CURS

EXPERIMENTUL

1. Definiţie. Funcţii. Concepte de bază.

Experimentul este una din tehnicile posibile în sociologie. Posibilităţile de utilizare a

experimentului sunt însă mai restrânse decât a altor tehnici.
Valoarea deosebită a experimentului în dezvoltarea ştiinţelor socioumane nu trebuie să
ducă la supraaprecierea metodei experimentale. Considerăm că numai aplicarea convergentă,
alături de experiment, a cât mai multor metode şi tehnici cât mai riguroase va asigura progresul
teoretic al psihosociologiei.
Nu există experiment relevant care să nu pornească de la teorie, în afara acesteia el
reprezentând o activitate sterilă. Dacă în metoda observaţiei pot fi descoperite fapte
semnificative prin serendipitate (a descoperi lucruri pe care nu le cauţi, fapte neaşteptate), care să
iniţieze teoria, experimentul porneşte de la teorie, verificând-o. Orice separare a experimentului
de teorie poate conduce spre eşec, întrucât între cele două există o relaţie bilaterală: experimentul
se fondează pe teorie şi teoria se bazează pe experiment.
Experimentul cunoaşte o multitudine de definiţii, dintre care mai riguroase sunt cele date
de:
1. Leon Festinger (1963, p.164): Experimentul constă în „observarea şi măsurarea
efectelor manipulării unor variabile independente asupra variabilelor dependente, într-o situaţie
în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum”,
subliniind faptul că experimentul este o observaţie provocată, iar situaţia este controlată;
2. Julian L. Simon (1969, p.437): Experimentul constă în aceea că „cercetătorul
manevrează deliberat una sau mai multe variabile independente, expunând astfel diferite grupuri
de subiecţi la diferite variabile şi apoi observă schimbările produse în variabilele dependente”.
Altfel spus, experimentul reprezintă observarea variaţiei unor variabile dependente în prezenţa
acţiunii unor variabile independente;
3. Ion Irimie (1971, p.135): El defineşte experimentul ca pe o metodă de cunoaştere „în
care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo unde vrea el, în
condiţiile în care el i le impune, cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”.
Vom spune aşadar, în sens general, că experimentul constă în „analiza efectelor unor
variabile independente asupra variabilelor dependente, într-o situaţie controlată, cu scopul
verificării ipotezelor cauzale” (Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., 1998, p.437).
Sintetizând, putem spune că experimentul reprezintă un mod de cunoaştere a realităţii
prin care:
a) provocăm o situaţie;
b) descompunem situaţia în elementele sale componente;
c) controlăm situaţia;
d) manipulăm anumite variabile;
e) sesizăm cauzalitatea şi modificările care se produc;
Funcţiile experimentului sunt:
a) stabilirea legăturilor cauzale;
b) verificarea unor ipoteze rezultate din altă tehnică;
c) validarea unor rezultate obţinute pe alte căi, metode şi tehnici de cercetare;
d) dezvoltarea teoriei, reconstrucţia teoretică, modificarea unor enunţări anterioare;
e) întemeierea unor noi teorii, pe baza datelor recoltate în experiment.
În definiţiile date anterior, ca şi în comentariile făcute, apar unii termeni care constituie
concepte de bază în metodologia experimentului şi care se cer a fi definiţi (Chelcea, S.,
Mărginean, I., Cauc, I., 1998, pp. 439-441):
1. Controlul, prin care se înţelege asigurarea condiţiilor de repetabilitate a rezultatelor, ori
de câte ori se reia cercetarea. Termenul a apărut relativ târziu, în sensul de „standard de
comparaţie” şi dobândeşte o mai largă circulaţie după 1870. Mulţi autori consideră controlul ca
element definitoriu al experimentului, de el depinzând gradul de fidelitate al măsurării
variabilelor.
Controlul în cadrul experimentului vizează (fig. nr.9) (Chelcea, S., 1982, p.67):
a) factorii introduşi în experiment pentru declanşarea unor comportamente specifice;
b) modalitatea de construire a grupelor experimentale şi „martor”;
c) exactitatea şi precizia aparatelor utilizate;
d) modul de efectuare a măsurătorilor şi observaţiilor.

control

Ve
Ve Ge Gc

Vi

control control

Ve
Ve

Vd

Fig. nr.9 Controlul în experimentul sociologic (conform cu Chelcea, S., 1982, p.67)

Vi = variaţie independentă Ve = variaţie externă controlată

Vd = variaţie dependentă Ge = grup experimental
Ve = variaţie externă necontrolată Gc = grup de control

Un studiu experimental riguros aproape că nici nu poate fi conceput în absenţa unui

control strict al variabilelor şi a grupului de control.
2. Variabile explanatorii (interne).
Ele sunt de două feluri:
a) variabile independente, care desemnează factorii introduşi în experiment (de către
cercetător, natură, societate) şi a căror valoare, durată, intensitate se modifică în timp;
b) variabile dependente, care se modifică în urma influenţei asupra lor a variabilelor
independente.
 Trebuie menţionat faptul că aceste două tipuri de variabile sunt dependente sau
independente doar în raport cu planul experimental.
3. Variabile exterioare.
Aceste variabile se diferenţiază în trei tipuri:
a) variabile exterioare controlate, care reprezintă factori exteriori relaţiei existente între
variabilele explanatorii, dar care nu-şi schimbă parametrii (valoare, intensitate), ci sunt
menţinuţi, sunt controlaţi;
Exemplu: Dacă încercăm să vedem cum influenţează relaţiile membrilor grupului
(variabilă independentă), climatul psihosocial (valoare dependentă) ar trebui să rămână
constanţi: programul zilnic, regimul de odihnă, programul de muncă.
b) variabile exterioare necontrolate, care dau erori randomizante.
Influenţa lor în experiment se anulează reciproc, întrucât ele produc erori randomizante
(aleatoare, întâmplătoare). Prin randomizare cercetătorul se asigură că toţi subiecţii, factorii au
aceleaşi şanse de apariţie în condiţiile experimentale date;
Exemplu: cantitatea de endorfină din creier;
c) variabile externe necontrolate.
Ele sunt greu de menţinut constante datorită complexităţii lor, mijloacelor tehnice, materiale,
deontologice, etc şi cu bună ştiinţă cercetătorul le lasă necontrolate.
Exemplu: condiţiile de locuit şi de studiu ale fiecăruia;
4. Grupul experimental, care este constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora
acţionează variabila independentă introdusă de cercetător;
5. Grup de control, care este constituit în vederea comparării efectelor introducerii
variabilei independente la grupul experimental;
6. Momentul experimental;
7. Situaţia experimentală, care cuprinde ansamblul persoanelor, obiectelor, precum şi
condiţiile concrete în care se desfăşoară experimentul.

2. Tipuri de experimente

Există mai multe tipuri de experimente, în delimitarea cărora intervin o serie de criterii
foarte variate:
1. După situaţia experimentală în care se produce experimentul:
a) experiment de teren (natural);
El poartă şi numele de experiment parţial (verifică numai parţial ipoteza cauzală) sau
experiment necontrolat. Experimentul natural este cel care se produce în condiţiile obişnuite de
existenţă sau activitate ale grupului respectiv (în familie, şcoală, întreprindere, etc.), iar
cercetătorul observă situaţia înainte şi după producerea unei schimbări determinate de apariţia
unui factor natural accidental sau de o combinaţie specifică de factori obişnuiţi (naturali sau
sociali).
Acest experiment are avantajul că este mai bogat în conţinut şi dezavantajul că nu se pot
controla toate variabilele mediului, neexistând siguranţa că modificarea care se produce provine
din acţiunea unei singure variabile.
b) experimentul de laborator (artificial), care are loc într-un mediu artificial, special
construit;
 El este mai riguros, pentru că pot fi controlate toate variabilele, pot fi neutralizate sau
eliminate cele perturbatoare şi poate fi izolată o singură variabilă. Mediul artificial reprezintă
garanţia acţiunii variabilei independente în experiment asupra variabilelor dependente.
Altfel spus, în cadrul experimentului de laborator, cercetătorul variază anumiţi factori
(variabile independente), minimalizează acţiunea altor factori care nu-l interesează în acel
moment (variabile externe controlate) şi măsoară schimbările variabilei dependente care sunt
produse prin acţiunea variabilelor independente.
c) experiment proiectat, în care cercetătorul creează situaţia;
d) experiment ex post facto, în care situaţia este furnizată de natură şi serveşte
cercetătorului ca material de analiză raţională a legăturilor cauzale dintre variabilele introduse în
experiment, dar pe care le „reconstruieşte mental”
2. După modul de obţinere a rezultatelor:
a) experimentul simultan, în care rezultatul este obţinut printr-o secţiune transversală,
comparând grupul experimental cu cel de control;
b) experimentul succesiv, în care rezultatul este obţinut printr-o secţiune longitudinală,
comparând grupul experimental cu sine însuşi, la diferite intervale de timp.
3. După funcţia pe care o au în procesul de cunoaştere:
a) experiment explorativ, care sondează situaţiile sociale mai puţin cunoscute, pornind de
la ipoteze foarte exacte, având rolul de precizare a problemelor ce urmează a fi clarificate în
cercetările ulterioare;
b) experimentul metodic, care are rol în validarea raporturilor dintre variabilele
experimentale;
c) experimentul ştiinţific, cu ajutorul căruia se măsoară influenţa variabilei independente
asupra variabilei dependente;
d) experimentul critic, care constă în testarea ipotezelor cauzale, având o valoare ridicată
de cunoaştere.
În continuare, vom insista asupra experimentului natural, care este mai frecvent utilizat în
învăţământ şi care este întâlnit în aproape toate tratatele şi manualele de psihologie.
Experimentul natural se caracterizează prin faptul că:
- subiecţii sunt observaţi în condiţii naturale ale existenţei lor;
- variabilele independente au caracteristicile reale;
- cercetătorul nu influenţează prin prezenţa sa situaţia experimentală;
- generalizările făcute au un mai mare temei decât cele din cadrul experimentului de laborator.
În cadrul experimentului de teren, distingem mai multe tipuri de experimente:
1. După posibilitatea cercetătorului de a manipula variabilele distingem:
a) experimentul de teren pasiv, în care cercetătorul nu manipulează variabilele, ci se
limitează să anunţe doar o schimbare a situaţiei, înregistrând reacţia subiecţilor;
b) experimentul de teren activ, în care cercetătorul manipulează efectiv variabilele în
condiţii naturale;
El are 2 subvariante:
- direct, în care cercetătorul introduce factorii experimentali;
- indirect, în care factorii experimentali sunt introduşi fie de către organele de decizie, fie sunt
generalizaţi de o situaţie naturală (incendiu, secetă, cutremur etc).
2. După durata de timp a experimentului distingem:
a) experimente instantanee, în care factorul experimental acţionează instantaneu
(explozie);
 b) experimente de durată, care pot dura luni sau chiar ani.
În învăţământ se utilizează mai frecvent experimentul psihopedagogic, care este o
variantă a experimentului natural. În cadrul lui se păstrează condiţii obişnuite, specifice mediului
şcolar, ca în experimentul natural.
Cadrele didactice care realizează experimentul psihopedagogic trebuie să parcurgă 3
etape (Turcu, A., Turcu, F., 1999, p.20):
- etapa de preconstatare, în care se stabileşte nivelul capacităţii care se cercetează
(exemplu: capacitatea de învăţare), prin aplicarea probelor elaborate sau selectate din cadrul
celor existente în şcoală. Se pot alege şi clase „experimentale”, precum şi clase „de control”,
probele aplicându-se la ambele categorii de clase;
- etapa de progres, care constă în introducerea unor „factori de progres” (modificări ce
contribuie la optimizarea activităţii), în lecţiile experimentale;
- etapa de post-constatare, în care se reaplică la clasele experimentale şi la clasele de
control probele folosite în etapa de pre-constatare.
În cadrul unui experiment este necesar a se parcurge următoarele etape (Chelcea, S.,
1982, p. 128):
1. alegerea problemei;
2. alegerea variabilelor explanatorii;
3. stabilirea situaţiei experimentale;
4. stabilirea subiecţilor în grupe experimentale şi de control;
5. manipularea variabilelor (folosirea raportului fals, folosirea subiecţilor „complici” şi limitarea
comportamentelor);
6. prelucrarea datelor experimentale;
7. redactarea raportului de cercetare;
În cele ce urmează, vom prezenta câteva particularităţi şi limite ale experimentului
sociologic.
Particularităţi:
a) în sociologie, experimentul are ca obiect fiinţe umane conştiente, ceea ce înseamnă că nu se
pot face manipulări ca în lumea fizică sau animală;
b) orice experiment, numai prin faptul că se produce, introduce anumite schimbări în
colectivităţile în care are loc;
c) extrem de importantă este relaţia observator-subiect, adică reacţiile reciproce ce se produc în
cadrul unui experiment .
Limite:
a) este greu de stabilit că situaţiile experimentale sunt tipice, reprezentative;
b) este foarte greu de izolat, de neutralizat toate celelalte variabile în afară de cele
experimentale;
c) este foarte greu de creat situaţia în care să existe convingerea că numai o singură variabilă
acţionează;
d) nu pot fi folosite experimente în foarte multe domenii de acţiune socială;
e) în general, validitatea rezultatelor unui experiment, se referă la grupurile la care s-au produs,
fiind limitate şansele de generalizare.