

prestatorilor de servicii deoarece este mijlocul de valorizare a efortului lor.
Interesul acestuia presupune obţinerea unui preţ cât mai mare astfel încât să
acopere cheltuielile şi să obţină şi o marjă de profit.
Interesul cumpărătorului presupune obţinerea serviciile la un preţ cât mai mic.
40
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
91
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Acesta apreciază tariful în funcţie de utilitate, veniturile disponibile şi efortul de a
şi-l face singur.
Stabilirea preţului serviciilor se poate realiza prin utilizarea mai multor
metode:
 metoda marjei de profit,
 metoda pragului de rentabilitate,
 metoda veniturilor şi costurilor marginale,
 metoda preţului acceptat.
Metoda marjei de profit constă în calcularea costurilor unitare la care se
adaugă o marjă procentuală de profit. Preţului astfel obţinut i se adaugă impozitele
pentru operaţiunile impozabile şi TVA.
Această metodă ignoră relaţiile de piaţă şi presupun decizia unilaterală a
prestatorului. Pe de altă parte nivelul costurilor este determinat de nivelul de ocupare
a capacităţii de servire.
10 cv
cf
cf + cv
Pv
lei
0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Capacitatea de servire
Figura nr. 5.8 Evoluţia costurilor unitare în funcţie de nivelul de utilizare a

capacităţii de servire
Costul unitar (cf+cv) scade odată cu creşterea nivelului de ocupare a

capacităţii de servire41. Totuşi, prestatorul nu poate cunoaşte cu certitudine care va fi
nivelul de ocupare a capacităţii de servire. Dacă nu ocupă această capacitate la un
nivel minim la care costul este egal cu preţul de vânzare, va înregistra pierderi. Pe de
altă parte, modalitatea aceasta de determinare a preţului nu ia în consideraţie nici
piaţa şi nici calitatea serviciilor.
Metoda pragului de rentabilitate porneşte de la ipoteza că prestatorul
anticipează destul de exact nivelul vânzărilor de servicii în perioada următoare.
41
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
92
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Metoda are la bază determinarea pragului de rentabilitate şi constă în
întoarcerea relaţiei de calcul al acesteia pentru determinarea preţului la care
veniturile sunt egale cu cheltuielile42.
Din relaţia:
CF
Q
Pv  cv
unde:
Q - cantitatea de servicii previzionată că se va vinde,
CF – cheltuieli fixe,
Pv – preţ de vânzare a serviciului,
cv – cost unitar variabil.
Rezultă:
CF
Pv   cv
Q
Relaţia indică preţul minim al serviciului la care nu se obţine profit dar nici
pierderi. Acesta se stabileşte de fapt tot ca sumă a costului unitar fix şi a costului
unitar variabil dar în cadrul acestei metode determinarea costului unitar fix se
realizează pe baza cantităţii de servicii previzionate că se va vinde.
Pentru determinarea preţului final al serviciului se procedează la însumarea la
preţul minim marja de profit dorită, eventualele impozite şi TVA.
Indiferent de precizia cu care este anticipată cantitatea de servicii care se va
vinde sau costurile, ca şi metoda anterioară, această metodă se dovedeşte indiferentă
faţă de mecanismele pieţei.
Metoda tarifului acceptat respectă principiile de formare a preţului într-o

economie de piaţă, ca rezultat al interacţiunii dintre cerere şi ofertă. Preţul serviciilor
se stabileşte pe piaţă.
Metoda se fundamentează pe una dintre particularităţile principale ale
serviciilor – eterogenitatea. Această trăsătură se manifestă atât la nivelul întregului
sector terţiar cât şi în cadrul aceluiaşi tip de servicii.
Preţurile serviciilor sunt şi acestea variabile de la un prestator la altul. În
schimb acestea sunt atribuite serviciilor în corelaţie cu compoziţia şi calitatea. Mai
mult decât atât, aceste preţuri sunt acceptate de către o parte dintre clienţi - cei care
au consumat aceste servicii. O valoare medie a acestor preţuri ar fi totuşi
nereprezentativă pentru piaţa serviciilor dar ponderarea acestuia cu compoziţia
serviciilor şi calitatea, oferă un răspuns destul de apropiat de realitate. Metoda
răspunde la întrebările: „Ce fel de servicii se vând?” şi „La ce preţ se vând
acestea?”.
În consecinţă, este necesară cuantificarea calităţii şi compoziţiei serviciilor.
Aceasta se poate realiza prin unele procedee comune celor utilizate la analiza cererii
de servicii şi analiza ofertei de servicii. Dacă în prealabil, au fost realizate aceste
42
idem
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
93
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
analize pot fi utilizate unele rezultate ale acestora.
Etapele de aplicare a metodei tarifului acceptat sunt:
1. analiza nevoilor clienţilor potenţiali faţă de serviciul oferit;
2. stabilirea priorităţilor în compoziţia serviciilor;
3. stabilirea corelaţiilor pentru cuantificarea calităţii şi conformităţii
serviciilor;
4. stabilirea arealului cercetării pe baza indicatorilor de tipul „distanţa maximă
acceptată” şi a centrelor de concentrare a ofertei;
5. eşantionarea arealului cercetării;
6. cercetarea efectivă;
7. realizarea bazei de date;
8. prelucrarea informaţiilor şi determinarea preţului mediu ponderat.
1. Analiza nevoilor clienţilor potenţiali faţă de serviciul oferit constă în
determinarea aşteptărilor clienţilor faţă de serviciul sau pachetul de servicii analizat.
Aceste aşteptări se referă la calitatea şi compoziţia serviciilor.
Tabelul nr. 3.2

Stabilirea nevoilor şi facilităţilor serviciilor
Serviciul facilitatea şi calitatea oferită pe
Nevoia
piaţă
personal competent,
însănătoşirea echipamente performante,
medicaţie eficientă
sistem de programare pe internet sau prin
timp de aşteptare redus
telefon
aşteptare confortabilă sală de aşteptare corespunzătoare
personal competent,
tratamente nedureroase echipamente performante,
saloane corespunzătoare,
condiţii de spitalizare
personal amabil, politicos, atent la
corespunzătoare
dorinţele pacienţilor
consultaţii operative la nevoie la clinica
perioada de inactivitate sau prin telefon atunci când este posibil,
personal de asistenţă la domiciliu
Această analiză se fundamentează pe obiectivele clienţilor, acţiunile pe care
doreşte clientul să le realizeze în momentul utilizării serviciului, starea pe care o va
avea şi satisfacţiile pe care le aşteaptă.
De exemplu: un bolnav are ca obiectiv principal însănătoşirea dar este
preocupat şi de timpul de aşteptare la medic, cât de dureroase vor fi
tratamentele, cât timp va trebui să fie internat, perioada de inactivitate etc.
2. Stabilirea priorităţilor în compoziţia serviciilor are la bază utilizarea

tehnicii priorităţilor prezentată la oferta de servicii.
Tabelul nr. 3.3
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
94
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Determinarea priorităţilor în compoziţia serviciilor
Serviciul facilitatea şi Im
Nevoia Calcul Ni %
calitatea oferită pe piaţă p
personal competent 1111
1111 41,
însănătoşirea echipamente performante 15 1
1111 7
medicaţie eficientă 111
timp de
sistem de programare pe
aşteptare 111 3 4 8,3
internet sau prin telefon
redus
aşteptare sală de aşteptare
11 2 5 5,6
confortabilă corespunzătoare
personal competent
tratamente
echipamente performante 111 3 4 8,3
nedureroase
condiţii de saloane corespunzătoare
spitalizare 11,
personal amabil, politicos, 1111 4 3
corespunzăto 1
are atent la dorinţele pacienţilor
consultaţii operative la
asistenţa nevoie la clinica sau prin
medicală în telefon atunci când este 1111 25,
9 2
perioada de posibil 1111 1 0
inactivitate personal de asistenţă la
domiciliu
Rolul acestei etape este de stabilire a ordinii elementelor componente a

serviciilor şi a aspectelor calitative după importanţa pentru client cât şi determinarea
ponderii pe care o deţine fiecare element în nota finală de calitate şi conformitate –
nota de bonitate a serviciului. Practic, sunt analizate nevoile după importanţa lor
după care vor fi corelate cu serviciile, facilităţile şi calitatea acestora.
Din informaţiile rezultate cele mai importante facilităţi şi caracteristici
necesare clinicilor medicale sunt: personal competent, echipamente performante şi
medicaţie eficientă. Acestea corespund celei mai importante nevoi – nevoia de
însănătoşire
3. Stabilirea corelaţiilor nota minimă – nivelul minim de îndeplinire a

criteriului şi nota maximă – nivelul maxim de îndeplinire a criteriului.
Această etapă presupune o informare atentă asupra nivelului de calitate a
serviciilor existente. În tabel este exemplificată o formă simplificată a acestei
analize având în vedere complexitatea domeniului.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
95
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Tabelul nr. 3.4
Stabilirea corelaţiilor de notare
Serviciul, facilitatea şi Corelaţia minimă
Corelaţia maximă (10 puncte)
calitatea oferită pe piaţă (0 puncte)
personal personal cu nivel de
personal competent
nespecializat performanţă atestat
echipamente performante nu are performanţa ultimei generaţii
medicaţie autorizată de
medicaţie eficientă nu are
instituţii de profil
programare 24/24 ore prin
nu dispun de
sistem de programare telefon şi internet, servicii de
această facilitate
urgenţă
sală de aşteptare sală de aşteptare dotată
nu are
corespunzătoare corespunzător
saloane dotate corespunzător,
saloane corespunzătoare, nu are igienă, aerisire, temperatură,
ambianţă favorabilă
consultaţii operative la nu dispun de acest
consultaţii operative la clinică
clinică serviciu
personal de asistenţă la nu are acest personal cu nivel de calificare
domiciliu serviciu atestat
4. Stabilirea arealului cercetării pe baza indicatorilor de tipul „distanţa

maximă acceptată” şi a centrelor de concentrare a ofertei;
5. Eşantionarea arealului cercetării poate utiliza procedeul cotelor care
presupune determinarea celor mai importante caracteristici ale ofertanţilor de
servicii şi construirea modelului eşantionului care va fi reprezentativ pentru oferta
serviciului analizat.
Figura nr. 5.9 Structura unui eşantion realizat prin procedeul cotelor
Pentru exemplul ofertei de servicii medicale eşantionul ar putea avea

ca şi caracteristici:
 mărimea capacităţii se tratament,
 zona în care se află aceste unităţi.
Se vor aprecia intervalele de variaţie a acestor caracteristici:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
96
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

mărimea capacităţii se tratament: 0-10 locuri, 10-20 locuri,
peste 20 locuri;
 zona în care se află aceste unităţi: X, Y, Z
Modelul eşantionului va cuprinde toate variantele de combinaţii dintre
aceste două caracteristici şi va fi compus din:
 1 unitate cu capacitatea de 0-10 locuri aflat în zona X,
 1 unitate cu capacitatea de 0-10 locuri aflat în zona Y,
 1 unitate cu capacitatea de 0-10 locuri aflat în zona Z,
 1 unitate cu capacit. de 10-20 locuri aflat în zona X,
 1 unitate cu capacit. de 10-20 locuri aflat în zona Y,
 1 unitate cu capacit. de 10-20 locuri aflat în zona Z,
 1 unitate cu capacitatea mai mare de 20 locuri aflat în zona X,
 1 unitate cu capacitatea mai mare de 20 locuri aflat în zona Y,
 1 unitate cu capacitatea mai mare de 20 locuri aflat în zona Z.
Practic, pentru această analiză vor fi cercetate unităţi cu caracteristicile din
modelul anterior. Dacă acestea deţin ponderi diferite în totalul unităţilor, vor fi
respectate aceste ponderi la construirea modelului.
6. Cercetarea efectivă de teren se va realiza prin observaţia directă sau prin

metode de documentare. Oricum, chiar dacă va fi realizată documentarea pe baza
informaţiilor existente, acestea vor fi verificate prin observaţie directă.
Observarea se va face pe criterii, pentru fiecare criteriu atribuindu-se câte o
notă. Notarea se va realiza după ce au fost reţinute limitele intervalelor de notare.
Este recomandabilă evaluarea mai multor persoane care să corespundă
profilului clienţilor (minim 3 persoane). Notele vor fi înscrise pe o fişă de evaluare
care va cuprinde datele de identificare a unităţii observate şi un tabel cu notele
acordate pe criterii.
Pentru exemplul anterior fişa de evaluare poate avea forma prezentată în
tabelul următor.
Fişa de evaluare Tabelul nr. 3. 5
Unitatea:…SC……SRL..
Capacitatea de servire:14.
Zona:………X…………..
Nota
Serviciul facilitatea şi calitatea oferite
1 2 3
personal competent 5 6 8
echipamente performante 5 3 5
medicaţie eficientă 7 4 6
sistem de programare 0 4 5
sală de aşteptare corespunzătoare 2 5 2
saloane corespunzătoare 6 5 8
personal amabil, politicos, atent la dorinţele pacienţilor 2 3 1
consultaţii operative la nevoie la clinica sau prin telefon 0 0 0
personal de asistenţă la domiciliu 0 0 0
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
97
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
7. Realizarea bazei de date este etapa în care sunt grupate toate informaţiile
în aplicaţii informatice simple care permit determinarea indicatorilor statistici cu
privire la eşantionul cercetat.
Tabelul nr. 3.6
Baza de date pentru evaluarea serviciilor
Unitatea
Serviciul facilitatea şi calitatea Media
1 9
Evaluatorul 1 2 3 1 2 3 2,0
personal competent 5 6 8 5 6 8 6,3
echipamente performante 5 3 5 5 3 5 4,2
medicaţie eficientă 7 4 6 7 8 6 6,7
sistem de programare 0 4 5 0 0 0 0,0
sală de aşteptare corespunzătoare 2 5 2 2 5 0 1,2
saloane corespunzătoare 6 5 8 6 5 8 6,3
personal amabil, politicos, atent la
2 3 1 2 3 1 2,0
dorinţele pacienţilor
consultaţii operative la nevoie la
0 0 0 0 0 3 0,5
clinica sau prin telefon
personal de asistenţă la domiciliu 0 0 0 0 0 0 0,0
8. Prelucrarea informaţiilor şi determinarea preţului mediu ponderat

constă în determinarea notei medii ponderate în funcţie de importanţa criteriilor şi
apoi realizarea corelaţiei între nota medie ponderată a serviciilor şi preţul mediu al
ofertei de servicii.
8. Prelucrarea informaţiilor şi determinarea preţului mediu ponderat
constă în determinarea notei medii ponderate în funcţie de importanţa criteriilor şi
apoi realizarea corelaţiei între nota medie ponderată a serviciilor pentru care se
realizează cercetarea şi preţul mediu al ofertei de servicii.
Din exemplu preluat de la analiza ofertei de servicii rezultă că nota
medie ponderată a serviciilor asemănătoare de pe piaţă este de 3,9 iar preţul
mediu de vânzare este din etapa anterioară de 127,5 lei.
Tabelul nr. 3.7
Evaluarea calităţi serviciilor
Nota
Media Ponderea
Nevoia pe
nevoii notei
criteriu
însănătoşirea 5,7 41,7 2,4
timp de aşteptare redus 3,8 8,3 0,3
aşteptare confortabilă 2,6 5,6 0,1
condiţii de spitalizare corespunzătoare 6,3 8,3 0,5
tratamente nedureroase 2,0 11,1 0,2
asistenţa medicală în perioada de inactivitate 1,2 25,0 0,3
Nota medie de bonitare 3,9
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
98
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dacă în urma analizei serviciilor proprii se obţine o notă medie

ponderată de 4,2 atunci preţul acestora va fi determinat după relaţia
NBi
Pv  * Pv
NB
unde:
Pv- preţul necunoscut,
NB - nota medie de bonitare,
Pv - preţul mediu de vânzare,
NBi – nota de bonitare a serviciului analizat.
Utilizând relaţia de calcul rezultă că preţul de piaţă al bunului analizat

poate fi de 137,3 lei.
Acest preţ reprezintă un reper pentru furnizorul de servicii faţă de care va
decide preţul efectiv cu care va vinde produsul dar acesta va şti că dacă va solicita
un preţ mai mare pentru serviciile sale va risca să piardă clienţi pentru că aceştia
asociază preţul cu calitatea. De asemenea, dacă va decide un preţ mai mic va avea
pierderi pentru că nu corelează acest preţ cu piaţa şi venitul propriu se va reduce.
154. Elasticitatea mare a cererii determină forţa de impunere a preţului de către:

 furnizor,
 clienţi,
 nici una dintre variante.
155. Să se determine preţul unei consultaţii medicale dacă preţul mediu de piaţă a
acestuia este de 50 lei şi calitatea medie este de 6,5 puncte de bonitare:
Nota Nota
Media Ponderea
Nevoia pe ponderată
nevoii notei
criteriu
însănătoşirea 5,3 7
timp de aşteptare redus 3,2 4
aşteptare confortabilă 2,6 8
condiţii de spitalizare
6,7 3
corespunzătoare
tratamente nedureroase 2,6 4
asistenţa medicală în perioada
1,2 5
de inactivitate
Nota medie de bonitare
Preţul serviciului este de ………lei/consultaţie.
156. Elasticitatea scăzută a cererii determină forţa de impunere a preţului de
către:
 furnizor,
 clienţi,
 nici una dintre variante.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
99
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
157. Alte forme de exprimare a valorii serviciilor sunt:
 taxă pentru serviciile organismelor financiare,
 redevenţa pentru transferul cunoaşterii „know how”,
 comision pentru serviciul liber profesioniştilor,
 chirie pentru plata utilizării spaţiilor,
 dobândă pentru serviciile de creditare,
158. Dacă prețul mediu al serviciilor scade iar calitatea rămâne neschimbată ce
trebuie să facă un furnizor de pe acea piață a serviciilor :
 să crească prețul,
 să scadă prețul,
 nici una dintre variante;
159. Dacă pe o piață a serviciilor unii furnizori îmbunătățesc semnificativ calitatea
produselor proprii, ce trebuie să facă ceilalți furnizori de pe acea piață:
 să crească prețul,
 să scadă prețul,
 nici una dintre variante;
160. Dacă pe o piață caracterizată printr-o calitate medie a serviciilor de 27
puncte de bonitare prețul mediu este de 54 lei/unitatea servită, prețul reper pe
care poate să îl practice un furnizor cu o calitate de 42 puncte de bonitate va
fi de:
 168 lei/unitatea servită,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
100
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 66
D
DEEFFIIN
NIIR
REEA
A SSPPA
AŢŢIIU
ULLU
UII R
RUUR
RAAL
L
Spaţiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare

diversitate de păreri privind definirea, sfera de cuprindere şi componentele sale.
66..11 SSppaaţţiiuull rruurraall:: ddeeffiinniirree,, ccaarraacctteerriissttiiccii
Pentru a înţelege complexitatea acestui concept este necesară definirea, chiar şi

sumară a principalelor noţiuni specifice şi componentele sale, cum ar fi:
Ruralul cuprinde activităţile care se desfăşoară în afara spaţţiului urbanului şi
cuprinde trei componente esenţiale: comunităţile administrative constituite din
membrii relativ puţin numeroşi şi care au relaţii mutuale; dispensarea
pronunţată a populaţiei şi a serviciilor colective; rolul economic deosebit al
agriculturii şi silviculturii.
Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura şi silvicultura deţin un
loc important, sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui agricol sau silvic,
aici fiind cuprinse şi alte activităţi cum sunt: industria specifică ruralului; artizanatul,
serviciile productive privind producţia agricolă şi neproductive care privesc populaţia
rurală.
Spaţiul rural este noţiune care, prin complexitatea sa a generat numeroase
păreri, care diferă de la un autor la altul, dar în esenţă se ajunge aproape la aceleaşi
concluzii.
După anumite păreri, se consideră că “spaţiul rural” poate fi definit în funcţie de
noţiunile care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban.
Această definire generală creează, adesea, confuzii între noţiunea de rural şi
noţiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realităţii.
Spaţiul rural nu este un spaţiu concret şi eterogen. Eterogenitatea poate fi privită
sub două aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol şi microclimat; al
doilea aspect se referă la demografie – densitate, polarizare de la mici aşezăminte la
mari aglomerări urbane.
O definire mai completă a spaţiului rural apare prin luarea în considerare a
următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori,densitate, tip de mediu),
structural şi funcţional (tip de activităţi şi de relaţii).
Din această definiţie a spaţiului rural sunt evidenţiate cel puţin
următoarele particularităţi:
 spaţiul rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populaţiei;
 formele de stabilire umană sunt satele şi comunele, caracterizându-
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
101
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
se prin individualitatea şi discontinuitatea spaţiului construit;

activitatea productivă este predominant agricolă şi silvică dar nu
exclude industria de procesare şi comerţul rural;
 relaţiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoaşterea
reciprocă din toate punctele de vedere;
 mediul înconjurător este mult mai puţin poluat decât în mediul
urban etc.
Prin componentele sale, spaţiul rural se deosebeşte de toate celelalte spaţii
existente pe un anumit teritoriu. Cele mai semnificative deosebiri între spaţiul rural şi
celelalte spaţii pot fi semnalate în următoarele domenii: structura economică;
densitatea populaţiei; profesiile de bază dominante; cultură şi edificii culturale;
viaţa spirituală; relaţiile interumane; cutumele etc.
Delimitările dintre spaţiul rural şi celelalte forme de spaţii au permis formularea
unor caracteristici specifice:
1. Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile
agricole deţin ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existenţa
şi a altor activităţi, dimpotrivă, silvicultura şi industria forestieră în zonele montane şi
colinare, au un rol esenţial în economia spaţiului rural, la care se adaugă turismul şi
agroturismul de agrement, serviciile pentru populaţie etc. Cu toate acestea, economia
spaţiului rural rămâne preponderent agricolă.
Ponderea superioară a agriculturii în economia spaţiului rural devine din ce în
ce mai discutabilă pentru că tendinţa de “implementare” în spaţiul rural a unor
elemente specifice urbanului (industria de procesare a produselor agricole; dezvoltarea
infrastructurii, extinderea activităţilor culturale etc.), determină scăderea ponderii
agriculturii din punct de vedere al locului pe care-l ocupă în totalul populaţiei ocupate,
în produsul brut şi în valoarea adăugată etc. Tendinţele de scădere a ponderii
activităţilor agricole în economia spaţiului rural este accentuată de reducerea terenului
arabil în favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi pentru plantaţii forestiere,
şosele, drumuri, spaţii pentru alte construcţii cu scopuri turistice şi de agrement.
2. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu
de producţie în care activităţile sectoarelor primare deţin o pondere ridicată în
economia acestuia. Alături de agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu
exploatarea pădurilor, industria lemnului, industria casnică, producţia artizanală etc.
vin să completeze economia spaţiului rural. Serviciile productive legate de activitatea
agricolă şi silvică încep să prindă contur şi să-şi aducă un aport în acest domeniu, la
care se adaugă dezvoltarea industriilor conexe agriculturii.
Cu privire la profesiunile practicate în spaţiul rural, acestea sunt practice,
manuale, unele necesitând un grad de calificare şi chiar policalificare profesională.
Populaţia ocupată în servicii neproductive, activităţi social – culturale deţine o
pondere redusă în numărul locuitorilor din comunităţile rurale. De asemenea, în
decursul unui an o bună parte din populaţia care lucrează în activităţi neagricole cu
contract de muncă nelimitat desfăşoară activităţi agricole ajutându-şi membrii familiei
sau completându-şi veniturile cu cele provenite din muncile agricole prestate la terţi.
Se poate afirma că este o caracteristică a muncii în spaţiul rural ca o persoană să
presteze munci neagricole şi agricole. Această pluriactivitate are consecinţe multiple
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
102
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
asupra stării de spirit a lumii rurale în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.
3. În ceea ce priveşte forma de proprietate, cea privată este predominantă. În
zonele rurale proprietatea publică şi privată a statului este mult mai redusă, ea fiind
constituită din păşuni, izlazuri, parcuri şi terenuri cu destinaţii speciale (rezervaţii,
parcuri naţionale etc.).
4. O caracteristică importantă a spaţiului rural constă în densitatea redusă a
populaţiei şi a mărimii aşezămintelor bine aerisite şi umane. Comunităţile umane
din spaţiul rural au unele caracteristici specifice şi anume, raporturile interumane sunt
mai bune şi întrajutorarea este mai frecventă. Locuitorii se cunosc între ei din toate
punctele de vedere şi ierarhizarea lor se face ţinând seama de comportamentul în
familie şi societate.
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin
flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mai mulţi locuitori.
Aerul mai curat, liniştea etc., guvernează majoritatea aşezămintelor rurale.
6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată
pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiurile şi cultura
locală. Viaţa socială şi culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de
neegalat al umanităţii, element care alături de economie şi ecologie dă adevărata
dimensiune a spaţiului rural.
7. Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii se bazează pe
complementaritate faţă de agricultură dar aceasta nu exclude posibilitatea de
înfiinţare a întreprinderilor mici şi mijlocii din alte domenii. Şi în acest caz, faptul că
furnizează forţa de muncă disponibilă vine în completarea economiei spaţiului rural.
8. Se apreciază că nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi rustic,
pentru că şi în domeniul rural acţionează legile progresului care impun o evoluţie în
viaţa oamenilor din spaţiul rural. Este greu să afirmăm că, involuţiile, în anumite
perioade, pot avea efecte atât de grave încât să se ajungă la rusticizarea spaţiului rural.
161. Elaboraţi definiţia spaţiului rural evidenţiind principalele particularităţi ale

acestuia.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………..
162. Activităţile neagricole din spaţiul rural:
 Completează activităţile agricole şi silvice,
 Substituie activităţile agricole şi silvice,
 Concurează cu activităţile agricole şi silvice;
163. Pentru:
 mediului,
 veniturilor,
 reducerea;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
103
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
66..22 FFuunnccţţiiiillee ssppaaţţiiuulluuii rruurraall
Spaţiul rural, poate fi apreciat, ca fiind mediul natural în care se instalează

activităţile umane, cu condiţia ca acestea să nu fie agresive şi să promoveze
degradarea lui. Revenirea populaţiei spre activităţi agricole şi neagricole în spaţiul
rural poate fi apreciat ca un factor de reechilibru biologic, pentru că se întoarce într-un
mediu lipsit de toate aspectele nocive oferite de spaţiul urban.
Multiplele activităţi economice, sociale, culturale etc., care se desfăşoară în
spaţiul rural pot fi sintetizate în trei funcţii principale: economică, ecologică şi socio-
culturală.
- Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază,
primară, care are ca obiectiv principal obţinerea produselor agricole şi a altor bunuri
materiale realizate de ramurile productive din amonte şi din aval de agricultură,
precum şi silvicultura, industria forestieră, artizanatul etc. Obţinerea acestor produse
ar trebui să asigure oamenilor din spaţiul rural condiţii de viaţă satisfăcătoare.
Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să garanteze
un sistem de producţie menit să asigure:
 necesarul de alimente al populaţiei;
 garantarea unui nivel al veniturilor pentru agricultori şi familiilor lor
apropiate şi comparabile cu a celorlalte profesiuni, cu un nivel de
responsabilitate comparabil, asigurând o sursă de venit (profit)
fundamental pentru populaţia rurală;
 protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor
de producţie, cum ar fi solul şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare
în spiritul unei dezvoltări durabile;
 producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi
producţiei de energie;
 toate nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, artizanale sau
comerciale şi de prestări servicii;
 o bază pentru recreaţie şi turism;
 conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.
Din cele de mai sus rezultă că funcţia economică este o funcţie complexă care
cuprinde un număr mare de activităţi (pluriactivităţi), în sensul că, spaţiul rural nu mai
este conceput ca o zonă eminamente agricolă, ci ca o structură economică diversificată
cu implicaţii sociale complexe care se referă, în principal la: posibilităţi de plasare a
forţei de muncă în activităţi agricole, stabilitatea populaţiei şi, în special, menţinerea
tineretului în spaţiul rural prin oferta de activităţi neagricole dar conexe acesteia,
garantând în acest mod surse de venituri suplimentare pentru populaţia rurală;
folosirea mai complexă a timpului de muncă secundar (parţial) al salariaţilor în
exploataţiile agricole.
- Funcţia ecologică a spaţiului rural
Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale, exploatarea rapace a
unor terenuri miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea acestora
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
104
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte reduse etc. au determinat
apariţia şi intensificarea unuia dintre cele mai grave fenomene, şi anume “poluarea
spaţiului rural” (sol, aer, apă), deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea
alarmantă a florei şi faunei şi producerea unui dezechilibru ecologic în foarte multe
ecosisteme ale spaţiului rural.
Acest impact agresiv, dăunător asupra mediului natural a impus adoptarea unor
măsuri care au menirea să limiteze şi să înlăture efectele negative ale factorilor
poluanţi asupra spaţiului rural.
În acest context sunt formulate măsuri şi de Carta europeană, susţinută de o
legislaţie adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări să protejeze mediul natural.
Prevederile acestui document se referă la următoarele aspecte:
 eforturile susţinute în exploatarea raţională şi durabilitatea resurselor
naturale şi de a se prezerva spaţiile de viaţă şi biodiversitatea;
 protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul primordial
inclusiv în cazul peisajelor seminaturale sau amenajate de om;
 protejarea frumuseţii şi a particularităţilor spaţiului rural, renovând
satele şi construcţiile, remediind pe cât posibil degradările naturii şi ale
peisajului;
 înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rase de animale de
crescătorie, peisaje rurale tradiţionale, tehnici tradiţionale în agricultură
etc.;
 de a veghea ca dispoziţiile juridice naţionale şi internaţionale asupra
protecţiei mediului să fie respectate cu stricteţe etc.
Aceste precizări impun o anumită politică de protecţie a mediului natural. Ea
trebuie să cuprindă proiecte de amenajare a spaţiului rural menite să asigure protecţia
şi gestionarea solului, aerului şi pentru conservarea florei, faunei şi a habitatului lor.
De asemenea, nu sunt lipsite de interes măsurile politice cu privire la
delimitarea zonelor în care construcţiile, echipamentele, circulaţia sau alte activităţi
care sunt dăunătoare mediului să fie limitate la strictul necesar, iar cele cu o
agresivitate puternică asupra mediului să fie interzise.
Abordarea globală a acestei probleme presupune stabilirea unei cooperări
internaţionale ştiinţifice, tehnice şi politice pentru asigurarea gestionării mediului rural
continental.
- Funcţia social-culturală
Prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor şi celor
intercomunitare spaţiul rural are un caracter social.
Aşa cum s-a mai precizat, dimensiunile relativ reduse ale localităţilor, instituirea
unor raporturi specifice între membrii comunităţilor, cunoaşterea reciprocă şi
ierarhizarea socială sunt caracteristici ale relaţiilor din mediul rural. Spre deosebire de
marile aglomeraţii urbane, unde este specific anonimatul omului, în spaţiul rural toţi
oamenii se cunosc între ei din aproape toate punctele de vedere. În acest cadru social,
comportamentul omului – identitate a activităţii rurale, este total diferit de
comportamentul omului – anonim din colectivităţile urbane. Acesta înseamnă că
există diferenţe şi în ceea ce priveşte comportamentul între cele două comunităţi
(rurală-urbană).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
105
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică în cazul
colectivităţilor rurale. În comunitate toţi oamenii se cunosc între ei de generaţii, cei
care nu respectă normele de instruire din generaţie în generaţie se “autoelimină”,
îngroşând, de regulă, rândurile din alte spaţii sociale. În acelaşi timp, “asimilarea”
celor noi veniţi în colectivităţile rurale se produce relativ greoi şi numai după o
anumită perioadă de timp.
Viaţa socială a localităţilor este intim legată de viaţa spirituală, culturală.
Cultura tradiţională, obiceiurile constituie un patrimoniu inconfundabil al fiecărei
localităţi, zone sau regiuni rurale. S-a constat că, dacă unele tradiţii au dispărut ca
efect al “modernizării, al producţiei de serie mare”, totuşi în spaţiul rural se menţin
încă tezaure de etnografie şi folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie.
Se depun eforturi mari din mai multe puncte de vedere pentru a se reabilita
preocupările tradiţionale în domeniul alimentar, meşteşugar etc. Apreciem cu valoare
prevederile din Carta europeană cu privire la dezvoltarea şi protejarea culturii în
spaţiul rural, care are ca obiectiv esenţial, menţinerea, apărarea diversităţii şi bogăţia
patrimoniului arheologic din zonele rurale şi să promoveze o cultură dinamică,
acţionându-se în următoarele direcţii: inventarierea, punerea în valoare şi promovarea
patrimoniului istoric şi cultural, inclusiv abilităţile vieţii rurale; proiectarea şi
dezvoltarea tradiţiilor şi a formelor de expresie culturală ca şi dialectele locale;
întărirea identităţii culturale regionale a populaţiilor rurale şi promovarea vieţii
asociative; promovarea patrimoniului gastronomic rural şi local.
164. Precizaţi minim trei activităţi în care se împleteşte funcţia economică a

spaţiului rural cu cea ecologică:
 agroturism,
 ………………………………………,
 ………………………………………
 ……………………………………….;
165. Precizaţi impactul modernizării şi urbanizării spaţiului rural asupra calităţii
vieţii sociale:
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
……………………………
166. Exemplificaţi câteva soluţii pentru perpetuarea fondului cultural din spaţiul
rural:
 introducerea valorilor culturale în oferta turistică,
 …………………………………………………………………….,
 …………………………………………………………………….,
 …………………………………………………………………….;
167. Măsurile de protejare a mediului trebuie luate în special de către:
 instituţiile statului,
 populaţia rurală,
 turişti.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
106
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
66..33 D
DIIA
AGGN
NOOSST
TIIC
CUUL
L SSPPA
AŢŢIIU
ULLU
UII R
RUUR
RAAL
L
Descrierea generală a spaţiului rural este necesară deoarece acesta prezintă

caracteristici diferite, atât din punct de vedere fizic, dar mai ales social.
Spaţiul rural din România este format din suprafaţa administrativă a celor 2688
de comune şi 12751 de sate.
Comuna este unitatea administrativă de bază în teritoriul căruia se
implementează politica rurală. Populaţia medie a unei comune este de 3.780 de
locuitori, dar există o mare varietate a comunelor din România sub aspectul
dimensiunilor demografice.
O comună este formată din mai multe sate. În medie, revin 4,7 sate pe o
comună. Peste jumătate din comune (55,4%) sunt formate din 1-4 sate, iar 6,2% din
comune au mai mult de 10 sate.
Satele prezintă o mare diversitate sub aspectul numărului de locuitori.
Dimensiunea acestora variază, de la cele care au doar câţiva locuitori, până la sate cu
peste 7000-9000 de locuitori. Predomină satele cu puţini locuitori, numărul mediu de
locuitori al unui sat fiind de cca 800.
Suprafaţa spaţiului rural însumează 212,7 mii km2 , reprezentând peste 89% din
suprafaţa ţării, având o populaţie de 10,14 milioane locuitori care reprezintă 45% din
populaţia ţării, rezultând o densitate relativ slabă, de sub 48 locuitori/km2.
În ultimii 30 de ani populaţia rurală s-a redus cu 16%, în acelaşi timp crescând
populaţia din urban cu cca 70%.
Densitatea populaţiei în mediul rural este în general scăzută, nivelul mediu fiind
de 47,7 locuitori/km2 , de peste 10 ori mai redusă decât densitatea medie din urban
(484,8 locuitori/km2).
Aceasta variază în primul rând în funcţie de formele de relief.
Densitatea este foarte scăzută în comunele din perimetrul munţilor Carpaţi,
Dobrogea (sub 50 sau chiar sub 30 locuitori/km2). În Delta Dunării şi în câteva zone
montane trăiesc sub 8 locuitori/km2, fiind zone cu o reţea slabă de localităţi.
Structura pe sexe a populaţiei rurale este relativ echilibrată, numărul femeilor
fiind aproape egal cu cel al bărbaţilor 5,03 milioane sunt bărbaţi (49,6%) şi 5,10
milioane sunt femei (50,4%).
În ceea ce priveşte structura pe vârste a populaţiei rurale aceasta este
caracterizată printr-un proces accentuat de îmbătrânire demografică. Vârsta medie a
populaţiei rurale este ridicată (cca 38 ani) şi în continuă creştere.
Populaţia care a depăşit vârsta de 50 ani este foarte numeroasă: 1 din 3 persoane
din rural se încadrează în această categorie de vârstă, faţă de 1 din 5 din urban.
Procesul de îmbătrânire a apărut pe măsura scăderii numărului de persoane mature, ca
urmare a emigrărilor masive din ultimele 3 decenii, şi s-a accentuat în ultimii ani prin
restrângerea numărului de naşteri.
Există şi un aspect pozitiv în structura pe vârste, cu manifestare temporară.
Contigentul numeros de tineri de 15-29 de ani, care nu au mai emigrat din sate după
1990, a intrat în categoria resurselor de muncă, contribuind la întinerirea semnificativă
a forţei de muncă din rural.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
107
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Populaţia din mediul rural participă la activitatea economică în proporţie de
peste 57%, în timp ce populaţia urbană avea o rată a participării de numai 47%.
Rata mare de activitate în rural este rezultatul prezenţei agriculturii ca ramură
economică predominantă, cu grad scăzut de tehnicizare. În mediul rural, ramura
agriculturii domină net ca activitate economică, ocupând circa 70% din forţa de
muncă.
Cea mai mare parte din populaţia ocupată în agricultură îşi desfăşoară
activitatea în cadrul gospodăriilor proprii: 46,6% din agricultori sunt lucrători pe cont
propriu, reprezentând şefii de exploataţie agricolă individuală. O altă parte, aproape la
fel de mare – 43,8% din agricultori este reprezentată de membrii de familie
nerenumeraţi. Se poate spune că agricultura se practică aproape în totalitate (de către
90,4% din agricultori) în gospodăriile familiale, împreună cu membrii familiei.
Pe lângă agricultură, care constituie activitatea economică principală, în spaţiul
rural se desfăşoară şi alte activităţi neagricole dar fără ca acestea să fie extinse.
Exceptând industria extractivă şi energetică, activităţile neagricole se desfăşoară
în întreprinderi mici şi mijlocii. Numărul unităţilor care desfăşoară activităţi
meşteşugăreşti şi de prestări servicii a descrescut accentuat (cu aproximativ 46% faţă
de 1989).
În ceea ce priveşte infrastructura fizică şi socială din mediul rural, aceasta se
caracterizează printr-un grad accentuat de subdezvoltare.
Din punct de vedere al modului de locuire situaţia este gravă; 84% din totalul
locuinţelor sunt lipsite de dotări cu instalaţii de apă în interior şi 62% din clădirile de
locuit sunt realizate din materiale nerezistente.
Sub aspectul echipării tehnice a localităţilor putem menţiona faptul că: marea
majoritate a drumurilor comunale sunt modernizate şi peste 61% din populaţia rurală
nu are acces direct la reţeaua majoră rutieră şi feroviară; reţeaua de alimentare cu apă
potabilă este insuficientă şi necorespunzătoare – 57% din numărul total de comune nu
beneficiază de instalaţii de alimentare cu apă în sistemul public, iar acolo unde există
instalaţii, acestea se află, de regulă, în satul reşedinţă de comună, iar din punct de
vedere a reţelei de canalizare acesta este aproape inexistentă.
În privinţa infrastructurii sociale şi serviciilor aferente putem aminti: reţeaua de
învăţământ este foarte puţin diversificată, iar starea construcţiilor şi dotarea cu
aparatură de specialitate este nesatisfăcătoare; mortalitatea infantilă este ridicată,
urmare directă a nivelului de trai scăzut şi a asistenţei sanitare precare.
Ca urmare a acestei subdezvoltări care persistă în spaţiul rural se impune ca
obiectiv al dezvoltării rurale realizarea de acţiuni în sprijinul economiei şi populaţiei
din aceste zone43.
168. Nivelul redus al veniturilor din mediul rural se datorează:

 densității reduse a populaţiei,
 ratei reduse de participare la viaţa economică,
 ponderii mare a activităţilor agricole;
43
Moga T., Carmen Valentina Radulescu - 2004 - Dezvoltarea complexa a spatiului rural :
Partea I, Editura ASE , Bucuresti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
108
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
169. Ponderea mică activităţilor neagricole din mediul rural
 determină creşterea veniturilor populaţiei;
 reducerea veniturilor populaţiei;
 ofertă insuficientă;
170. Îmbătrânirea populaţiei din mediul rural se datorează:
 emigraţiei tinerilor,
 imigraţiei tinerilor,
 emigraţiei persoanelor peste 50 ani;
171. Calitatea bună a vieţii în mediul rural se datorează:
 infrastructurii de locuire,
 infrastructurii de sănătate,
 mediului natural.
66..44 IIN
NDDIIC
CAAT
TOOR
RIIII SSPPA
ATTIIU
ULLU
UII R
RUUR
RAAL
L
În scopul stabilirii notelor definitorii pentru fiecare model de localitate rurală,

cei 27 de indicatori au fost grupaţi astfel:
a) utilizarea teritoriului, cu următorii indicatori:
 ponderea suprafeţei agricole;
 ponderea fondului forestier;
 ponderea suprafeţei arabile;
 ponderea suprafeţei păşunilor şi fâneţelor.
b) forma de proprietate:
 ponderea suprafeţei agricole a unităţilor agricole de stat;
 ponderea suprafeţei agricole a gospodăriilor populaţiei.
c) ponderea producţiei agricole realizată în gospodăriile populaţiei:
 producţia vegetală realizată de populaţie;
 producţia animală realizată de populaţie.
d) ocuparea populaţiei:
 indicele de activitate;
 populaţie ocupată la 1000 locuitori;
 ponderea agricultorilor în total personal muncitor.
e) caracteristici demografice ale populaţiei:
 dinamica populaţiei totale;
 dinamica natalităţii;
 dinamica mortalităţii infantile;
 dinamica mortalităţii generale;
 dinamica migraţiei nete.
 dinamica fondului de locuinţe.
f) modul de locuire:
 densitatea de locuire / persoane pe locuinţă;
 suprafaţa locuibilă pe persoană;
 densitatea de ocupare – persoane / cameră;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
109
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 număr camere de locuit pe locuinţă;
 suprafaţa medie locuibilă pe locuinţă;
g) gradul de urbanizare şi modernizare a localităţilor:
 gradul de modernizare a drumurilor din mediul rural;
 localităţi rurale cu apă curentă;
 localităţi rurale cu canalizare;
 ponderea populaţiei urbane şi ponderea populaţiei rurale pe judeţe44.
Pentru fiecare localitate rurală au fost utilizate valorile medii ale
indicatorilor. Astfel s-a ajuns la specificitatea localităţilor rurale din România.
Localităţile rurale de câmpie au următoarele caracteristici, apreciate ca fiind

importante:
1. terenuri agricole arabile în proporţie de peste 80%;
2. populaţie rurală ocupată în principal în activităţi agricole;
3. variaţii ale structurii demografice a populaţiei datorate în principal: creşterii
mortalităţii generale, scăderii natalităţii şi a migraţiei nete;
4. mod de locuire caracterizat prin densitate mică de locuire (aproximativ 3
persoane/locuinţă, circa o persoană pe cameră, peste 10 mp locuibili/persoană, 3
camere/locuinţă);
5. aproximativ 25% drumuri modernizate în comune.
Localităţile rurale de câmpie-deal au caracteristicile de mai jos:

1. utilizarea terenurilor agricole arabile cu circa 1/5 mai redusă decât în
localităţile de câmpie în principal în activităţi agricole;
2. ocuparea populaţiei în proporţie semnificativă în activităţi agricole;
3. variaţii în structura demografică a populaţiei ca urmare a creşterii mortalităţii
(infantile şi generale);
4. locuirea în condiţii de densitate mare: circa 3 persoane/locuinţă, aproape 10
mp locuibili/persoană, mărimea mică a locuinţei (circa 30 mp/locuinţă), aproximativ 2
camere/locuinţă;
5. grad scăzut de modernizare a localităţilor rurale.
Localităţile rurale de deal-munte se caracterizează prin:

1. utilizarea terenurilor agricole în proporţie de peste 50% pentru păşuni şi
fâneţe şi circa 40% ca terenuri arabile. Fondul forestier deţine o pondere însemnată
faţă de celelalte două tipuri de localităţi rurale (câmpie şi câmpie-deal);
2. în structura agricolă, predomină gospodăriile populaţiei, existând un număr
redus al unităţilor agricole de stat;
3. caracteristicile demografice ale populaţiei înregistrează variaţii mici;
4. locuirea are drept caracteristică densitatea mare (aproximativ 3
persoane/locuinţă, sub 10 mp/persoană, 1,7 persoane/cameră şi o mărime mică a
locuinţei - circa 31 mp/locuinţă, sub 2 camere/locuinţă);
44
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
110
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5. grad de modernizare scăzut: reţeaua de drumuri asfaltate, alimentarea cu apă
şi canalizarea deţin cele mai scăzute procente (aproximativ 25%)45.
172. Dacă indicele de activitate a unei localităţi rurale creşte în condiţiile unui grad
de ocupare stagnant,
 creşte şomajul,
 şomajul scade,
 şomajul nu se modifică;
173. Într-o localitate rurală ponderea suprafeţei agricole este de 60% cu o suprafaţă
de 3.000 ha. Suprafaţa totală a localităţii este de:
 1.800 ha,
 18.000 ha,
 5.000 ha;
174. Dacă densitatea populaţiei pe locuinţă este de 3 persoane, care este numărul
locuinţelor unei localităţi cu o populaţie de 7200 persoane:
 14.800 locuinţe,
 2.400 locuinţe,
 3.600 locuinţe;
175. Exemplificați trei indicatori cu privire la utilizarea teritoriului.
 ...............................................................................,
 ...............................................................................,
 ...............................................................................;
176. Exemplificați trei indicatori cu privire la ocuparea populaţiei.
 ...............................................................................,
 ...............................................................................,
 ...............................................................................;
177. Exemplificați trei indicatori cu privire la caracteristici demografice ale
populaţiei.
 ...............................................................................,
 ...............................................................................,
 ...............................................................................;
178. Exemplificați trei indicatori cu privire la modul de locuire.
 ...............................................................................,
 ...............................................................................,
 ...............................................................................;
179. Elaboraţi un indicator procentual pentru gradul de modernizare a drumurilor
din spaţiul rural:
.........................................................
Md = x100
..............................
180. Elaboraţi un indicator procentual pentru dinamica migraţiei nete în funcţie de
populaţia totală, emigranţi şi imigranţi
45
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
111
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
.........................................................
M = x100
..............................
181. Elaboraţi un indicator procentual pentru gradul de ocupare a populației pe
grupe de vârstă:
.........................................................
Md = x100
..............................
182. Dacă indicele de activitate a unei localităţi rurale creşte în condiţiile unui grad
de ocupare stagnant,
 creşte gradul de ocupare,
 gradul de ocupare scade,
 gradul de ocupare nu se modifică.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
112
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 77
T
TEEO
ORRIIA
ACCO
ONNSSU
UMMA
ATTO
ORRU
ULLU
UII
O provocare importantă a vieţii personale, sociale şi economice constă în

găsirea celor mai bune răspunsuri la întrebările de tipul: ce să consum? Cât să consum
din fiecare? Cum să consum astfel încât să mă încadrez în resursele disponibile şi să
fiu cât mai mulţumit? Aceste întrebări şi le pune fiecare persoană în rolul pe care îl
joacă în economie şi societate. Miza este reprezentată de bunăstarea proprie.
Realitatea economică arată că cei doi actori importanţi - producătorul şi
consumatorul - caută să-şi maximizeze avantajele utilizând resursele economice de
care dispun. Pe de o parte, producătorul va căuta să-şi maximizeze profitul, ţinând
cont de mărimea bugetului. Pentru aceasta, va dori să producă şi să vândă cât mai mult
pentru a-şi maximiza venitul. Pe de altă parte, consumatorul este tentat să-şi
maximizeze nivelul de utilitate sau de satisfacţie pe care-l poate obţine cu bugetul de
care dispune.
Raţionamentele economice ale consumatorului au ca scop determinarea
cantităţilor consumate din diferite bunuri şi servicii pe o anumită perioadă de timp, în
condiţiile în care se cunoaşte bugetul de consum şi preţurile bunurilor respective.
Aceste raţionamente furnizează fundamentele pentru analiza interacţiunii dintre
preţuri, bugetul de consum şi preferinţele consumatorilor.
O altă diferenţă dintre cei doi actori economici, aceştia fiind un producător şi un
consumator, constă în faptul că, dacă producătorul are posibilitatea să-şi măsoare cu
exactitate nivelul producţiei cu ajutorul unităţilor de măsură corespunzătoare (tone,
metri, cost de producţie etc.) în schimb, consumatorul nu are posibilitatea să-şi
măsoare utilitatea pe care o obţine prin consumarea unei unităţi dintr-un anumit
produs. De aici rezultă o serie de dificultăţi în determinarea optimului
consumatorului46.
În cele ce urmează, vom parcurge o serie de paşi care ajută la înţelegerea
comportamentului de consum cu implicaţii asupra consumatorilor şi a producătorilor –
teoria consumatorului.
77..11 PPR
REEFFE
ERRIIN
NŢŢE
ELLE
E ŞŞII U
UTTIIL
LIIT
TAAT
TEEA
A
O primă provocare cu privire la comportamentul consumatorului constă în

determinarea efectului pe care îl are fiecare unitate de produs consumată asupra stării
46
Georgescu, Maria-Ana – 2003 – Bazele microeconomiei, Editura Accent, Cluj-Napoca
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
113
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
consumatorului.
În mod firesc, decizia de consum pleacă de la nevoile care sunt percepute de
către consumator şi care necesită să fie satisfăcute într-o măsură mai mare sau mai
mică.
Este importantă la acest moment al raţionamentului nostru precizarea că
deocamdată, nu ne preocupăm de resursele necesare obţinerii produselor care satisfac
aceste nevoi. Acum, ne preocupă în mod exclusiv, modul în care ne putem asigura
bunăstarea, suma şi structura nevoilor şi a produselor care satisfac aceste nevoi.
Nevoile umane sunt tratate detaliat de către alte domenii ale cunoaşterii dar aici
luăm în considerare faptul că nevoile au caracter tangibile, intangibil, economic,
social, etc. Sigur că unele nevoi nu pot fi satisfăcute prin produse economice precum
stima de sine, afectivitatea, aprecierea socială şi alte nevoi superioare. Dar sperăm că
înţelegerea comportamentului consumatorului pentru produsele economice poate
îmbunătăţi şi modul de gestionare a nevoilor non-economice.
În acest sens este necesară înţelegerea unor concepte dintre care utilitatea are un
rol deosebit de important.
Termenul de „utilitate” a fost folosit în economie pentru a desemna subiectiv senzaţii
precum satisfacţie, plăcere, împlinire, încetare de nevoie etc. Acestea sunt
determinate de către consum, iar experienţa reprezintă obiectul consumului.
Economiştii din secolul al XIX-lea au mers mai departe decât această definiţie
şi au considerat utilitatea ca ceva care poate fi măsurat foarte exact. Ei au crezut că se
poate vorbi de cantitatea totală de utilitate rezultată din consumul de unui anumit
pachet de bunuri.
Astfel au fost dezvoltate conceptele de „utilitate cardinală”, „utilitatea ordinală”
şi „utilitatea marginală”47.
Utilitatea cardinală este un concept abstract care exprimă satisfacţia subiectivă.
Aceasta poate fi diferită de la o perioadă la alta sau de la un context la altul.
Utilitatea poate fi comparată în sensul de utilitate ordinală48.
De exemplu, foamea este o nevoie care va fi satisfăcută prin consumul de
alimente. Utilitatea constă în care alimentele consumate produc saţietate. Dar
pentru satisfacerea foamei putem consuma diferite alimente şi atunci unele
alimente vor satisface într-o măsură mai mare sau mai mică şi alte nevoi
legate de gust, textură, aromă etc. Utilitatea constă în suma tuturor
satisfacţiilor determinate de consumul unui aliment.
Cuantificarea utilităţii fiecărui produs ar conduce la schimbări inimaginabile în
viaţa economică şi socială pentru că în calitate de consumatori am putea aprecia
valoarea produselor în mod riguros, matematic, după nivelul utilităţii. Nu am mai avea
nevoie nici de o altă monedă pentru că unitatea de măsură ar fi „utili”.
Această unitate de măsură a fost chiar propusă de către fondatorii
marginalismului: Leon Walras, Stanley Jevons şi Carl Menger care au dezvoltat teoria
cardinală a utilităţii, în cadrul acesteia au căutat soluţii pentru măsurarea utilităţii în
47
48
Learning, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
114
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
mod cardinal. Conform acestei teorii, pentru fiecare nivel de utilitate, care rezultă din
consumarea unui produs, se stabileşte câte un număr bine determinat.
În acest context devin importante câteva forme ale utilităţii precum: utilitatea
individuală, utilitatea totală şi utilitatea marginală.
Utilitatea individuală (Ui) reprezintă satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate
consumată dintr-un bun economic.
De exemplu, o persoană însetată îşi satisface setea bând apă. Dintr-un
pahar de apă băut, fiecare ml are propria utilitate aşa cum fiecare pahar
consumat are utilitatea lui individuală .
Utilitatea totală (Ut) este o funcţie crescândă în raport cu cantitatea folosită, dar ea
creşte din ce în ce mai puţin. Utilitatea totală rezultă din consumul cumulat al
dozelor:
Din exemplul anterior, utilitatea totală ar reprezenta satisfacerea nevoii
de apă pentru care a fost consumat un număr de pahare cu apă. Ea ar fi suma
utilităţii fiecărui ml sau pahar de apă băut care a determinat propria utilitate
individuală (Ui1, Ui2, …Uin)
De aici, relaţia de calcul a utilităţii totale este evidentă. Va fi reprezentată de
suma utilităţilor individuale.
Ut = Ui1 + Ui2 + Ui3 +… Uin
Numai că utilitatea individuală a fiecărei unităţi consumate nu este egală cu
utilitatea individuală a celorlalte unităţi consumate.
Primul pahar cu apă va fi băut pe nerăsuflate pe când celelalte vor fi
consumate cu o satisfacţie diferită.
Figura nr. 7.1 Legea utilităţii marginale
Modificarea utilităţii totale prin creşterea consumului cu o doză, se apreciază

prin conceptul de “utilitate marginală”.
Utilitatea marginală utilitatea suplimentară obţinut de la un consum suplimentar în
condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi49.
Aceasta (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ut) care rezultă prin
creşterea (x) cu o doză din cantitatea totală consumată dintr-un bun, sau satisfacţia
resimţită de un consumator dat la consumarea ultimei cantităţi dintr-un bun:
49
Barreto H. – 2012 – Microeconomics: Past, Present and Future, History of Economics
Society Brock University, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
115
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ut
Umg = .
x
Pe baza comportamentului individual al consumatorului, se poate aprecia că utilitatea

adiţională este pozitivă, dar descrescătoare 50.
De aici a rezultat legea utilităţii marginale care presupune scăderea utilităţii
marginale cu fiecare cantitate suplimentară consumată.
H. Gossen considera că atunci: „când cantitatea consumată dintr-un produs
creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară adăugată de
ultima unitate) tinde să se diminueze”. Acest aspect a fost subliniat şi de Marshall,
care spunea că mărimea intensităţii unei plăceri, care este satisfăcută în mod continuu,
descreşte progresiv până la saturare.
Implicaţiile acestei legi sunt, evident, deosebit de importante deoarece acum
conştientizăm că atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi, fiecare unitate din produsele
consumate are valoare diferită.
Numai că ne întrebăm dacă am putea să măsurăm utilitatea în condiţiile în care

ea este percepută diferit de la un individ la altul, de la un moment la altul, de la un
produs la altul, şi la niveluri diferite ale consumului. Care ar fi unitatea de măsură
comună şi mai ales care ar fi instrumentul care ar măsura satisfacţia, plăcerea,
împlinirea.
Înţelegând că utilitatea nu poate fi măsurată în mod cardinal, Vilfredo Pareto, a
elaborat teoria ordinală a utilităţii. Aceasta presupune că pentru a reprezenta
diferitele preferinţe ale consumatorilor nu este necesar să se măsoare utilitatea
numeric, ci trebuie să se ordoneze preferinţele acestora. În funcţie de ierarhizarea
făcută se stabileşte utilitatea pe care o atribuie consumatorul unui anumit produs,
comparativ cu alt produs. Pareto are meritul de a fi descoperit curbele de indiferenţă
pe care se bazează economia modernă. Teoria ordinală a utilităţii are la bază ordonarea
diferitelor bunuri în funcţie de preferinţele unuia sau altuia dintre consumatori.
Utilitatea ordinală este un concept care permite determinarea satisfacţiei comparative
furnizate de un produs faţă de altul51.
Termenul „ordinal” se referă de fapt la ordinea de preferinţe.
Ipotezele de la care pleacă raţionamentele în cadrul teoriei consumatorului
privesc exhaustivitatea, tranzitivitatea şi nonsaţietatea
Exhaustivitatea sau preferinţa generală constă în faptul că indivizii pot compara
utilitatea oricăror două produse sau pachete de produse între ele, preferându-l pe
unul dintre ele 52. Pentru două produse x şi y, întotdeauna indivizii aleg unul
dintre produse. utilitatea produsului x este mai mare sau egală decât utilitatea
produsului y sau utilitatea produsului y este mai mare sau egală decât utilitatea
50
51
Galupa Angela– 2004 – Teoria microeconomică a agenţilor economici, Editura ASE,
Bucureşti
52
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
116
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
produsului x 53.
Tranzitivitatea presupune ca dacă dintre trei produse x,y şi z, x este preferat lui y sau
sunt indiferente şi y este preferat lui z sau sunt indiferente, atunci produsul x
este preferat sau este indiferent cu produsul z.54 55.
Nonsaţietatea presupune alegerea alternativei care presupune cea mai mare utilitate.
Un pachet de consum x va fi preferat lui dacă acesta este mai util decât toate
celelalte produse.
Poziţia care este în general acceptată acum este că senzaţiile subiective grupate
sub numele de „utilitate” nu sunt potenţial măsurabile. Un motiv important pentru
adoptarea de această poziţie a fost demonstrarea că, în scopul construirii unei teorii de
alegere a consumatorului, nu numai măsurarea de utilitate, dar foarte conceptul în
sine, este inutilă. Este suficientă o teorie de alegere cu privire la conceptele de utilitate
şi astfel este nevoie de conceptele de „preferinţă” şi indiferenţă56.
Preferinţa stă la baza alegerilor consumatorilor, aceştia intenţionând să consume
unele produse într-o măsură mai mică sau mai mare faţă de altele. Pe de altă parte,
indiferenţa reflectă starea opusă alegerii care presupune un consum întâmplător pentru
unele produse.
Teoria economică utilizează patru axiome care caracterizează programele de
consum ale indivizilor: comparaţia, tranzitivitatea, insaturaţia şi convexitatea forte.
Axioma comparaţiei presupune alegerea dintre două produse, consumatorului
nefiindu-i indiferent pe care îl va consuma.
Tranzitivitatea opţiunii constă în preferinţa pentru un produs c faţă de a dacă
preferă produsul b faţă de a şi c faţă de b.
Axioma cantităţii constă în opţiunea pentru cantitatea cea mai mare dintre două
produse care sunt percepute ca având aceeaşi utilitate.
Axioma convexităţii forte se referă la opţiunea pentru combinaţii dintre produse
şi nu un consum exclusiv din unul dintre acestea57.
Prin utilizarea acestor ipoteze, instrumentele microeconomice permit modelarea
comportamentului consumatorului.
Astfel, dacă o persoană preferă să consume 3 unităţi din produsul a şi 2
unităţi din produsul b şi o alta preferă să consume 1 unitate din produsul a şi 5
unităţi din produsul b, putem schiţa o curbă a preferinţelor pentru aceste
produse.
Aceasta va exprima posibilităţile de alegere a consumatorilor între cele două
produse.
53
Gravelle H. – 2004 – Microeconomics,Third edition, Pearson Education Limited, USA
54
Cowell Fr.– 2006 – Microeconomics, Oxford University Press, USA
55
56
Gravelle H. – 2004 – Microeconomics, Third edition, Pearson Education Limited, USA
57
Soroceanu V., Cristina Anca Soroceanu – 2009 – Microeconomie, Elemente fundamentale,
Ediţia a II-a, Editura Tipo Moldova, Iaşi
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
117
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 7.2 Preferinţele consumatorilor
Curba trasată a fost numită curba de indiferenţă.

Curba de indiferenţă se defineşte ca o combinaţie de două bunuri care asigură
consumatorului aceeaşi satisfacţie astfel încât acesta este indiferent pe care le va
alege58.
Figura nr. 7.3 Curba de indiferenţă
Aceasta mai este numită şi curba preferinţelor consumatorilor şi reprezintă

mulţimea de alternative la a căror alegere consumatorii vor obţine aceeaşi satisfacţie59.
Practic, primul consumator va fi la fel de satisfăcut indiferent dacă
consumă 3 unităţi din produsul a cât şi dacă consumă 5 unităţi din produsul b.
Al doilea va fi satisfăcut la fel de mult consumând 1 unitate din produsul a sau
o 5 unităţi din produsul b.
De aici, în percepţia consumatorului între produse se evidenţiază diferite tipuri
de relaţii care derivă în forme diferite ale curbelor de indiferenţă. Pentru aceştia, unele
produse pot fi substituite, altele sunt complementare iar unele sunt neatractive. Situaţia
comună este cea anterioară în care consumatorul preferă mai mult sau mai puţin un
produs faţă de altul.
Produsele perfect substituibile sunt acele produse care în principiu sunt identice şi
pentru care rata marginală de substituţie este constantă. În economia reală aceste
produse sunt rare deoarece atât bunurile cât mai ales serviciile sunt diferite mai
58
59
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
118
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
mult sau mai puţin.
Aceste produse se află permanent în relaţie de concurenţă. Producătorii
fiecărora dintre acestea vor face eforturi în direcţia stimulării preferinţei pentru
produsul propriu în mod exclusiv. Aceştia vor cerceta piaţa pentru identificarea
produselor substituente şi vor pune în valoare în cadrul strategiilor de marketing
tocmai caracteristicile distincte favorabile pe care le deţin produsele proprii. Acele
caracteristici pe care nu le deţin celelalte produce substituente.
Figura nr. 7.4 Diferite tipuri de curbe de indiferenţă.

1 - produse substituibile, 2 - produse comune, 3 – produse complementare, 4 –
combinaţii un bun (a) şi un „rău” (b)
Produse perfect complementare sunt produsele care nu pot fi consumate

independent ci numai împreună60. De asemenea, ca şi în cazul produselor
substituibile, aceste produse sunt rare în economia reală dar chiar dacă nu sunt
pur complementare relaţia dintre ele prezintă un interes deosebit pentru
producători.
Producătorii acestor produse vor stimula şi consumul produsului complementar
pentru că în consecinţă va creşte şi consumul de produs propriu. Astfel, prin eforturile
de marketing vor promova şi consumul produselor complementare produselor proprii
şi chiar pot realiza asocieri cu acest scop.
De exemplu producătorii de produse răcoritoare promovează masa
îmbelşugată de sărbători care se completează cu consumul de răcoritoare.
Produsele alimentare beneficiază de promovare în mod gratuit. Acelaşi
fenomen se produce pe de altă pare şi cu promovarea produselor alimentare
care poate asocia băuturile răcoritoare în spot-urile lor.
Având în vedere cele două tipuri de relaţii dintre produse vedem că în realitatea
economică se întâlnesc forme intermediare în care relaţiile de substituţie şi de
complementaritate se împletesc în măsuri diferite. Produsele care se află în astfel de
relaţii sunt produsele comune.
Proprietăţile cheie ale curbelor de indiferenţă:

1. curbele de indiferenţă sunt înclinate întotdeauna în jos
2. consumatorii preferă curbele mari de indiferenţă
3. curbele de indiferenţă nu se pot intersecta
4. unui punct îi revine o singură curbă de indiferenţă
Curba de indiferenţă este înclinată în jos deoarece daca aceasta ar fi înclinată în
60
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
119
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
sus (curba 4 din fig. 8.1) bunul b ar fi nedorit şi alegerea ar fi făcută întotdeauna in
favoarea celuilalt chiar dacă consumul din bunul b ar fi impus (eventual).
Curbele mari de indiferenţă sunt îndepărtate de intersecţia axelor şi de fapt
această distanţă arată nivelul utilităţii. Cu cât curba este mai îndepărtată de intersecţia
axelor cu atât curba este mai mare şi utilitatea este mai mare.
A treia proprietate derivă din a doua deoarece dacă două curbe s-ar intersecta
consumatorul ar prefera combinaţia lor deoarece aceasta este o curbă mai mare şi
exprimă o utilitate mai mare (fig. 8.3). Dacă două curbe de indiferenţă se vor
intersecta înseamnă că de fapt curba de indiferenţă va rezulta din părţile acelor curbe
care sunt mai departe de intersecţia axelor deci care exprimă o utilitate mai mare. În
figură, curba preferinţelor va lua forma ACB’.
Figura nr. 7.5 Imposibilitatea intersectării curbelor de indiferenţă
Ultima proprietate a curbelor de indiferenţă derivă şi ea din penultima deoarece,

dacă ştim că nici o curbă de indiferenţă nu se intersectează, Înseamnă că la un punct
dat se poate trage o singură curbă. Oricare alt punct va fi deţinut de o altă curbă de
indiferenţă.
Aceste curbe de indiferenţă sau ale preferinţelor sunt specifice tuturor
produselor consumate de către o persoană. Consumul unei persoane poate fi descris
printr-o infinitate de curbe de indiferenţă. Totalitatea acestora reprezintă harta de
preferinţe61. Aceasta însumează toate alegerile pe care le face consumatorul cu privire
la consumul său.
Suma bunurilor şi serviciilor pe care le alege consumatorul conduce la atingerea
unui nivel de bunăstare percepută. Deci, bunăstarea depinde în primul rând de
alegerile oamenilor cu privire la bunurile şi serviciile pe care le consumă. Înseamnă că
este probabil faptul că acesta poate face alegeri greşite şi în consecinţă pierde o parte
din propria bunăstare.
Acest fenomen se exprimă la nivel social şi individual cel mai des ca o mare
dramă pentru că de multe ori oamenii fac alegeri după preferinţele induse de către
societate. Sunt neglijate nevoi reale tangibile sau intangibile proprii datorită unui
model social general de bunăstare. În timp, acest fenomen produce insatisfacţii.
Acesta este motivul pentru care consumatorii au datoria, faţă de propria
61
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
120
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
persoană să facă acele alegeri care să-i permită obţinerea unui nivel şi structură de
bunăstare individualizată şi asumată.
Pe de altă parte, producătorii au nevoie să cunoască comportamentul clienţilor

săi şi de aceia va încerca să determine cât mai riguros forma pe care o iau curbele de
indiferenţă. Acestea se determină prin utilizare funcţiilor de utilitate.
Funcţia de utilitate defineşte consumul din fiecare categorie de produs62. Ea poate lua
diferite forme matematice dar se exprimă în general ca funcţie a utilităţii
individuale:
U(x) = f(u(x))
Practic, aceste funcţii reprezintă relaţiile dintre utilitatea produselor consumate.
Ele determină dimensiunea şi forma curbelor de indiferenţă.
Rata marginală de substituţie (RMS) reprezintă cantitatea la care un individ este
dispus să renunţe din produsul a pentru o cantitate din produsul b rămânând, în
acelaşi timp, la fel de satisfăcut.63.
U mg a
RMS 
U mg b
RMS exprimă utilitatea marginală a produsului a care un consumator este
dispus să o cedeze pentru a consuma un produs b.
Acest indicator indică în mod clar relaţiile dintre produse astfel încât poate fi
determinate pentru un anumit produs măsura în care acesta poate fi substituit de către
alt produs. Dacă rata de substituţie este unitară sau cu o valoare apropiată valorii 1,00,
considerăm că produsul respectiv poate fi substituit cu uşurinţă. Valorile superioare
unităţii sau cele subunitare indică un nivel redus de substituţie.
De exemplu, dacă rata de rata marginală de substituţie pentru mere faţă
de pere este de 2 atunci înseamnă că perele sunt preferate merelor şi
consumatorii preferă să consume pere în defavoarea merelor. Ei s-ar simţi
satisfăcuţi dacă nu au 2 pere să consume 4 mere sau ar fi dispuşi să înlocuiască
6 mere cu 3 pere.
183. Utilitatea cardinală este:

 un concept abstract care exprimă satisfacţia consumatorului determinată
de consumul unui produs;
 un concept concret care exprimă preferinţa de consum a unui produs faţă
de altul;
 un concept concret care exprimă satisfacţia consumatorului determinată
184. Utilitatea ordinală este:
 un concept abstract care exprimă satisfacţia consumatorului determinată
62
Bardhan P., Udry U. – 1999 – Development Microeconomics, Oxford University Press, UK
63
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
121
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 un concept concret care exprimă preferinţa de consum a unui produs faţă
de altul;
 un concept concret care exprimă satisfacţia consumatorului determinată
185. Reducerea utilității marginale în condițiile creșterii consumului recomandă
pentru creșterea calității vieții:
 un comsum până la saturație din fiecare produs;
 un comsum moderat;
 un comsum diversificat;
186. Utilitatea cardinală este reprezentată de curba:
 a,
 b,
 c;
187. Dacă utilitatea este de 6 utili la 2 unităţi consumate şi ajunge la 4 utili la 4

unităţi consumate, dinamica acesteia a fost:
 crescătoare cu o diferenţă de utilitate marginală de 2 utili/unitatea
consumată,
 descrescătoare cu o diferenţă de utilitate marginală de 2 utili/unitatea
consumată,
 crescătoare cu o diferenţă de utilitate marginală de 3 utili/unitatea
consumată;
188. Legea utilităţii marginale descrescătoare este reprezentată de curba:
 a,
 b,
 c;
189. Legea utilităţii marginale descrescătoare arată că odată cu creşterea

consumului:
 creşte satisfacţia consumului;
 scade satisfacţia consumului;
 creşte nevoia de consum;
190. Dacă teoria utilităţii marginale ar fi aplicabilă în economia reală preţul
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
122
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
produselor ar fi stabilit de către:
 piaţă,
 un scanner ce măsoară utilitatea,
 clienţi în funcţie de utilitatea percepută;
191. Utilitatea marginală pentru un produs creşte dacă o cantitate suplimentară
consumată:
 determină o satisfacţie superioară decât precedenta;
 determină o satisfacţie mai mică decât precedenta;
 determină o satisfacţie identică precum precedenta;
192. Dacă axioma comparaţiei ar fi infirmată:
 axioma tranzitivităţii ar fi infirmată,
 axioma tranzitivităţii devine validă,
 axioma tranzitivităţii ar fi confirmată;
193. Pentru două produse x şi y axioma convexităţii este reprezentată de curba:
 a,
 b,
 c;
194. Enunţul conform axiomei cantităţii este:

 tinerii preferă filmele de acţiune,
 clienţii cu venituri mici aleg cantitatea în detrimentul calităţii,
 după 1990 românii beneficiază de o diversitate mai mare a produselor
de pe piaţă;
195. Rata marginală de substituţie indică:
 preferinţa unui produs faţă de altul,
 indiferenţa unui produs faţă de altul,
 preferinţa unui produs complementar cu altul;
196. Daţi exemplu de două produse complementare şi două produse substituibile
 …………………………………………………………………….;
 …………………………………………………………………….;
197. Curbele de indiferenţă nu se intersectează deoarece:
 se reduce utilitatea;
 creşte utilitatea;
 asigură utilitate constantă;
198. Schiţaţi pe grafic curba de indiferenţă pentru un produs perfect substituibil.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
123
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
199. Schiţaţi pe grafic curba de indiferenţă pentru un produs perfect complementar.
200. Schiţaţi pe grafic curba de indiferenţă pentru un produs „rău”.
201. Curba de indiferenţă pentru două produse substituibile este:

 concavă,
 convexă,
 dreaptă;
202. Schiţaţi pe grafic legea utilităţii descrescătoare:
203. Schiţaţi pe grafic curba utilităţii după valorile utilităţii marginale: (4; 2), (1;
0,5), (0,2).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
124
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
204. Dacă rata de substituţie este constantă de 2, două produse sunt:

 substituibile,
 complementare,
 indiferente;
205. Precizaţi corelaţia dintre harta preferinţelor şi bunăstare.
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
..............................
206. Să se schiţeze curba de indiferenţă pentru produsele pere şi mere dacă rata de
substituţie are valori de 3; 2; 1.
207. Un produs care are valorile utilităţii marginale de 4;2;1,5; 1,0;0,5:

 reprezintă o excepţie la legea utilităţii descrescătoare;
 confirmă legea utilităţii descrescătoare;
 infirmă legea utilităţii descrescătoare;
208. rata de substituţie dintre cireşe şi vişine este de 1,2 iar între pere şi gutui de
1,4. Care dintre perechile de fructe au un grad mai mare de substituţie :
 cireşe şi vişine,
 pere şi gutui,
 sunt substituibile în aceeaşi măsură.
77..22 C
COON
NSST
TRRÂ
ÂNNG
GEER
REEA
ABBU
UGGE
ETTA
ARRĂ
Ă
Dacă în prima parte a teoriei consumatorului am analizat în mod exclusiv

preferinţele consumatorului indiferent de resursele disponibile, acum va fi necesară
cunoaşterea limitărilor pe care ni le dau veniturile proprii în cadrul deciziei de
consum.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
125
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Constrângerea bugetară arată capacitatea consumatorului de a achiziţiona bunuri64.
şi se defineşte ca valoare alocată consumului a două produse sau pachete de
produse65.
Figura nr. 7.6 Dreapta constrângerii bugetare
Dreapta constrângerii bugetare se determină pe baza punctelor extreme de pe

axa fiecărui produs. Consumul maxim din produsul respectiv va fi determinat ca
raport între bugetul alocat celor două produse şi preţul produsului.
De exemplu, dacă bugetul destinat consumului produselor a şi b este de
48 lei iar preţul produsului a este de 16 lei/unitate, prin consumul exclusiv al
produsului a consumatorul poate obţine un număr maxim de 3 unităţi de
produs. De asemenea, dacă preţul produsului b este de 6 lai/unitate, şi
consumatorul ar cumpăra doar produsul b, acesta ar putea achiziţiona maxim 8
unităţi. În consecinţă, dreapta constrângerii bugetare se va trasa de la 3 unităţi
de produs a la 8 unităţi de produs b.
Figura nr. 7.7 Efectul modificării preţului asupra constrângerii bugetare
În condiţiile în care preţul unui produs se modifică, se modifică şi dreapta

constrângerii bugetare. Aceasta se apropie de intersecţia axelor dacă preţul creşte sau
bugetul scade sau se îndepărtează de acesta dacă preţul scade sau bugetul creşte. În
primul caz constrângerea bugetară creşte iar în al doilea caz aceasta scade permiţându-
64
University, USA
65
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
126
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
i consumatorului să achiziţioneze mai multe produse.
De exemplu, la o creştere a preţului produsului b de la 6 lei/unitate la 9,6
lei/unitate, consumatorul nu va putea achiziţiona decât 5 unităţi din produsul b.
Constrângerea bugetare devine mai mare pentru că se apropie mai mult de
intersecţia axelor, punctul 0.
Rata marginală de transformare permite determinarea cantităţii de produs a ce
poate fi schimbată pentru o unitate de produs b după criteriul preţurilor 66.
RMT = y/x
Costul de oportunitate se defineşte ca valoarea alternativei celei mai convenabile la
care s-a renunţat67.
În acest caz, costul de oportunitate indică cantitatea de produs pe care ar fi
obţinut-o dacă nu alegea să consume un alt produs.
Rata marginală de substituţie egală cu rata marginală de transformare68.
În calitate de posesor de venituri, consumatorii vor cumpăra acele produse şi
servicii care la o sumă dată le asigură un maxim de satisfacţie. În teoria marginalistă,
acesta se numeşte comportament raţional. Regula de bază a acestui comportament
este egalizarea utilităţii marginale pe unitatea monetară cheltuită pentru procurarea
diferitelor bunuri şi servicii, adică:
Umga Umgb Pa Umga
 ; 
Pa Pb Pb Umgb
Această egalitate este considerată ecuaţia fundamentală a echilibrului
consumatorului. Ea derivă din accepţiunea că rata marginală de substituţie este egală
cu rata marginală de transformare, adică, consumatorul îşi pune în acord ceea ce
doreşte cu ceea ce poate obţine cu un buget deficitar.
Figura nr. 7.8 Echilibrul consumatorului
Fiecare consumator va atinge punctul de echilibru prin decizii voluntare în
66
PUBLISHING, USA
67
Bouman J. – 1994 – Essential Principles of Microeconomics, Pearson Custom Publishing,
USA
68
Gravelle H. – 2004 – Microeconomics, Third edition, Pearson Education Limited, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
127
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
funcţie de preferinţele, venitul şi gusturile proprii. În consecință, echilibrul
consumatorului este dinamic datorită influenței unor factori dintre care principali sunt:
1. utilitatea marginală,
2. preţul bunurilor şi serviciilor,
3. modificarea venitului. 69
În cazul în care se modifică preţul unui produs se va modifica dreapta
constrângerii bugetare care va trage către 0 curba de indiferenţă datorită modificării
ratei marginale de substituţie.
Figura nr. 7.9 Modificarea echilibrului consumatorului
Contabilitatea mentală presupune capacitatea indivizilor de a face calcule mentale

sau aprecieri după care îşi ghidează deciziile de consum. În schimb aceste
decizii sunt influenţate de factorii psihologici care intervin în momentul
cumpărării70.
Comportamentul consumatorului se manifestă atât ca agent al cererii, cât şi al
întreprinzătorului care se manifestă ca subiect al deciziei de a realiza combinarea
factorilor de producţie şi, pe această bază, de a susţine oferta 71.
Scopul final al studierii comportamentului de consum constă în obţinerea
funcţiei de cerere pentru un consumator şi a curbei de indiferenţă ce caracterizează
consumul acestuia
209. Expresia grafică a constrângerii bugetare este:

 o dreaptă,
 un triunghi,
 o curbă convexă;
210. Constrângerea bugetară se determină pe baza bugetului destinat produselor
analizate şi:
 preţurile lor,
 cantitatea optimă,
69
70
Rubinstein A. – 2006 – Lecture notes in microeconomic theory: the economic agent,
Princeton University Press, USA
71
Timişoara
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
128
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 cantitatea totală;
211. Dacă constrângerea bugetară creşte datorită creşterii preţului unuia dintre
produse atunci utilitatea consumatorului:
 creşte,
 scade,
212. Dacă constrângerea bugetară creşte datorită creşterii preţului unuia dintre
produse atunci rata de substituţie:
 creşte,
 scade,
213. Dacă rata marginală de transformare dintre miere şi ciocolată este de 3,
consumatorul a ales să consume 6 unităţi de ciocolată, care este costul de
oportunitate ştiind că preţul mierii este de două ori mai mic:
 6 kg miere,
 6 unităţi de ciocolată,
 12 kg miere;
214. Schiţaţi pe grafic pierderea de utilitate la o creştere a preţului vişinelor în
defavoarea cireşelor:
215. Dacă rata marginală de substituţie dintre struguri şi pere este egală cu 2 şi
preţul strugurilor este de 5 lei/kg preţul perelor este de:
 10,0 lei/kg,
 2,5 lei/kg,
 7,0 lei/kg;
216. Rata marginală de transformare pentru două produse cu preţurile de 4
lei/unitate şi respectiv 6 lei/unitate este de:
 0,33,
 0,67,
 1,5;
77..33 A
APPL
LIIC
CAAŢ
ŢIIIIL
LEET
TEEO
ORRIIE
EII C
COON
NSSU
UMMA
ATTO
ORRU
ULLU
UII
Curba lui Engel evidenţiază comportamentul consumatorului la modificarea

venitului.72. În funcţie de acesta, comportamentul consumatorului este diferit în
72
Soroceanu V., Cristina Anca Soroceanu – 2009 – Microeconomie: Elemente fundamentale,
ediţia a II-a revizuită, Editura Tipo Moldova, Iaşi
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
129
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
funcţie de tipul de bun: bunuri normale şi bunuri inferioare.
Consumul de bunuri normale creşte odată cu creşterea venitului şi scade odată
cu reducerea acestuia în schimb consumul de bunuri inferioare scade odată cu
creşterea venitului datorită fenomenului de substituţie a unei părţi a consumului din
acel bun cu un bun normal. În consecinţă, pentru acest tip de bunuri cererea creşte
dacă veniturile scad.
Pentru determinarea corelaţiilor dintre unele rezultate tehnico-economice şi

factorii care le determină este utilă determinarea nivelului elasticităţii celor doi
indicatori.
Elasticitatea (e) unui fenomen determinat în raport un alt fenomen determinant
(rezultat – R) se determină ca raport între variaţia fenomenul determinat şi
variaţia fenomenului determinant (cauza – Cz)
R / R
e
Cz / Cz
Determinarea nivelului elasticităţii este utilă pentru oricare fenomene care se
află în relaţie de cauzalitate. Acesta este foarte necesară în determinarea structurii de
producţie atât în agricultură cât şi în alte ramuri productive pentru că poate fi
previzionată variabilitatea sau volatilitatea pieţii respectivelor produse.
Scopul determinării nivelului elasticităţii preţului în funcţie de producţia medie
constă în determinarea modificării preţului faţă de modificarea producţiei. Teoretic, pe
o piaţă perfectă, nivelul elasticităţii trebuie să fie egal cu -1. Dacă producţia creşte cu o
unitate procentuală (1%), preţul va scădea tot cu o unitate procentuală. În acest caz
indicele de dinamică a producţiei va fi de 1% iar indicele de dinamică a producţiei va
fi de -1% (scăderea cu 1%). De aici, raportul dintre 1% şi -1% va fi egal cu -1.
Acest fenomen este foarte important pentru producătorii agricoli pentru că dacă
elasticitatea este egală cu -1, venitul din vânzarea producţiei rămâne neschimbat.
Altfel spus, dacă întotdeauna, preţul produselor agricole va scădea în aceeaşi măsură
cu creşterea producţiei sau preţul produselor agricole va creşte în aceeaşi măsură cu
reducerea producţiei, venitul producătorilor agricoli va rămâne neschimbat. Aceştia nu
sunt vulnerabili din punct de vedere economic ci sunt asiguraţi de către piaţă pentru că
de câte ori vor obţine o producţie mai mică, preţul va compensa reducerea producţiei
în aceeaşi măsură.
Numai că, în economia reală pieţele nu sunt perfecte, cererea nu este constantă
iar actorii economici nu decid absolut liberi. În consecinţă, Evoluţia preţului este
determinată nu numai de oferta de pe piaţă ci şi de alţi factori de natură socială,
economică şi politică.
Totuşi este important ca producătorul agricol să deţină informaţii despre nivelul
de variabilitate a veniturilor culturilor pe care îşi propune să le înfiinţeze. De aceea
este oportună cunoaşterea comportamentului preţurilor acestora la nivel regional şi
naţional. Este, de asemenea, recomandabilă şi cunoaşterea acestor fenomene la nivel
global pentru că pieţele sunt tot mai strâns şi fluid conectate.
Practic, dacă producătorul agricol ştie că preţul unui produs agricol tinde să
scadă la o reducere a producţiei mai mult decât creşte la o creştere a producţiei, va
avea rezerve să înfiinţeze această cultură. Acesta va prefera acele culturi a căror
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
130
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
preţuri, dimpotrivă, au tendinţa să crească mai mult la o scădere a producţiei şi să
scadă mai puţin la o creştere a producţie.
În general, valorile elasticităţii mai mari de 1 şi mai mici decât 1 indică o
flexibilitate mai mare a preţurilor faţă de producţia obţinută. Numai că acestea cresc
sau scad odată cu producţia. Dacă producţia creşte şi preţurile cresc. Dacă producţia
scade şi preţurile acesteia scad. În consecinţă o elasticitate mai mare a preţurilor este
preferabilă atunci când producţia creşte dar este cu totul nedorită o reducere a
preţurilor atunci când producţiile scad pentru că vor scădea semnificativ şi veniturile
producătorilor.
Figura nr. 7.10 Elasticitatea preţului produselor agricole în raport cu producţia

medie
Valorile negative ale elasticităţii mai mici de -1 exprimă o elasticitate ridicată

dar contrară producţiei. Practic, dacă producţia creşte, preţurile scad mai mult decât
aceasta iar dacă producţia scade, preţurile cresc mai mult decât scade producţia.
Această ultimă variantă este preferabilă pentru că veniturile producătorilor vor creşte.
Valorile intermediare între -1 şi +1 indică o elasticitate redusă a preţurilor în
raport cu producţia. Aceste preţuri sunt mai rigide, mai puţin flexibile şi variază mai
puţin decât variază producţia. Şi în acest caz, există două variante. Varianta în care
preţurile scad mai puţin decât creşte producţia şi varianta în care preţurile cresc mai
puţin decât scade producţia. Prima variantă determină venituri superioare la
producători.
Prin urmare, este recomandabilă determinarea elasticităţii preţurilor produselor
agricole în funcţie de producţiile medii, cel puţin la principalele culturi, pentru ca pe
baza acestor informaţii, producătorul agricol să decidă dacă să înfiinţeze aceste culturi
sau nu.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
131
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 7.11 Curba lui Engel
Elasticitatea cererii faţă de venit măsoară capacitatea de reacţie a cererii dintr-un

produs la modificările veniturilor consumatorilor 73. Ea este definită ca fiind
proporţia modificării cantităţilor cumpărate sau a cheltuielilor pentru produsele
alimentare ca urmare a unei modificări date a venitului consumatorului:
C / C
Ev 
V / V
În mod uzual, elasticitatea de venit reprezintă variaţia cererii asociată unei
variaţii a venitului (cu cât creşte procentual cererea de consum la o creştere a venitului
cu 1%).
Elasticitatea cererii faţă de preţ, este definită ca proporţia modificării
cantităţii cerute ca răspuns la o modificare dată a preţului (cu cât creşte procentual
cererea de consum la o scădere a preţului cu 1%).
C / C
ep 
P / P
Coeficientul de elasticitate ep, este asociat de obicei unei modificări cu 1 % a
preţului. În mod normal, coeficientul de elasticitate în raport cu preţul este negativ,
subunitar, deci cererea este inelastică. Acesta este cazul pentru majoritatea mărfurilor
alimentare.
Există şi situaţii în care ep este pozitiv. Acesta este cazul alimentelor care sunt
considerate ca o componentă esenţială a consumului şi care, deşi sunt ieftine, ocupă o
parte importantă a cheltuielilor. O creştere a preţului poate determina scăderea
cheltuielilor pentru produse mai puţin importante, datorită scăderii venitului, precum
şi creşteri ale cantităţii cumpărate din produsul respectiv. Este cazul „bunurilor
inferioare” (cartofi, fasole), despre care am mai amintit.
Elasticitatea încrucişată a cererii, este definită drept proporţia modificării
cantităţii cerute din produsul x, ca răspuns la o modificare procentuală dată a preţului
produsului y.
cx / cx
E px / y 
py / py
73
University, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
132
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Creşterea sau descreşterea cantităţii cerute din produsul x, ca urmare a
modificării preţului produsului y, depinde de relaţia dintre cele două produse care pot
substitui sau pot fi complementare unul altuia.
Pentru produsele substituibile, creşterea preţului produsului y determină
creşterea cererii pentru produsul x şi deci Epx/y este pozitiv.
Pentru produsele complementare, creşterea preţului produsului y determină
scăderea cererii pentru produsul x şi deci Epx/y este negativ.
Majoritatea produselor alimentare sunt, substituibile. Deci elasticitatea cererii
încrucişate este, de regulă, pozitivă, adică o creştere a preţului la produsul y determină
creşterea cererii la produsul x 74.
Efectul de substituţie se defineşte ca schimbarea consumului unui consumator de un

bun ca răspuns la o schimbare de preţ compensat de venit75.
Dacă preţul unui produs scade, devine mai ieftin decât produsele concurente
(presupunând că alte produse nu scad în preţ), consumatorii vor înlocui produsul mai
ieftin pentru produsul mai scump, şi vice-versa. 76.
Efectul de venit este definit prin schimbarea consumului unui produs rezultată din
modificarea implicit a veniturilor, din cauza unei modificări de preţ 77.
Efectul de compensare este procesul de contrapunere a efectelor de substituţie
şi de venit.
.
Figura nr. 7.12 efectele de venit şi de substituţie
Bunurile Giffen sunt bunuri inferioare care au o pantă a cererii ascendente7879.
74
75
USA
76
USA
77
USA
78
Learning, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
133
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Consumul acestora creşte odată cu reducerea veniturilor fără a înregistra nici o
zonă descendentă
Este o incertitudine că în practică aceste bunuri ar exista
Preţul timpului liber este de fapt un cost de oportunitate şi poate fi identificat
cu salariul pe care îl poate obţine o persoană dacă ar munci acel timp.
Veniturile ţintă se evidenţiază la unii lucrători care şi-au stabilit ca obiectiv un
anumit nivel al venitului. În cazul în care ajung la această ţintă încheie ziua de
lucru80.
În viitorul apropiat, se pare că microeconomiştii vor continua să lucreze în
domeniul tehnologiei medicale pentru a îmbunătăţi înţelegerea noastră asupra modului
de luare deciziilor, mai ales în condiţii de incertitudine şi în alte medii dificile81.
217. Elasticitatea venitului indică sensibilitatea

 cererii,
 ofertei,
 preţului;
consumatorilor la modificarea venitului.
218. Efectul de substituţie se evidenţiază atunci când creşterea preţului este
compensată cu:
 creşterea cheltuielilor,
 reducerea veniturilor,
 creşterea veniturilor;
219. Schiţaţi curba lui Engel pentru bunurile comune în comparaţie cu bunurile
inferioare şi cu bunurile Giffen.
220. Veniturile ţintă determină:

 creşterea eficienţei economice,
 reducerea eficienţei economice,
 reducerea consumului;
79
80
Learning, USA
81
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
134
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
221. Preţul timpului liber este influenţat direct de:
 Preţul muncii,
 Preţul serviciilor,
 Preţul bunurilor;
222. Explicaţi în câteva cuvinte efectul de venit asupra comportamentului de
consum.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………
223. Explicaţi în câteva cuvinte efectul de substituție asupra comportamentului de
consum.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………
224. Explicaţi în câteva cuvinte efectul de venit asupra unităților economice
angajatoare.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………
225. Explicaţi în câteva cuvinte efectul de substituție asupra unităților economice
angajatoare.
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………
226. Elasticitatea venitului indică invariabilitatea
 cererii,
 ofertei,
 preţului;
consumatorilor la modificarea venitului.
227. Efectul de venit se evidenţiază atunci când creşterea preţului este compensată
cu:
 creşterea cheltuielilor,
 reducerea veniturilor,
 creşterea veniturilor;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
135
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
228. Schiţaţi efectul de substituție asupra comportamentului de consum.
229. Schiţaţi impactul de venit asupra unităților economice angajatoare..
230. Schiţaţi impactul de substituție asupra unităților economice angajatoare.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
136
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 88
T
TEEO
ORRIIA
A PPR
ROOD
DUUC
CŢŢIIE
EII
88..11 IIN
NTTR
ROOD
DUUC
CEER
REE ÎÎN
NTTE
EOOR
RIIA
A PPR
ROOD
DUUC
CŢŢIIE
EII
Firma se defineşte ca o organizaţie care transformă intrări, precum forţa de muncă,

materialele, energia, şi alte elemente de capital în ieşiri reprezentate de bunurile
şi servicii pe care le vinde. Formele generale ale acestor organizaţii sunt:
o întreprinderile individuale care sunt deţinute şi conduse de o singură
persoană.
o parteneriatele care sunt organizaţii deţinute în comun şi controlate de către
două sau mai multe persoane.
o corporaţiile sunt deţinute de acţionari proporţional cu numărul de acţiuni pe
care le deţin. 82.
Pentru dezvoltarea raţionamentelor specifice proceselor de producţie a fost
necesară elaborarea a două ipoteze simplificatoare cu privire la obiectivele
întreprinzătorilor şi intrările de resurse pe care le utilizează în procesul productiv.
Ce vor întreprinzătorii?
Ipoteză principală: Întreprinzătorii încearcă să maximizeze profitul83. Pe lângă
salariu, dobândă şi rentă, economiştii consideră că a patra categorie de venit
fundamental, este profitul.
Profitul se defineşte ca venitul obţinut dintr-o activitate economică care progresează,
el fiind atât rezultat al progresului cât şi suport al acestuia. El are formă de
beneficiu şi se determina ca diferenţă între veniturile totale si cheltuielile totale
ocazionate de activitatea unui agent economic.84.
P=V-C
A doua ipoteză simplificatoare: firma utilizează două intrări: munca şi
capitalul
Munca este efortul uman care pot fi utilizat la producerea de bunuri şi servicii.
Persoanele apte de muncă ce sunt angajate sau care doresc să fie angajate sunt
82
Perloff J. M. – 2011 – Microeconomics, 6th Edition, The Pearson Series in Economics.
Prentice Hall, USA
83
Prentice Hall, USA
84
Timişoara
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
137
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
considerate forţa de muncă disponibilă pentru economie85.
Capitalul reprezintă bunurile naturale şi produsele realizate de către om precum:
terenuri, păduri, plantaţii resurse de subsol şi respectiv maşini, echipamente,
clădiri, care sunt utilizate pentru obţinerea de produse.86.
Utilizarea celor doi factori de producţie se realizează în proporţii diferite în
funcţie de preferinţele producătorilor. Aceasta ia forma funcţiei de producţie.
Funcţia de producţie poate fi definită ca o funcţie matematică ce descrie suma
maximă de ieşire pe care un producător o produce dat fiind un anumit nivel de
intrări87.
Practic, funcţia de producţie arată relaţia dintre cantităţile de intrări utilizate şi
cantitatea maximă de ieşiri care pot fi produse, având în vedere cunoştinţele necesare
despre tehnologie şi organizare88..
q = f (L, K)
Conceptele de termen lung şi termen scurt sunt delimitate de graniţa de 1 an
termen scurt fiind mai mic de 1 an şi cel lung (care în acest caz cuprind şi termenul
mediu) de peste 1 an.
Pe termen scurt intrările de resurse sunt: fixe şi variabile.
Pe termen lung toate intrările sunt variabile
A treia ipoteză simplificatoare: pe termen scurt munca este o intrare variabilă
şi capitalul este o intrare fixă
Producţia marginală sau suplimentară arată cât de mult adaugă la producţia totală, o
unitate suplimentară dintr-un factor de producţie.
Legea diminuării randamentelor marginale presupune că, atunci când o firmă
foloseşte o intrare variabilă, cum ar fi forţa de muncă, productivitatea suplimentară a
lucrătorilor care sunt angajaţi într-o etapă ulterioară este mai mică decât
productivitatea suplimentară a lucrătorilor care au fost angajaţi în prima etapă89.
Producţia marginală scade cu fiecare unitate de muncă suplimentară consumată.
Figura nr. 8.1 Legea diminuării randamentelor marginale
85
USA
86
USA
87
Learning, USA
88
Prentice Hall, USA
89
USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
138
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Această situaţie este valabilă pe termen scurt în condiţiile în care capitalul

rămâne nemodificat. Cheltuielile cu capitalul sunt fixe. Dacă o firmă în continuă să
crească intrările, ea deţine toate celelalte intrări şi are o tehnologie constantă, creşterile
corespunzătoare de producţie vor deveni mai mici în cele din urmă.
Combinaţia factorilor de producţie este exprimată grafic prin intermediul
izocantelor, instrument asemănător curbelor de indiferenţă de la teoria
consumatorului.
Izocanta este reprezentarea grafică ce înregistrează combinaţiile alternative de intrări
care pot fi utilizate pentru a produce un anumit nivel de ieşire.90.
Figura nr. 8.2 Izocanta trasata pe două puncte de combinaţii ai factorilor
Ecuaţia izocuantei q = f (L, K).

Producţia pe termen lung utilizează aceeaşi mecanică de la teoria
consumatorului: izocanta este un fel de curbă de indiferenţă.
Proprietăţile izocantelor
1. Cu cât o izocuantă este mai departe de origine cu atât este mai mame nivelul
ieşirilor;
2. Izocantele nu se intersectează;
3. Izocantele au pantă descendentă91.
Substituirea intrărilor constă în înlocuirea unei cantităţi de factor (intrări) cu o altă
cantitate dintr-un alt factor92.
În funcţie de acest criteriu vom identifica intrări perfect substituibile şi intrări
non-substituibile (funcţiile de producţie Leontief q=min(L,K)
90
91
Prentice Hall, USA
92
Cowell Fr.– 2006 – Microeconomics, Oxford University Press, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
139
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 8.3 Intrări diferite cu niveluri diferite de substituţie
Rata marginală de substituţie tehnică este reprezentată grafic de panta izocantei şi

arată rata la care pot fi substituiţi doi factori păstrând constantă de ieşirea.
Matematic, rata marginală de substituţie tehnică este negativul acestei pante93.
Randamentele de scară Dacă în cadrul unui proces de producţie se foloseşte o
cantitate de „n” ori mai mare de factori de producţie se obţin diferite forme de
randamente de scară.
Randamente constante de scară apar atunci când costul mediu pe termen lung
rămâne la fel într-un domeniu de ieşire94.
f (nL, nK) = nf (L, K)
Figura nr. 8.4 Randamente constante de scară
Dacă, de exemplu, atunci când dublăm intrările de forţă de muncă şi intrările de

capital obţinem un volum dublu de ieşiri spunem că tehnologia noastră are randamente
constante de scară 95.
93
94
USA
95
Learning, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
140
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Randamente de scară crescătoare se înregistrează atunci când cantitatea de
ieşiri creşte în măsură mai mare decât creşte cantitatea de intrări 96.
Figura nr. 8.5 Randamente de scară crescătoare
De exemplu, atunci când dublăm intrările de forţă de muncă şi intrările de

capital obţinând un volum mai mare decât dublu de ieşiri, considerăm că tehnologia
analizată asigură randamente descrescătoare de scară 97.
f (nL, nK)> nf (L, K)
Acest fenomen tehnico-economic este deosebit de important deoarece asigură o

productivitate sporită a factorilor de producţie. Prin urmare, se vor înregistra
performanţe superioare la nivelul firmei, pe de o parte şi pe de altă parte, creşterea
productivităţii factorilor conduce la o dezvoltare durabilă.
Figura nr. 8.6 Randamente de scară: A – crescătoare, B- proporţionale, C -

descrescătoare
Această din urmă implicaţie nu poate fi neglijată deoarece, o productivitate

ridicată presupune şi un consum mai redus de factori necesari pentru obţinerea
aceleiaşi cantităţi de ieşiri. Dintre aceste resurse, o parte sunt resurse neregenerabile
96
Ahlersten K – 2008 – Microeconomics exercises, Ventul Publishing ApS, USA
97
Learning, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
141
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
care se economisesc.
De asemenea, procesele cu un înalt nivel de productivitate sunt susceptibile a
avea un impact net asupra mediului mai mic decât celelalte produse.
În consecinţă, identificarea şi dezvoltarea proceselor caracterizate prin
randamente crescătoare de scară este un deziderat major al firmelor orientate către
performanţă.
Randamente de scară descrescătoare caracterizează procesele productive în
care creşte cantitatea de ieşiri mai puţin decât proporţional cu creşterea în procente a
tuturor intrărilor98.
f (nL, nK) <nf (L, K).
Dacă, de exemplu, atunci când dublăm intrările de forţă de muncă şi intrările de
capital obţinem un volum mai mic decât dublu de ieşiri spunem că tehnologia noastră
are randamente descrescătoare de scară 99.
Figura nr. 8.7 Randamente de scară descrescătoare
Randamentele de scară descrescătoare mai sunt numite şi „dezeconomii de

scară” aşa cum randamentele crescătoare de scară mai sunt numite „economii de
scară”. Aceste delimitări s-au impus datorită efectului pe care îl au mecanismele de
scară asupra proceselor economice.
Funcţia de producţie Cobb-Douglas este o funcţie care modelează procesele
intermediare determinate de factorii substituibili şi factorii complementari
q = f ( k, l ) = A ka lb
unde A, a şi b sunt constante.
A reprezintă parametrul de eficienţă al procesului modelat de această funcţie
Randamentele furnizate de procesele cu aceste funcţii depind de nivelul
constantelor a şi b:
o Dacă a + b < 1 atunci funcţia Cobb-Douglas indică randamente la scară
descrescătoare;
o Dacă a + b = 1 atunci funcţia Cobb-Douglas exprimă procese cu
98
Prentice Hall, USA
99
Learning, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
142
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
randamente la scară constante;
o Dacă a + b > 1 atunci funcţia Cobb-Douglas indică randamente de scară
crescătoare 100.
Diferite economii de scară

Inovaţia este o formă de investiţie. Producătorii se angajeze în experimente
costisitoare, a sacrifica profiturile actuale în schimbul de cunoştinţe care vor
creşte profiturile în viitor.
De asemenea, inovaţia generează externalităţi pentru că odată ce a fost generată
ea va fi utilizată de o multitudine de actori economici.
Sigur că în funcţie de tehnologie şi contextul social, inovaţia va fi distribuită cu
o viteză mai mare sau mai redusă dar în final efectul ei se va generaliza101.
Progresul tehnic cu impact asupra proceselor economice este un avans în cunoaştere
care permite obţinerea mai multor ieşiri cu aceeaşi cantitate de intrări102.
231. Schiţaţi pe grafic evoluţia producţiilor medii, totale şi marginale în funcţie de

consumul de muncă:
232. Eficienţa utilizării unui factor de producţie conform tabelului se caracterizează

printr-un maxim al profitului la o producţie de:
Cantitate de factor consumat
Indicatori tehn-ec.
10 … 60 70 80 90 100
producţia totală (b) 10 … 78 96 110 115 112
venit total (lei) 10 … 78 96 110 115 112
cheltuieli totale (lei) 11 … 72 84 96 108 120
profit brut (lei) …
 90 bucăţi;
 70 bucăţi;
 80 bucăţi.
100
Galupa Angela– 2004 – Teoria microeconomică a agenţilor economici, Editura ASE,
Bucureşti
101
102
Prentice Hall, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
143
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
233. Eficienţa utilizării unui factor de producţie conform tabelului se caracterizează
printr-un maxim al rentabilităţii la o producţie de:
Cantitate de factor consumat
Indicatori tehn-ec.
10 … 60 70 80 90 100
producţia totală (b) 10 … 78 96 110 115 112
venit total (lei) 10 … 78 96 110 115 112
cheltuieli totale (lei) 11 … 72 84 96 108 120
profit brut (lei) …
rata rentabilităţii …
(%)
 90 bucăţi;
 70 bucăţi;
 80 bucăţi.
234. Indicaţi printr-o săgeată pe grafic punctul în care se află profitul brut maxim şi
notaţi valoarea acestuia.
venit total
130 max; 135
115
cheltuieli
totale; 108
96
84
80
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
-20
88..22 C
COOSST
TUUR
RIIL
LEE
Costurile sau cheltuielile de producţie (Cht) sunt elemente pasive ale bilanţului
economic şi reprezintă expresia consumului total de bunuri materiale şi de forţă de
muncă reclamat de obţinerea unui produs, lucrare sau serviciu. Astfel, cheltuielile
totale de producţie solicitate de obţinerea unei anumite cantităţi de produs „y”
reprezintă suma cheltuielilor efectuate pentru factorii utilizaţi „xi”.
Cht = P1x1 + P2x2 + .... + Pnxn, unde: P1, 2, 3...., n – preţul factorilor utilizaţi.
În producţia agroalimentară propriu-zisă, cheltuielile de producţie cuprind
următoarele elemente:
 cheltuielile materiale (Chm);
 cote de amortizare (Am);
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
144
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 cote de întreţinere sau menţinere a mijloacelor fixe (Qm);
 cote de asigurare (Qa);
 impozite, taxe şi contribuţii (Imp);
 salarii (Sa);
 dobânzi (D);
 chirii (C).
a) Cheltuielile materiale din sectorul agroalimentar includ: materiile prime şi
materialele consumabile, carburanţi şi lubrifianţii, energia, asigurarea produselor (care
nu intră în cotele de asigurare), cheltuielile privind mărfurile, tarifele pentru serviciile
executate de către terţi, tarife de transport, telefon, articole de birou, apă, închirieri,
consultaţii, diferite alte elemente materiale reclamate de activitatea economică ce se
desfăşoară în această ramură.
În funcţie de conţinutul şi structura procesului productiv ponderea cheltuielilor
materiale în total costuri poate ajunge până la 50 – 60 %.
b) Cotele de amortizare exprimă costul bunurilor cu folosinţă (uzură) parţială, deci a
mijloacelor fixe (maşinile, construcţiile etc.). Scopul acestora constă în
reconstituirea capitalului iniţial care, în urma uzurii anuale se depreciază.
Cotele de amortizare sunt practic, acumulări care au rolul de a acoperi uzura
anuală şi în final înlocuirea totală a bunurilor cu folosinţă repetată. Dacă „Vi” este
valoarea iniţială a unui mijloc fix, „Vf” valoarea sa finală şi „n” durata de folosinţă
economică precizată în legislaţia economică naţională, deprecierea totală a mijlocului
fix corespunde diferenţei Vi – Vf. Cota de amortizare este dată de relaţia:
Vi  V f
Am 
n
Valoarea iniţială corespunde preţului de achiziţionare a bunului de pe piaţă,
valoarea finală reprezintă valoarea de lichidare a bunului la termenul duratei sale
economice de folosire.
Durata economică de folosire a unui bun depinde de caracteristicile sale tehnice
şi de modul de exploatare. De exemplu duratele economice ale câtorva tipuri de
mijloace fixe: sunt 10 – 12 ani la utilaje; 6 – 8 ani la instalaţii; 30 ani pentru hale de
producţie; 50 ani pentru locuinţe.
Practic această formă de determinare a „consumului de capital” este una mai
degrabă contabilă pentru că ea se constituie ca instrument de determinare a nivelului
total al cheltuielilor şi determină în mod direct stabilirea valorii impozitului pe profit.
Instituţiile statului sunt interesate de modul de calcul al acestora pentru că impozitele
pe profit reprezintă resurse pentru bugetul naţional.
În schimb, pentru practica economică este necesară determinarea unei alte
forme de amortizare care poate fi numită amortizare economică sau amortizare reală.
Diferenţa dintre aceasta şi amortizarea contabilă constă în durata de folosire care
devine durata de amortizare reală.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
145
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 8.8 Modificarea amortizării economice în funcţie de durata reală de

utilizare a mijlocului fix
Din grafic (fig. ) se observă faptul că odată cu creşterea duratei de amortizare

scade semnificativ valoarea amortizării.
De exemplu, dacă valoarea de achiziţie a unui mijloc fix este de 1000 lei
şi considerăm nulă valoarea lui finală, la o durată de amortizare de 10 ani
amortizarea este de 100 lei iar dacă durata creşte la 20 ani atunci amortizarea
este de 50 lei.
În consecinţă, dacă durata prevăzută în legislaţia naţională este de 8 ani
nivelul amortizării este de 125 lei când în realitate acel bun poate fi folosit în
condiţii bune 15 ani şi practic amortizarea economică este de 67 lei.
Pentru dezvoltarea activităţii economice, dimensiunea duratei de utilizare
contabile nu ne afectează decât la nivelul impozitelor dar amortizarea economică ne
furnizează date despre consumul efectiv de capital pe care îl determină mijlocul fix
respectiv. În acest caz utilizarea corespunzătoare a mijloacelor fixe vor prelungi durata
reala de utilizare şi va determina creşterea eficienţei economice. Pe de altă parte şi
achiziţionarea unui utilaj cu o durată reală de utilizare mai mare la acelaşi nivel al
preţului de achiziţie va determina o îmbunătăţire a performanţelor economice ale
firmei.
De exemplu, dacă achiziţionăm un utilaj cu o valoare de 200.000 lei a
cărui durată reală de utilizare este de 10 ani vom face o economie substanţială
faţă de situaţia unui utilaj care costă 150.000 lei şi poate fi utilizat 6 ani. În
primul caz amortizarea anuală va fi de 10.000 lei iar în al doilea caz aceasta va
fi de 25.000 lei.
Dacă nu facem aceste raţionamente vom achiziţiona pe cel de-al doilea
utilaj pentru că ne ghidăm doar după amortizarea contabilă. Presupunând că
legislaţia impune o durată de utilizare de 5 ani. Atunci amortizarea contabilă
pentru primul utilaj va fi de 40.000 lei iar pentru al doilea de 30.000 lei.
Aşadar, atunci când decidem să facem investiţii vom lua în consideraţie raportul
dintre preţul utilajului şi durata reală estimată de utilizare. De asemenea, vom respecta
toate cerinţele de întreţinere impuse de producător astfel încât să prelungim durata
reală de utilizare.
c) Cotele de întreţinere (menţinere) se referă la plăţile pe care întreprinzătorul

trebuie să le susţină anual cu scopul de a menţine performanţele tehnico-
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
146
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
economice ale capitalului fix. Determinarea cotelor de întreţinere nu pune
probleme deosebite, fiind vorba în fapt de un element de cheltuială care poate fi
dedusă cu uşurinţă din contabilitate.
d) Cotele de asigurare exprimă cheltuielile efectuate (prime plătite la terţe persoane)
de un întreprinzător cu scopul de a se proteja de eventualele evenimentele
aleatorii, conjuncturale, care ar putea distruge, total sau parţial, factorii de
producţie sau producţia (calamităţi naturale, incendii, incidente în utilizarea
maşinilor întreprinderii ş.a.).
e) Impozitele, taxele şi contribuţiile sunt cheltuieli care grevează activitatea
economică a unei întreprinderi. Ele sunt plătite în favoarea statului, instituţiilor
locale sau altor instituţii publice în contrapartidă complexului de servicii directe
sau indirecte, care permit întreprinderii să-şi desfăşoare activitatea în bune
condiţii.
f) Salarii şi stipendii. În ţările cu economie de piaţă, în mod tradiţional, se face
distincţie între munca manuală, căreia îi corespunde salariul şi munca de
conducere, căreia îi corespunde stipendiul.
Din punctul de vedere al calculării costului, importantă este şi distincţia între
munca dependentă şi munca autonomă. În primul caz, munca reprezintă un element de
cost obligatoriu corespunzător unei plăţi monetare, în timp ce, în al doilea caz, este
vorba de un element de cost facultativ reprezentând un venit al întreprinzătorului.
g) Dobânzi (D) Dobânda reprezintă preţul folosirii capitalului de exerciţiu sau de
gestiune. Atunci când capitalul întreprinderii aparţine integral întreprinzătorului,
dobânda reprezintă un cost implicit (funcţionează ca un venit) al cărei mărime
se determină după relaţia:
D = K * r, unde:
K – capitalul;
r – rata dobânzii.
h) Chiria (C)
În regim de piaţă liberă, chiriaşul plăteşte anual către proprietarul capitalului fix
un preţ care poartă denumirea de chirie. Elementele de stabilire a chiriei sunt:
suprafaţa, potenţialul de producţie, poziţia faţă de piaţă gradul de accesibilitate,
distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau comercializare, amenajările
şi îmbunătăţirile sau alte dotări 103.
Costul economic sau costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune
utilizări alternative a unei resurse104.
Costurile explicite, numite şi costurile de contabilitate, sunt cele pentru care se fac
plăţi efective.
Costurile implicite sunt costurile unei afaceri suportă fără petrece de fapt bani.
Acestea sunt estimări ale valoarea de activităţii alternative ai sacrificat 105.
103
104
Prentice Hall, USA
105
USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
147
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Bunurile durabile reprezintă bunurile care pot fi utilizate o perioadă îndelungată106.
Acest concept este diferit de cele de „durabilitate” care se referă la utilizarea în
condiţiile protejării mediului.
Costuri irecuperabile sunt cheltuieli pentru investiţii care nu pot fi recuperate şi nu
au nici o valoare de revânzare 107.
Costurile fixe sau costurile fixe totale (CF) sunt acele costuri care nu pot varia pe
termen scurt108.Acestea pot fi reprezentate de instalaţii, echipamente, clădiri etc.
Costul total (C) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile totale 109.
C = CV + CF
Costul marginal (CMg) reprezintă costul suplimentar determinat de creşterea
volumului producţiei cu o unitate.
CMg = C / q unde
q – producţia suplimentară obţinută ca rezultat al utilizării unei unităţi
suplimentare de cost.
Deoarece costul global fix nu este influenţat de modificarea producţiei, costul
marginal este în întregime un cost variabil110.
El atinge nivelul minim atunci când producţia marginală atinge nivelul maxim..
Costul fix mediu sau costul fix unitar (CFM) reprezintă costul fix total împărţit la
producţie.
CFM = CF/q unde
q – producţia
Costul variabil mediu sau costul variabil unitar (CFM) este costul variabil pe
unitate de produs sau costul variabil total împărţit la cantitatea produsă 111.
CVM = CV/q.
Costul mediu sau costul unitar reprezintă costul total împărţit la cantitatea
produsă112.
CM = C/q sau CM = CFM + CVM.
Forma curbei costului marginal
106
Prentice Hall, USA
107
Nicholson W., Snyder Ch. – 2008 – Microeconomic Theory Basic Principles and
Extensions, Tenth Edition, Thomson South-Western, USA
108
University, USA
109
Prentice Hall, USA
110
Timişoara
111
USA
112
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
148
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 8.9 Forma curbei costului mediu
Costurile fixe sunt evitabile pe termen lung dacă costurile fixe pe termen lung tind
către 0 şi prin urmare costurile total evor fi egale cu costurile variabile
Curba de izocost se referă la egalitatea costurilor substituibile. Costurile

combinaţiilor actorilor vor fi egale în orice punct de pe această curbă113.
Termenul este compus dintre izo (la fel) şi cost.
Figura nr. 8.10 Curba de izocost
Combinarea costurilor de producţie şi de informare.

Firma poate alege oricare dintre cele trei abordări echivalente, pentru a
minimiza costul său:
Regula celui mai mic izocost – firma alege pachetul de intrări cel mai mic, caz
în care linia izocost atinge izocanta.
Regulă tangenţă - alege pachetul de intrări în care izocanta este tangentă la linia
de izocost.
Regula ultimului dolar - alege pachetul de intrări în care ultimul dolar cheltuit
113
PUBLISHING, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
149
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
pe o intrare determină o ieşire în plus la fel de mare ca ultimul dolar cheltuit pe orice
altă intrare114.
Variaţia costului pe termen lung în funcţie de producţie

o calea de expansiune presupune combinaţia pentru minimizarea costului
forţei de muncă şi a capitalului pentru fiecare nivel de ieşire
o economii de scară - proprietatea unei funcţii a costurilor prin care costul
mediu de producţie scade datorită creşterii producţiei.
o dezeconomii de scară - proprietatea unei funcţii a costurilor prin care costul
mediu de producţie creşte atunci când creşte producţia 115.
Practic de aici vor rezulta costuri care determină economii de scară şi costuri
care determină dezeconomii de scară.
Implicaţii
Costul mediu pe termen lung a unei firme este derivat din curbele pe termen scurt
ale costul mediu.
Pentru fiecare cost pe termen scurt dimensiunea investiţiei este fixă. Din acest
motiv întreprinzătorul va lua cele mai mici sau aproape cele mai mici costuri pentru
care pe care le determină dimensiunea investiţiei. Aceste porţiuni inferioare ale
diferitelor curbe de cost pe termen scurt formează curba costurilor medii pe termen
lung. Astfel, o curbă a costurilor medii pe termen lung este linia dată de punctele de
jos a curbelor costurilor medii pe termen scurt.116.
În planificarea pe termen lung, o firmă alege o dimensiune a investiţiei astfel
încât să reducă la minimum costul său pe termen lung, pe baza a cât de multe unităţi
produce. După ce alege dimensiunea investiţiei, aceste intrări sunt fixate pe termen
scurt. De aici rezultă că, decizia pe termen lung a firmei determină costul acesteia pe
termen scurt.
Firma învaţă să minimizeze costurile prin mijloace precum:
o învăţarea prin practică exprimată prin aptitudinile productive şi cunoştinţele
pe care angajaţii şi managerii le dobândesc din experienţă;
o economiile de gamă – caz în care este mai ieftin să producă produse în
comun decât separat;
o depăşirea frontierelor posibilităţilor de producţie pentru a obţine un maxim
de rezultat la aceeaşi cantitate de consumuri117.
114
Prentice Hall, USA
115
Prentice Hall, USA
116
USA
117
Prentice Hall, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
150
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Economiile de gamă definesc acele situaţii în care, prin producerea unei game mai
mare de produse firma obţine costuri mai reduse decât dacă realizează acele
produse în mod separat.118.
235. ………………………………….reflectă cheltuielile de producţie ce revin pe

unitatea de produs.
236. Schiţaţi pe grafic evoluţia costului fix în funcţie de producţia marfă:
100
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă
237. Schiţaţi pe grafic evoluţia costului variabil în funcţie de producţia marfă:
100
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia marfă
238. O brutărie realizează patru produse conform graficului. Indicaţi care este
produsul cel mai rentabil:
118
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
151
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2
cost fix cost variabil preţ
1,2 1,3
1,1
1
0,6
0,4 0,4
0,2 0,3 0,2 0,1 0,2 0,2
0
pâine alba pâine neagră covrigi pâine albastră
 pâinea albă,
 pâinea neagră,
 covrigii,
 pâinea albastră.
239. Daca la producţia de soia costul variabil este de 0,32 lei/kg, costul fix este de
0,18 lei/kg, valoarea producţiei secundare este de 211 lei/ha iar preţul de
vânzare de 0,5 lei/kg atunci:
 ferma obţine profit;
 rata profitului este negativă;
 profitul unitar este negativ.
240. O brutărie realizează patru produse conform graficului. Precizaţi care este
gama de produse cea mai rentabilă:
2
1,2 1,3
1,1
0,9 0,8
1 0,7 0,6
0,3 0,3 0,4
0,25 0,3
0
 pâinea albă şi pâine neagră,

 pâinea albă şi covrigii,
 pâine neagră şi pâinea albastră.
produsul care aduce pierdere brutăriei dacă rata inflaţiei este de 8%:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
152
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2
1,5
1,2
1,0 1,1
1 0,7 0,6 0,6
0,3 0,4
0,25 0,3 0,3
0
 pâinea albă,
 pâinea neagră,
 covrigii,
 pâinea albastră.
242. O brutărie realizează 300 pâini negre, 500 pâini albe, 2000 covrigi şi 200 pâini
albastre. Calculaţi profitul brut maxim pe care l-ar obţine brutăria dacă ar
produce doar pe cel mai rentabil produs:
2
1,5
1,2 1,1
1,0
1 0,7 0,6 0,6
0,3 0,4
0,25 0,3 0,3
0
Profitul brut maxim este de …………lei
88..33 M
MEET
TOOD
DEED
DEED
DEET
TEER
RMMIIN
NAAR
REEA
ACCO
OSST
TUUR
RIIL
LOOR
RMME
EDDIIII
Costul de producţie sau costul mediu (Cp) reflectă cheltuielile de producţie

ce revin pe unitatea de produs şi se poate calcula prin mai multe metode:
a) metoda diviziunii simple se aplică în cazul în care la o cultură se obţine un
singur produs principal, fără produse secundare (ex.: pâine):
Cht
Cp  ,
Q
în care:
Cht – cheltuieli totale de producţie – lei; Q – producţia totală – t;
b) metoda valorii rămase se foloseşte în ramurile în care pe lângă produsul
principal se obţin şi produse secundare (ex.: derivate din lapte):
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
153
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cht  Vps
Cp  ,
Qp
în care:
Vps – valoarea producţiei secundare – lei;
Qp – producţia principală – t:
Vps = Qs  Pv
în care: Qs – producţia secundară – t; Pv – preţul de vânzare – lei.
c) metoda coeficienţilor se foloseşte când există mai multe produse principale,
ca de pildă la derivatele din lapte:
(Cht  Vps)  Ki
, unde: Cp 
Qi
Ki – ponderea produsului „i“ în valoarea totală a produselor principale
(  Qp Pv ), stabilită pe baza preţurilor medii de vânzare.
Q  Pv
Ki   100 unde:
n
 Qp  Pv
i 1
Qpi – producţia principală pentru care se calculează costul de producţie – t.
d) metoda coeficienţilor completată de utilizează după următoarele etape:
- identificarea cheltuielilor specifice fiecărui produs pentru care se calculează
costul de producţie;
- identificarea cheltuielilor imputabile (care participă la realizarea produselor
pentru care se calculează costul);
- stabilirea criteriului după care vor fi distribuite cheltuielile imputabile pe
fiecare produs;
- determinarea efectivă a costurilor de producţie după relaţia de calcul:
Chs i Chii Chc  Vps
Cp i   Kd  Ki unde:
Qi Qi Qi
Chsi – cheltuieli specifice produsului i
Chsii – cheltuieli imputabile produsului i
Chc – cheltuieli comune,
Kd – coeficient de distribuţie a cheltuielilor după criteriul stabilit,
Ki – coeficient de pondere a venitului rezultat din producerea produsului „i” din
venitul total.
Costul complet comercial (Cc.c) este un indicator de calcul al profitului brut
şi exprimă valoarea cheltuielilor de producţie şi de desfacere a producţiei marfă pe
unitate de măsură; se calculează cu relaţia:
Cc.c = Cp – Cd,
Chtd
Cd  unde:
Qm
Cd – cheltuielile de desfacere – lei/U.M.;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
154
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Chtd – cheltuieli totale de desfacere a producţiei marfă – lei.
Reducerea costurilor de producţie se poate realiza prin:
 diminuarea şi raţionalizarea grupei de cheltuieli „indirecte” care nu
influenţează nivelul producţiei;
 creşterea cheltuielilor totale de producţie pe baza alocării suplimentare de
factori în condiţiile în care se respectă următoarea relaţie:
y  pret y  x  cos t x , unde:
Δy – sporul de producţie;
Δx – factorul alocat.
243. Într-o unitate economică în care se realizează o producţie de 1200 unităţi de

produs pentru care se cheltuiesc 2000 lei costul de producţie este de
………lei/unitate
244. Cheltuielile totale necesare pentru realizarea a 50.000 t grâu sunt de 15000 lei.
Dacă valoarea producţiei secundare este de 1000 lei, costul de producţie este
de:
 0,28 lei/kg,
 0,75 lei/kg,
 3,3 lei/kg.
245. Cheltuielile totale necesare realizării producţiei din tabel sunt de 60.000 lei. Să
se determine costul de producţie pentru cele trei produse.
Produse
Indicatori economici
grâu porumb soia
Preţ de vânzare (lei/kg) 1,0 1,2 1,3
Producţia marfă (kg) 10.000 20.000 30.000
Cost de producţie(lei/kg)
246. Cheltuielile totale necesare realizării producţiei din tabel sunt de 50.000 lei. Să
se determine costul de producţie pentru cele trei produse dacă valoarea
producţiei secundare a fost de 3000 lei.
Produse
grâu porumb soia
Preţ de vânzare (lei/kg) 1,0 1,2 1,3
Producţia marfă (kg) 10.000 20.000 30.000
Cost de producţie(lei/kg)
gama de produse cea mai profitabilă:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
155
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2
1,2 1,3
1,1
0,9 0,8
1 0,7 0,6
0,3 0,3 0,4
0,25 0,3
0
 pâinea albă şi pâine neagră,

 pâinea albă şi covrigii,
 pâine neagră şi pâinea albastră.
produsul care aduce pierdere brutăriei dacă rata inflaţiei este de 6%:
2
1,5
1,2
1,0 1,1
1 0,7 0,6 0,6
0,3 0,4
0,25 0,3 0,3
0
 .......................................
249. O brutărie realizează 300 pâini negre, 200 pâini albe, 2000 covrigi şi 200 pâini
albastre. Calculaţi profitul brut maxim pe care l-ar obţine brutăria dacă ar
produce doar pe cel mai rentabil produs:
2 cost fix cost variabil preţ
1,5
1,2 1,1
1,0
1 0,7 0,6 0,6
0,3 0,4
0,250,3 0,3
0
Rata profitului maximă este de …………%
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
156
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 99
PPIIA
AŢŢA
ABBU
UNNU
URRIIL
LOOR
R ŞŞII SSE
ERRV
VIIC
CIIIIL
LOOR
R
Piaţa bunurilor şi serviciilor este reprezentată de cererea, oferta şi preţul

acestora ca punct de echilibru între cei doi actori. Fenomenele care determină cele trei
concepte influenţează viaţa economică şi socială a unui spaţiu.
99..11 C
CEER
REER
REEA
A –– PPR
RIIN
NCCIIPPA
ALLE
ELLE
ECCO
OOOR
RDDO
ONNA
ATTE
E
Cererea pentru bunuri şi servicii reprezintă suma tuturor alegerilor populaţiei

atât în cea ce priveşte cantitatea cât şi structura acestora. Dintre factorii care
influenţează cererea se evidenţiază:
 preţul,
 gusturile,
 informaţiile,
 preţurile produselor complementare şi a celor substituibile,
 veniturile
 normele şi reglementările guvernamentale.
Volumul cererii sau cererea agregată reprezintă cantitatea dintr-un produs pe care
consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un preţ dat în condiţiile în care ceilalţi
factori care influenţează achiziţiile sunt constanţi119.
Curba cererii exprimă cantitatea cerută la fiecare preş posibil în condiţiile în care
rămân constanţi ceilalţi factori care influenţează cererea.
Figura nr. 9.1 Curba cererii de produse
119
Prentice Hall, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
157
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aceasta indică faptul că la un nivel mare al preţurilor sunt dispuşi să cumpere

un număr redus de consumatori şi cantitatea este de asemenea, redusă. În schimb, pe
măsură ce preţul scade, un număr mai mare de consumatori sunt dispuşi să cumpere
produsele cum poate creşte şi cantitatea de produs consumat pe fiecare individ.
Funcţia de consum exprimă matematic cererea consumatorilor în relaţie cu preţul

propriu şi preţul altor produse substituibile.
De exemplu, dacă analizăm cererea de servicii de turism pe litoral (L), aceasta
va fi influenţată de preţul turismului pe litoral (p), oferta de turism montan (M) cu
preţul ei (Pm), oferta de agroturism (Ag), preţul agroturismului (Pa), oferta de turism
extern (E) şi preţul acesteia (Pe).
L = f(p, MPm, AgPa, EPe)
Volumul cererii de turism de litoral se va reduce dacă oferta de turism monta,
agroturism şi turism extern va oferi preţuri mai mici şi va creşte dacă aceste servicii
vor înregistra o creştere a preţurilor.
Figura nr. 9.2 Reducerea cererii datorită influenţei produselor substituibile
De asemenea, în cadrul funcţiei de consum vor fi precizate şi efectele evoluţiei

preţurilor produselor complementare care vor stimula sau vor inhiba cererea
produsului vizat.
250. Schiţaţi pe grafic evoluţia cererii de bunuri:
251. Cererea de produse, faţă de creşterea preţului înregistrează un trend:

 crescător,
 descrescător,
 constant;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
158
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
252. Reducerea cererii determină:
 Creşterea preţurilor ,
 Reducerea preţurilor ,
 Nu modifică preţurile;
253. Schiţaţi pe grafic modificarea cererii de servicii:
254. Explicaţi utilizarea preţurilor şi producţiilor de produse substituibile în funcţia

de producţie a unui produs:
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………
99..22 O
OFFE
ERRT
TAA –– PPR
RIIN
NCCIIPPA
ALLE
ELLE
ECCO
OOOR
RDDO
ONNA
ATTE
E
Oferta de servicii se exprimă prin volumul, structura şi evoluţia în funcţie de
factorii determinanţi. Principalul factor care influenţează oferta este preţul deoarece
diferenţa dintre acesta şi preţul de piaţă constă în profitul unitar pe care îl poate obţine.
Volumul ofertei sau cererea agregată reprezintă cantitatea dintr-un produs pe care
producătorii sunt dispuşi să o vândă la un preţ dat în condiţiile în care ceilalţi
factori care influenţează achiziţiile sunt constanţi.
Figura nr. 9.3 Curba ofertei de produse
Curba ofertei pune în evidenta cantitatea de bunuri pe care producătorii sunt dispuşi
să le ofere, la diferite niveluri de preturi. Ea arata care este preţul la care
ofertantul este dispus sa ofere diferite cantităţi dintr-un bun oarecare.
Curba ofertei indică faptul că odată cu creşterea preţului un număr mai mare de
producători sunt dispuşi să ofere acel produs deoarece creşte profitul pe care îl pot
obţine iar dacă preţul scade, scade şi interesul pentru producători pentru că nu vor mai
înregistra acelaşi profit.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
159
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
De asemenea, creşterea preţului determină şi creşterea cantităţii produse la
fiecare producător iar reducerea preţului determină reducerea cantităţii consumate.
255. Motivul pentru care producătorii solicită creşterea preţurilor la un volum mai
mare al producţie este:
 creşterea costurilor,
 creşterea profitului ,
 scăderea veniturilor;
256. Schiţaţi pe grafic evoluţia ofertei de bunuri:
257. Schiţaţi pe grafic modificarea ofertei de servicii:
258. Precizaţi în câteva cuvinte motivul pentru care creşte producţia la o creştere a
preţului:
……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………
99..33 E
ECCH
HIIL
LIIB
BRRU
ULL PPIIE
EŢŢE
EII
Cererea şi oferta de produse se întâlnesc pe piaţă dând naştere proceselor de
achiziţie.
Echilibrul de piaţă este situaţia în care nici consumatorul nici producătorul nu vrea
să-şi schimbe comportamentul. Acest concept derivă în două forme: excesului
de cerere suma cu care cantitatea cerută depăşeşte cantitatea furnizată la un preţ
specificat şi excesul de aprovizionare suma cu care cantitatea furnizată este mai
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
160
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
mare decât cantitatea cerută la un preţ specificat120.
Figura nr. 9.4 Echilibrul pieţei unui produs
Echilibrul pieţei se realizează la acea cantitate de produse la care preţul este

satisfăcător pentru consumatori şi pentru producători. Clienţii ar dori o cantitate mai
mare dar la un preţ mai mic iar producătorii ar produce această cantitate dacă li s-ar
oferi un preţ mai mare. De asemenea, producătorii ar fi atraşi de un preţ mai mare dar
consumatorii nu sunt dispuşi să ofere acest preţ.
Creşterea cererii sau a ofertei faţă de echilibrul pieţei va determina o modificare
a preţului de achiziţie şi va forma un alt echilibru.
Figura nr. 9.5 Excesul de cerere şi ofertă
Excesul de cerere se exprimă grafic printr-o deplasarea a curbei ofertei către

dreapta. În acest caz intersecţia cu curba ofertei nu se mai produce în punctul E ci în a
deoarece ofertanţii reclamă costuri superioare pentru obţinerea unor producţii mai
mari.
Excesul de ofertă, în forma grafică se evidenţiază printr-o deplasare către
dreapta a curbei ofertei caz în care se modifică preţul de echilibru din E în b datorită
faptului că utilitatea marginală a consumatorilor scade şi aceştia nu sunt dispuşi să
cumpere mai multe produse la acelaşi preţ.
Dacă ambele curbe se modifică atât cererea cât şi oferta cresc, se va forma un
nou echilibru al pieţei care va fi satisfăcător pentru consumatori cât şi pentru
producători.
120
Prentice Hall, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
161
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Şocurile la care influenţează echilibrul pieţei produselor se reglează pe bara
interesului consumatorilor şi producătorilor în cadrul tensiunii care se creează.
În schimb, intervenţiile instituţiilor guvernamentale pot crea perturbaţii majore
asupra pieţei produselor în care intervin. Astfel, dacă guvernul decide să plafoneze
preţul unui produs prin interzicerii vânzării la un preţ mai mare decât acel nivel
efectele vor fi simţite de ambii actori de pe piaţă
Figura nr. 9.6 Modificarea echilibrului pieţei prin plafonarea preţului
În urma intervenţiei guvernului o parte a producătorilor vor continua să producă

la preţul mai mic în schimb alţii vor renunţa la acel produs. Guvernul se poate aştepta
ca echilibrul pieţei să se instaleze în E1 dar în realitate se va produce o cantitate mult
mai mică de produse iar noul echilibru se va instala în E2.
Astfel, cererea este mai mare decât oferta, unii clienţi ar fi dispuşi să plătească
vechiul preţ iar o parte din cerere nu va fi satisfăcută. Preţul nu mai este un instrument
de alocare şi se instalează fenomenul de penurie când criteriul de alocare este piaţa
neagră sau cozile.
Figura nr. 9.7 Modificarea echilibrului pieţei prin plafonarea producţiei
De asemenea, plafonarea producţiei aşa cum a fost „cota de lapte”, instrument

propus de Uniunea Europeană nu conduce la efecte economice favorabile.
Raţionamentul simplu ar putea fi acela că dacă se va reduce cantitatea de
produse de pe piaţă preţul nu ar putea scădea deoarece o parte din cerere este
nesaturată. Deci echilibrul nu s-ar stabili în E2 ci datorită cererii superioare ofertei
preţul acceptat de consumatori ar fi cel din punctul E1. În acest caz plafonul de
producţie s-ar fi îndeplinit funcţia.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
162
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 9.8 Efectul real al plafonării producţiei
În realitate, o parte a consumatorilor nu sunt dispuşi să plătească un preţ mai

mare pentru acelaşi produs şi vor renunţa la aceste produse sau se vor orienta către
produse substituibile. Doar o parte dintre consumatori vor oferi un preţ mai mare.
Numai că în acest caz instrumentul propus nu a funcţionat pentru că au fost
obligaţi să producă mai puţin şi pe de altă parte preţul nu a crescut corespunzător.
Figura nr. 9.9 Ineficienţa „cotei de lapte”
Exemplul „cotei de lapte” – instrumentul de reglare a veniturilor producătorilor

de lapte nu numai că nu putea avea efecte favorabile ci nu a fost implementat
corespunzător. Datorită presiunilor politice plafonarea producţiei s-a realizat dincolo
de echilibrul pieţei, nivel la care oricum producţia nu ar fi ajuns datorită efectului
reglator al preţului. Echilibrul pieţei şi deci preţul de echilibru a rămas la acelaşi nivel
Fermierii europeni nu au avut de pierdut deoarece nu au fost nevoiţi să reducă
producţiile ci datorită faptului că unii dintre aceştia au cumpărat „cota de lapte” – un
drept care de fapt nu are nici o valoare.
Aceste ultime exemple indică faptul că echilibrul pieţei este un fenomen
important iar modificarea acestuia presupune efecte negative importante. Numai că
acesta poate fi influenţat de o multitudine de factori care ţin de imperfecţiunea pieţei.
O piaţă perfect competitivă se caracterizează prin câteva aspecte determinante:
 oricare dintre actorii implicaţi pe piaţă are o influenţă asupra preţului;
 producătorii vând produse identice;
 oricine deţine toate informaţiile despre calitatea şi preţul produselor;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
163
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 costul vânzării este redus121.
259. Motivul pentru care producţia scade la o plafonare a preţului este:

 Unii consumatori îşi pierd interesul pentru producţia respectivă;
 Unii producători îşi pierd interesul pentru producţia respectivă;
 Unii producători doresc să producă în cantităţi mai mari;
260. Echilibrul consumatorilor se instalează în condiţiile în care …
 cererea şi oferta este satisfăcută;
 se înregistrează supraconsum;
 se înregistrează supraproducţie;
261. Schiţaţi pe grafic echilibrul pieţei:
262. Schiţaţi pe grafic modificarea echilibrului pieţei datorită excesului de ofertă:
263. Schiţaţi pe grafic modificarea echilibrului pieţei datorită excesului de cerere:
121
Prentice Hall, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
164
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
264. Precizaţi în câteva cuvinte motivul pentru care plafonare preţurilor eşuează de
obicei:
……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………
265. Precizaţi în câteva cuvinte motivul pentru care plafonarea producţiei nu
permite obţinerea efectului scontat:
……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………
99..44 E
ELLA
ASST
TIIC
CIIT
TAAT
TEEA
ACCE
ERRE
ERRIIII ŞŞII O
OFFE
ERRE
EII
Evoluţia cantităţilor de produse furnizate şi cumpărate influenţează nivelul

preţului care la rândul lui influenţează comportamentul consumatorilor şi a
producătorilor.
Elasticitatea cererii arată sensibilitatea acesteia la o modificare de preţ.
Datorită creşterii preţului este de aşteptat ca cererea să scadă. Dar acest
fenomen se produce într-o măsură mai mare sau mai mică. Această măsură este
evidenţiată de elasticitate. Ea indică modificarea de cerere în procente la o modificare
a preţului cu un procent.
Relaţia de calcul se bazează pe raportul procentual dintre variaţia cererii şi
variaţia preţului:
C / C 0
Ep 
P / P0
Astfel, dacă elasticitatea este supraunitară (Ep>1) înseamnă că cererea se

modifică într-o măsură mai mare decât preţul. Înseamnă că în acest caz consumatorii
sunt sensibili la preţ şi vor reduce sau vor creşte consumul lor mai mult decât creşte
sau se reduce preţul.
Elasticitatea supraunitară dar pozitivă (1>Ep>0) indică o modificare redusă a
consumului în raport cu modificarea preţului. Cu cât elasticitatea este mai redusă cu
atât consumatorul este mai puţin sensibil la modificările de preţ.
Dacă elasticitatea este subunitară negativă (0>Ep) se înregistrează o corelaţie
negativă, caz în care creşterea preţului determină creşterea consumului şi scăderea
preţului determină scăderea consumului. Acest fenomen se înregistrează de obicei la
bunurile inferioare ca răspuns la fenomenul de creştere a preţurilor unor produse
superioare substituibile. În acest caz, cu cât creşte elasticitatea, consumatorul va fi mai
sensibil la preţ şi va cumpăra mai mult deoarece preţul produsului substituibil superior
a crescut şi mai mult.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
165
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 9.19 Modificarea echilibrului pieţei în funcţie de elasticitatea cererii
Grafic, elasticitatea este reprezentată de înclinaţia curbei cererii faţă de

ordonată. O înclinaţie mai mare indică o elasticitate sporită iar o înclinaţie redusă
indică o elasticitate mică.
Pentru utilitatea practică putem spune că la produsele cu o elasticitate mare
consumatorul renunţă relativ uşor pe când la cele cu o elasticitate redusă acesta
renunţă mult mai greu. Astfel preţurile produselor cu elasticitate mare tind să fie mai
mici faţă de preţurile produselor cu elasticitate redusă.
Fenomenul de elasticitatea se produce şi în cazul modificării veniturilor
consumatorilor cu acelaşi efect asupra consumului ca şi modificarea preţurilor. În
acest caz relaţia de calcul se modifică:
C / C 0
Ep 
V / V0
Astfel, la o modificare a venitului (V) faţă de venitul iniţial (V0) se modifică

consumul în procente de la o valoare C0 la C.
Pentru determinarea efectului combinat al preţului şi al veniturile poate fi
determinată elasticitatea încrucişată:
C / C 0
Ep 
(V / V0 ) x(P / P0 )
Aceasta indică modificarea cererii la o modificare de un procent a preţului şi a
venitului.
Elasticitatea ofertei arată sensibilitatea acesteia la o modificare de preţ.
În urma modificării preţului se modifică şi interesul producătorului pentru
realizarea unui produs: creşterea preţului va implica o creştere a producţiei iar
reducerea acestuia va presupune scăderea preţului.
De asemenea, costurile de producţie au o importanţă deosebită pentru
producător, motiv pentru care este necesară determinarea elasticităţii şi în funcţie de
această variabilă doar că elasticitatea se va exprima prin corelaţie negativă: o creştere
a costurilor va determina o reducere a producţiei şi dimpotrivă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
166
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 9.11 Modificarea echilibrului pieţei în funcţie de elasticitatea ofertei
Relaţiile de calcul specifice elasticităţii ofertei se vor determina asemănător ca

cele specifice elasticităţii ofertei.
266. Cererea inelastică conduce de obicei la instalarea echilibrului pieţei la preţuri:

 mici,
 mari ,
 indiferent.
267. Oferta inelastică conduce de obicei la instalarea echilibrului pieţei la preţuri:
 mici,
 mari ,
 indiferent.
268. Schiţaţi pe grafic echilibrul pieţei pentru o cerere relativ inelastică:
269. Schiţaţi pe grafic echilibrul pieţei pentru o ofertă elastică:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
167
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
270. Elaboraţi relaţia de calcul a elasticităţii ofertei de produse în funcţie de preţ
utilizând relaţia de calcul de la elasticitatea cererii.
....................
Ep 
....................
271. Elaboraţi relaţia de calcul a elasticităţii ofertei de produse în funcţie de costuri
utilizând relaţia de calcul de la elasticitatea cererii.
....................
Ep 
....................
272. În condiţiile în care creşte capacitatea de producţie în cadrul activităţii
prezentate în tabelul următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Capacitate de producţie 100 100
Preţ (lei/buc) 1 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12 12
Cheltuieli variabile (lei) 15 25
Cost variabil unit (lei/buc)
Cheltuieli totale (lei)
273. Determinaţi cheltuielile totale din tabelul următor:

Indicatori Valori
Capacitate de producţie 100
Producţia marfa (buc) 20
Preţ (lei/buc) 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12
Cheltuieli variabile (lei) 5

Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
Cost variabil unit (lei/buc) 0,25 0,25
 cheltuielile cresc;
 cheltuielile cresc;
 cheltuielile nu se modifică.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
168
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Restructurarea activităţii exploataţiilor agricole – internalizarea şi

externalizarea
În activitatea exploataţiilor agricole, în cadrul aceluiaşi an agricol sau de la un

an la altul, agricultorii sunt puşi în faţa unei dileme legate de volumul şi structura
lucrărilor pe care trebuie să le realizeze. O parte dintre activităţile pe care trebuie să le
realizeze pentru obţinerea producţiei agricole sau pentru comercializarea acesteia pot
fi cedate către alte unităţi economice (terţe) precum: transportul unor imput-uri,
comercializarea produselor agricole, procesarea, ambalarea, etichetarea, proiectarea
tehnico-economică, etc.
Agricultorii trebuie să decidă care sunt activităţile pe care le vor realiza prin
eforturile proprii şi care sunt cele care vor fi cedate către alte unităţi.
Externalizarea constă în decizia de cedare contracost a unor activităţi proprii
unităţii economice în favoarea unei persoane terţe.
Datorită diferenţelor de randamente şi de risc specifice activităţilor din cadrul
unităţilor economice, managerii acestora decid să elimine ale activităţi care sunt mai
puţin rentabile şi sigure şi să îşi concentreze resursele către activităţile care se
dovedesc performante sau au un potenţial evident în acest sens.
De exemplu, o unitate economică realizează promovarea produselor prin
eforturi proprii. La un moment dat managerul acesteia poate să decidă să
solicite unei firme specializate servicii de promovare.
Una dintre cele mai complete definiţii ale conceptului de externalizare poate
consta în „transferul unei funcţii sau a mai multor funcţii interne şi a altor activităţi,
către un furnizor extern, care oferă un serviciu specific, pentru o perioadă determinată
de timp, la un preţ dinainte stabilit”122.
Termenul de externalizare este cel mai des folosit în relaţie cu încredinţarea
anumitor activităţi, unui furnizor extern şi acoperă mai multe domenii, incluzând chiar
externalizarea procesului de fabricaţie a anumitor bunuri. Procesul poate implica
transferul unei funcţii importante de afaceri către mediul exterior123.
Internalizarea activităţilor în cadrul unităţilor economice constă în realizarea
prin eforturi proprii a unor activităţi care până la acel moment a fost realizată de
persoane terţe.
De exemplu, aceeaşi unitate economică realizează recrutarea angajaţilor
cu ajutorul unei firme specializate. Datorită lipsei de expertiză a personalului
acestei firme într-un domeniu specializat precum cel pe care-l desfăşoară
unitatea economică amintită, au fost întâmpinate neajunsuri în legătură cu
selecţia angajaţilor. În consecinţă, managerul unităţii economice a decis să
realizeze aceste activităţi utilizând expertiza angajaţilor proprii.
Dintre motivaţiile deciziei de internalizare sau externalizare a activităţilor
proprii, putem enumera:
122
Brian J. Heywood. The Outsourcing Dilema, the search for competitiveness, ed. Financial
Times PrentinceHall, London, 2001;
123
Ronan Mclvor. The outsoucing process, strategies for evaluation and management, ed.
Cambridge University Press, New York, 2005
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
169
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 creşterea nivelului de utilizare a resurselor proprii;
 creşterea performanţelor economice ale unităţii;
 asigurarea unor cerinţe de natură tehnologică.
Creşterea nivelului de utilizare a resurselor proprii presupune realizarea unui
flux tehnologic adaptat resurselor specifice exploataţiei agricole precum forţa de
muncă, capitalul, potenţialul agricol, etc.
Conform acestui principiu, agricultorii trebuie să organizeze activităţile din
exploataţia proprie astfel încât forţa de muncă să fie ocupată pe durata întregului an şi
în fiecare zi de lucru, mijloacele de producţie să fie să utilizate în măsură cât mai mare
iar potenţialul agricol să fie complet fructificat.
Creşterea rentabilităţii şi siguranţei unităţii economice este criteriul care
impune fundamentarea structurii fluxului tehnologic pe principii de eficienţă
economică. Întreprinzătorii vor externaliza activităţile care presupun cheltuieli
superioare cheltuielilor cu serviciile externe şi vor internaliza activităţile care
determină cheltuieli mai mici cheltuielilor cu achiziţionarea acestor servicii.
În unele situaţii unele alternative pot determina şi obţinerea unor venituri
suplimentare, În acest caz analiza anterioară va fi completată şi cu determinarea
beneficiului suplimentar determinat de alegerea acestei alternative. Acestea se
determină cu relaţia
Bs = Vs – Chs unde:
Bs – beneficiul suplimentar determinat de alegerea alternativei analizate
Vs - venitul suplimentar determinat de alegerea alternativei analizate
Chs - cheltuielile suplimentare ocazionate de alegerea alternativei analizate
Asigurarea unor cerinţe de natură tehnologică presupune corelarea deciziei de
externalizare sau internalizare a activităţilor cu particularităţile tehnologice ale
proceselor realizate.
Conform acestui principiu, este necesară completarea analizei de natură
economică cu limitările impuse de tehnologia de producţie sau cu caracteristicile
produselor obţinute.
Soluţiile la problemele care apar au caracter particular şi trebuie identificate la
nivelul fiecărei unităţi economice dar posibilitatea externalizării sau internalizării
activităţilor agricole reprezintă o pârghie care poate determina creşterea nivelului
rezultatelor exploataţiilor agricole şi în final a performanţelor unităţii economice.
În ceea ce priveşte timpul şi succesiunea acestora, în cadrul oricărei unităţi
economice, în mod operativ în cadrul proceselor tehnologice unele activităţi sunt
externalizate iar altele sunt internalizate în funcţie de conjunctura internă şi externă a
acestei unităţi.
În schimb, nu toate activităţile pot fi externalizate sau internalizate fără
pierderea integrităţii activităţii de bază. Activităţile cu caracter tehnologic nu pot
suferi această mobilitate pentru că sunt legate organic de procesul de producţie iar
externalizarea lor ar implica de fapt schimbarea domeniului de activitate a unităţii
economice.
Deci, îmbunătăţirea rezultatelor unităţilor economice este posibilă şi prin
fructificarea mobilităţii unor activităţi din cadrul acesteia. Fructificarea mobilităţii
unor activităţi se poate realiza prin parcurgerea următoarelor etape: cuantificarea
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
170
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
nivelul de utilizare a resurselor disponibile din cadrul unităţii, identificarea
alternativelor la activităţile proprii şi compararea costurile alternativelor cu cele ale
activităţilor proprii.
Avantajele specifice externalizării constau în:
 adoptarea unei structuri organizatorice mai flexibile cu mai puţini
angajaţi;
 redirecţionarea resurselor companiei spre activităţi mai importante;
 acces direct la competenţe și tehnologii specifice superioare celor pe
care le-aţi putea crea în interiorul companiei.
Dintre dezavantajele specifice externalizării enumerăm:
 pierderea, în timp, a competenţelor şi calificării în prestarea unor
servicii, ceea ce ar putea apărea ca un minus în ochii unor potenţiali
investitori externi.
 prin dependenţa de sursele externe, compania devine mai vulnerabilă.
 contractarea unui furnizor extern de servicii înseamnă concedierea
angajaţilor interni care s-au ocupat până la momentul respectiv de
activităţile secundare.
 în cazul în care se încheie colaborarea cu firma de outsourcing, apare
presiunea de a găsi imediat un alt furnizor, care să vă ofere condiţii
avantajoase. altfel, toate activităţile externalizate sunt sistate.
Instrumentele necesare pentru decizia de internalizare sau externalizare a

unor activităţi sunt legate de situaţia internă a unităţii economice şi de piaţa serviciilor
specifice. Acestea se referă la preţul maxim al serviciilor activităţilor externalizate, şi
volumul minim al activităţii pentru care este oportună internalizarea respectivelor
activităţi.
externalizare internalizare
Figura 2.2 Internalizarea sau externalizarea în funcţie de costurile interne şi valoarea

serviciilor
Instrumentul cel mai simplu care poate fi utilizat pentru a lua decizia de
internalizare – externalizare este compararea valorii de piaţă a serviciilor externalizate
(Vs) şi costurile interne ocazionate de realizarea acestor activităţi în cadrul unităţii
(Chi). Dacă valoarea serviciilor care ar putea fi externalizate este mai mare decât
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
171
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
costurile interne necesare pentru realizarea respectivelor activităţi în regie proprie
atunci este oportună internalizarea acestor activităţi. În schimb, dacă valoarea
serviciilor respective este inferioară costurilor interne, este convenabilă externalizarea
acestora.
Numai că acest procedeu neglijează atât situaţia internă a unităţii economice cât
şi impactul factorilor externi ai acesteia. Astfel, decizia de internalizare – externalizare
poate conduce la reducerea rentabilităţii şi/sau siguranţei. Mai mult decât atât, poate
conduce la decapitalizarea unităţii dacă rentabilitatea specifică acestei măsuri este
inferioară inflaţiei.
De exemplu, unitatea economică intenţionează să externalizeze

distribuţia producţiei, recrutarea personalului şi departamentul financiar-
contabil. Astfel, va avea costuri suplimentare de 9,0 lei în cazul externalizării
distribuţiei, 16,0 lei pentru externalizarea recrutării personalului şi o
economie de 4,0 lei pentru externalizarea contabilităţii.
externaliz.
externaliz. externaliz.
Indicatori V0 recrutării
Distrib. act contab.
pers.
Venit total (lei) 100 100 100 100
Cheltuieli totale (lei) 87 96 103 83
Cheltuieli variabile (lei) 54 45 66 54
Profit brut (lei) 13 4 -3 17
14,
Rata profitului (%) 9 4,2 -2,9 20,5
28,
Marja de siguranţă (%) 3 7,3 -8,8 37,0
performant
Tipul măsurii parazitară toxică ă
Cunoscându-se nivelul ratei inflaţiei de 6,0%, din analiza rentabilităţii şi

siguranţei acestor măsuri, rezultă că primele două sunt inadecvate iar ultima
măsură poate fi implementată în cadrul unităţii economice vizate.
În consecinţă, este necesară utilizarea unor indicatori care să ofere repere cu
privire la preţul serviciilor externe în funcţie de cele două criterii: rentabilitatea şi
siguranţa unităţii economice.
Valoarea - prag a serviciilor externe în concordanţă cu rentabilitatea
generală a unităţii se va determina pe baza relaţiei de calcul a rentabilităţii:
Pb
Rp = 100
Chi
În schimb, în cadrul acestei analiza utilizăm indicatori specifici ai efectelor şi
eforturilor economice:
Rp – rata rentabilităţii înregistrată de unitatea economică la un moment dat,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
172
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pb – profit brut rezultat din internalizarea unei activităţi,
Cht – cheltuieli interne ocazionate de internalizarea activităţii respective.
Profitul brut este reprezentat în acest caz de diferenţa dintre economia pe care o
poate face unitatea prin internalizarea activităţii (cheltuielile interne ocazionate de
realizarea acestora) şi valoarea serviciilor externe.
Pb = Chi -Vs
Dacă dorim să obţinem cel puţin acelaşi nivel al rentabilităţii generale, rata
profitului va trebui să fie mai mare decât raportul dintre profitul brut astfel obţinut şi
cheltuielile determinate de internalizarea activităţii respective. Practic, acesta permite
determinarea preţului la care rentabilitatea rămâne constantă.
Chi  Vs
Rp = x100
Vs
De aici rezultă că valoarea maximă pe care o pot avea serviciile activităţilor
care ar putea fi externalizate este de:
Vs = Chi
Dacă valoarea serviciilor respective este inferioară cheltuielilor interne pe care
le face unitatea respectivă pentru activitatea analizată, rentabilitatea unităţii creşte iar
dacă aceasta este superioară, rentabilitatea unităţii scade.
De exemplu: o unitate economică intenţionează să externalizeze
activităţile de tip financiar-contabil. Cheltuielile interne necesare pentru
aceasta sunt egale cu 7,0 lei. Dacă valoarea serviciului de contabilitate pe care
l-ar putea achiziţiona este de 7,0 lei, rentabilitatea unităţii va rămâne la 14,9%.
Vs = Vs > Vs <
Indicatori V0
Chi Chi Chi
Venit total (lei) 100 100 100 100
Cheltuieli totale (lei) 87 87 86 88
Profit brut (lei) 13 13 14 12
Rata profitului (%) 14,9 14,9 16,3 13,6
Dacă valoarea serviciilor externalizate este mai mică decât cheltuielile

interne cu 1,0 lei, adică 6,0 lei, rentabilitatea creşte la 18,3% iar dacă valoarea
serviciului este de 8,0 lei, rentabilitatea scade la 13,6%.
Valoarea - prag al serviciilor externe în concordanţă cu siguranţa generală a

unităţii
Pentru analiza siguranţei este necesar să avem în vedere două tipuri de plată a
acestor servicii: indiferent de producţia obţinută (ca în cazul serviciilor de
contabilitate) şi în funcţie de producţia obţinută (cum ar fi serviciile de distribuţie a
producţiei obţinute)
Valoarea – prag indiferent de producţia obţinută se va determina pe baza
relaţiei de calcul a marjei de siguranţă la valoarea obţinută până în acel moment:
Chi  Vs
Msi =  100
Chi  Vs v
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
173
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Doar că venitul va fi reprezentat de cheltuielile interne (Chi) ca o economie de
cheltuieli. Valoarea serviciilor va fi reprezentată în acest caz ca o formă de cheltuieli
din care valoarea serviciilor variabile va fi nulă în acest caz, fiind compusă doar din
cheltuieli fixe.
De aici, valoarea serviciilor la care marja de siguranţă a unităţii economice
rămâne constată este dată de relaţia:
Chi
Vs = 100  Msi 
100
Dacă valoarea serviciilor este superioară acestei valori, este oportună
internalizarea respectivei activităţi pentru că altfel, marja de siguranţă ar scădea. Dacă
valoarea serviciilor este inferioară, marja de siguranţă ar creşte prin externalizarea
acestor activităţi.
De exemplu, dacă pentru realizarea serviciilor de proiectare, o unitate
cheltuieşte 7,0 lei pentru tipărirea documentelor finale şi înregistrează o marjă
de siguranţă generală de 28,9%, valoarea prag a serviciilor care ar realiza
această activitate nu trebuie să depăşească 4,98 lei.
Dacă aceasta depăşeşte valoarea calculată, este oportună realizarea
acestei activităţi în continuare cu resursele proprii.
Indicatori V0 V1
Venit total (lei) 100 100
Profit brut (lei) 13 15
Rata profitului (%) 14,9 17,7
Marja de siguranţă (%) 28,9 30,0
Valoarea – prag variabilă după producţia obţinută se va determina, de

asemenea, pe baza relaţiei de calcul a marjei de siguranţă la care valoarea totală a
serviciilor este deţinută de valoarea variabilă în funcţie de producţie:
Chi  Vs v
Msi =  100
Chi  Vs v
De aici rezultă relaţia de indiferenţă între marja de siguranţă şi valoarea
serviciilor determinată proporţional cu producţia obţinută.
Practic, indiferent de nivelul valorii serviciilor, marja de siguranţă are valoare
maximă (100%) deoarece consumul de servicii pentru activităţile externalizate este
proporţional cu valoarea acestor servicii.
Singura condiţie necesară pentru a creşte rentabilitatea este ca valoarea
serviciilor să fie inferioară sau egală cu cheltuielile interne:
Vs  Chi
În aceste condiţii, preţul unitar al serviciilor (Ps) va fi egal cu suma dintre costul
variabil (cv) determinat de realizarea în unitate a activităţilor respective şi raportul
dintre cheltuielile fixe (Chf) şi cantitatea de produs obţinută (Q):
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
174
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Chi f
Ps  c v 
Q
Un nivel superior acestei valori va determina o reducere a rentabilităţii unităţii
economice şi este recomandată internalizarea acelei activităţi iar uni nivel inferior
determină o creştere a rentabilităţii şi impune externalizarea activităţii respective.
Utilizând datele din exemplul anterior, determinăm un preţ pe unitatea
de servicii de 0,07 lei, nivel la care rentabilitatea rămâne neschimbată (V2).
Indicatori V0 V2 V3
Producţia marfă (unităţi) 100 100 100
Preţul de vânzare (lei/unitate) 1 1 1
Venit total (lei) 100 100 100
Cheltuieli totale (lei) 87 87,00 86,00
Cheltuieli variabile (lei) 55 57,00 56,00
Profit brut (lei) 13 13 14
Rata profitului (%) 14,9 14,9 16,3
Marja de siguranţă (%) 28,9 30,2 31,8
Dacă preţul serviciilor activităţilor externalizate este mai mic cu 0,01

lei/unitate, valoarea serviciilor fiind de 6,0 lei, creşte rentabilitatea prin
externalizarea acelei activităţi şi creşte oricum şi siguranţa pentru că preţul
serviciului are o valoare exclusiv variabilă.
Ar mai fi necesară o precizare: nivelul producţiei influenţează decizia de
internalizare-externalizare?
Am văzut din raţionamentele anterioare că preţul serviciilor se determină în
unele cazuri şi în funcţie de producţia obţinută. În consecinţă, vom determina
nivelurile producţiei la care performanţele economice ale unităţii rămân cel puţin
neschimbate.
Producţia de servicii – prag (Qs) care influenţează rentabilitatea unităţii (r)
economice se va determina pe baza relaţiei de calcul de la care pleacă determinarea
pragului de rentabilitate:
Vt  Cht
Venitul total (Vt) reprezintă valoarea serviciilor care ar putea să fie economisită
dacă firma internalizează activitatea respectivă. Aceasta este reprezentată de produsul
dintre preţul serviciilor extermalizate şi cantitatea de servicii externalizate.
Cheltuielile totale (Cht) reprezintă, de fapt, cheltuielile interne pe care ar trebui
să le facă firma dacă internalizează respectiva activitate. Acestea sunt formate din
cheltuielile fixe şi cheltuielile variabile în funcţie de cantitatea de serviciu internalizat.
Precizare: variabilitatea cheltuielilor nu se apreciază în funcţie de producţia
previzionată ci de cantitatea de servicii care ar urma să fie internalizată.
De aici rezultă că:
QsxPs  Ch  Chv iar Chv  c v xQs
Prin înlocuirea cheltuielilor variabile cu produsul dintre costul variabil în
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
175
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
funcţie de cantitatea de servicii (cv) şi cantitatea de servicii (Qs), obţinem nivelul
minim al cantităţii de servicii de la care activitatea poate fi internalizată sau nivelul
maxim al cantităţii de servicii până la care aceasta este oportun să fie externalizată.
Chi f
Qs p 
Ps  c v
de aici rezultă că producţia – prag se determină după relaţia:
Chi f x100
Qs p 
Chi ( r  100)
Producţia minimă obţinută este cantitatea sub care este oportună externalizarea
activităţii respective şi peste care este oportună internalizarea, în condiţiile creşterii
rentabilităţii.
În funcţie de profilul propriu, managerul unităţii economice va decide să
internalizeze sau să externalizeze o activitate care creşte rentabilitatea sau siguranţa
generală. Dacă acesta intenţioneză să îmbunătăţească ambii indicatori, atunci va
externaliza activităţile care au un preţ mai mic decât oricare dintre cele două calculate
anterior şi va internaliza activităţile care au preţuri mai mari decât cel mai mare preţ
calculat.
275. Externalizarea reprezintă:

 decizia prin care unitatea economică realizează o anumită activitate
care până la acel moment era realizată de către o altă entitate
economică;
 decizia prin care o unitate economică încredinţează o activitate care
până la acel moment era realizată de altă entitate economică;
 decizia prin care o unitate economică încredinţează o activitate care
până la acel moment era realizată în propria unitate.
276. Avantajele externalizării constau în:
 creşterea controlul asupra rezultatelor activităţii proprii deoarece
deciziile sunt distribuite şi furnizorilor de servicii;
 în cazul încheierii unei colaborări cu un furnizor de servicii, este
necesară identificarea imediată a unui alt partener;
 O decizie justă de externalizare poate conduce la creşterea
performanţelor economice.
277. Avantajele internalizării constau în:
 creşterea controlul asupra rezultatelor activităţii proprii deoarece
deciziile sunt distribuite şi furnizorilor de servicii;
 îmbunătăţirea calităţii proceselor şi produselor realizate;
 disponibilizarea personalului necesar realizării activităţii internalizate.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
176
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 1100
T
TEEO
ORRIIA
ADDIISST
TRRIIB
BUUŢ
ŢIIE
EII
Distribuția este modalitatea în care bogăția este împărțită între indivizi sau între
factori de producție (munca, pământ și capital) 124. În principiu, fiecare unitate de
producție corespunde unei unități de venit.
Conform teoriei neoclasice, cererea și oferta fiecărui factor de producție
interacționează pe piețele factorilor pentru a determina ieșirea de echilibru, venitul și
distribuția veniturilor. Cererea de factori este determinată de relația de productivitate
marginală a fiecărui factor în piața de producție125. Analiza se aplică nu capitalului,
terenurilor ți distribuției veniturilor pe piețele muncii126.
Modelul de creștere neoclasică oferă o descriere a modului în care distribuția

veniturilor între capital și muncă este determinată pe piețele concurențiale la nivel
macroeconomic de-a lungul timpului, cu schimbări tehnologice și schimbări în
mărimea capitalului și a forței de muncă. [8] Evoluțiile mai recente ale distincției
dintre capitalul uman și capitalul fizic și între capitalul social și capitalul personal au
aprofundat analiza distribuției.
Practic în ecuaţia distribuţiei intervin variabile precum nevoile, productivitatea
individuală şi valoarea diferită spaţial şi temporar.
Economiştii clasici au considerat că orice raţionament economic trebuie să plece
de la valoare, de la procesul de producţie (nu de la piaţă) iar salariul trebuie să acopere
nevoile de subzistenţă127.
Veniturile primare sunt reprezentate de salariu, renta, dobânda şi profitul.
Ipotezele de la care pleacă teoria distribuţiei cuprind:
1.Oferta de factori de producţie este determinată de principiul maximizării
avantajului net - proprietarii de factori îi vor vinde pentru utilizarea lor cât mai
avantajoasă;
2.Cererea de factori de producţie este determinată de venitul marginal care
poate fi obținut de factorul respectiv.
124
Paul A. Samuelson P. A., Nordhaus W. D. – 2004 - Economics, 18th ed., Publisher: Tata
McGraw Hill, USA
125
Ferguson C.E. -1969 - The Neoclassical Theory of Production and Distribution. Cambridge
Publishing, UK
126
Hicks J.R. – 1963 - The Theory of Wages. Macmillan Publishing, UK
127
Taylor K. S. - 2008 - Human Society and the Global Economy, Bellevue Community
College Publishing, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
177
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1100..11 SSA
ALLA
ARRIIU
U –– M
MIIJJL
LOOC
CDDE
ERRE
ECCO
OMMPPE
ENNSSA
ARRE
EAAM
MUUN
NCCIIII
Salariul se defineşte ca plată şi recompensă (preţul) pentru forţa de muncă non-

antreprenorială. 128.
Cheltuielile cu salariile reprezintă plăţi pentru forţa de muncă non-
antreprenorială iar veniturile obţinute de angajaţi reprezintă recompense pentru munca
depusă.
Piața forței de muncă este reprezentată de cererea de muncă – angajatorii, oferta
de muncă – populația activă și prețul muncii – salariul (incluzâd toate beneficiile
asociate).
Figura nr. 10.1 Echilibrul pieţei muncii
Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care firmele sunt dispuse să o

achiziţioneze la diferite niveluri ale salariului. Aceasta se exprimă prin numărul
de locuri de muncă oferite de către aceste firme129.
Oferta de muncă se referă la numărul de ore de muncă pe care populaţia doreşte să le
petreacă prestând activităţi aducătoare de câştig în firme, întreprinderi, instituţii
de stat sau activităţi nelucrative. 130.
Salariul de echilibru apare la intersecţia dintre cererea şi oferta de muncă131.
Influenţa unor factori asupra formării salariului este dată de cererea de muncă, oferta
de muncă și factorii externi pieței:
Factorii determinaţi de cererea de muncă sunt: capitalul tehnic acumulat, progresul
tehnologic şi calitatea muncii132.
Factorii determinaţi de oferta de muncă, din punct de vedere microeconomic sunt
128
USA
129
130
Timişoara
131
USA
132
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
178
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
determinaţi de comportamentul individual al angajatului în ceea ce priveşte
alegerea dintre timpul de lucru, timpul liber şi salariu133.
Factorii externi pieţei muncii sunt134: politicile guvernamentale și practicile sindicale.
Din perspectiva socială a efectului salariului, sunt necesare unele delimitări care
dau naştere unor forme particulare ale salariilor.
Angajaţii sunt plătiţi pentru munca depusă cu o anumită sumă care îmbracă
forma salariului nominal. Acesta reprezintă şi venitul personal al acestuia.
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care angajatul o primeşte în schimbul
forţei sale de muncă135.
Salariul real exprimă cantitatea de bunuri pe care angajatul o poate achiziţiona cu
salariul nominal primit.
Nivelul acestuia se determină ca raport între salariul nominal (Sn) şi nivelul
general al preţurilor (P):
Sn
Sr 
P
Dinamica salariului real (Isr) poate fi determinată ca raport al indicelui de creştere al

salariului nominal (Isn) şi indicele de creştere a nivelului preţurilor (IP) 136.
Is n Sn1 P
Is r  unde Is n  şi Is n  1
IP Sn 0 P0
Deci, dinamica salariilor reale este influenţată de dinamica salariilor nominale şi

dinamica preţurilor. Creşterea salariului nominal va determina creşterea salariului real
iar creşterea preţurilor va reduse salariul real. În practică au loc ambele fenomene
consecutiv când o creştere a salariilor nominale este însoţită de cele mai multe ori de
creşterea preţurilor.
Cheltuielile cu salariile
Conform legislaţiei în vigoare, o parte dintre contribuţii sunt plătite de către
angajat (c1) iar o parte de către angajator (c2).
Sn  Sb  c1  Ip Fs   ( Sb  c 2 )
unde:
Sb – salariul brut,
Sn – salariul net,
Fs – fondul de salarii,
133
134
trimitere
135
Ignat I. şi colab. - 2002 - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti
136
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
179
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
c1 –contribuţiile datorate de angajat,
Ip – impozitul pe salariu
c2 –contribuţiile datorate de angajat.
Principalele forme de salarizare sunt:

a. după timpul lucrat - salarizarea în regie – plata pe unitatea de timp;
b. după realizări - salarizarea în acord – plata după unităţile de serviciu
realizate;
c. prin combinarea celor două forme anterioare – salarizarea mixtă, plata
făcându-se pe timp şi volumul sarcinilor realizate137.
Forma de salarizare adoptată de firmă corespunde obiectivelor şi specificului
activităţii acesteia, în cadrul aceleiaşi firme putându-se practica şi mai multe forme de
salarizare. Alegerea formei de salarizare are impact atât asupra bunăstării angajaţilor
cât şi asupra performanţelor economice ale firmei
Salarizarea în regie (salariul fix) presupune o plată a muncii indiferent de nivelul

sarcinilor realizate.
Această formă este practicată în special în instituţiile bugetare şi în cadrul
activităţilor în care cuantificarea rezultatelor muncii este dificil de realizat.
Una dintre relaţiile matematice cele mai simple de determinare a salariului în
regie constă în produsul dintre timpul lucrat şi salariul mediu pe unitate de timp:
Sa  Txs
unde:
T – timpul de lucru,
s – tariful pentru o unitate de timp (ora, zi, luna etc.),
Salarizarea în regie poate lua diverse forme precum:
o salariul lunar,
o salariul pe timpul lucrat,
o salariul pe număr de servicii realizate,
o salariul diferenţiat,
o salariul pe timpul economisit.
Această formă de salarizare este confortabilă pentru angajaţi deoarece:
o asigură câştiguri previzibile;
o determină o oarecare siguranţă a veniturilor personale;
o asigură un climat confortabil.
În schimb ea nu stimulează performanţa, o parte dintre angajaţi realizând şi alte
activităţi pentru a-şi completa veniturile.
Avantajele angajatorilor care asigură cu salariu în regie
o costurile cu forţa de muncă pot fi controlate în orice moment;
o stimulează colaborarea între angajaţi şi nu concurenţa;
o stimulează flexibilitatea muncii;
o este uşor de aplicat.
137
Plumb I., Manuela Ionescu – 2004 – Reingineria serviciilor, Editura ASE, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
180
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dezavantajele angajatorilor care asigură cu salariu în regie au un impact
substanţial asupra activităţii firmei prin lipsa de motivaţie a angajaţilor faţă de
obiectivele firmei, faţă de volumul şi calitatea sarcinilor de realizat.
Salarizarea în acord presupune este o formă de salarizare individualizată şi
are la bază volumul de servicii realizate şi tariful specific pe unitate de serviciu:
Sa  Qxs Sa  Sb  Qxs
unde:
Q – cantitatea de servicii produsă şi vândută,
s – tariful pentru o unitate de serviciu produsă şi vândută,
Sb – salariu de bază sau salariu minim.
 Q – cantitatea suplimentară de servicii produse şi vândute peste ţinta propusă
(target)138.
Avantajele angajaţilor recompensaţi cu salariu în acord constau în posibilitatea
de a-şi creşte salariu prin eforturi suplimentare de creştere a volumului şi eventual
calităţii sarcinilor realizate.
Dezavantajele angajaţilor recompensaţi cu salariu în acord sunt date de riscul
asumat în cazul în care, din motive independente de voinţa lor, volumul sau calitatea
sarcinilor de realizat este redus. În acest caz, plafonarea salariului minim cu un salariu
de bază poate asigura un venit minim angajaţilor.
În schimb, prin implementarea unei asemenea forme de salarizare firma
beneficiază de avantaje importante:
o permite motivarea salariaţilor pentru a depune eforturi
suplimentare;
o permite obţinerea unor volume superioare de producţie;
o plafonul salariului de bază protejează angajatul faţă de eventuale
fenomene negative independente de performanţa acestuia.
Dezavantajele angajatorilor care asigură cu salariu în acord.
o tariful fixat pe unitate realizată face adesea obiectul disputelor şi
negocierii prelungite dintre angajator şi angajat;
o lucrătorii pot găsi soluţii de a păcăli sistemul, adică pot câştiga mai
mult fără a munci mai mult;
o apare efectul de venit care presupune plafonarea performanței
angajaților la un anumit nivel de venit;
o calitatea produselor are uneori de suferit din cauza eforturilor
îndreptate către sporirea volumului de producţie;
o lucrătorii auxiliari, a căror muncă nu poate fi măsurată în acelaşi
fel, nu au posibilitatea să beneficieze de creşterea costurile cu forţa
de muncă sunt mai dificil de controlat;
o inhibă colaborarea între angajaţi şi nu concurenţa;
o reduce flexibilitatea muncii;
o este mai dificil de aplicat.
Practic, această formă de salarizare transformă în dezavantaje avantajele de la
138
Plumb I., Manuela Ionescu – 2004 – Reingineria serviciilor, Editura ASE, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
181
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
salarizarea în regie şi în avantaje, dezavantajele acesteia.
Formele mixte de salarizare combină cele două forme de salarizare, salarizarea în
regie şi salarizarea în acord. Astfel, mărimea salariului se determină în funcţie
de timpul lucrat şi gradul de îndeplinire a unui volum de sarcini realizate.139.
Aceste forme de salarizare sunt construcţii proprii fiecărei firme în funcţie de
domeniu de activitate, managementul adoptat şi conjunctura socio-economică a
spaţiului în care aceasta activează.
Din acest motiv, avantajele şi dezavantajele angajaţilor şi angajatorilor sunt
combinaţii particulare de ale punctelor tari şi slabe ale formelor de salarizare în regie
şi în acord.
1100..22 D
DOOBBÂÂN
NDDAA ŞŞII PPR
ROOFFIITTU
ULL –– M
MIIJJLLO
OAAC
CEE D
DEE
RREEC
COOMMPPEEN
NSSA
ARREE A ACCA
APPIITTAALLUULLU
UII
A DOBÂNDA
Dobânda se defineşte sumar ca plată şi răsplată pentru capitalul utilizat (bani) la

achiziţionarea cu caracter nepermant a capitalului 140.
Practic, dobânda este prețul care trebuie plătit pentru împrumutarea unei sume
de bani pentru o anumită perioadă, suma pe care un împrumutat (debitor) o plătește
unui împrumutător (creditor), pentru banii împrumutați.
În activitatea sa, o instituție financiară poate să aibă atât calitatea de
împrumutat, cât și cea de împrumutător. Astfel, ea trebuie să plătească dobândă pentru
sumele luate (depozite) și să încaseze dobândă pentru sumele împrumutate (credite).
Instituțiile financiare pot fi bănci dar și alte organizații care au ca obiect de activitate
de intermedierea financiară.
După modul de calcul al dobânzii pentru sumele depuse la o instituție financiară
(depozite), dobânda poate fi:
o dobândă simplă (Ds), calculată pe baza sumei depuse inițial;
Ds  K  rd  N
o dobândă acumulată (compusă Dc), calculată prin aplicarea ratei
dobânzii (rd) la suma reprezentând capitalul depus inițial și dobânda
obținută pentru perioada anterioară.

Dc  K (1  rd ) N  K 
Rata dobânzii este nivelul procentual aplicat capitalului împrumutat pe perioada
derulării creditului.
rd  Ds / K  100
Ca valoare, dobânda percepută de o instituție pentru sumele date cu împrumut
poate fi: fixă sau variabilă:
139
140
USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
182
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
dobânda fixă rămâne nemodificată pe toată durata contractului;
o
dobândă variabilă se modifică pe perioada contractului în funcție de
o
diferite criterii (cum ar fi ROBOR - rata medie a dobânzii la care se
împrumută între ele instituțiile financiare din România, EURIBOR
- ratele medii ale dobânzilor la care un grup mare de bănci europene
împrumută fonduri una de cealaltă).
Rata dobânzii la debit sau la credit este determinată pe piața financiară de cerere
– clienți, oferta – instituții financiare și alți actori externi precum entitățile politice sau
Banca Centrală.
Figura nr.10.2 Echilibrul pieţei muncii
Datorită altori factori particulari cum ar fi condițiile de creditare, rata dobânzii

poate să difere substanțial între piețe financiare diferite cum ar fi piața financiară
bancară față de piața financiară nebancară. Desigur aceste piețe sunt interconectate și
exercită influiențe semnificative unele asupra celorlalte.
B PROFITUL
Profitul reprezintă o plată şi o recompensă pentru eforturile antreprenoriale141.

Profitul reprezintă o plată atunci când firma trebuie să cumpere eforturile
antreprenoriale sub forma angajării managerilor sau achiziţionarea unor servicii de
consultanţă de management.
Forma de recompensă a profitului este evidentă la tot pasul ca răsplată a
antreprenorului pentru eforturile pe care le face în vederea iniţierii şi continuării
activităţii firmei în condiţii de performanţă economică.
Monopolul este situația particulară în care o firmă care nu are o concurență
viabilă și este unicul producător al unui produs. În situația concurențială normală,
nicio firmă nu poate impune un preț semnificativ mai mare decât costul marginal de
producere a produsului. În cazul în care o firmă face afaceri într - o conjunctură
competitivă și încearcă să ridice prețuri semnificativ mai mari decât costul marginal
din producția produsului, va pierde toți clienții săi. Dar, din moment ce firma de
141
USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
183
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
monopol nu-și face griji cu privire la pierderea clienților concurenților, se poate stabili
un preț de monopol, care este semnificativ mai mare decât costul său marginal,
permițându-i să aibă un profit economic semnificativ mai mare decât profitul normal
care s-ar fi obținut într-o conjunctură competitivă. Profitul economic obținut de o
firmă de monopol este denumit profit de monopol142.
Diferența dintre venitul total pe care o firmă îl primește și totalul costurilor sale
de producție – profitul este egal cu zero în condiții de concurență perfectă pe termen
lung. Profituri de monopol poate fi pozitiv, cu toate acestea.
Rata rentabilităţii este rata la care bunuri prezente pot fi transformate în produse
viitoare143.
De exemplu, o rata de rentabilitate de 10% implică faptul că renunţarea 1
unitate de producţie în această perioadă se va produce 1,10 unităţi de producţie în
perioada următoare
În viitor, calea pe care o va urma economia este mai puţin clară. Putem vedea
pieţele dintr-un cadru al echilibrului general ca un mecanism de alocare.
Totuşi, întrebarea iniţială care au condus la dezvoltarea economiei ca o
disciplină, rămâne fără răspuns: noi încă nu ştim care este sursa bogăţiei naţiunilor.
Explicarea acestui mister fundamental va atrage talentul şi efortul economiştilor
viitorului. Eforturile orientate pe antreprenoriat, inovare, aşteptări şi sisteme complexe
de informaţii pot duce la o revoluţie în microeconomie144.
1100..33 R
REEN
NTTA
A FFU
UNNC
CIIA
ARRĂ
Ă –– V
VAAL
LOOA
ARRE
EAAD
DEEU
UTTIIL
LIIZ
ZAAR
REEA
A
PPĂ
ĂMMÂ
ÂNNT
TUUL
LUUII
Renta funciară este venitul care revine proprietarului terenului, datorită

dreptului de proprietate pe care îl deţine acesta și este plătită de către arendaş sub
formă de arendă proprietarului funciar pentru dreptul de utilizare al terenului. Din
perspectiva arendaşului, renta reprezintă o cheltuială pentru folosirea terenului și un
element al costului de producţie. Renta funciară cunoaşte mai multe tipuri:
1) Renta absolută este valoarea de piață a dreptului de utilizarea a
terenurilor indiferent de calitate şi poziţie.
2) Renta diferenţiată se determină în funcție de diferenţa de fertilitate.
3) Renta de monopol reprezintă valoarea încasată de către proprietarii
unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse de monopol.
4) Renta de poziţie este determinată de distanța faţă de centre de
aprovizionare, de desfacere, căi de comunicaţie, etc.
142
Mansfield E. – 1979 - Micro-Economics Theory and Applications, 3rd Edition, New York
and London:W.W. Norton and Company Publishing, USA
143
Nicholson W., Snyder Ch. – 2008 – Microeconomic Theory Basic Principles and
Extensions, Tenth Edition, Thomson South-Western, USA
144
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
184
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 1111
IIN
NCCE
ERRT
TIIT
TUUD
DIIN
NEEA
A
1111..11 R
RIISSC
CUUL
L –– C
COON
NŢŢIIN
NUUT
T,, E
EVVA
ALLU
UAAR
REE
Riscul exprimă o calamitate naturală (secetă, îngheţ, grindină etc.) sau de altă
origine (epizootii, incendii etc.) a cărui efect se caracterizează prin aceea că daunele
produse pot fi strict localizate în timp şi spaţiu, se pot cuantifica şi recupera prin
sistemul de asigurări.
Dauna este definită ca orice diminuare de valoare sau de productivitate a unui
bun, cauzată de o faptă (frauduloasă sau neintenţionată) sau de o calamitate.
Întreprinzătorul, pentru a se pune la adăpost de eventualele daune va încheia o
poliţă de asigurare cu o campanie de profil.
Elementele principale ale unei poliţe de asigurare sunt:
 fondul asigurat;
 riscul pentru care fondul este asigurat;
 prima plătită de către asigurat.
Raportul dintre asigurator şi asigurat presupune respectarea următoarelor
principii:
 contractul de asigurare este nul când riscul este nul;
 despăgubirea nu poate fi niciodată superioară daunei suferite;
În caz de calamitate, asiguratul are dubla obligaţie de notificare şi de salvator al
bunurilor.
Când valoarea asigurată (Va) este inferioară valorii reale a bunului (V0), în
momentul calamităţii, ne aflăm într-o situaţie de sub-asigurare, caz în care
despăgubirea (Desp.) se calculează cu relaţia:
V
Desp.  a  d , unde:
V0
d – dauna estimată – lei.
Raportul Va / V0 se numeşte coeficient de asigurare.
Exemplu:
 valoarea reală a unui bun (V0) = 100 mii lei;
 valoarea asigurată (Va) = 80 mii lei;
 dauna estimată în urma sinistrului (d) = 35 mii lei.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
185
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
80 mii.lei  35 mii.lei
Desp.   28 mii.lei
100 mii.lei
Dacă valoarea asigurată este superioară valorii reale (supra-asigurare)
despăgubirea nu va depăşi valoarea reală a bunului, iar ca efect supra-asigurarea nu
are sens.
A. Estimarea daunelor produse de grindină

Estimarea daunelor în producţia agricolă vegetală se calculează în raport cu
valoarea pe care ar fi avut-o produsele de pe suprafaţa agricolă (fondul) asigurată
(asigurat), în momentul recoltării.
Înainte de a efectua efectiv calculul estimativ al daunei, trebuie să se
îndeplinească câteva cercetări preliminare în urma cărora să rezulte:
 că fondurile sinistrate sunt cele realmente asigurate (în acest scop, în
poliţa de asigurare, sunt însemnate câmpurile şi parcelele, inclusiv cu
numele „popular“ cu care sunt cunoscute);
 să controleze dacă produsul este distrus de grindină şi nu din alte cauze
(ex.: boli, dăunători etc.);
 să estimeze valoarea produsului care s-ar fi obţinut de la o anumită
cultură, dacă n-ar fi fost calamitată;
 să evalueze produsele şi cheltuielile pe care cultura, în urma grindinii,
va fi capabilă să le producă;
 să calculeze dauna după relaţia:
d = Vpp – Chn – VTs, în care:
Vpp – valoarea produsului pierdut datorită grindinii – lei;
Chn – cheltuieli neefectuate (economisite) în urma daunei – lei;
VTs – venitul total secundar, care va putea fi, eventual, obţinut de la o cultură
care substituie pe cea calamitată (aceasta se întâmplă mai ales în caz de daună totală).
Faţă de această procedură prezentată mai sus, în practică expertul se limitează
să evalueze dauna ca un procent din cantitatea totală a produsului.
Evaluarea procentuală a daunei se realizează în două moduri:
a) la vedere:
Când expertul are multă experienţă, prin analiza culturii sinistrate (de
exemplu: la grâu – îndoirea tulpinii, ruperea spicelor, număr de boabe din spic rămase
etc.) poate să aprecieze procentul de daună fără a mai face cercetări analitice
aprofundate.
b) procedeul analitic
1. Dacă dauna nu a fost uniformă pe toată întinderea terenului, expertul va
împărţi suprafaţa în grupe cu daună uniformă şi va atribui fiecărui grup un procent de
daună. Dauna medie a întregului fond se va obţine calculând media aritmetică
ponderată.
Presupunând că o suprafaţă de 29 ha este împărţită în trei părţi:
 prima parte (15 ha), daună 42,8% (cultura grâului a cărui varietate
cultivată produce în condiţii normale de cultură 35 boabe/spic, în urma
calamităţii sau analizat 100 spice din diverse arii ale câmpului şi a
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
186
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
rezultat că în medie lipsesc 15 cariopse/spic; dauna procentuală va
15
 100
rezulta astfel: d = 35 );
 a doua parte (10 ha), daună 21,3%;
 a treia parte (4 ha, daună 15,6%.)
15ha 0,428  10ha 0,213  4ha 0,156
d  100  31,6%
 15  10  4
Dauna astfel calculată va fi diminuată cu cheltuielile neefectuate şi cu
eventualele venituri secundare obţinute.
2. Dacă dauna a fost uniformă pe tot teritoriul, expertul va proceda la fel ca la
punctul 1 cu notificarea că nu va mai împărţi suprafaţa în grupe omogene.
Dauna de grindină este totdeauna apreciată în raport cu faza de dezvoltare a
plantelor (de ex.: la cereale boabe, grindina aduce prejudicii în mod direct proporţional
cu scăderea numărului de zile rămase din momentul producerii grindinii şi până la
recoltare:
 dacă au rămas mai puţin de 20 de zile. dauna este de peste 90%);
 dacă au rămas mai mult de 60 de zile, dauna este sub 10%.
În concluzie, evaluarea daunelor produse de grindină se rezolvă printr-o
estimare tehnică (analiza frunzelor, tulpinilor şi inflorescenţelor) care comportă din
partea expertului cunoaşterea aspectelor biologice şi agronomice a culturilor agricole.
B. Estimarea daunelor produse de incendii
1. Daune de incendii pentru construcţii

Despăgubirea se determină, de obicei, în baza cheltuielilor curente pentru
reconstrucţia părţii sinistrate a construcţiei diminuată cu un coeficient de depreciere în
funcţie de vechimea construcţiei. Un alt procedeu constă în determinarea daunei prin
aplicarea criteriului economic al valorii complementare:
d = V – (V1 + V2), unde:
V – valoarea construcţiei înainte de incendiu (fără valoarea ariei şi a
fundaţiilor);
V1 – valoarea părţilor nesinistrate ale construcţiei;
V2 – valoarea materialelor recuperate (fără cheltuielile de recuperare).
Când bunul sinistrat a fost asigurat la o valoare mai joasă faţă de valoarea reală,
despăgubirea va fi calculată în mod proporţional.
2. Daune de incendiu la furaje

În evaluarea cantităţii de furaj distrusă de un incendiu, se pot întâlni, foarte
frecvent, două situaţii:
a) a rămas un semn evident al înălţimii, la care ajungea furajul în fânărie;
b) nu există acest semn.
În primul caz, va fi suficient să se determine cubajul fânarului şi să se deducă
partea care lipseşte. Furajul astfel determinat, va fi evaluat la preţul pe care îl avea pe
piaţă la momentul sinistrului.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
187
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În ipoteza că n-a rămas nici un semn, expertul va putea determina cea mai
probabilă cantitate de produs, care a fost distrusă în baza structurii culturilor existente
în întreprindere, în momentul în care este cerută estimarea şi încărcătura de animale a
întreprinderii.
Odată individualizată valoarea furajului distrus, se determină despăgubirea, care
va fi în relaţie cu coeficientul de asigurare (asigurare normală sau subasigurare).
3. Daune la maşini şi unelte

Evaluarea despăgubirii în caz de incendiu, referitoare la maşini şi unelte,
presupune în primul rând, stabilirea gradului de uzură a acestora în momentul
producerii sinistrului. În acest sens, expertul va verifica numărul, tipurile, vechimea
maşinilor şi uneltelor şi reparaţiile capitale care s-au efectuat. Funcţie de aceste
elemente se determină gradul de uzură (%) şi se calculează valoarea reală a bunurilor.
Despăgubirea se va stabili în raport cu coeficientul de asigurare şi cu valoarea reală a
bunurilor.
278. Raportul dintre asigurator şi asigurat presupune respectarea următoarelor

principii:
 contractul de asigurare este nul când riscul este maxim;
 despăgubirea nu poate fi niciodată superioară daunei suferite;
 contractul de asigurare este are valoare maximă când riscul este nul.
279. Elementele principale ale unei poliţe de asigurare sunt:
 fondul subasigurat;
 riscul pentru care fondul nu este asigurat;
 prima plătită de către asigurat.
280. Dacă valoarea asigurată a unui mijloc fix a fost de 300 mii lei iar valoarea
reală a acestuia este de 200 mii lei, valoarea maximă a despăgubirii poate fi de:
 bunul este subasigurat;
 bunul este supraasigurat;
 bunul este neasigurat.
 200 mii lei;
 300 mii lei;
 500 mii lei.
 200 mii lei;
 300 mii lei;
 500 mii lei.
283. Despăgubirea pentru o daună de 100 mii lei, la o valoare asigurată de 500 mii
lei şi o valoare reală de 700 mii lei este de:
 714.280 lei;
 71.4280 lei;
 140.000 lei.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
188
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1111..22 IIN
NCCE
ERRT
TIIT
TUUD
DIIN
NEEA
A –– C
COON
NŢŢIIN
NUUT
T,, E
EVVA
ALLU
UAAR
REE,, FFO
ORRM
MEE
Incertitudinea exprimă oscilaţia favorabilităţii factorilor de producţie în timp şi
spaţiu, iar ca efect, se concretizează în nerealizarea producţiei planificate ca urmare a
fluctuaţiilor de producţie obţinută de la un an la altul.
Nerealizarea producţiei planificate se cuantifică cu indicatorul „riscul de
nerealizare“ a producţiilor planificate.
Mărimea „riscului de nerealizare“ (Rn) la un anumit produs este dată de
frecvenţa scăderii producţiei sub media planificată pe o perioadă de 5-10 ani şi de
mărimea abaterilor de la această medie.
Riscul de nerealizare se calculează cu relaţia:
K F
Rn  , în care:
100
K – coeficientul de nerealizare a producţiei – %;
F – frecvenţa anilor deficitari – %.
qm
K  100 unde:
qm
qm – producţia medie realizată în perioada de referinţă (5-10 ani);
qm – cantitatea medie nerealizată în anii deficitari.
Exemplu:  pâine:
 producţia realizată ca medie pe 5 ani – 3500 kg/an;
 nr. anilor în care producţia medie a fost sub media anilor
analizaţi – 2;
 cantitatea medie nerealizată în anii deficitari – 700 kg/ha.
700
K  100  20%
3500
2
F   100  40%
5
20  40
Rn   8%
100
Pentru a realiza producţia planificată întreprinzătorul trebuie să crească baza de
producţie cu valoarea Rn, respectiv pentru exemplul luat cu 8%.
Există trei tipuri de incertitudine: incertitudinea mediului productiv;
incertitudinea instituţională şi incertitudinea tehnologică.
Incertitudinea mediului productiv, prezintă următoarele trăsături:
 are cea mai mare influenţă asupra profitabilităţii şi eficienţei
economice;
 este determinată de conjunctura pieţei;
 este determinată de variaţia preţurilor factorilor de producţie şi de
abundenţa acestora pe piaţă.
Incertitudinea instituţională este determinată de:
 schimbări în politica economică generală;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
189
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

modificări şi reorientări în politica şi legislaţia agroalimentară;

schimbări în obişnuinţele sociale şi în consumul de bunuri alimentare;

schimbări imprevizibile pe piaţă în nivelul preţurilor de comercializare
a produselor, atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă;
Incertitudinea tehnologică este în relaţie cu problemele de inovare, de
anticipare a viitorului generat de progresul tehnic, de anticipare a raportului ce se
creează între preţurile diferiţilor factori de producţie. Incertitudinea tehnologică se
caracterizează prin imprevizibilitatea costurilor necesare menţinerii întreprinderii la un
anumit nivel “tehnic” care permite o bună viabilitate pe piaţă.
În concluzie, abordarea şi înţelegerea incertitudinii şi a caracterului său
complex, impune cunoaşterea tuturor formelor sale de manifestare pentru a preveni
nesiguranţa economică.
284. Dacă producţia realizată ca medie pe 6 ani a fost de 5000 kg/an, nr. anilor în
care producţia medie a fost sub media anilor analizaţi – 3 ani şi cantitatea medie
nerealizată în anii deficitari – 700 kg/ha. Riscul de nerealizare a fost de:
 17 %;
 7 %;
 5 %.
285. Haşuraţi pe grafic zona preţului nerealizat.
2
1,0 1,1
0,8 0,9 0,8
1
0
2007 2008 2009 2010 2011
286. Dacă producţia la grâu a fost în perioada 2007 – 2011 după valorile din
graficul următor,
6,3 6,0
5,5
5 4,1 4,0
0
2007 2008 2009 2010 2011
riscul de nerealizare are valoarea de:

 8,7 %;
 7,8 %i;
 18,3%.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
190
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
287. Dacă preţul la porumb a fost în perioada 2007 – 2011 după valorile din
graficul următor,
2
1,0 1,1
0,8 0,9 0,8
1
0
2007 2008 2009 2010 2011
riscul de
nerealizare are valoarea de:
 17 %;
 7 %;
 5,7 %.
PPR
REEV
VEENNIIR
REEA
A ŞŞII D
DIIM
MIINNU
UAARREEA
AR RIISSC
CUULLU
UII ŞŞII A
A IIN
NCCEER
RTTIITTU
UDDIIN
NIIII
Atât riscul cât şi incertitudinea pot fi prevenite sau diminuate, prin modalităţi
care vizează amplificarea eforturilor materiale şi managementul firmei.
a. Modalităţi care au la bază eforturi materiale. Acestea se regăsesc în

conceptul de modernizare tehnică, în dezvoltarea cu precădere a acelor elemente care
pot preveni sau diminua forţa distructivă a factorilor naturali.
b. Modalităţi din domeniul managementului. În această categorie se includ

următoarele direcţii de acţiune, macro şi microeconomice:
 optimizarea în profil teritorial a structurii de producţie;
 diversificarea producţiei şi excluderea specializării înguste. Este
imposibil ca un produs să asigure concomitent profituri mari şi stabile;
 flexibilitate în organizarea şi conducerea activităţii economice, prin
luarea în considerare a modului de manifestare a cererii şi ofertei de
produse agroalimentare.
288. Daţi un exemplu de efort material care să prevină forţa destructivă a factorilor
naturali.
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
289. Precizaţi motivul pentru care este necesară optimizarea în profil teritorial a
structurii de producţie.
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
290. Precizaţi motivul pentru care este necesară diversificarea producţiei agricole.
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
191
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1111..33 SSIIG
GUUR
RAAN
NŢŢA
A ŞŞII V
VIIA
ABBIIL
LIIT
TAAT
TEEA
AEEC
COON
NOOM
MIIC
CĂĂ
Siguranţa, ca noţiune opusă riscului, constă în capacitatea exploataţiei

agricole de a evita efectele negative ale acestuia.
În teorie există opinii diverse şi contradictorii cu privire la posibilitatea
previzionării riscului. Totuşi, în calitate de administratori ai exploataţiilor noastre,
putem lua măsuri de creştere a siguranţei prin gestionarea proceselor interne: procese
de producţie, combinarea factorilor, fructificarea oportunităţilor etc.
Chiar dacă riscul nu poate fi previzionat cu precizie, putem lua măsuri pentru
contracararea a măcar unei părţi din acest risc. Dacă dezvoltăm o exploataţie mai
sigură, aceasta va suporta mai uşor ameninţările date de mediu economic, natural,
politic etc.
Un instrument facil de cuantificare a siguranţei activităţilor economice şi în
particular, a exploataţiilor noastre, este marja de siguranţă care se determină cu
ajutorul pragului de rentabilitate.
Presupunem că dispunem de o fermă horticolă care poate obţine o
producţie totală de 1.000 kg fructe pe care o poate vinde în stare proaspătă la
un preţ de 10 lei/kg. Pentru aceasta, Firma consumă resurse care se exprimă
prin cheltuieli.
Este necesar să facem distincţia între două tipuri de cheltuieli: cheltuielile
variabile şi cheltuielile fixe.
Cheltuielile variabile sunt acele consumuri care cresc sau scad datorită
variaţiei producţiei. O producţie mai mare va determina cheltuieli variabile mai mari şi
invers pentru o producţie mai mică.
De fapt, aceste cheltuieli cresc cu câte o unitate de cost variabil (x lei/kg)
pentru fiecare unitate de produs suplimentar obţinut.
Din exemplul nostru, dacă vom obţine 1 kg de fructe, va trebui să
cheltuim 3 lei. Următorul kg de fructe va impune cheltuirea a încă 3 lei. Dacă
vom obţine 1.000 kg fructe va trebui să cheltuim 3.000 lei sub forma
cheltuielilor variabile.
Şi în privinţa acestui indicator există opinii diferite dar noi vom considera
cheltuieli variabile, acele cheltuieli care sunt nule dacă nu producem nimic.
Acestea pot fi: cheltuielile cu forţa de muncă necesară recoltării producţiei, cheltuielile
cu serviciile de transport a producţiei, cheltuielile de depozitare etc. Pentru toate
acestea, nu vom cheltui dacă nu producem nimic.
În consecinţă, cheltuielile variabile vor creşte relativ proporţional cu producţia
obţinută.
Cheltuielile fixe sunt indiferente faţă de evoluţia producţiei. Producem sau nu,
tot vom avea cheltuieli cu munca pentru întreţinerea culturilor, transportul materiilor
prime, achiziţionarea acestora, chirii, amortizări, taxe etc.
Din exemplu, cheltuielile fixe vor avea o valoare aproximativă de
5.000 lei şi la o producţie 0 şi la o producţie de 1.000 kg fructe.
Cheltuielile totale sunt date de suma celor două tipuri de cheltuieli. La o
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
192
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
producţie nulă, cheltuielile totale vor fi egale cu cheltuielile fixe pentru că cele
variabile sunt nule iar la producţia totală previzionată, cheltuielile totale vor fi de
8.000 lei (cheltuielile fixe 5.000 lei + cheltuielile variabile 3.000 lei).
12000
venit total
10000
8000 cheltuieli totale

6000
lei
4000 cheltuieli fixe

2000
0
0 100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000
kg fructe
Figura nr. 11.1 Evoluţia venitului şi cheltuielilor în funcţie de nivelul producţiei
Venitul total va fi nul la o producţie nulă şi va creşte proporţional odată cu

creşterea producţiei. La producţia maximă pe care am preconizat că o vom obţine,
venitul total este de 10.000 lei (1.000 kg fructe x 10 lei/kg).
Din figura 1.1 se observă că venitul creşte până la un punct la care depăşeşte
nivelul cheltuielilor totale. În acel punct cheltuielile sunt egale cu veniturile. Până la
acel punct cheltuielile sunt mai mari decât veniturile şi de la acel punct cheltuielile
totale sunt mai mici decât venitul total.
Acest punct, în care venitule total este egal cu cheltuielile totale se numeşte
prag de rentabilitate sau punct critic. Pragul de rentabilitate este nivelul producţiei
până la care ferma înregistrează pierderi pentru că venitul total este mai mic decât
cheltuielile iar de la acel punct, ferma obţine profit deoarece venitul total este mai
mare decât cheltuielile.
Pentru ferma din exemplu putem spune că dacă nu obţine 714 kg de
fructe, va avea pierderi. Aceasta nu are capacitatea de a-şi acoperi
cheltuielile. Producţiile mai mari de 714 kg vor aduce profit.
Figura nr. 11.2 Pragul de rentabilitate şi marja de siguranţă

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
193
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pragul de rentabilitate sau punctul critic (Qc) se determină în funcţie de

cheltuielile fixe (Chf), preţul de vânzare (Pv) şi costul variabil (cv). Costul variabil se
determină prin împărţirea cheltuielilor variabile la producţia totală previzionată.
Chf
Qc 
Pv  c v
Se observă din figura 1.2 că zona cea mai importantă pentru noi este cea
cuprinsă între producţia la pragul de rentabilitate şi producţia totală preconizată.
Aceasta, reprezintă siguranţa fermelor noastre. Cu cât acest segment este mai mare
faţă de segmentul total al producţiei cu atât vom fi mai siguri că vom obţine profit.
Altfel spus, este preferabil ca pragul de rentabilitate să se afle cât mai aproape de 0.
Chiar în punctul 0 dacă s-ar putea dar asta ar însemna că nu avem cheltuieli fixe.
Măsurarea siguranţei după pragul de rentabilitate se face cu ajutorul marjei de
siguranţă. Acesta este de fapt indicatorul cel mai important pentru noi pentru că prin
intermediul ei putem afla care este capacitatea fermelor de a contracara riscurile
despre care am amintit anterior. Marja de siguranţă (Ms) se determină ca diferenţa
dintre producţia totală previzionată (Qp) şi producţia la pragul de rentabilitate (Qc)
raportată procentual la producţia totală previzionată145:
Qp  Qc
Ms  x100
Qp
Pentru a determina marja de siguranţă cu ajutorul acestei relaţii este necesară
cunoaşterea pragului de rentabilitate, care nu este neapărat necesar întotdeauna şi de
aceea este uneori mai utilă una dintre următoarele relaţii de calcul:
Pb Vt  Cht
Ms  x100 sau Ms  x100
Vt  Chv Vt  Chv
Ultima relaţie necesită doar cunoaşterea principalilor indicatori: venitul total
(Vt), cheltuielile totale (Cht) şi cheltuielile variabile (Chv).
Pentru datele din exemplul anterior, marja de siguranţă este de

28,6% conform datelor din tabel
Tabelul 11.1
Calculul marjei de siguranţă
Indicatori Valori
Venit total (lei) 10000
Marja de siguranţă (%) 28,6
De aici rezultă că această fermă poate suporta un risc de cca. 28%.
145
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
194
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dacă, pentru simplificarea raţionamentului, am considera că riscul
pentru fiecare factor se produce cu câte 10% vom vedea care sunt efectele
asupra acestei ferme.
Tabelul 11.2
Calculul marjei de siguranţă în condiţiile modificării factorilor
varianta cresc cresc scade scade
Indicatori
iniţială Chf Chv Q Pv
Venit total (lei) 10000 10000 10000 9000 8100
Cheltuieli totale (lei) 8000 8500 8800 8470 8470
Cheltuieli variabile (lei) 3000 3000 3300 2970 2970
Marja de siguranţă (%) 28,6 21,4 17,9 8,8 -7,2
La o creştere a cheltuielilor fixe cu 10%, acestea vor creşte de la

5.000 lei în varianta iniţială la 5.500 lei şi cheltuielile totale vor ajunge la o
valoare de 8.500 lei. În acest caz, marja de siguranţă scade de la 28,6% la
21,4%.
După creşterea cheltuielilor variabile cu 10%, valoarea lor va fi de
3.300 lei, cheltuielile totale vor creşte la 8800 lei şi va rezulta o reducere
suplimentară a marjei de siguranţă cu încă 3,5%.
La scăderea producţiei totale previzionate sau a cererii de produse cu
10%, venitul total se va reduce la 9000 lei, se va modifica şi nivelul
cheltuielilor variabile la 2970 lei pentru că produce mai puţin cât şi
cheltuielile totale care se vor reduce la 8.470 lei. Marja de siguranţă se va
reduce până la 8,8%.
Figura nr. 1.3 Pragul de rentabilitate şi marja de siguranţă după producerea

modificărilor din piață
Prin scăderea preţului de vânzare cu 10%, venitul total scade de la

9.000 lei la 8.100 lei iar marja de siguranţă devine negativă -7,2%. Pragul de
rentabilitate se află în afara producţiei totale pe care ar putea să o obţină şi
să o vândă ferma. Practic, în acest caz, orice ar face administratorul acesteia,
ferma nu va putea fi profitabilă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
195
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
O modificare pe care nu o poate acoperi marja de siguranţă, va determina
incapacitate de plată pentru că veniturile vor fi inferioare cheltuielilor.
Ce facem în acest caz? Abandonăm ferma? Ne orientăm către o activitate mai
sigură?
Deocamdată, nu este necesar. Este posibil ca nici una dintre amenințările
previzionate să nu se producă sau să se producă doar o parte dintre ele. Putem spera să
nu vină toate relele odată.
Dacă toate amenințările se produc într-un an şi ne aşteptăm ca acest fenomen
să se producă şi în următorii ani, nu avem altă alternativă decât o restructurare
semnificativă a proceselor din ferma pe care o conducem. Unele dintre soluţii sunt
deosebit de simple iar altele nu ne costă nimic.
Din cele prezentate, se evidenţiază un alt prag faţă de cel prezentat în
subcapitolul anterior: pragul siguranţei sau aşa cum este el numit în general: marja de
siguranţă.
Acesta nu mai are doar rolul de a evidenţia un nivel minim al performanţei
fermelor noastre deoarece nivelul riscului este cu totul variabil şi de cele mai multe ori
cu totul neaşteptat. Acest prag este indicatorul la care managerul exploataţiei agricole
trebuie să „privească” în încercarea continuă de a-şi spori performanţele.
Unele măsuri de reducere a vulnerabilității firmei sau de creștere a siguranței
sunt deosebit de eficiente:
 reducerea cheltuielilor fixe în condițiile creșterii, chiar în aceeași
măsură, a cheltuielilor variabile;
 reducerea veniturilor variabile în condițiile creșterii, chiar în aceeași
măsură, a veniturilor fixe;
 creșterea capacității de producție - producția maximă ce poate fi
realizată;
 creșterea randamentelor de utilizare a factorilor de producție: eficiența
investițiilor, productivitatea muncii etc.;
 creșterea costului variabil condiționată de creșterea prețului cel puțin în
aceeași măsură etc.
Acestea sunt doar câteva seturi măsuri care pot fi luate pentru creșterea
siguranței dar ele pot fi completate cu măsuri comune care determină și eficiența
economică a firmei.
Astfel, câteva procente suplimentare aduse la marja de siguranţă obţinute prin
aplicarea unor soluţii tehnico-economice vor determina o vulnerabilitate mai mică la
evenimentele viitoare.
291. Dacă o cultura agricolă înregistrează o marjă de siguranţă de 42% şi o

variabilitate a factorilor de producţie de 53%, atunci:
 activitatea nu înregistrează profit;
 activitatea înregistrează profit;
 întreprinzătorul îşi asumă un risc sporit;
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
196
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 creşte profitul şi marja de siguranţă;
 creşte profitul şi marja de siguranţă este constantă;
 profitul este constant şi creşte marja de siguranţă.
Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
Venit total (lei) 60 100
Profitul brut (lei)
Producţia la prag de rentabilitate (buc)
Marja de siguranţă (%)
293. Determinaţi profitul brut, şi marja de siguranţă din tabelul următor:

Indicatori Valori
Capacitate de producţie 100
Producţia marfa (buc) 20
Preţ (lei/buc) 1
Cheltuieli totale fixe (lei) 12
Cost variabil unit (lei/buc) 0,25
Venit total (lei) 20
Profitul brut (lei)
Rata profitului (%)

Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
197
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
295. În condiţiile în care scade volumul cheltuielilor fixe în aceeaşi măsură în care
creşte volumul cheltuielilor variabile în cadrul activităţii prezentate în tabelul
următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
Venit total (lei)
Profitul brut (lei)

Căi de reducere a vulnerabilității economice
Unul dintre instrumentele cele mai utilizate pentru determinarea vulnerabilității

activităților economice este intervalul de siguranță sau marja de siguranță. Acest
indicator exprimă capacitatea unităților economice de a prelua formele nefavorabile
ale incertitudinii.
Practic, reducerea prețurilor, a producției și creșterea cheltuielilor reprezintă
principalele fenomene macro sau microeconomice care determină reducerea profitului
sau creșterea pierderilor.
Creșterea marjei de siguranță devine un deziderat implicit a tuturor
întreprinzătirilor. Sigur că reducerea cheltuielilor, creșterea producției sau creșterea
prețului produsului pe piață determină creșterea marjei de siguranță. Totuși, este
important să știm dacă nu putem identifica soluții care să determine o siguranță mai
mare fără să implice eforturi seminificative de capital sau forță de muncă. De
asemenea, ar fi bine ca aceste soluții să fie ușor de aplicat și adaptat condițiilor
specifice fiecărei firme.
Pentru exemplificare vom verifica unele măsuri generale care ar
putea avea drept efect creșterea marjei de siguranță:
 transformarea modificarea modalităţii de plată a arenzii pentru
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
198
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
proprietarii de teren agricol (varianta - arenda);
 realizarea unor servicii agricole pentru terţi (varianta - servicii);
 creşterea capacităţii de producţie pentru o anumită cultură (varianta -
max prod);
 realizarea unei investiții eficiente (varianta - investiție efic.);
 creșterea prețului în condițiile creșterii costului variabil (varianta - cost
var - pret).
Varianta V0 V1 V2 V3 V4 V5
cost
varianta max investiție
Măsura de siguranță arenda servicii var -
martor prod efic
pret
Producția medie (lei/ha) 10 10 10 12 12 12
Prețul prod (lei/t) 500 500 500 500 500 520
Prețul mediu serv agr
(lei/ha) 300 300 300 300 300 300
Producția de servicii
(ha) 1 1 1 1
Arenda (lei/ha) 300 300 300 360 360 360
Cheltuieli cu sâmânța
(lei/ha) 500 500 500 800 800 800
Cheltuieli cu investiția
suplim. (lei/ha) 100 100
Cheltuieli cu serviciile
(lei/ha) - - 100 100 100 100
Alte cheltuieli fixe
(lei/ha) 2.000 2.000 2.000 2.000 2.000 2.000
Cost variabil (lei/t) 50 50 50 50 50 60
Venituri cu investiția
suplim. (lei/ha) 200 200
Venituri fixe (lei/ha) - - 300 300 300 300
Venituri variabile
(lei/ha) 5.000 5.000 5.000 6.000 6.200 6.440
Venituri totale (lei/ha) 5.000 5.000 5.300 6.300 6.500 6.740
Cheltuieli fixe (lei/ha) 2.800 2.500 2.600 2.900 3.000 3.000
Cheltuieli variabile (lei) 500 800 800 960 960 1.080
Cheltuieli totale (lei) 3.300 3.300 3.400 3.860 3.960 4.080
Profit brut (le/ha) 1.700 1.700 1.900 2.440 2.540 2.660
Rata rentabilității (%) 51,5 51,5 55,9 63,2 64,1 65,2
Marja de siguranță (%) 37,8 40,5 42,2 45,7 45,8 47,0
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
199
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pentru exemplificare vom verifica unele măsuri generale care ar
putea avea drept efect creșterea marjei de siguranță:
In condițiile variantei V0 rentabilitatea este de 51,5% iar marja de
siguranță de 37,8%. Firma poate prelua o incertitudine de macromediu de
până la 37,8%. Orice amenințare suplimentară va conduce la înregistrarea de
pierderi.
În varianta V1 a fost renegociată modalitatea de plată a arenzii.
Aceasta va fi plătită în funcție de nivelul producției, 30 lei/t, devenind o
cheltuială variabilă pentru firmă. Sigur că profitul brut și rentabilitatea
rămân neschimbate deoarece nu s-au modificat nivelurile veniturilor și
cheltuielilor dar crește marja de siguranță cu 2,7%. Creșterea siguranței se
datorează transofrmării unei cheltuieli fixe în cheltuială variabilă. O parte
din vulnerabilitate a fost preluată de către proprietarul de teren. Dacă
producția scade până la 0, arenda va scădea până la 0 iar dacă producția
crește până la 12 t/ha, aremda va crește la 360 lei/ha (V3-V5).
În cazul în care firma decide să realizeze și servicii pentru terți (V2)
se vor obține venituri suplimentare cu cheltuieli suplimentare. Astfel, se va
obține un profit brut suplimentar de 200 lei/ha, va crește rata rentabilității cu
4,4% și siguranța cu 1,7%. Practic, au fost obținute venituri fixe care reduc
impactul cheltuielilor fixe.
In varianta V3 s-a achiziționat o sămânță mai productivă cu cheltuieli
suplimentare de 300 lei/ha. Aceasta are un potențial productiv cu 2t/ha mai
mare rezultând un profit brut potențial cu 540 lei/ha mai mare decât în
varianta anterioară. De asemenea, a crescut rentabilitatea cu 7,3% și
siguranța cu 3,5% mai mult decât varianta V2. Aceste rezultate se datorează
creșterii nivelului maxim al producției potențiale care determină creșterea
lungimii intervalului de la pragul de rentabilitate la producția maximă.
O măsură suplimentară a constat în realizarea unei investiții eficiente
(V4) care determină o creștere a nivelului cheltuielilor totale cu 100 lei/ha și
venituri suplimentare determinate de investiție de 200 lei/ha. Datorită
acesteia, profitul brut a crescut cu 100 lei/ha, rentabilitatea cu 0,9% și
siguranța cu 0,2%. Aceste rezultate s-au datorat creșterii randamentelor de
utilizare a factorilor de producție.
În ultima variantă (V5) este prezentat efectul creșterii calității
produselor care determină creșterea costului variabil cu 10 lei/t dar și a
prețului cu 20 lei/t. Această măsură a determinat creșterea veniturilor cu 240
lei și a cheltuielilor cu 120 lei. De aici, a rezultat o creștere a profitului brut
cu 120 lei/ha, a rentabilității și siguranței cu 1,1%. Creșterea profitabilității,
rentabilității și siguranței s-a datorat creșterii prețului prin creșterea costului
mediu variabil.
În concluzie, măsurile aplicate au determinat o creștere totală a
profitului brut cu 960,0 lei/ha, a rentabiltății cu 13,7% și a marjei de
siguranță cu 9,2%.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
200
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
După cum se observă în exemplu, îmbunătățirea indicatorilor economici de
rentabilitate și siguranță presupune măsuri integrate cu efecte asupra nivelului și
structurii cheltuielilor, veniturilor, costurilor, prețurilor și producției. Pe de altă parte,
fiecare acțiune viitoare în cadrul firmei va fi analizată pentru cunoașterea impactului
asupra profitului, rentabilitățiii și siguranței.
următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
Venit total (lei)
Profitul brut (lei)

următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
 creşte rata profitului şi marja de siguranţă;

 creşte rata profitului şi marja de siguranţă este constantă;
 rata profitului este constantă şi creşte marja de siguranţă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
201
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
298. În condiţiile în care crește volumul cheltuielilor fixe în aceeaşi măsură în care
scade volumul cheltuielilor variabile în cadrul activităţii prezentate în tabelul
următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
Venit total (lei)
Profitul brut (lei)

299. În condiţiile în care scade volumul veniturilor fixe în aceeaşi măsură în care
creşte volumul veniturilor variabile în cadrul activităţii prezentate în tabelul
următor,
Varianta
Indicatori
V1 V2
Preţ (lei/buc) 1 1
 creşte rata profitului şi marja de siguranţă;

 creşte rata profitului şi marja de siguranţă este constantă;
 rata profitului este constantă şi creşte marja de siguranţă.
Determinarea structurii de producţie – metodă aplicativă
Pentru înţelegerea structurii de producţie a exploataţiilor noastre, este necesară

analiza unui exemplu simplu:
Presupun că în exploataţie obţinem cinci produse – a,b,c,d,e. Pentru
obţinerea acestora vom cheltui 10 000 lei împărţiţi pe produse după cum
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
202
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
urmează: pentru produsul a vom cheltui 1 100 lei, pentru produsul b – 1 500
lei, c – 3 000 lei, d – 2 000 lei şi e – 2 400 lei. Despre criteriile după care au
fost împărţite cheltuielile veţi găsi detalii în a doua parte a acestui subcapitol.
Preţul cu care se vând produsele variază de la 9,0 lei/kg la 16,0 lei/kg iar
producţiile au valori între 100 kg şi 300 kg. Vă propun să procedăm la
determinarea rentabilităţii pe produs.
Pentru aceasta este necesară determinarea costului de producţie şi a
profitului brut unitar.
Costul de producţie reprezintă cheltuielile efectuate sau care vor fi efectuate
pentru obţinerea unei unităţi de produs. Acesta se determină în cazul cel mai simplu,
ca raport între cheltuielile de producţie necesare obţinerii sortimentului i (Chi) şi
cantitatea de produs i (Qi) după relaţia:
Chi
cpi 
Qi
Atunci, costul de producţie pentru produsul a este egal cu 11,0 lei/kg din
relaţia:
1.100
cp a 
100
Determinarea costului de producţie pentru celelalte produse indică
valori de la 8,0 lei/kg pentru produsul de la 16,0 lei pentru produsul b (tab.
2.3).
Profitul brut unitar reprezintă practic profitul obţinut de la fiecare unitate de
produs şi se determină ca diferenţă între preţul de vânzare al produsului i (Pvi) şi
costul de producţie pentru produsul i (cpi):
Pu i  Pv i  cpi
Astfel, produsul a va aduce în firmă o pierdere de 1,0 lei pentru fiecare

kg de produs obţinut, produsele b,c şi d, un profit de 1,0 lei/kg iar produsul e –
3,0 lei/kg.
Rentabilitatea fiecărui sortiment de produse se determină pe baza ratei
profitului unitar ca raport procentual între profitul brut unitar (Pui) şi costul de
producţie (cpi):
Pu i
ri  x100
cp i
Atunci, rata profitului unitar (de fapt rata pierderii) pentru produsul a
este egală cu -9,1% din relaţia:
 1,0
ra  x100
11,0
Marja de siguranţă se determină după relaţia prezentată la capitolul 1
înregistrând valori de la -14,9% la 26,3%.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
203
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Tabelul 12.3
Analiza rentabilităţii şi siguranţei pe produse
Produse
a b c d e
Cheltuieli totale(lei) 10.000
1.10 1.50 3.00 2.00 2.40
Cheltuieli totale pe produs (lei) 0 0 0 0 0
Cheltuieli variabile (lei) 330 450 900 20 720
Producţia marfă (kg) 100 100 300 250 200
Preţul de vânzare (lei/kg) 10,0 16,0 11,0 9,0 15,0
Costul de producţie (lei/kg) 11,0 15,0 10,0 8,0 12,0
Profitul brut unitar (lei/kg) -1,0 1,0 1,0 1,0 3,0
Profit brut pe produs (lei) -100 100 300 250 600
Rata profitului unitar (%) -9,1 6,7 10,0 12,5 25,0
Rata profitului exploataţiei (%) 11,5
Marja de siguranţă pe produs
-14,9 8,7 12,5 11,2 26,3
(%)
Marja de siguranţă pe
13,2
exploataţie (%)
Analizând valorile din tabel şi graficul ataşat (fig. 2.1) observăm că

produsul a este un produs toxic.
30,0
26,3
25,0
25,0
20,0
15,0 Rata profitului 12,5 12,5

11,2
exploataţiei 10,0
10,0 8,7
11,5
Rata inflaţiei;
5,0 8,0
6,7
-
toxice parazitare pietre de nesigure performante
-5,0 moară
Rata profitului unitar (%)
-10,0
-9,1 Marja de siguranţă pe produs (%)
-15,0
Rata inflaţiei
-15,6
-20,0 Rata profitului exploataţiei
Figura 2.1 Rentabilitatea şi siguranţa gamei de produse
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
204
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Produsele toxice sunt produsele ale căror costuri sunt mai mari decât preţul de
vânzare. Acestea aduc pierderi fără ştirea noastră pentru că nu calculăm, de obicei,
profitul unitar pentru produsele din exploataţia noastră. Pe total exploataţie, putem
obţine profit dar dacă nu am realiza aceste produse parazitare am putea obţine un
profit mai mare.
Produsul b este un produs parazitar deoarece se află sun nivelul ratei
inflaţiei.
Produsele parazitare aduc profit pentru firmelor noastre deoarece costul de
producţie este mai mic decât preţul dar rata profitului este inferioară ratei inflaţiei.
Practic, aceste produse aduc bani în plus dar inflaţia ni-i ia pe toţi şi chiar mai mulţi –
reducând capitalul exploataţiei.
Produsul c este o piatră de moară deoarece se află sub nivelul general de
rentabilitate al exploataţiei.
Pietrele de moară sunt produse care au costul unitar mai mic decât preţul de
vânzare, rata profitului mai mare decât rata inflaţiei dar mai mică decât rata profitului
generală pe exploataţie. Acestea determină creşterea profitului brut al acesteia dar
reduc rata profitului (rentabilitatea generală a exploataţiei).
Produsul d este un produs nesigur pentru că, deşi are un nivel acceptabil
de rentabilitate, este mai puţin sigur decât exploataţia din exemplu.
Produsele nesigure înregistrează o rată a profitului unitar mai mare decât rata
generală a exploataţiei dar marja de siguranţă este inferioară marjei de siguranţă
generală a exploataţiei. Acestea determină creşterea rentabilităţii generale dar şi
reducerea siguranţei.
Singurul produs performant din exemplu, este produsul e. Acesta va
îmbunătăţi atât rentabilitatea cât şi siguranţa exploataţiei.
Produsele performante sunt cele apreciate deoarece au o rată a profitului
superioară rentabilităţii generale a exploataţiei şi o marjă de siguranţă superioară
siguranţei generale. Producerea acestora va determina creşterea rentabilităţii şi
siguranţei exploataţiilor noastre.
Deoarece, în general, nu calculăm costurile de producţie şi profiturile unitare,
nu ştim ce se întâmplă în exploataţiile noastre.
Pe de altă parte, de la un an la altul, în funcţie de cheltuielile efectuale,
producţia obţinută şi preţurile, produsele obţinute îmbracă roluri diferite. În unii ani un
produs poate fi performant iar în alţi ani poate fi o piatră de moară.
După realizarea acestei analize, în practică, ne confruntăm deseori cu situaţia
în care avem mai multe produse performante. Pentru toate acestea este posibil să avem
cerere, numai că raporturile dintre rentabilitate şi siguranţă sunt diferite.
În concluzie, vom găsi răspunsul la întrebarea „ce producem?” dacă vom
determina nivelul de rentabilitate şi siguranţă a fiecărui produs obţinut în exploataţiile
noastre pentru că unele produse au efecte negative pentru aceste exploataţii iar altele
participă la creşterea performanţelor lor. Acesta este şi motivul pentru care este
necesar să facem calculaţiile minime cu privire la costuri.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
205
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
300. După modelul propus, rentabilitatea şi siguranţa pe unitate de produs se

determină prin utilizare indicatorilor:
 Marja de siguranţă şi profitul brut;
 Marja de siguranţă pe unitate şi rata profitului brut unitar;
 Marja de siguranţă pe unitate şi profitul brut unitar.
301. Produsele care au o rata a profitului inferioară rentabilităţii pe generale şi o

marjă de siguranţă mai mică decât siguranţa exploataţiei sunt:
 parazitare
 toxice
 nesigure
302. Schiţaţi pe grafic un produs performant şi o piatră de moară după rata

profitului unitar şi marja de siguranţă:
35,0 Marja de
siguranţă pe
30,0
exploataţie;
25,0 29,0
20,0 Rata profitului
exploataţiei
15,0
11,5
10,0
Rata inflaţiei;
5,0
5,0
0,0
1 2 3 4 5
.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
206
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
C
CAAPPIIT
TOOL
LUUL
L 1122
B
BUUN
NĂĂSST
TAAR
REE,, E
ECCH
HIIT
TAAT
TEE ŞŞII E
EFFIIC
CIIE
ENNŢ
ŢĂĂ
În literatura economică şi socială se simte un vid esenţial în cu privire la

conceptele de identitate şi normă. Opiniile societăţii în legătură cu ceea ce e permis şi
dimpotrivă, ca şi pentru cine sunt vitale în raport cu efortul depus prin muncă - cât de
mult muncesc, cum învaţă, cum îşi cheltuiesc banii şi cum economisesc.
Astfel, e posibil ca percepţia oamenilor asupra sinelui şi asupra a ceea ce aleg să
fie să constituie cel mai important factor care le afectează vieţile din punct de vedere
economic şi social. Mai mult decât atât, limitele trasate de societate asupra identităţii
pot fi elementele care determină bunăstarea economică146.
1122..11 B
BUUN
NĂĂSST
TAAR
REEA
A
Definiţia bunăstării trebuie percepută mai degrabă ca un rezultat şi nu ca un

proces. Bunăstarea este o stare fizică, materială şi emoţională pozitivă. Aceasta
stare este dobândită în mod diferit de către fiecare persoană în diferite perioade ale
ciclului vieţii.
Bunăstarea presupune o abordare multidimensională a existenţei unei persoane
cuprinzând dimensiunea subiectivă (auto-evaluare) şi dimensiunea obiectivă (evaluată
din exterior) a stării materiale, fizice şi emoţionale a unei persoane.
De asemenea, bunăstarea este percepută diferit în funcţie de repere, fiind
influenţată semnificativ de mediul (macro sau micro) în care se află fiecare persoană.
Astfel, într-o ţară bogată, un individ se va simţi nemulţumit de satisfacţiile date de un
venit care într-o ţară săracă ar fi satisfăcător.
Surplusul consumatorului este diferenţa dintre valoarea maximă pe care un

consumator este dispus să o plătească pentru un produs şi suma efectivă pe care
el trebuie să o plătească147.
În figură este evident faptul că la preţul de 100 lei vor fi dispuse cele mai multe
persoane să cumpere acest produs. Odată cu creşterea preţului vor cumpăra mai puţine
persoane până la un nivel al preţului în care nimeni nu mai este dispus să cumpere
produsul.
146
Akerlof G., Rachel Kranton – 2011 - Economia identității, Editura PUBLICA, Bucureşti
147
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
207
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 12.1 Surplusul consumatorului
În consecinţă, surplusul consumatorului va creşte odată cu reducerea preţului şi

va scădea în funcţie de creşterea acestuia.
Figura nr. 12.2 Pierderea de surplus al consumatorului datorată de creşterea

preţului
Dacă din anumite motive de natură politică sau socială, instituţiile statului decid
un anumit nivel al preţului (de exemplu: 150 lei) surplusul consumatorului se va
reduce şi de asemenea bunăstarea acestuia deoarece un număr mai mic dintre aceştia
vor putea cumpăra acel bun.
Surplusul producătorului este diferenţa dintre ceea ce primeşte un producător pentru

mărfurile pe care le produce şi costul producerii lor148.
Surplusul producătorului creşte dacă preţul pieţei pentru nu anumit produs
creşte deoarece va fi dispus să realizeze o cantitate mai mare din acel produs pentru că
diferenţa dintre preţuri şi costuri a crescut.
Figura nr. 12.3 Surplusul producătorului
Dacă din anumite motive preţul unor produse este plafonat de către stat sau de
către alte organizaţii cu drept de decizie pe piaţa acestor produse, producătorii vor
148
Learning, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
208
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
reduce cantitatea de produse deoarece diferenţa dintre preţuri şi costuri nu mai este
atât de atractivă. Profitul se reduce şi în consecinţă se reduce şi surplusul
producătorului.
Bunăstarea totală a societăţii se defineşte ca suma dintre surplusul consumatorului şi
surplusul producătorului149.
Aceasta este starea în care ambii actori prezenţi pe piaţă au de câştigat,
producătorul prin surplusul producătorului şi consumatorul cu surplusul propriu.
Dacă preţul se modifică, unul dintre cei doi actori va avea de pierdut. Dacă
acesta creşte, producătorul va fi favorizat de profit mai mare dar surplusul
consumatorului se va reduce. Deci va creşte bunăstarea producătorului în defavoarea
bunăstării consumatorilor. Dimpotrivă, dacă preţul va scădea, bunăstarea
producătorilor se va reduce datorită reducerii profitului dar va creşte bunăstarea
consumatorilor pentru că un număr mai mare dintre aceştia vor putea să cumpere acel
produs
Figura nr. 12.4 Bunăstarea totală a societăţii
Pierderea nerecuperabilă sau pierderea totală de încărcare se defineşte ca

pierderea de bunăstare determinată de ineficienţa măsurii de plafonare a
preţului150.
Este o manifestare a ineficienţei economice şi se exprimă printr-o plafonare a
producţiei sau a preţului. În acest caz vor avea de pierdut atât producătorii cât şi
consumatorii.
149
Learning, USA
150
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
209
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura nr. 12.5 Pierderea de bunăstare a societăţii datorită limitării producţiei
Dacă plafonarea se produce asupra producţiei, producătorii nu vor putea

produce mai mult deşi ar dori acest lucru şi numărul consumatorilor se va reduce
deoarece oferta este insuficientă.
Deci, în acest caz se produce o reducere de bunăstare pentru ambii actori
economici. Această situaţie conduce la reducerea drastică a bunăstării sociale.
Dacă plafonarea se produce asupra preţului, cererea va scădea datorită creşterii
preţului. O parte dintre consumatori vor renunţa să mai cumpere acelaşi produs la un
preţ mai mare. Pe de altă parte, dacă cererea scade, scade şi producţia şi în consecinţă
va scădea profitul producătorilor.
Figura nr. 12.6 Pierderea de bunăstare a societăţii datorită limitării preţului
Deci, şi în acest caz se produce o reducere a bunăstării sociale datorită

intervenţiei asupra echilibrului pieţei.
Echilibrul competitiv este un vector de preţ care atestă un preţ pentru fiecare bun în
economie, împreună cu un vector asociat de bunuri precum şi cererile pentru
fiecare bun în care nici un agent nu are nici o dorinţă pentru a schimba bunurile
sau cererile lor şi la care cererea şi oferta sunt egale pentru fiecare bun şi, prin
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
210
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
urmare meseriile pot fi realizată într-un mod coordonat151.
Un echilibru competitiv se obţine atunci când fiecare firmă îşi maximizeze
profitul la preţurile date, fiecare gospodărie maximizează utilitatea la preţurile date, iar
consumul global nu depăşeşte suma dotărilor de producţie şi iniţiale globale.
Prima teoremă a bunăstării economice: Echilibrul competitiv este eficient152.
Eficienţa echilibrului competitiv este dată de maximizarea bunăstării sociale şi
de utilizarea capacităţilor de producţie la un nivel maxim (sau cât mai aproape de
acesta).
A doua teoremă a bunăstării economice: Oricare alocări eficiente se poate
realiza prin competiţie153.
Această teoremă este o concluzie a rapoartelor existente între cerere şi ofertă la
nivelul preţului de echilibru. Situaţie în care atât consumatorii cât şi producătorii au
acceptat nivelul surplusului care îi revine.
Frontiera posibilităţilor de producţie constă în cantitatea maximă de bunuri care
poate fi obţinută de o firmă cu o cantitate disponibilă de resurse154.
Frontiera posibilităţilor de producţie reprezintă mulţimea combinaţiile maxime
care pot fi produse prin utilizarea tuturor resurselor disponibile.
Figura nr. 12.7 Frontiera posibilităţilor de producţie
Aceasta se exprimă grafic prin suma punctelor în care se obţin performanţele

economice maxime. Producătorii trebuie să decidă care este poziţia pe care o va deţine
pe această curbă de indiferenţă.
Avantajul comparativ constă în capacitatea de a produce un bun la un cost de

oportunitate mai mic decât altcineva155.
151
Learning, USA
152
153
154
155
Prentice Hall, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
211
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
303. Surplusul consumatorului creşte odată cu:

 scăderea preţurilor,
 creşterea preţurilor,
 scăderea veniturilor;
304. Surplusul producătorului creşte odată cu:
 scăderea preţurilor,
 creşterea costurilor,
 scăderea costurilor;
305. Bunăstarea totală a societăţii este reprezentată de …:
 suma,
 raportul,
 diferenţa
dintre surplusul consumatorului şi surplusul producătorului.
306. Pierderea nerecuperabilă sau pierderea totală este determinată de fenomene
perturbatorii precum:
 plafonare preţurilor,
 reducerea inflaţiei,
 fondurile de finanţare;
307. Echilibrul competitiv este fenomenul care determină:
 satisfacţia consumatorilor în detrimentul producătorului,
 satisfacţia consumatorilor în detrimentul producătorului,
 satisfacţia consumatorilor şi a producătorului;
308. Perturbarea echilibrului competitiv determină:
 insatisfacţia unui actor economic,
 satisfacţia tuturor actorilor economici,
 creşterea economică reală;
309. Explicaţi motivul pentru care echilibrul competitiv este eficient:
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………….
310. Indicaţi zona în care se produce o pierdere de bunăstare în condiţiile în care
statul impune un preţ inferior preţului pieţei:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
212
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
311. Indicaţi zona în care se produce o pierdere de bunăstare în condiţiile în care
statul impune un preţ inferior preţului pieţei:
312. Orice alocare eficientă se obţine prin competiţie deoarece:

 competiţia constă în alegerea variantei cele mai performante;
 competiţia determină reducerea concurenţei dintre producători;
 competiţia furnizează produse de calitate;
313. Avantajul competitiv creşte atunci când unul dintre concurenţi:
 deţine monopolul pieţei;
 fructifică o oportunitate a pieţei;
 atrage o resursă suplimentară.
1122..22 E
ECCH
HIIT
TAAT
TEEA
A ŞŞII E
EFFIIC
CIIE
ENNŢ
ŢAA
Teorema imposibilităţii Arrow arată că este imposibil de a găsi o regulă de luare a

deciziilor sociale care să favorizeze întreaga populaţie. Rezultatul indică
faptul că procesul de luare a deciziilor democratic poate să nu reuşească, nu
că democraţia trebuie să eşueze156.
Kenneth Joseph Arrow (1921), economist american, a fost laureat al Premiului
Nobel pentru economie (1972). S-a născut într-o familie de evrei români stabiliţi la
New York. Mama sa, Lilian, s-a născut la Iaşi, iar tatăl său, Harry, era din Podu Iloaiei
din acelaşi judeţ. El este acum profesor la Stanford University şi de asemenea membru
fondator la Pontifical Academy of Social Sciences şi la Science Board of Santa Fe
Institute.
Găleata lui Okun exprimă metaforic faptul că în timpul redistribuirii veniturilor o

parte dintre acestea se pierd sau sunt risipite 157.
Arthur Melvin Okun (1928 - 1980), economist american, a activat în calitate de
preşedinte al Consiliului Consultanţilor Economici în perioada 1968 - 1969. Înainte de
aceasta el a fost profesor la Yale University şi la Brookings Institution din Washington
DC.
156
Prentice Hall, USA
157
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
213
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Artur Okun afirma: „conflictul dintre egalitate şi eficienţă reprezintă cea mai
mare problemă socio-economică pe care o întâmpinăm şi care afectează politica
noastră socială sub diverse forme. Nu ne putem însuşi o parte din eficienţa pieţei şi să
o împărţim în mod egal”.
Curba de izobunăstare este un instrument care exprimă distribuţia veniturilor în

cantităţi diferite de la o persoană la alta.
În istoria civilizaţiei umane au fost propuse diferite teorii cu privire la drepturile
şi eficienţa distribuţiei veniturilor dar s-a dovedit că în timp s-au creat condiţii către
polarizarea acestora.
Figura nr. 12.8 Curba de izobunăstare
Astfel, chiar şi în societăţile cu o democraţie consolidată, polarizarea veniturilor

s-a accentuat, o mică parte a populaţiei dispunând de cea mai mare parte a veniturilor
şi dimpotrivă, restul populaţiei beneficiind de o mică parte a veniturilor.
În timp s-au conturat mai multe concepţii cu privire la distribuţia veniturilor şi
echitatea acesteia.
Utilitarismului este un concept filosofică al economiei moderne. Obiectivul acestuia

constă în maximizarea utilităţii sau bunăstării membrilor societăţii.158.
Figura nr. 12.9 Teoria bunăstării totale a societăţii
158
PUBLISHING, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
214
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Jeremy Bentham afirma că într-o lume simplistă, bunăstarea sau utilitatea
comunităţii este suma de utilităţii fiecărui membru al societăţii. Prin urmare, în cazul
în care fiecare individ maximizează utilitatea lui se va maximiza utilitatea societăţii.
Maximizarea utilităţii fiecărui individ este în concordanţă cu maximizarea utilităţii
societăţii. Acest punct de vedere necesită un mecanism social sau instituţional pentru a
coordona sau constrânge comportamentul indivizilor. Constrângerile pot fi sociale,
cum ar fi reguli morale, moravurile, obiceiurile, legile, sau de piaţă.
După această teorie, nu contează cine obţine venituri ci este importat ca fiecare
individ să-şi îmbunătăţească propria utilitate. Astfel, societatea per ansamblu ar
beneficia de bunăstare. Rămâne ca diferenţele semnificative de utilitate să fie
ameliorate de legislaţie şi morală.
Rawlsianismul sau dreptatea maxi-minimumului lui Rawls pleacă de la ideea că o

economie ar trebui să fie organizată astfel încât să maximizeze bunăstarea
persoanelor care cu o situaţie precară în societate159.
După acesta, segmentul de populaţie cu venituri mari trebuie să participe la
ameliorarea bunăstării populaţiei cu venituri mici.
Figura nr. 12. 10 Redistribuţia veniturilor după teoria rawlsianistă
Această teoria s-a dovedit idealistă deoarece istoria a arătat că fragmentul de

populaţie cu venituri semnificative deţine şi rolurile cele mai importante sociale,
economice şi politice, dispunând astfel de pârghiile necesare protejării propriilor
venituri.
Îndreptăţirea este o teorie care se bazează pe trei principii: 1. Un individ care

dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii în achiziţie este
îndreptăţit la acea proprietate. 2. Un individ care dobândeşte o proprietate
conform principiului dreptăţii în transfer, de la altcineva îndreptăţit la
acea proprietate, este îndreptăţit la acea proprietate. 3. Nimeni nu este
îndreptăţit la o proprietate decât prin aplicări (repetate) ale 1 si 2160.
Libertarianismul este o doctrină politică ce susţine libertatea deplină a
159
Learning, USA
160
Nozick R - 1997 - Anarhie, stat şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
215
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
indivizilor, înţeleasă ca stare în care sunt respectate drepturile naturale. Acestea pleacă
de la dreptul de proprietate deplin asupra corpului din care reies drepturile de
proprietate asupra altor lucruri. După această doctrină singurul drept obiectiv este
dreptul de proprietate iar singura obligaţie este respectarea drepturilor de proprietate
ale celorlalţi.
Egalitarismul marfă presupune preocuparea societăţii pentru asigurarea

minimumului de trai celelalte niveluri fiind indiferente acestei concepţii161.
Figura nr. 12.11 Distribuţia veniturilor pentru asigurarea nivelului minim de trai
Pentru această concepţie este importantă determinarea unui nivel minim decent
de existenţă sub aspectul veniturilor, asistenţei sociale etc. După determinarea acestui
nivel societatea trebuie să se preocupe de crearea instrumentelor de asigurarea acestui
minim pentru toţi indivizii.
314. Implicaţiile teoremei imposibilităţii sunt:

 întreaga populaţie va fi favorizată de măsurile cu caracter social;
 o parte din populaţie va fi favorizată de măsurile cu caracter social;
 întreaga populaţie va fi defavorizată de măsurile cu caracter social;
315. Teorema imposibilităţii lui Arrow indică:

 Ineficienţa democraţiei,
 Eficienţa democraţiei,
 Imperfecţiunile democraţiei;
316. Găleata lui Okun sugerează:

 toate deciziile sociale trebuie să fie bazate pe competiţie;
 toate deciziile sociale trebuie să fie bazate pe eficienţă;
 nu toate deciziile sociale trebuie să fie bazate pe competiţie şi eficienţă;
161
Prentice Hall, USA
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
216
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
317. Găleata lui Okun exprimă metaforic efectul pierderilor colaterale determinată
de inechitatea:
 distribuirii veniturilor,
 realizării cheltuielilor bugetare,
 eficienţei economice;
318. Conform teoriei utilitarismului:
 este necesară redistribuţia veniturilor către populaţia cu venituri mici;
 întreaga societate beneficiază de bunăstare dacă fiecare membru al ei
tinde către creşterea utilităţii proprii;
 fiecare membru al societăţii are dreptul la valorile dobândite legal;
319. Teoria maxi-minimumului favorizează:
 populaţia cu venituri mari,
 populaţia cu venituri medii,
 populaţia cu venituri mici;
320. Teoria maxi-minimumului este preferată de:
321. Conform teoriei îndreptăţirii:
 este necesară redistribuţia veniturilor către populaţia cu venituri mici;
 întreaga societate beneficiază de bunăstare dacă fiecare membru al ei
tinde către creşterea utilităţii proprii;
 fiecare membru al societăţii are dreptul la valorile dobândite legal;
322. Teoria îndreptăţirii favorizează:
323. Teoria utilitarismului marfă nu influenţează:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
217
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
218
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
BIBLIOGRAFIE
1. Ahlersten K – 2008 – Microeconomics exercises, Ventul Publishing ApS,

USA.
2. Akerlof G., Rachel Kranton – 2011 - Economia identității, Editura PUBLICA,
Bucureşti.
3. Bardhan P., Udry U. – 1999 – Development Microeconomics, Oxford
University Press, UK.
4. Barreto H. – 2012 – Microeconomics: Past, Present and Future, History of
Economics Society Brock University, USA.
5. Bold I, Buciuman E, Drăghici N– 2003 - Spaţiul rural – definire, organizare,
dezvoltare, Editura Mirton, Timişoara.
6. Bouman J. – 1994 – Essential Principles of Microeconomics, Pearson Custom
Publishing, USA.
7. Caia A., Magazin P, Ştefan G – 1998 - Economie agrară, Editura "Ion Ionescu
de la Brad", Iaşi.
8. Cowell Fr.– 2006 – Microeconomics, Oxford University Press, USA.
9. Davidovici I. şi colab., 2002, Ec. creşterii agroalimentare, Ed. Expert,
Bucureşti
10. Dilts D. A. – 2004 – Introduction to Microeconomics, Published by Indiana -
Purdue University, USA.
11. Ferguson C.E. -1969 - The Neoclassical Theory of Production and
Distribution. Cambridge Publishing, UK.
12. Galupa Angela– 2004 – Teoria microeconomică a agenţilor economici,
Editura ASE, Bucureşti.
13. Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti.
14. Georgescu, Maria-Ana – 2003 – Bazele microeconomiei, Editura Accent,
Cluj-Napoca.
15. Ghibuţiu Agnes – 2000 - Serviciile şi dezvoltarea - De la prejudecăţi la noi
orizonturi, Editura Expert, Bucureşti.
16. Goleman D. – 2001 – Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti
17. Hicks J.R. – 1963 - The Theory of Wages. Macmillan Publishing, UK.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
219
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
18. Ignat I. şi colab – 1998 – Economie politică, Editura Economică, Bucureşti.

19. Ioncica Maria – 2006 – Economia serviciilor – abordări teoretice şi implicaţii
practice, Editura Uranus, Bucureşti.
20. Isărescu, M. - 2013 - Cicluri economice…Disertație cu ocazia decernării
tluluide doctor honoris cauza al Universității Politehnica București, 18
octombrie, www.bnr.ro.
21. Jochumzen P. -2010 - Essentials of macroeconomics, Ventus Publishing ApS,
USA.
22. Luţac Ghe. – 2004 – Microeconomie, Editura Universităţii “Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi.
23. Mansfield E. – 1979 - Micro-Economics Theory and Applications, 3rd
Edition, New York and London:W.W. Norton and Company Publishing,
USA.
24. Manzoni E. – 2011 – Microeconomics, University of London Publishing, UK
25. Marinescu C., 2004, Economie instituțională, Editura ASE, București.
26. McEachern W. A. - 2012 0 Macroeconomics: A Contemporary Introduction, 9
Edition, South-Western, Cengage Learning, USA.
27. Moga T., Carmen Valentina Radulescu - 2003 - Economia industriilor si
serviciilor rurale, Editura ASE , Bucuresti.
28. Nicholson W., Snyder Ch. – 2008 – Microeconomic Theory Basic Principles
and Extensions, Tenth Edition, Thomson South-Western, USA.
29. Nozick R - 1997 - Anarhie, stat şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti.
30. Parkin M. - 2012 - Macroeconomics 10th, Pearson Education, Inc., USA.
31. Paul A. Samuelson P. A., Nordhaus W. D. – 2004 - Economics, 18th ed.,
Publisher: Tata McGraw Hill, USA.
32. Perloff J. M. – 2011 – Microeconomics, 6th Edition, The Pearson Series in
Economics. Prentice Hall, USA.
33. Plumb I., Manuela Ionescu – 2004 – Reingineria serviciilor, Editura ASE,
Bucureşti.
34. Reynolds L. R. – 2011 – Basic Microeconomics, Boise State University,
Textbook Equity PUBLISHING, USA.
35. Rittenberg L. – 2009 – Principles of Microeconomics, Flat World Knowledge
Publishing, USA.
36. Rode S. – 2013 – Modern Microeconomics , Ventul Publishing ApS, USA.
37. Rubinstein A. – 2006 – Lecture notes in microeconomic theory: the economic
agent, Princeton University Press, USA.
38. Schotter A – 2009 – Microeconomics: A Modern Approach, South-Western,
Cengage Learning, USA.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
220
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
39. Soroceanu V., Cristina Anca Soroceanu – 2009 – Microeconomie: Elemente

fundamentale, ediţia a II-a revizuită, Editura Tipo Moldova, Iaşi.
40. Ştefan G., Bodescu D., Toma A. D., Panzaru R. L. – 2007 – Economia si
filiera produselor agroalimentare, Editura Alfa, Iaşi.
41. Ştefan G.,Caia A.,Bodescu D. – 2004 – Economie agrară - Indicatori de
analiză a utilizării factorilor de producţie în agricultură, Editura Pim, Iaşi.
42. Taylor K. S. - 2008 - Human Society and the Global Economy, Bellevue
Community College Publishing, USA.
43. Turcu V., Dina Maria Luţ – 2003 – Microeconomie - manual de studiu
individual, Editura Timişoara.
44. ***National Council on Economic Education, - 1989 - New York, SUA.
45. ***Ordinul nr. 337/2007 al Preşedintelui Institutului Naţional de Statistică,
privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţionala –
CAEN, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 293 din 03/05/2007.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
221
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Consilier editorial: Vasile VÎNTU

Tehnoredactor: Monica OPREA
Corector: Eduard Boghiță
Coperta: Tudor-Andrei BODESCU
_________________________
Bun de tipar: 2018
Apărut: 2018
Editura: “Ion Ionescu de la Brad”
Aleea M. Sadoveanu 3, Iaşi, 700490
E-mail: editura@uaiasi.ro
_________________________
ISBN 978-973-147-299-7
Tipărit la S.C. PRINT TONER S.R.L.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
222

Economie Rurala Bodescu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Rurala Bodescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DAN BODESCU GAVRIL ȘTEFAN

EDITURA ION IONESCU DE LA BRAD

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Această lucrare este destinată studenţilor Facultăţii de Agricultură din cadrul

În fiecare zi a vieţii noastre ne confruntăm cu un dezechilibru major: dorim să

Macroeconomia se concretizează în determinarea efectului alegerilor actorilor

1. Precizaţi evoluţia deficitului în condiţiile în care resursele sunt constante şi

 A - deficitul, B - nevoia, C - resursa,

Microeconomia este ramura economiei care se concentrează pe alegerile făcute de

În cadrul teoriei şi practicii microeconomice este necesară utilizarea celor mai

Profitul se defineşte ca venitul obţinut dintr-o activitate economică care

Rentabilitatea este un concept derivat din eficienţa economică ce exprimă

5. În cadrul activităţii caracterizate prin indicatorii din tabelul următor, datorită

10. O pensiune agroturistică a avut în anul anterior încasări de 50.000 lei şi a

14. O unitate economică a realizat plăţi privind: achiziţionarea unei instalaţii de

18. Relaţia dintre dinamica investiţiei realizate de o unitate economică şi profitul

23. Pentru un operator de turism viteza de rotaţie pentru o investiţie în valoare de

26. Investiţia de modernizare a unei unităţi de procesare a laptelui a crescut

28. Determinaţi nivelul productivităţii muncii după informaţiile din tabel.

Dacă microeconomia studiază individul ca piesă a unui puzzle economic,

22..11 SSttrruuccttuurraa ddee rraam

Conţinutul şi structura economiei pe ramuri de activitate furnizează informaţii

1.Forţa de muncă ocupată pe sectoare economice

2. Fondurile fixe aferente sectorelor economice

Firura 2.1 Evoluția sectoarelor economiei naționale

30. Bifaţi reprezentarea grafică corectă:

31. Clasificarea sectoarelor economiei naţionale s-a realizat după:

Agroalimentarul, desemnează un ansamblu de activităţi economice care

După conţinut sistemul agroalimentar cuprinde: producţia agricolă, industria

Filiera de produs este un sistem economic format din ansamblul relaţiilor

Filierele integrate pe orizontală, presupun organizarea producătorilor

34. Filiera unui produs nu poate cuprinde:

36. Bifaţi enunţurile false:

39. Notaţi pe grafic verigile filierei grâului.

Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi organizatorice,

În cadrul economiei naţionale, actorii economici interacţionează în virtutea

Circuitul economic reprezintă un model al actorilor şi relaţiilor de bază existente într-

41. Precizaţi fluxurile monetare realizate de către menaje arătând valorile pe

43. Dat fiind nivelul salariului S şi consumurile celorlalţi agenţi economici C în

Principalii indicatori macroeconomice privesc costul capitalului, nivelul global

O importanţă deosebită pentru economia naţională o are evoluţia preţurilor şi în

MĂSURI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Politica rezervelor obligatorii, promovată de banca centrală, constă în

Rata rentabilităţii reale exprimă nivelul de fructificare a capitalului utilizat corectat

Deci, inflația este un fenomen cu implicații macroeconomice și

45. Într-o economie în care se înregistrează fenomenul de inflaţie:

47. Fenomenul inflaţionist se produce în condiţiile în care creşte cererea

51. Fenomenul inflaţionist apare în perioada:

Şomajul reprezintă o problemă macroeconomică ce afectează indivizii într-un

55. Şomajul se caracterizează prin:

62. Indicaţi perioada în care creşte şomajul tranzitoriu:

63. Schiţaţi pe grafic şomajul ciclic.

Ciclurile economice constau în fluctuaţiile la nivelul activităţii economice de

Recesiunea este o perioadă în care se înregistrează un declin al ratei de creştere

Figura nr. 2.2 Ciclurile economice (apreciere după dinamica PIB)

Expansiune (relansare economică) este o perioadă care urmează recesiunii şi în care

Sinteza ideilor keynesiene şi monetariste a condus la un consens al profesiei cu

Eficienţa politicilor macroeconomice este sever redusă în perioada următoare

69. Bifaţi pe axa de timp a graficului perioada în care se înregistrează fenomenul

70. Bifaţi pe axa de timp a graficului perioada în care se înregistrează fenomenul

71. Bifaţi pe ultima linie a tabelului coloana în care se produce fenomenul de

72. Bifaţi pe ultima linie a tabelului coloana în care se produce fenomenul de

73. Fenomenul economic de expansiune se produce când: