„O scrisoare pierdută" ~ I. L.

Caragiale

Caragiale rămâne cel mai important dramaturg al literaturii noastre şi,

în ciuda faptului că operele sale sunt plasate într-o actualitate care, istoric,
este depăşită, adevărul uman este etern şi comediile sale rămân la fel de
semnificative.
Comedia în patru acte „O scrisoare pierdută" a avut premiera pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti în 13 noiembrie 1884 şi se inspiră din
evenimentele politice ale anului anterior, respectiv proiectul de revizuire a
Constituţiei şi alegerile.
Adevărat maestru al comediei, Caragiale îşi plasează personajele într-
o mişcare de gravitaţie din ce în ce mai accentuată în jurul unui centru de
interes care se defineşte obligatoriu ca un câştig pe care îl urmăresc mai
multe personaje. Trebuie văzut că, spre deosebire de tragedie sau dramă,
comedia are în centru o realizare care este exterioară şi care se bazează pe
un conflict lipsit de intensitate: componenţii taberelor se pot schimba, legătura
care îi uneşte poate să fie temporară, pentru că gruparea lor se bazează pe
un interes ce poate.fi trecător. Acest contrast între derizoriul realizărilor dorite
şi cheltuiala mare de energie este una dintre esenţele comediei citate,
ilustrată fiind şi de aspectul derizoriu al intrigii ; pierderea unui bileţel de amor
al lui Tipătescu, prefectul judeţului, către Zoe Trahanache, soţia preşedintelui
partidului aflat la putere şi autoritate locală neegalată, conducătorul a tot felul
de „comitete şi comiţii", calitate prin care, neoficial, îşi exercită o adevărată
dominaţie asupra judeţului. De la început, comedia lui Caragiale se dovedeşte
prin trăsăturile sale a îmbina elemente specifice a două curente literare,
cărora dramaturgul ştie să le exploateze în egală măsură resursele: lupta
pentru putere, victoria cu orice preţ, inclusiv prin metode imorale şi ilegale,
interesul personal pus înainte de orice, lipsa de reale convingeri politice se
regăsesc în specificul realismului, în timp ce utilizarea unor tipuri morale, aşa
cum este cel al slugii (reprezentat de Ghiţă Pristanda) sau al cochetei (Zoe,
soţia adulterină) se pot regăsi în comedia clasică.
De asemenea, finalizarea subiectului printr-un deznodământ fericit,
care împacă şi mulţumeşte pe toată lumea şi utilizarea a diferitelor tipuri de
comic sunt alte trăsături specifice comediei.
Subiectul comediei evoluează în maniera ce a fost numită „tehnica
bulgărelui de zăpadă": un fapt mărunt trezeşte la început curiozitatea doar a
câtorva personaje - este vorba despre prima scenă, în care Pristanda, care
spionase în noaptea anterioară la ferestrele lui Caţavenbu, adversarul politic
al grupului Tipătescu - Trahanache - Zoe, îi povesteşte acestuia despre
convingerea lui Caţavencu de a putea obţine sprijin chiar din partea grupului
la putere.
Neliniştind la început doar pe Zoe şi pe Tipătescu, pentru că publicarea
scrisorii în ziarul lui Caţavencu Răcnetul Carpaţilor" ar putea declanşa un
scandal, scrisoarea devine motorul care pune în mişcare întreaga suflare
politică a judeţului: Trahanache nu crede (sau se preface, pentru că îi convine
situaţia) în autenticitatea ei şi caută metode de a contracara şantajul lui
Caţavencu, cel care se crede acum îndreptăţit să solicite numirea drept
candidat, în timp ce alţi membri ai grupării lui Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu devin bănuitori, ajungând chiar până Ia un deosebit act de
curaj: înştiinţează printr-o depeşă anonimă conducerea partidului din capitală
despre trădarea fruntaşilor locali.
Conflictul comediei nu se bazează pe principii morale sau pe concepţii,
credinţe esenţiale pentru o anume individualitate, de aceea el este lipsit de
consistenţă, tărie, putând accepta permanente reconfigurări. Astfel, Farfuridi
şi Brânzovenescu ajung să ti suspecteze pe Tipătescu, chiar Zoe îl ameninţă
că va lupta contra lui şi-1 va sprijini pe Caţavencu pentru a-şi recupera
scrisoarea, în timp ce Pristanda, sluga supusă a prefectului, îşi mărturiseşte
simpatia pentru Caţavencu, pe care îl crede mai potrivit pentru postul de
prefect (Pristanda: Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi acesta!"). Pentru a
constitui un conflict puternic' susţinut de un grup de personaje, ar trebui ca
opiniile, idealurile tuturor componenţilor să fie convergente, dar în cazul
acesta doar anumite scopuri sunt comune, în rest coerenţa este pulverizată
de interesul personal al fiecăruia. De aceea, momentul ultim al evoluţiei
subiectului comediei - deznodământul, prezintă împăcarea finală a foştilor
oponenţi, Caţavencu fiind cel care conduce serbarea populară de după
alegeri, primind totodată de la Zoe promisiunea unui viitor sprijin.
Revenind la intensitatea conflictului în raport cu evoluţia
subiectului, trebuie subliniat de la început faptul că diferenţele între
„încadrarea politică" a celor două grupări iniţial oponente, cea a lui
Trahanache şi cea a lui Caţavencu nu sunt chiar atât de mari cum s-ar părea
urmărind înverşunarea din unele momente: ambele grupări sunt în fapt
facţiuni ale aceluiaşi partid liberal, grupul lui Caţavencu reunind pe cei care nu
fuseseră luaţi în seamă de conducerea locală la împărţirea foloaselor pe care
le aduce orice izbândă politică. De aici şi dispreţul cu care îi aminteşte
Tipătescu în discuţia din prima scenă cu Pristanda, dar şi sprijinul pe care îl
găseşte în rândul intelectualilor modeşti Caţavencu, cel mai potrivit de altfel
să-i reprezinte prin demagogia sa.
Prin faptul că este o comedie ce porneşte de la satirizarea moravurilor
politice, tema ei putând fi considerată a fi tocmai prezentarea critică a farsei
alegerilor, era indispensabil ca dramaturgul să se oprească asupra
momentelor specifice unui astfel de eveniment din viaţa unei comunităţi
numite la modul general „capitala unui judeţ de munte". Astfel, etapele jocului
politic sunt urmărite cu grijă şi este dezvăluit cu necruţare contrastul dintre
aparenţă şi esenţă, care este în fapt resortul principal al oricărei comedii,
principala modalitate de obţinere a comicului, dar şi de realizare a criticii. Sunt
astfel prezentate: numărătoarea prealabilă a voturilor, scenă în care
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu fac socoteala celor care îi vor vota,
unii dintre ei fiind determinaţi la aceasta prin diverse interese personale,
inclusiv cele legate de finalizarea unor procese. Aşadar, critica lui Caragiale,
pornind de la aspectul politic, se extinde către toate domeniile vieţii sociale,
căci înţelegem din această scenă nu numai că votul era în fapt o formalitate şi
că libertatea alegerii era doar o aparenţă, dar şi că autorităţile judecătoreşti
erau în subordonarea celor politice şi administrative. O altă observaţie pe care
o putem face este aceea că legea electorală era interpretată după bunul plac
al celor care nu erau deloc neutri politic - Trahanache era în acelaşi timp
preşedintele organizaţiei locale a partidului liberal, dar şi preşedintele
comitetului electoral.
Un al doilea moment din scenariul alegerilor pe care dramaturgul îl
exploatează la maximum este reprezentat în totalitate de actul al III-lea,
adevărat nucleu al piesei, actul în care sunt prezentate discursurile electorale
ale candidaţilor, respectiv al lui Farfuridi şi cel al lui Caţavencu.
In acest act, Caragiale foloseşte la maximum în special resursele
comicului de limbaj, realizând definitivarea caracterizării personajelor. Astfel,
Farfuridi îşi dovedeşte prostia prin incoerenţa exprimării, dar şi prin folosirea
nonsensului, devenit replică celebră: „ ...ori să se revizuiască, primesc! Dar să
nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se
schimbe pe ici -pe acolo, şi anume în punctele ...esenţiale."
Nici vorbirea lui Caţavencu nu ocoleşte nonsensul: „Industria română e
admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire", dar i se
adaugă o sumă de procedee retorice pe care vorbitorul le foloseşte în exces,
precum şi notarea atentă prin indicaţiile scenice a trecerilor bruşte de la o
atitudine la alta, de la „plâns in hohote'' la „ton lătrător", ceea ce dovedeşte că
totul este demagogie, sentimentele sunt în întregime simulate, jucate.
Paleta modalităţilor de realizare a comicului este însă mult mai bogată
în comedia caragialiană: este folosit comicul onomastic (de nume), procedeu
utilizat şi de Alecsandri, deosebirea este aceea că ia Caragiale. Acest tip de
comic se rafinează, numele personajelor, după cum observa Dumitru Micu
„sunt predestinate, dar nu impuse ". Aceasta pentru că aceste nume cu care
personajul intră în scenă asemenea unei cărţi de vizită prezintă o sumă de
trăsături individuale pe care evoluţia subiectului nu face decât să le confirme.
Ca exemplu s-ar putea alege cel al lui Zaharia Trahanache (deşi comicul din
alăturarea Agamemnon- Agamiţă Dandanache est de departe cel mai
savuros): astfel, la Trahanache, prenumele sugerează bătrâneţea
personajului, el este într-adevăr puţin „zaharisit", şi-a pierdut viteza de reacţie
şi de aceea recurge la temporizări, exprimate prin ticul verbal „aveţi puţintică
răbdare", în timp ce numele „trahanache" are la origine cuvântul „trahana" -
cocă de tăiţei, ce ar descrie foarte bine moliciunea, aparenţa maleabilă a
personajului, în spatele căreia se ascunde însă consistenţa reprezentată de
păstrarea „instinctelor politice" care îl fac să treacă peste orice fel de situaţie
şi să accepte compromisurile, atunci când liniştea sa are de câştigat.
Nu numai comicul de limbaj îndeplineşte un rol caracterizator în
comediile lui Caragiale, celelalte tipuri de comic au de asemenea relevanţă,
căci nimic nu pare întâmplător în aceste creării dramatice care din punctul de
vedere al desăvârşirii se apropie de estetica curentului clasic. Astfel, comicul
de situaţie, al cărui exemplu cel mai evident este pierderea şi găsirea repetată
a scrisorii, totul având în centru acelaşi personaj, neangrenat altfel în conflict -
Cetăţeanul turmentat - dar care ajunge fără voie să participe la o anume
evoluţie a acţiunii, conţine o observaţie mai profundă: insul de rând, chiar
dacă nu este interesat de jocurile politice, nu se poate să fie total independent
de ele, pentru că este periculos să votezi, chiar şi iară să vrei, împotriva celor
aflaţi la putere.
Necruţătoare, critica dramaturgului este totuşi în oarecare măsură
înţelegătoare. Felul în care satirizează lipsurile societăţii mai întâi, şi apoi pe
cele ale oamenilor, permite utilizarea cuvintelor care, mai blânde decât
„bisturiul medicului", îşi permit să cuprindă în ansamblu lor o umanitate pe
care „ rigla specialistului" ar putea-o împărţi precis în bun şi rău. Aşa cum
observa Marin Preda, vorbind despre acest privilegiu al scriitorului de a
exprima prin cuvânt adevăruri eterne, materialul lui este la îndemâna oricui,
adevăratul talent este însă de a folosi acel material care nu-şi pierde niciodată
înţelesurile, din contra, generează mereu posibile noi interpretări. Dacă
scriitorul foloseşte cuvântul pentru a critica, el este preluat din ansamblul lumii
cunoscute, talentul scriitorului porneşte din observaţia atentă a moravurilor şi
a oamenilor. Dacă bisturiul medicului sau rigla specialistului sunt mai precise,
forţa cuvântului este poate mai mare, pentru că el creează aparenţa unei
accesibilităţi, a unei familiarităţi pe care celelalte instrumente nu o au şi poate
că trăieşte şi într-o durată mai mare.
Expresie a unui talent de excepţie, al cărui punct de pornire este
observaţia necruţătoare şi amănunţită asupra vieţii sociale şi a aspectelor
umane ce se abat de la valorile autentice - moralitatea şi sinceritatea, opera
lui Caragiale este departe de a reprezenta un document asupra unor vremuri
trecute, ea este expresia lipsurilor firii umane care, existente în trecut, reapar
cu aceeaşi putere şi în zilele actuale, pe bună dreptate Caragiale putând fi
considerat „contemporanul nostru".