Teoria geamurilor sparte

O teorie despre care politicienii din tara noastra si din multe alte tari nu au
auzit vreodata!

În decembrie 1984, Bernhard Goetz, un new yorkez din Manhattan, călătorea

cu metroul. La o stație a urcat Troy Canty, un tânăr de culoare, alături de trei
prieteni. În vagon se aflau peste 20 de oameni. ”Dă-mi 5 dolari”, i-a spus la un
moment dat Canty lui Goetz. Calm, acesta a scos din buzunar un pistol calibrul 38
și i-a împușcat pe rând pe toți cei patru tineri. ”Tu pari încă viu. Uite încă un glonț”,
i-a spus unuia dintre ei și a tras din nou. ”Nu știu de ce am făcut-o”, a spus el
imediat după. ”Goetz a fost achitat cu ușurință de acuzațiile de atac și tentativă de
omor”, spune Malcom Gladwell, în lucrarea ”The Tipping Point”.

În 1969, profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford a

realizat un experiment unic în psihologia socială. El a luat două mașini identice și
le-a lăsat în stradă în două locuri foarte diferite: una în Bronx, zona rău famată din
New York și cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California. În câteva ore,
mașina din Bronx a fost prădată și distrusă.
Mașina lăsată în Palo Alto, în schimb, a rămas intactă.
Este ușor de atribuit cauzele crimei sărăciei cartierului, dar, cu toate acestea,
experimentul a continuat. Când mașina din Palo Alto era încă nedeteriorată după o
săptămână, cercetătorii au decis să spargă unul dintre geamuri.
Rezultatul s-a schimbat. Furtul și vandalismul au redus vehiculul la o
epavă. Ca în Bronx. De ce geamul spart într-o mașină abandonată într-un cartier
liniștit este capabil să declanșeze un astfel de proces? Nu este sărăcia, ci ceva care
are legătură cu comportamentul uman. Un geam spart într-o mașină abandonată
transmite un sentiment de dezinteres și lipsă de reguli. Și fiecare nou atac suferit
de mașină reafirmă această idee.
Experimentele ulterioare au arătat că, dacă după ce s-a spart fereastra unei
clădiri, iar aceasta nu este reparată, toate celelalte vor fi în curând sparte. Dacă o
comunitate prezintă semne de deteriorare și acest lucru nu pare să intereseze pe
nimeni, crima se va dezvolta în curând. Această „teorie a geamurilor sparte” nu
este decât o ipoteză valabilă pentru a înțelege degradarea societății și lipsa de
respect pentru valorile coexistenței civile. Lipsa educației și formarea culturii sociale
generează o țară cu „geamurile sparte”. O țară în care nimeni nu este dispus să le
repare.

--------------------------------------
In anii 80, în New York se înregistrau anul peste 2.000 de crime și
600.000 de infracțiuni grave. Toate cele 6.000 de garnituri de metrou, cu excepția
celei care circula în centru, erau acoperite cu graffiti în întregime, și pe interior, și
pe exterior. Se înregistrau annual 20.000 de infracțiuni numai pe liniile de metrou.
”Hărțuirea călătorilor de către cerșetori și infractori mărunți era atât de răspândită,
încât numărul călătoriilor cu metroul scăzuse până la cel mai scăzut nivel din istoria
metroului”, spune Gladwell. Era infernal lui Dante transpus în subteranele New
York-ului.
Începând din anii 90, criminalitatea în metropolă a scăzut la jumătate iar
infracțiunile s-au redus cu două treimi. Se pot lua în calcul mai multe teorii, dar
Gladwell spune că un rol vital l-a jucat ”Teoria Ferestrelor Sparte”. Aceasta a fost
inventată de doi criminaliști, James Q. Wilson și George Kelling. ”Cei doi au spus că
delincvența este urmarea inevitabilă a dezordinii. Dacă se sparge o fereastră și nu o
repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage concluzia că nimănui nu-i pasă
și că nimeni nu este răspunzător. În curând, alte ferestre vor fi sparte, iar
sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe stradă, transmițând
semnalul că orice este acceptabil. Într-un oraș, probleme relativ minore precum
graffiti, dezordinea publică și cerșitul agresiv, scriu ei, sunt toate echivalente unor
ferestre sparte, invitații la infracțiuni mai grave”, spune Gladwell.
Dar iată ce scriu cei doi criminaliști: ”Dacă într-un cartier nu i se interzice
unui cerșetor sâcâitor să-i mai agreseze pe trecători, gândește probabil hoțul, este
și mai puțin probabil ca locuitorii să sune la poliție pentru a identifica un potențial
tâlhar sau pentru a interveni când se produce tâlhăria”.
Aceasta este, spune autorul, o teorie epidemică a criminalității. Ea
spune că delincvența este contagioasă – așa cum este contagioasă o
tendință în modă -, că poate începe cu o fereastră spartă și se poate răspândi în
întreaga comunitate.
Compania care opera metroul din New York l-a angajat pe Kelling să
pună în aplicare Teoria Ferestrelor Sparte. A angajat și un nou director, David
Gunn, care avea sarcina să reconstruiască sistemul de metrou, măcinat de sutele
de defecțiuni de pe linii, care făceau ca viteza de deplasare pe multe porțiuni să fie
de 25 de kilometri pe oră. Gunn a insistat să se ocupe mai întâi de graffiti-urile de
pe vagoane. Părea, spune Malcom Gladwell, ”la fel de lipsit de sens ca a spăla
puntea Titanicului când acesta se apropia de ghețari”.
Gunn a instituit reguli foarte stricte. A instalat o stație de curățare a
vagoanelor. Dacă un vagon ajungea acolo cu graffiti, trebuie fie curățat, fie, dacă
nu se reușea, scos din circulație. În Harlem, puștii veneau în fiecare seară la depou
să mâzgălească vagoanele. Angajații metroului îi lăsau să-și termine treaba și apoi
le revopseau la rândul lor. ”Dacă vreți să vă petreceți trei nopți vandalizând un
tren, n-aveți decât. Dar nu va vedea niciodată lumina zilei”, spunea Gunn.
Operațiunea aceasta a durat din 1984 până în 1990.
În 1990, compania care operează metroul angajează un nou șef de
trafic, William Bratton, de asemenea adept al Teoriei Ferestrelor Sparte, care îl
avea ca mentor pe Kelling.
Prima lui misiune, în condițiile în care în metrou, vă reamintesc, se petreceau
circa 20.000 de infracțiuni pe zi? Să rezolve problema celor care călătoresc fără
bilet. 170.000 ”El credea că neplata contravalorii călătoriei, la fel ca graffiti, putea fi
un semnal, o expresie subtilă a dezordinii care invita oamenii la infracțiuni mult mai
periculoase”, scrie Malcom
 Gladwell. 170.000 de persoane circulau zinic fără bilet. Poliția credea că nu
merită efortul să îi urmărească și amendeze. Bratton a acționat în forță: cu polițiști
în civil, îi încătușa pe neplătitori și îi ținea pe peron, să fie văzuți și de ceilalți. A
transformat un autobuz în stație mobilă de poliție, ca să nu mai piardă vremea pe
drumuri. Cei reținuți erau percheziționați. Unul din șapte ieșise din închisoare pe
cauțiune. Pentru polițiști, să îi prindă pe cei fără bilet nu mai era o corvoadă, ci
devenise ”un fel de căutare de
comori”. Între 1990 și 1994, arestările pentru delicte minore a crescut de cinci ori.
După alegerea lui Rudolph Giuliani ca primar al New York-ului, Bratton este
numit șeful departamentului de poliție al metropolei. Primul lucru pe care l-a făcut:
a aplicat Teoria Ferestrelor Sparte. ”El i-a instruit pe ofițerii de poliție să intervină în
cazul delictelor care afectau calitatea vieții: asupra spălătorilor de parbrize care îi
abordau pe șoferi în intersecțiile din New York, cerându-le bani ca să le spele
parbrizul, de exemplu, și asupra tuturor celorlalte echivalente terestre ale forțării
turnichetelor (n.r. intrările de la metrou) și ale desenelor graffiti”, notează Malcom
Gladwell. ”Dacă făceai pipi pe stradă, ajungeai în închisoare”, spune Bratton.

”Ceea ce contează sunt de fapt lucrurile mărunte” – aceasta este ideea

pe care o putem extrage din Teoria Ferestrelor Sparte.
Gândiți-vă acum la orașul Constanța, la toate lucrurile mărunte care vă
deranjează, care, potrivit teoriei epidemice a criminalității, sunt contagioase.
Constanța este orașul unde întâlnești la aproape fiecare intersecție unul sau mai
mulți cerșetori care se plimbă printre mașini, îți bat în geam și îți cer insistent bani.
Vara locul lor este dublat de spălătorii de parbrize, care îți aruncă niște zoaie pe
geam, ți-l aduc la o stare aproximativ egală cu cea inițială și îți cer bani pentru
asta.
Este orașul în care dacă parchezi în centru, o șleahtă de țigani îți spală
mașina, fără să le fi cerut acest lucru, și devin agresivi dacă nu le dai bani. Orașul
în care cerșetorii sunt la ei acasă nu numai în intersecții, ci cam peste tot unde
există un bun vad comercial. I-am văzut, nu foarte agresivi, și în mall-uri.
Constanța este orașul în care nu poți să mergi pe stradă, din cauza mașinilor
parcate neregulamentar, la care de multe ori poliția închide ochii pentru că, nu-i
așa, nu sunt îndeajuns de multe locuri de parcare. Aici, trotuarele sunt pline de
excremente de câine, pe care proprietarii uită să îl strângă. Chiștoacele sunt
aruncate la întâmplare, de multe ori gunoiul este azvârlit de pe fereastră, în fața
blocurilor, țiganii (și nu numai) circulă fără bilet în autobuze.
Toate aceste mici încălcări ale legii rămân de cele mai multe ori
nesancționate. Polițiștii au treburi mai importante decât să adune cerșetorii de pe
străzi, controlorii se tem să verifice biletele țiganilor, pentru căcatul lăsat pe străzi
de câini nu am auzit până acum să fi fost amendat niciun proprietar, etc.
Dacă ducem mai departe Teoria Ferestrelor Sparte și ne uităm la arhitectura
orașului, vom trage probabil concluzia că nu mai avem nicio șansă. Clădiri urâte,
înghesuite, murdare. Un Cazinou lăsat în paragină de peste un deceniu este semn
că autoritățile sunt fie neputincioase, fie au un interes să îl țină așa și induce în
locuitori un sentiment de lipsă de speranță și de lehamite.
Într-o discuție pe care am avut-o cu unul dintre viceprimarii Constanței,
Decebal Făgădău, (acum cu atribuții de primar), acesta a spus că ”Infrastructura
modelează comportamente”. Este, îmi permit să spun, o extindere a Teoriei
Ferestrelor Sparte. Străzi civilizate și curate, parcuri frumoase, clădiri atrăgătoare –
toate acestea vor schimba, poate încet, prea încet, dar sigur, ceva în bine în
comportamentul oamenilor.
Aștept ziua în care autoritățile locale nu vor fi preocupate în special cum să
asigure puiul pentru pensionari, ci se vor gândi la modul cum pot rezolva
problemele mari ale orașului, începând cu ele mici. Aștept ziua în care polițiștii vor
sancționa micile delincvențe și nu vor mai da neputincioase din umeri, justificându-
și neputința ba prin prejudiciul mic, ba prin afirmația că faptele au fost comise de
minori ce nu pot fi trași la răspundere, ba prin cine știe ce alte scuze.
Rezolvarea problemelor aparent mărunte ale orașului nu seamănă cu
spălarea punții Titanicului atunci când acesta se apropie de ghețuri, ci este
probabil singura modalitate de a-l salva.

Geamul spart nu rămîne singur

Teoria Ferestrei Sparte spune în esenţă că un geam spart şi lăsat aşa atrage
după sine altele, pînă la degradarea serioasă a mediului în care se află. După
geamuri urmează becurile de pe stradă, apoi răufăcătorii încep să se simtă bine
acolo şi, în final, cartierul e condamnat. Şi totul de la un singur grăunte de nisip
aruncat în mecanismul social. Primul geam făcut ţăndări, spun sociologii, e un semn
că ordinea se duce naibii. El schimbă ceva fundamental în om: îl scoate din
constrîngerile civilizaţiei şi-l lasă să se poarte cum dă Dumnezeu. Aceeaşi teorie
sugerează că-i inutil şi neproductiv să-i bagi la puşcărie pe cei care sparg geamuri:
alţii le vor lua locul.
Soluţia e să schimbi geamurile şi să nu mai permiţi ca vreunul să stea spart
prea multă vreme. Oamenii care dau cu pietre în ele trebuie să vadă că dincolo de
instinctele lor există o disciplină socială pe care n-are nici un chichirez s-o tulburi:
oricum, geamul va fi la locul lui în cîteva ore.Teoria asta nu vine de la vreun
seminar la Harvard, ci din practică: fereastra spartă poate fi orice, de la un chiştoc
aruncat pe jos şi lăsat acolo cu zilele şi pînă la un coleg de serviciu care, deşi nu
produce absolut nimic pentru companie, e lăsat să zacă în scaun, din raţiuni
umanitare.

Toleranţa pentru mizerie, neperformanţă, chiar mica hoţie duc la creşterea

monstruoasă a problemei. Primul chiştoc atrage un munte de gunoaie, iar omul
care nu munceşte îi face pe toţi la fel. Standardele reduse sînt contagioase. Doar
calitatea nu se ia, slavă Domnului - altminteri japonezii mureau de foame.Împotriva
acestui mecanism a luptat, de exemplu, Rudolf Giuliani (vezi Tipping Point, de
Malcom Gladwell), pe vremea cînd era primar al New York-ului. Ca să reducă
infracţionalitatea, a început într-un mod neaşteptat: i-a arestat pe cei care intrau
fără bani la metrou şi i-a trimis la puşcărie pe cei care spălau geamurile maşinilor la
intersecţii.

Logica lui Giuliani (şi a şefului poliţiei) era simplă: chiar şi cel care fură 25 de
cenţi sau deranjează trecătorii e un răufăcător. Iar dacă toleranţa pentru el e
vizibilă, atunci alţi răufăcători, de calibru mai greu, vor presupune că şi ei ar putea
avea parte de acelaşi tratament. Altfel spus, frica de a face rău dispare, atunci cînd
chiar răul cel mai mic e tolerat, fără probleme, de societate.Ei bine, tocmai teoria
asta a geamului spart mă împiedică să găsesc vreo intenţie serioasă în toată
campania noastră împotriva corupţiei.

Degeaba vorbeşti despre marii peşti care vor cădea în plasă, atîta vreme cît
micii peştişori, care te enervează mai tare, în fiecare zi, rămîn nepedepsiţi. E vorba
de aceiaşi spălători de parbrize ca în New York, de micii traficanţi de droguri de pe
lîngă şcoli, de şoferii care-şi aruncă pachetul de ţigări pe geamul maşinii, de turiştii
care lasă pe munte toată masa, cu pahare de plastic şi sticle de bere. Toţi sînt nişte
răufăcători, pe care îi tratăm însă cu jenă.

Pentru ei nu există nici poliţie şi nici oprobriu public. Din ei însă evoluează
hoţii de-adevăratelea. Aţi observat că destui dintre bogătaşii apăruţi din te miri ce
sînt de fapt şi nişte mitocani? E firesc: şi ei au fost la origine aruncători de
chiştoace pe stradă - şi nimeni nu le-a întrerupt cariera astfel începută.Veţi spune
că astea sînt nimicuri.
Evident că aveţi dreptate - însă întreaga lume e făcută din nimicuri. Se
numesc atomi - şi o schimbare minusculă într-unul singur poate duce la reacţii
neaşteptate şi inexplicabile. Un exemplu e bomba atomică. Un alt exemplu e lanţul
de ADN, din care se pot naşte, potenţial, atît sfinţi, cît şi ucigaşi...
Dar deja ne-am dus prea departe de geamul nostru naţional, crăpat pe mijloc
şi lăsat aşa de fiecare guvernare. Acum vreo cîteva luni, după alegeri, aş fi vrut să
cred că a sosit momentul să punem unul nou.
Însă mi-e teamă că nu ne putem permite, în continuare, decît banda adezivă.
Pe mijlocul crăpăturii, să ţină provizoriu pînă terminăm discursurile şi vizitele.