Sunteți pe pagina 1din 26

Avarul (L'Avare ou lcole du mensonge - Avarul, sau coala minciunilor) este o comedie satiric a lui Molire, n 5 acte, n proz,

al crei subiect a fost inspirat de piesa "Ulcica" a scriitorului antic Plaut. Eroul principal este Harpagon, al crui nume a devenit, n timp, sinonim cu noiunea de avar. Comedia Avarul a fost reprezentat la 9 septembrie 1668 pe scena de la Palais-Royal. Relund motivul din Aulularia lui Plaut, e poate comedia cea mai social a marelui clasic, prin care ptrundem n interiorul unei familii burgheze din a doua jumtate a veacului al XVII-lea, i aflm moravurile i vicisitudinile. Figura central, care le domin pe toate, este, evident, cea a lui Harpagon, personaj complex, stpnit de o zgrcenie nemaipomenit i de un egoism pe ct de odios, pe att de ridicol. n jurul su, evolueaz cele dou perechi de ndrgostii lise i Valre, Mariane i Clante destul de convenionali prin atitudine i limbaj. Mult mai pitoreti, mai reliefai sunt La Flche, valetul lui Clante, i mai cu seam jupnul Jacques, buctarul i vizitiul avarului. Pies n proz, Avarul nu s-a bucurat de un mare succes n faa publicului din 1668, obinuit cu comediile n versuri. n repertoriul molieresc, Avarul se numr, ins, printre piesele cele mai deseori reprezentate (peste dou mii de spectacole din 1680 i pn azi). Prima ediie dateaz din 1669. AVARUL - Moliere - Comentariu literar Pornind de la premisa ca o comedie trebuie si sa satirizeze, dar si sa indrepte defectele criticare, piesele lui Moliere vor pleda pentru o atitudine morala umanista. Scriitorul isi va alege din inepuizabila natura umana viciile eterne: avaritia, infumurarea, gelozia, ignoranta, ipohondria si ipocrizia. De la farsa si pictura de moravuri din Pretioasele ridicole la comedia fina din Tartuffe si Mizantropul, Moliere isi fundamenteaza si o doctrina literara, al carei principiu de baza este acela de a satisface gustul publicului, principiu pe care clasicismul francez il preia din Arta poetica a lui Horatius. In baza acestei convingeri, universul comediilor lui Moliere se articuleaza pe o tematica diversa si pe o tipologie larga, de la nobili sau burghezi la tarani, de la medici la pseudosavanti, de la risipitori la avari. In legatura cu aceasta ultima opozitie, Eugen Lovinescu se intreba retoric de ce in literatura, ca si in viata, avarul este privit cu maxima exigenta, desi chinuindu-si familia, avarul n-o ruineaza, ci, dimpotriva, pe cai aspre si dureroase, ii prepara un viitor mai bun", in vreme ce risipitorul se bucura de o mare toleranta si uneori de simpatia celor din jur. Criticul conchide insa ca risipa este asociata cu generozitatea si altruismul, pe cand avaritia poate insemna o forma de egoism. Poate ca acesta este si motivul pentru care tipologia avarului a interesat literatura tuturor epocilor, de la antichitatea latina pana la epoca moderna. Avarul lui Moliere isi are radacinile in comedia antica a autorului latin Plautus, Ulcica, in care eroul, desi descopera o comoara care il face bogat, continua sa traiasca in lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste in Harpagon, personajul lui Moliere, care, prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii revendicate de clasicism. 13647rir81mtv1e Subiectul, ca al oricarei comedii, este simplu, centrat pe o singura, dar dominanta trasatura de caracter a eroului, si se amplifica treptat prin acumularea confuziilor care genereaza comicul. Pe parcursul celor cinci acte, actiunea graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care nu stim decat ca are aproximativ saizeci de ani, ca este tatal a doi copii, C1eante si Elise, si ca este indragostit de tanara Mariane. Ca orice personaj clasic, eroul lui Moliere nu este determinat in atitudinile lui de societatea contemporana, caci existenta sa este atemporala si aspatiala, guvernata doar de un viciu al tuturor timpurilor. In vreme ce batranul Harpagon, indragostit de Mariane, ezita sa o ceara in casatorie la gandul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul si dramele iubirii. Elise impartaseste dragostea cu Vaiere, care, pentru a o putea cere in casatorie, devine servitorul lui Harpagon, iar Cleante este indragostit chiar de Mariane, care, la randul ei, il iubeste pe tanar.

Pe de alta parte, preocuparile batranului avar se indreapta si spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i afecteze in vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-1 insoare pe Cleante cu o vaduva bogata, iar pentru Elise gaseste o partida potrivita in persoana lui Anselme, batran, dar bogat, scopuri pentru care apeleaza la mijlocitoarea Frosine. Actul I se incheie in plina confuzie, Cleante incurajand laudele pe care tatal sau i le face Marianei, pentru a afla cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se insoare cu iubita lui, iar Valere, sustinand cu prefacatorie parerile lui Harpagon, obtine de la acesta libertatea de a o supraveghea pe Elise. Actul al II-lea adanceste conflictul si complica situatiile comice. Cleante doreste sa obtina, prin intermediul servitorului sau, La Fleche, un imprumut, fara a sti ca in spatele camatarului nu este altcineva decat tatal sau. Pusi fata in fata in aceasta imprejurare ridicola, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt pentru camatarie, respectiv pentru risipa. O data cu sosirea petitoarei, Harpagon isi socoteste chiar castigul de pe urma iubirii pentru tanara Mariane, devenind insa din pacalitor pacalit, caci Frosine, cunoscatoare a firii omenesti, socoteste zestrea tinerei in economiile pe care i le-ar face sotului ei renuntand la mancare, la vesminte si bijuterii si il maguleste pe batran facandu-i complimente care starnesc hazul spectatorilor: Poftim; trup bine legat, mladios, cum se cuvine si care nu dovedeste nici un betesug. [...] Va sta bine - pe urma, tusea dumneavoastra e plina de gingasie! ". it647r3181mttv Actiunea cuprinde, in cel de-al treilea act, scenele legate de intalnirea dintre toate personajele implicate in conflict. Pregatirea vizitei celor trei pretendenti starneste hohote de ras: servitorii sunt instruiti sa toarne vinul cu socoteala, sa recupereze rapid toate resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea cu spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. Dupa ce, spulberand elanul jupanului Jacques, Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvarta de berbec gras, avarul este caracterizat de vechiul sau servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur: Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare in care zilele de post sunt trecute in numar indoit si ca va siliti oamenii sa le tina, ca sa va bagati in buzunar ce v-ar costa mancarea de dulce. [...] Altul povestejte ca ati dat in judecata pisica vecinului, fiindca v-a mancat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. [...] Sunteti rasul si batjocura tuturor ; nu va spun decat zgarcitul care-si mananca de sub unghie, scarbosul, camatarul". In scena dialogului cu Mariane, Clante ii face acesteia declaratii de iubire in numele tatalui sau si ii daruieste un inel eu diamant, spre nefericirea batranului. Apoi, in actul urmator, disputa dintre tata si fiu atinge punctul culminant in clipa cand La Flche descopera comoara lui Harpagon, ascunsa in gradina, si io da stapanului sau, care dispare eu ea. Actul final il surprinde pe Harpagon in cea mai adanca disperare, incercand sa-si recupereze caseta eu cei zece mii de galbeni. Banuit de furt este Valre, iar dialogul savuros dintre el si avar isi extrage comicul din situatia confuza, care nu se lamureste decat in final. In vreme ce tanarul ii vorbeste despre iubirea sa pentru lise, Harpagon crede ca subiectul este nepretiita sa caseta. Rasturnarea tipica de situatie se produce in final, cand Anselme descopera ca Valre si Mariane sunt chiar copiii sai, pe care nu-i mai vazuse de la un naufragiu petrecut eu ani in urma si pe care ii cautase zadarnic. In schimbul casetei sale cu bani, avarul accepta sa renunte la Mariane si sa consimta la casatoria acesteia eu Clante si la nunta lisei eu Valre, cu conditia ca toate cheltuielile sa fie suportate de Anselme. Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea in sine este tragica. Personajele isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Clante si lise se vor casatori eu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi regaseste caseta pierduta si isi traieste astfel fericirea ridicola intr-o existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria. Frumusetea comediei lui Molire rezida nu doar in structurarea subiectului, intr-o desfsurare gradata spre culminarea finala, ci si in realizarea tipologiei comice a avarului. Arta portretului este stapanita cu maiestrie de autor, care schiteaza astfel trasaturile eroului, incat spectatorul recunoaste tipul inca de la

aparitia sa in scena, in dialogul cu La Flche. Ulterior, contururile profilului sau se ingroasa pina la caricatura, atat din perspectiva directa a celorlalte personaje asupra lui, cat si prin faptele, atitudinile si cuvintele acestuia. Zgarcenia, singura trasatura evidenta a personajului, este de notorietate publica, asa cum se obsera din portretul pe care i-1 face jupanul Jacques. Este trasatura pe care i-o recunosc cei apropiati copiii sai, servitorii, petitoarea -, ale caror atitudini se modeleaza in functie de aceasta realitate. Clante intelege ca restituirea banilor reprezinta calea de a o obtine pe Mariane, Valre pricepe ca singura sansa de a se casatori eu Elise este sa renunte la zestre, iar lise il sfatuieste pe iubitul ei sa cistige increderea lui Harpagon, migulindu-1 si incurajandu-i zgarcenia. Spre deosebire de avarii pe care ii va zugravi realismul, personajul lui Molire nu aluneca insa pe panta dezumanizarii totale, pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu isi trateaza copiii cu brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor, fara monstruozitatile care il insotesc pe Grandet sau, in literatura noastra, pe Hagi Tudose. Comicul lui Molire este generat de complexitatea situatiilor pe care el le imagineaza si pentru a caror realizare ignora de multe ori chiar regulile dramaturgiei clasice, atat de pretuite in epoca. El aduce in scena un numar mai mare de personaje, imbinand astfel principiile clasicismului antic, mai rigid, cu libertatile farsei italiene si franceze. Pentru Molire, conditia folosirii unor teorii dramatice este aceea ca ele sa produca rasul. Comicul de caractere se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul il aduce in scena pentru a intruchipa un defect criticabil. El se impleteste insa in exprimarea aceluiasi sens cu un comic al numelor, pe care autorul le alege tocmai ca prin sugestia lor sonora sa anticipe caracterul prezentat si sa devina niste etichete de identificare a eroilor. Unele nume sunt conventionale, pentru ca purtatorii lor nu au decat rolul de a stabili contrastul necesar eu personajul central : Clante, Valre, lise, Anselme, Mariane. Altele sunt predestinate servitorilor : La Flche, jupan Jacques, in fine, Harpagon are rezonanta avaritei, a zgarceniei peste masura, astfel incat, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate omenesti. Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat in sensul ingrosarii defectelor, caci replica ,,fara zestre" devine un tic, si prin vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn al zgarceniei indreptate impotriva propriei fiinte. Comicul este unul de atmosfera si confera unitate piesei lui Molire. Chiar in momentele cele mai grave, in care s-ar putea produce tensiune, atmosfera este degajata printr-o scena hilara, ca aceea a disputei dintre Harpagon si Clante, care nu se soldeaza cu o ruptura dintre tata si fiu, ci cu un duel verbal savuros si plin de umor. Contrastul dintre aparenta si esenta, sursa clasica a comediei, ii serveste si lui Molire in realizarea scenei dialogului dintre avar si Frosine, care, flatindu-l, scoate in evidenta tocmai caracteristicile contrare ale batranului. Desi prin dezumanizarea moderata a eroilor sai si prin zugravirea moravurilor vietii de familie sau sociale, piesele lui Moliere se apropie de latura tragicului, comicul ramane modul de expresie natural al autorului clasic care, prin realismul observatiei si prin depasirea rigorilor epocii, este un spirit modern si intotdeauna actual. Satira sa, dincolo de acidul fara de care nu se poate face comedie, propune un umanism impresionant si dezvaluie iubirea de oameni a autorului care marturisea in prefata comediei Tartuffe : ,,Nimic nu-i face mai bine pe cei mai multi dintre oameni sa se pocaiasca decat oglinda betesugurilor lor. E o lovitura mare data viciilor cand le expui rasului obstei intregi. Usor indura omul mustrarile, dar nu rabda nicidecum batjocura. Accepta sa fie rau, dar nu vrea sa fie ridicol".

Don Quijote de la Mancha Don Quijote de la Mancha este o oper literar a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes. Este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a aprut n 1605 i s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. Tradus n principalele limbi europene este n prezent una dintre operele cele mai traduse din lume. Dei fusese conceput ca o satir la adresa popularelor povesitiri cavalereti, povestea micului nobil Alonso Quixano (Don Quijote) din La Mancha care, influenat de lecturile sale ajunge s se cread un cavaler n cutare de aventuri, devine o fresc a societii spaniole i o reflexie asupra comportamentului uman. Tiparul din El licenciado Vidriera se repet, astfel c, Don Quijote, dei considerat de ceilali nebun, se dovedete a fi mai aproape de adevr, datorit noblei gndirii i aciunilor sale, dect persoanele considerate normale. Cuprins

1 Subiectul romanului o 1.1 Prima parte a romanului o 1.2 A doua parte a romanului 2 Relaia Don Quijote-Sancho Panza 3 Note 4 Legturi externe 5 Bibliografie

Subiectul romanului Prima parte a romanului Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo srac ce se apropie de vrsta de 50 de ani [hidalgo=n spaniol , hijo de algo - fiul cuiva care a fost cineva, de spi nobil] locuiete mpreun cu nepoata sa ntr-o poriune necunoscut a inutului La Mancha. Cititor pasionat de romane cavalereti, Don Quijote ajunge s se considere un cavaler rtcitor astfel c pornete la drum clare pe mroaga sa, Rocinanta, narmat cu arme din carton. ntocmai ca eroul din romanele de aventur pe care le citea, Amadis de Gaula, el i alege o domni creia s-i dedice victoriile din btlii: Dulcinea del Toboso, o ranc dintr-un inut vecin, pe numele adevrat de Aldonza Lorenzo, dar care n realitate nu era nici nobil, nici frumoas. Prima aventur n drumul su, el se oprete mai nti la un han, pe care l ia drept castel, i confundnd hangiul cu un castellan, l roag pe acesta s-l nvesteasc cavaler, ceremonie sfnt care va avea loc n grajd.ntlnete apoi ctiva negustori din Toledo, crora le cere s o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasa doamnita din lume, dar acetia o insult, iar unul dintre ei l bate pe Don Quijote i-l las pe marginea drumului. El este gsit i ajutat s se ntoarc acas de un ran vecin, Pedro Crespo. A doua aventur Dup nsntoire, Don Quijote plnuiete s plece ntr-o a doua aventur. ntre timp, nepoata sa, slujnica, preotul i brbierul au aruncat n foc mare parte din crile cavalereti ale eroului, spunndu-i acestuia c un magician a venit clare pe un nor i nsoit de un dragon,i-a furat acestuia crile. Eroul i alege drept ,,scutier un ran pe nume Sancho Panza, cruia i promite c la captul drumeiilor l va face guvernatorul unei insule, i pornesc amndoi ntr-o a doua aventur. Se lupt cu morile de vnt, lundu-le drept uriai, i

i imagineaz c n trsura pe care o nsoesc ctiva calugri benedictini se afl o prines rpit, fiind din nou btut. De-a lungul cltoriei lor, Don Quijoto i Sancho Panza vor ntlni hangii, prostituate, pstori, soldai, preoi, condamnai evadai i chiar ndrgostii, cu diverse poveti de iubire. Don Quijote intervine violent n poveti care nu-l privesc, iar obiceiul su de a nu-i plti datoriile sub pretext c aceasta este stilul de via al ,,cavalerilor rtcitori duce la umiline, bti i lipsuri pe care de cele mai multe Sancho trebuie s le ndure. Tot n aceast prim parte a romanului ne sunt narate dou poveti de dragoste(Grisostomo i Marcela; Cardenio i Lucinda).n cele din urm, Don Quijote se las convins s plece acas. Autorul sugereaz existena unei a treia aventuri, dar susine c s-au pierdut documentele. A doua parte a romanului Aceast a doua parte reprezint o continuare publicat la 10 ani dup romanul original. Don Quijote i Sancho Panza au ajuns acum foarte cunoscui datorit povestirilor din prima parte a romanului. Acum se trateaz mai in profunzime tema deziluzionrii. Don Quijote ajunge batjocura mai multora, iar pn i Sancho i nal stpnul. Nevoit fiind s o gasesc pe Dulcinea, el i prezint lui Don Quinjote trei rance srace, pe care le d drept Dulcinea i nsoitoarele ei. Pentru c Don Quijote vede doar rncile, i nu o nobil doamn, Sancho pretinde c acesta este vrjit i de aceea nu poate vedea ,,adevrul. n cele din urm Sancho este numit guvernator al insulei Barratoria, i, dei se dovedete capabil, renun. Don Quijote se ntoarce acas, unde cade ntr-un somn greu, iar cnd se trezete, este vindecat de nebunie. Starea sa de sntate se nrutete ns, astfel c el moare, Sancho deplngnd ntreaga lor aventur. Relaia Don Quijote-Sancho Panza Relaia dintre Don Quijote i Sancho Panza a fost vzut de muli critici ca ilustrnd relatia antagonic realitate-irealitate, ntruct stpnul ntruchipeaz idealismul exaltat, iar Sancho- platitudinea i trivialitatea. ns cei doi se completeaz reciproc n asemenea msur nct la sfritul romanului vom observa o inversare de roluri: are loc o mutare de ascendent spre descendentn cazul lui Don Quijote , care i recapt luciditatea puin cte puin (...) i de la descendent spre ascendent, n cazul lui Sancho 1 , care la sfritul romanului deplnge vindecarea de nebunie a lui Don Qujote, dorindu-i s rennoiasc aventura. Rzvan Codrescu compar nebunia lui Don Quijote cu cea a Prinului Mkin din romanul Idiotul al lui Dostoievski, susinnd c Don Quijote i Prinul Mkin reprezint nebunia exemplar a dou spiritualiti specifice, dar complementare, Don Quijote ntruchipnd activismul constituional al spiritului apusean, pe cnd prinul Mskin ilustreaz contemplativismului tradiional al lumii rsritene, fr cal i fr arme, resemnat i ncreztor n perspectiva veniciei 2. Aceast nebunie va reui n cele din urm s-l ating i pe Sancho, cci are loc un transfer. Treptat, Don Quijote revine la starea sa initial(care ns nu este prezentat nicieri n roman), iar bunul-sim ce-l caracterizeaz pe scutier se pierde treptat n marea de fantezie n care l oblig stpnul su s se nece 3,pentru el insula reprezentnd o iluzie concret, aa cum pentru Don Quijote reinstaurarea instituiei cavalerilor rtcitori reprezenta o iluzie abstract.

Divina Comedie (n italian: Divina Commedia), cea mai celebr oper a lui Dante Alighieri, este totodat una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborrea lui Dante n Infern, trecerea prin Purgatoriu i, n fine, ascensiunea n Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Dei continu modul caracteristic al literaturii i stilului medieval (inspiraie religioas, tendin moralizatoare, limbaj bazat pe percepia vizual i imediat a faptelor), poemul lui Dante tinde ctre o reprezentare ampl i dramatic a realitii, departe de spiritualitatea tipic a epocii sale. Scris n dialect toscan, opera a exercitat o influen considerabil asupra dezvoltrii limbii i literaturii italiene. Iniial, Dante i-a intitulat poemul Commedia, n sensul c, dup un nceput dramatic, opera are un final fericit (cum explic autorul nsui ntr-o scrisoare adresat lui Cangrande della Scala). Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio n biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumusei artistice, i apare pentru prima dat ntr-o tipritur din 1555 a editorului veneian Ludovico Dolce. Dante Alighieri Poemul a fost scris de Dante n timpul exilului su ntre 1304 i 1321, aciunea este situat de autor n primvara anului 1300, n sptmna dinainte de Pate, cnd Dante nteprinde cltoria n "lumea de dincolo". Este anul sfnt ("Il Grande Giubileo") instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumtatea duratei previzibile a lumii. Cuprins

1 Structura operei o 1.1 Infernul o 1.2 Purgatoriul o 1.3 Paradisul 2 Rsunetul Divinei Comedii 3 Divina Comedie n limba romn 4 Legturi externe

Structura operei Divina Comedie povestete cltoria lui Dante n cele trei lumi ale "vieii de apoi", n care se proiecteaz rul i binele lumii terestre, fiind condus la nceput de poetul Virgiliu, simbol al raiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinei. Poemul este compus din trei pri (trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinznd 100 de cnturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cnt introductiv la nceputul Infernului, i este scris n versuri endecasilabice grupate n "terine" ("terza rima"). Iat primele trei terine (n traducerea lui Rzvan Codrescu): Pe calea vieii-ajuns la jumtate, - A m regsii ntr-o pdure obscur, - B cci drumul drept lsasem a-l strbate - A Nu-i lesne, vai, a spune-n ce msur - B era de crunt, deas i-nclcit, - C c i-azi tresar cnd gndul ei m fur! - B Cu prea puin e moartea mai cumplit; - C dar pn-a spune cum am dat de bine, - D voi depna pit cu pit. - C Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. ntr-adevr, cltoria n Infern i pe muntele Purgatoriului reprezint traversarea ntregii planete, n timp ce Paradisul este o reprezentare simbolic a cosmosului ptolemeic.

Infernul Dante, rtcit ntr-o pdure unde voia s ia o ramur pentru srbtoarea Floriilor, se trezete la un moment dat nconjurat de o panter, de un leu i o lupoaic. Cuprins de spaim, i vine o umbr n ajutor: este poetul Virgiliu, care l va conduce prin Infern, singura posibilitate de a iei din pdure.

Infernul, cntul XXII: Lacul ngheat al trdrii. Desen de Jennifer Strange, Artwork 2003 mpreun coboar prin nou cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, n funcie de pcatele svrite, dar i de personaliti contemporane, adversari personali sau persoane dispreuite, trimii de Dante n Infern pentru a-i ispi viciile. Pedepsele sunt descrise n ordine crescnd, cu ct se coboar n profunzimea iadului, care este i centrul pmntului. Aici intalnesc de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Aceast intamplare ii ofera lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Aceast parte a cltoriei se termin cu vederea lui Lucifer, chinuit ntr-un lac ngheat. De aici, vor iei, urcnd pentru a vedea din nou "cerul nstelat". Cltorind n lumea fantastic morilor, Dante duce cu sine toate sentimentele i pasiunile celor vii, trage dup el - cum s-a scris - tot pmntul. Purgatoriul Purgatoriul, cntul XXVII: Binecuvntat fie puritatea inimii!. Desen de Jennifer Strange, 2001 Dante i Virgiliu ajung pe cealalt parte a pmntului, n faa muntelui Purgatoriului, pe culmile cruia sluiesc sufletele morilor care se ciesc de pcatele fcute n via. Muntele este mprit n apte cercuri, dup tipul viciilor avute (mnie, avariie, lcomie etc.) i durata timpului de cin. Rugciunile celor vii pe pmnt i pot ajuta s ias mai curnd din Purgatoriu. i aici se regsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arat bunvoin, cum ar fi prietenii si din cercul "dolce stil nuovo" sau marii artiti ai trecutului. n vrful muntelui se gsete Paradisul terestru, care are aspectul unei pduri populat de figuri alegorice. Purgatoriul este o alt ipostaz a personalitii umane care prevestete zorile Renaterii. Paradisul Ajuni n Paradisul terestru, Virgiliu l prsete i se ntoarce n Infern. Din acest moment, Dante va fi cluzit de Beatrice, instrumentul voinei divine. Paradisul, n opoziie cu Infernul, este construit din nou cercuri orientate spre nlime. Aici este slaul celor fr de pcate, al sfinilor. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cereti cunoscute n acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfritul cltoriei Beatrice l prsete i Dante, ghidat de Sfntul Bernardo, adreseaz o rugciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopete cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune n micare cerul i stelele". Dac n descrierea Infernului i Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, n Paradis el este unicul creator. Tradiia Paradisului nu exista n literatur i fantezia dantesc a creat-o din propriile resurse, realiznd un vers fluid i de infinit gam muzical, corespunztor iradierii oceanului de lumin a Paradisului. Rsunetul Divinei Comedii Opera lui Dante a devenit n scurt timp celebr. Florena lui Lorenzo De Medici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevrat cult pentru Dante. Unele ediii ale Divinei Comedii au fost ilustrate de Sandro Botticelli ( a lucrat timp de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sut de cnturi), Michelangelo, Rafael, iar n timpurile moderne de John Flaxman, William Blake, Gustave Dor, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini i Robert Schumann au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante. Divina Comedie a fost tradus n peste 25 de limbi. Operele multor scriitori

moderni au fost influenate de creaia lui Dante: Ezra Pound, T.S.Elliot, Gabriele D'Annunzio, Paul Claudel i Anna Akhmatova. Divina Comedie n limba romn Divina Comedie impune i prin perfeciunea arhitecturii sale, supus unor rigori geometrice i muzicale greu de egalat i de echivalat. Este un motiv n plus ca opera dantesc s constituie o veritabil piatr de ncercare pentru traductori. Transpunerea ei n limba romn echivaleaz cu un imens pariu, fapt atestat de numele i de numrul celor care s-au ncumetat n aceast ntreprindere: Nicu Gane (n versuri alexandrine), George Cobuc, Alexandru Marcu (traducere n proz cu gravuri de Mac Constantinescu), Eta Boeriu, Giuseppe Ciffareli, George Pruteanu i Marian Papahagi. Recent, Rzvan Codrescu a publicat traducerea "Infernului", cu text bilingv, note, comentarii, postfata si bibliografie la zi, la Editura Christiana din Bucuresti. Un loc aparte n cadrul acestor tlmciri (unele rmase nefinalizate) l ocup traducerea realizat de poeta Eta Boeriu, n care, dup cum constat criticul Ion Negoiescu, "poezia curge limpede i strlucitoare, pe albiile fireti ale cuvntului romnesc, ca printr-o natur pur i nsorit".

Regele Lear este o tragedie scris de William Shakespeare

Regele Lear este o tragedie scris de William Shakespeare care reprezint o ncununare a analizei umanisto-psihologice prezent n mai toate lucrrile marelui dramaturg englez. Tema piesei devine universal, prin detaliata descriere a caracterului uman i n special, a transformrii determinat de schimbarea unor idealuri i a unei lumi considerat de protagonist, o reflexie ideatic a percepiilor sale interioare. Atenie: urmeaz detalii despre naraiune i/sau deznodmnt. Regele Lear devine un simbol al preului care trebuie pltit pentru o prea mare ncredere n vanitatea personal i o judecat superficial a unor concepte universale, cum ar fi dragostea parinteasc i modul n care poate fi exprimat. Lear este victima aparenelor i a vanitii sale exagerate. La nceput, el judec lumea n convenii lipsite de substan. Nobilitatea sa, att de des prezentat ironic de Shakespeare, l orbete iniial i l mpiedic s vad adevrata esen a sentimentelor umane. i va mpri regatul -un semn de destrmare n tradiia saxon- folosind ca repere simple afirmaii mgulitoare, uitnd sau neputnd s vad adevrata lor valoare. Soarta i propria prostie, l vor face s cunoasc adevarul n mod tragic. Nebunia va deveni luciditate. Ceea ce a preuit se va dovedi amar nelciune, iar tardiva raionalitate i adevarata dragoste de tat -Cordelia- vor funciona ca vehicule ale salvrii sale spirituale.

Fedra Fedra este o tragedie n 5 acte (avnd respectiv 5,6,6,6 si 7 scene), scris n versuri de ctre Jean Racine, prezentat la 1 ianuarie 1677 la Htel de Bourgogne. Fedra (greac , nseamn Lumina) este ultima tragedie profan a lui Racine naintea unei lungi tceri de 12 ani de-a lungul crora se va consacra serviciului regelui i religiei. nc o data, el alege un subiect deja tratat de poeii tragici greci i romani. n lipsa regelui Teseu, Fedra sfrete prin a mrturisi iubirea sa pentru Hippolit, fiul lui Teseu dintr-o alta cstorie. Totul n "Fedra" a fost celebru: construcia tragic, profunzimea personajelor, abundena versificaiei. Spre deosebire de "Hippolit poart coroan" al lui Euripide, Racine face ca la finele operei Fedra s moar; deci, un timp ea sufer de pe urma morii lui Hippolit. Fedra, ca personaj, este unul dintre cele mai remarcabile din operele lui Racine. Ea, totodat, este vinovat de nefericirea altora i este i victima instinctelor sale. "Fedra" a fost victima unei creaii simultane, pe aceeai tem, a lui Nicolas Pradon, azi bine uitat, care a provocat o ceart literar care se va ivi n "Affaire des sonnets". Gabriel Gilbert publicase deja "Hippolit sau un biat insensibil" (1647). Puin cte puin, "Fedra" devine una dintre piesele cele mai cunoscute ale lui Racine. Chiar dac ea n-a fost aa de studiat ca Andromaca sau Britannicus, ea este una dintre tragediile secolului al XVII-lea cel mai des reprezentate pe scen. Atenie: urmeaz detalii despre naraiune i/sau deznodmnt. Rezumatul piesei Actul I Hippolit, fiul lui Teseu i al unei amazoane, i destinuie confidentului su Teramen intenia sa de a prsi orasul Trezen, petru a fugi de iubirea sa pentru Aricie, sora Pallandinilor, clanul inamic al lui Teseu. Fedra, soia lui Teseu, i marturiseste ddacei i servitoarei sale pasiunea ce o simte pentru fiul su vitreg Hippolit.

Gargantua si Pantagruel de Frangois Rabelais Astzi, Rabelais este considerat un mare gnditor, un creator de art de talia lui Shakespeare; Gargantua i Pantagruel rmne n continuare un model de creaie artistic de la care se va revendica o ntreag literatur. Dup un prolog n care autorul pune n mod voit ambiguu problema sensului operei sale, romanul se deschide cu genealogia neamului de uriai al lui Pantagruel. Gargantua, tatl su, a fost purtat 11 luni n burta mamei, care, nsrcinat fiind, ia parte la ospee monstruoase, n plin indigestie, Gargamela l nate pe Gargantua prin ureche; autorul citeaz din textele antice si "dovedete" c lucrul acesta nu e imposibil. Pn la cinci ani, micul Gargantua triete aproape ca o slbticiune; inteligena sa devine apoi sclipitoare: tatl su, Grandgousier, i-o descoper atunci cnd Gargantua inventeaz o tergtoare pentru fund genial. De aceea Grandgousier decide s-l dea la nvtur. Ani de-a rndul, teologi "sorbonari" l ndoap cu manualele lor. A ajuns un netot din cauza metodelor folosite. Gargantua e trimis de tatl su la un preceptor umanist, Ponocrates. Clare pe o iap uria care, pentru a se apra de mute, drm cu coada pduri ntregi, pleac mpreun cu noul su nvtor la Paris. Acolo ia clopotele de la Notre-Dame i le atrn de gtul iepei. Ponocrates reuete s fac din Gargantua un om nou datorit educaiei pe care i-o d dup noile metode umaniste. Dup un timp ncepe un rzboi ntre ara lui Gargantua i Lerna, iscat de o ceart ntre ciobani i plcintari. Grandgousier i scrie lui Gargantua s se ntoarc acas n grab i s ia parte la lupt. Rzboiul e o ocazie pentru Rabelais de a face s plou cu enormiti. Gargantua cu ai si i nvinge pe rii lui Picrocol, dar este apoi generos cu ei: elibereaz prizonierii, nu le acapareaz teritoriile, l desemneaz doar pe Ponocrates rege pn la majoratul fiului lui Picrocol. Fratele loan, care s-a remarcat n lupt, refuz s primeasc vreo mnstire, ns e de acord s conduc una care s funcioneze dup principiile sale. La Telem va construi aceast mnstire, deasupra porii creia st scris: "F ce-i place"; nu snt admii aici bigoii, farnicii, clugrii ipocrii, judectorii i cmtarii, ci numai cinstit? cavaleri, tinere i sprinare domnie i cei care tlmcesc cu dreptate cuvntul Scripturii. Libertatea constituie singura regul de via a clugrilor i buntatea lor e cea care asigur o perfect nelegere ntre ei. Prologul Crii a II-a aduce laude puterii terapeutice a primeia, autorul propunndu-i s ofere nc o asemenea capodoper. Dup ce reia genealogia lui Pantagruel i arat cum el a motenit apetitul prinilor, Rabelais i trimite eroul la studiu prin Frana, la toate universitile, prilej s sublinieze defectele fiecreia. Ajuns la Paris, Pantagruel primete o scrisoare de la Gargantua, o alt ocazie pentru autor s exprime idealul culturii umaniste. Pantagruel l cunoate aici pe Panurge, personaj pitoresc, jumtate vagabond, jumtate student, cu care va fi prieten toat viaa. Auzind c dipsozii au invadat Utopia, ara lui Pantagruel, Panurge l nsoete pe acesta pentru a lua parte la lupt. Dup ce svresc mpreun isprvi de toat lauda, cei doi intr n cetatea amoroilor, unde Panurge i face regelui Anarhie o nunt de pomin. Pantagruel acoper apoi cu limba o armat ntreag, iar maestrul Alcofibras, aflat i el acolo, intr n gura lui i descoper o alt lume, asemntoare celei reale. Cnd iese, dup ase luni, cucerirea rii dip-sozilor e terminat. Ultimul capitol aduce scuzele maestrului Alcoribas Nasier i promisiunea c povestea va continua cu nunta lui Panurge i aventurile sale, i cu invitaie pentru cititori de a tri ca nite adevrai pantagru-eliti. Cartea a III-a se deschide cu un prolog n care autorul i ridiculizeaz pe cei crora nu le plac crile sale. Aflm apoi c Pantagruel ocup inutul cucerit, unde aduce cu sine o mulime de locuitori ai rii lui Gargantua. Panurge l ajut i l nsoete peste tot, ns are o mare dilem: trebuie sau nu s se nsoare? Pentru a se lmuri, cei doi pornesc ntr-o foarte lung cltorie, cu scopul de a gsi sfaturi i oracole i astfel vor trece prin locurile cele mai fascinante. Negsind nicieri un rspuns satisfctor, ajuni la captul puterilor, se hotrsc s consulte Sfnta Butelc, singurul oracol cu adevrat serios. Sfritul volumului aduce laude ndelungi i erudite descoperitorului unei plante foarte utile, pantagruelionul. In Cartea a IV-a, Pantagruel i Panurge continu cltoria spre oracol, ntlnind n cale insule cu animale ciudate, nfruntnd furtuni ngrozitoare i vizitnd personaje dintre cele mai pitoreti. Despre prologul Crii a V-a se afirm c nu-i aparine cu siguran lui Rabelais. Drumul personajelor continu spre Roma, unde vor gsi celebrul oracol, al crui rspuns le va fi dat de preoteasa Bacbuc: "Bea!".

ANDROMACA de Jean Racine Personaje: Andromaca , vaduva lui Hector, sclava lui Pyrus Pyrus , fiul lui Achile, regele Epirului Orest , fiul lui Agamemnon Hermiona , fiica Elenei, fagaduita lui Pyrus Pylade , prietenul lui Orest Cleona , femeia de incredere a Hermionei Cefisa , femeia de incredere a Andromacai Fenix , invatatorul lui Achile si apoi al lui Pyrus Actiunea: se petrece la Butrota, cetate din Epir, intr-o sala a palatului lui Pyrus

Actul 1, Scena 1 (Orest, Pylade) Cei doi prieteni buni se regasesc si discuta despre iubirea imposibila dintre Orest si Hermiona. Orest a venit in Epir cu o solie, sa-i ceara regelui Pyrus sa-l predea pe ultimul urmas al Troiei, pe fiul lui Hector, Asti 737l114h anax, pe care-l creste, grecilor. Celalalt scop al lui Orest in Epir este acela de a o convinge pe Hermiona sa plece impreuna cu el din Epir. Desi, Hermiona i-a fost sortita lui Pyrus, el nu o iubeste dar ar vrea sa se casatoreasca cu dansa pentru a o face pe Andromaca (adevarata lui iubire) sa sufere. Actul 1, Scena 2 (Pyrus, Orest) Pyrus refuza categoric solia lui Orest, nevrand sa-l omoare sau sa-l predea pe Astianax grecilor.

Actul 1, Scena 3 (Pyrus, Fenix) Pyrus isi reafirma nepasarea fata de Hermiona, ba mai mult afirma ca chiar si-ar dori ca Orest sa plece cu ea pentru a scapa de necazuri. Actul 1, Scena 4 (Pyrus, Andromaca, Cefisa) La inceputul dialogului, Pyrus, marturisindu-i inca o data dragostea Andromacai, ii spune acesteia ca va apara copilul cu orice pret. Pe parcursul dialogului se poate observa o schimbare de atitudine a lui Pyrus: "Inima-mi pustie / de n-o iubi navalnic, ura-va cu manie". El incheie dialogul, acordandu-i Andromacai inca o sansa de a-si salva copilul de mania grecilor, casatorindu-se cu el si ii mai da timp de gandire acesteiea. Actul 2, Scena 1 (Hermiona, Cleona)

Dialog intre cele doua femei, in care Hermiona cantareste cu atentie variantele pe care le are la dispozitie. Prima este intoarcerea acasa la tatal ei iar cea de-a doua ramanerea langa Pyrus pentru a-l face pe acesta sa sufere. In final, fata Elenei din Troia se hotaraste pentru cea de-a doua. Actul 2, Scena 2 (Hermiona, Orest, Cleona) Orest incearca sa o convinga pe Hermiona sa vina cu el dar aceasta il informeaza ca ea nu poate pleca din Epir decat cu voia tatalui ei sau a lui Pyrus. De asemenea ea ilsfatuieste pe Orest sa mearga la tatal ei si sa-l informeze de situatia ei actuala, in care Pyrus iubeste o sclava (pe Andromaca) si nu pe ea, "ce rusine am suferi / cu-o frigiana Pyrus de s-ar casatori!". Actul 2, Scena 3 (Orest) Din monologul sau se poate observa intentia sa de a vorbi cu Pyrus pentru a-l convinge sa o lase pe Hermiona sa plece. El chiama zeii in ajutorul sau: "Orbeste-l Amor cu vraja ta!" Actul 2, Scena 4 (Pyrus, Orest) Actiunea ia o turnura ciudata si Pyrus este de acord cu predarea pruncului catre greci si se decide sa se casatoreasca cu Hermiona! Orest ramane uluit de aceasta schimbare de atitudine a lui Pyrus. Actul 2, Scena 5 (Pyrus, Fenix) La inceputul dialogului Pyrus pare hotarat de decizia sa dar pe masura ce dialogul continua el devine din ce-n ce mai nesigur, cerand ajutorul lui Fenix, care-l sfatuieste sa mearga la Hermiona. Finalul actului secund ramane deschis prin ultima replica a lui Pyrus: "Bine; voi face tot ce-am spus."

Actul 3, Scena 1 (Orest, Pylade) Din dialogul lor se intrepatrunde intentia declarata a lui Orest de a o rapi pe Hermiona. El este incurajat, si la nevoie, sprijinit de prietenul sau Pylade in aceasta actiune.

Actul 3, Scena 2 (Orest, Hermiona) +Scena 3 (Hermiona, Cleona) Din scurtul dialog dintre cei doi, Hermiona afla de intentiile lui Pyrus. Hermionei i se reaprinde flacara dragostei pentru Pyrus fiind convinsa ca si regele Epirului o iubeste. Actul 3, Scena 4 (Hermiona, Andromaca, Cefisa) + Scena 5 (Andromaca, Cefisa) Intalnindu-se pe unul dintre holurile castelului cu Hermiona, Andromaca isi plange durerea cauzata de apropiata moarte a fiului ei, dar aceasta din urma ramane impasibila. Dupa plecarea Hermionei, Andromaca este sfatuita de catre Cefisa sa profite de slabiciunea lui Pyrus pentru ea si sa se duca sa-i vorbeasca acestuia. Actul 3, Scena 6 (Pyrus, Andromaca, Fenix, Cefisa) + Scena 7 (Pyrus, Andromaca) Andromaca cade la picioarele lui Pyrus, profitand de influenta pe care o are asupra lui, si-l implora sa nu-i dea fiul pe mana grecilor. Fiul lui Achile, dupa cateva clipe de ezitare si indoiala, o asculta pe Andromaca ce are de spus si ii da de ales inca o data (mult mai transant, acum) intre tron si moarte.

Actul 3, Scena 8 - Actul 4, Scena 3 Andromaca se hotaraste sa se marite cu Pyrus penru a-l salva astfel pe Astianax de la pieire iar dupa casatorie vrea sa se sinucida pt. a fi alaturi de Hector. Aceasta actiune ii provoaca o mare ura Hermionei care-l asmute pe Orest impotriva regelui Epirului si practic nu ii da de ales conditionandu-i dragostea ei de savarsirea crimei asupra lui Pyrus. Orest trebuie sa-l injunghie in timp ce-l conduce spre altar pentru a se casatori cu Andromaca. Actul 4, Scena 4 (Hermiona, Cleona) Este infatisata putere urii si a dorintei de razbunare a Hermionei, care nu concepe ca Pyrus sa moara fara sa stie ca din cauza urii ele a fost injunghiat. Actul 4, Scena 5 (Hermiona, Pyrus) +Scena 6 (Pyrus, Fenix) Pyrus vine sa cerara, intr-un fel, scuze Hermionei pentru faptul ca se casatoreste cu Andromaca. Din dialogul dintre cei doi reiese ca Hermiona inca il iubeste pe Pyrus enorm dar ca la fel de mult doreste razbunarea. Batranul Fenix prevede aceasta razbunare dar nu este lasat de catre stapanul sau sa-si continue ideea si este trimis sa pazeasca copilul Andromacai, pe Astianax. Actul 5, Scena 1 (Hermiona) Hermiona isi arata inca o data nesiguranta, nehotararea in legatura cu Pyrus pentru ca inca-l iubeste. Actul 5, Scena 2 (Hermiona, Cleona) Se hotaraste din nou, mai crunt de asta data, sa-l omoare pe Pyrus si sa intrerupa casatoria lui cu Andromaca. Ea nu mai are incredere nici in Orest, in care se duce o lupta interioara intre iubirea sa pentru Hermiona si onoarea sa. De aceea se hotaraste sa-i omoara pe toti invitatii de la ceremonie. Actul 5, Scena 3 (Orest, Hermiona, Cleona) Orest ii vesteste Hermionei ca totul s-a sfarsit, ca Pyrus a fost omorat de sute de greci pe care i-a tradat prin afirmatiile sale defaimatoare si lasat in templu intr-o baie de sange. In loc sa fie bucuroasa, Hermiona este manioasa varsandu-si mania pe Orest pe care-l considera o fiara, un monstru si ii spune ca ea cu el nu va pleca din Epir niciodata. Actul 5, Scena 4 (Orest) Monologul lui Orest demonstreaza faptul ca el d-abia acum realizeaza ce a facut (l-a omorat pe Pyrus, caruia ii purta un respect enorm) si din pricina cui a facut-o (a Hermionei care acum isi varsa nervii pe el si il implora sa-l readuca la viata pe Pyrus pt. a o umili din nou). Motivul pentru care a facut-o este "Pentru aca vroiam sa-i fiu pe plac". Actul 5, Scena 5 (Orest, Pylade) Bunul prieten al lui Orest, Pylade ii sare inca odata in ajutor si-l indruma spre iesirea din Epir pentru a nu fi omorat de furia Andromacai, care se comporta ca o adevarata vaduva, vrand astfel sa razbune si pe Hector si Troia! Hermiona s-a sinucis deasupra cadavrului lui Pyrus. Intr-un final apoteotic, Orest se vede inconjurat de personificarile razbunarii zeilor si a mustrarilor de constiinta si ii zareste si pe Pyrus si Hermiona imbratisati cum se uita la el. Pylade isi califica prietenul ca nebun si impreuna cu ostenii sai il cara pe Orest catre corabii in cautarea salvarii.

Faust de Charles Gounod Faust este o oper n cinci acte (7 tablouri). Muzica este compus de Charles Gounod pe un libret de Jules Barbier i Michel Carre (dup drama Faust a lui Johann Wolfgang von Goethe). Premiera operei a avut loc la 19 martie 1859, la Teatre Liric din Paris. Durata operei: cca 3 ore. Cuprins 1 Aciunea 1.1 Actul I 1.1.1 Tabloul 1 o 1.2 Actul II 1.2.1 Tabloul 2 1.2.2 Tabloul 3 o 1.3 Actul III 1.3.1 Tabloul 4 1.3.2 Tabloul 5 o 1.4 Actul IV 1.4.1 Tabloul 6 o 1.5 Actul V 1.5.1 Tabloul 7 2 Referine 3 Legturi externe 4 Galerie de imagini
o

Aciunea Aciunea se petrece n Germania secolului al XVI-lea. Actul I Tabloul 1 Singur, n cabinetul su de lucru, doctorul Faust i recunoate nfrngerea la sfritul unei viei n care munca intens n domeniul tiinei (filosofie, medicin, chiar i teologie) i-a impus renunarea la toate bucuriile i plcerile omeneti. Cupa cu otrav i se oprete lng buze, cnd, de afar rzbate pn la el un cntec vesel ce slveste natura i dragostea. Nefericitul Faust blestem, invocndu-l pe Satan (Spiritul Pmntului). Acesta apare sub nfiarea unui senior ce se pune n slujba lui, gata s-i mplineasc orice dorin. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arat pentru o clip, frnge ultimele fore de rezisten ale lui Faust. Pactul ntre cei doi e semnat cu snge. Mefisto i va drui lui Faust tineree i frumusee, lundu-i n schimb sufletul, care l va sluji pe el pe trmul cellalt, de dincolo de via. La un semn al lui Satan, btrnul Faust se transform ntr-un chipe cavaler n floarea vrstei. Actul II Tabloul 2 n mijlocul unei mulimi vesele i glgioase care petrece, tnrul ofier Valentin (bariton) st retras suferind la gndul c, nevoit s plece la rzboi, o va lsa singur pe sora lui, Margareta. Valentin implor

cerul s-o ocroteasc. Tnrul student Wagner (bariton) ncepe un cntec vesel de pahar care este ntrerupt brutal de Mefisto. Acesta i uimete pe toi fcnd s curg n pahare vin venit de nu se tie unde, antrenndu-i pe toi ntr-un cntec n care preaslvete puterea aurului. Contrariat i revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin l provoac la duel, dar sabia i cade sfrmat. Speriai, oamenii se retrag, iar soldaii ndreapt spre necunoscut mnerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit s dea napoi. Dup acest incident petrecerea rencepe. Apare Margareta (sopran). Faust i iese n cale i se ofer s o nsoeasc pn acas. Tnra refuz cu modestie, dar ferm. Tabloul 3 n grdina Margaretei, tnrul Siebel (sopran) vine cu un buchet de flori pe care-l las pe o banc, semn al curatei sale iubiri. Dup plecarea sa, n grdin ptrund Faust i Mefisto. Impresionat de atmosfera de linite i pace a acetui lca, Faust ncearc o puternic emoie. Mefisto aeaz o caset cu bijuterii alturi de florile lui Siebel, dup care cei doi se ascund n spatele unor boschete. Sosete Margareta tulburat de imaginea frumosului cavaler necunoscut cruia i refuzase braul. Aezndu-se la roata de tors, ea cnt vechea Balad a regelui din Thule, cel rmas pn la moarte credincios iubirii sale. Deodat zrete caseta pe care nu se poate stpni s n-o deschid. mpodobit cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamn cu o fiic de rege. Faust i Mefisto se apropie. O vecin mai vrstnic, Martha, extaziat n faa unor asemenea bogii este discret ndeprtat de ctre Mefisto care se preface c o curteaz. Rmai singuri, Faust i Margareta sfresc prin a se ndrgosti unul de cellalt. Odat cu cderea noptii Faust vrea s plece, dar, reinut de Mefisto, ascult glasul Margaretei care de la fereastra camerei i cnt dragostea stelelor chemndu-i iubitul. Faust rspunde la chemarea ei i cei doi se pierd ntr-o mbriare ptima. Cu un zmbet sarcastic Mefisto i admir victoria. Actul III Tabloul 4 Prsit de Faust, Margareta se refugiaz n biseric. Dar chiar i n sfntul lca, glasul lui Mefisto se face auzit, nvinovind-o. Tabloul 5 Valentin se napoiaz acas odat cu toti soldaii, cntnd gloria obinut n btlii. La ntrebrile lui, puse n prip, Siebel rspunde evaziv. Valentin alearg spre cas, cuprins de bnuieli. Prad mustrrilor de contiin pentru fapta svrita, Faust nu are curajul s bat la poarta iubitei. Mefisto, care l nsoete ca o umbr, cnt o serenad, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele n snge dezonoarea surorii sale. n duelul cu Faust, Valentin este rnit mortal de spada lui Mefisto i, nainte de a-i da sufletul, i blestem sora. Actul IV Tabloul 6 Noaptea Valpurgiei. Vrnd s-l fac s uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust n mpraia sa unde, ntr-un dans fantastic, i se perind prin fa cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gndurile sale sunt tot la blnda i curata Margareta. El i cere lui Mefisto s l duc la ea, pentru a o salva. Actul V Tabloul 7 Faust i Mefisto ptrund n celula n care a fost ntemniat Margareta, cu minile rtcite, dup ce i-a ucis copilul. Fericit la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage ngrozit la vederea lui Mefisto, refuznd categoric sa prseasc celula. Cu ultimele puteri ea cheam ngerii s-i salveze sufletul chinuit.

n faa trupului ei lipsit de viat se aude glasul lui Mefisto: "E OSANDITA!!! HAI VINO VINO ", dar de sus, din nlimile cerului, voci limpezi rostesc: "E MANTUITAAA... !!!". Sufletul Margaretei se nal la cer. EPILOG (in traducerea lui LUCIAN BLAGA) : TOT CE ESTE VREMELNIC E NUMAI SIMBOL, CE ESTE CHIP INDOIELNIC AICI S-A IMPLINIT, NESPUSUL DEPLINUL IZBANDEI, ETERN FEMININUL NE INAL IN TRIE

Tartuffe - Moliere Omul clasic intre datorie si pasiune In aceasta oper, Moliere prezint omul clasic oscilnd ntre datoria de tat, so, persoan public i pasiunea, sau chiar nebunia, obsesia, fcut pentru un necunoscut n care a avut ncredere deplin. Orgon a refuzat s i cread familia i a preferat s dea ascultare unui strin; a fost nechibzuit, imprudent, dar el a ales s i urmeze instinctul dect s se incread n valorile acelei epoci care puneau totui familia pe primul plan. Cu toate c Orgon l-a crezut pe Tartuffe -un reprezentant al Divinitatii o alta mare valoare a vremii el i-a renegat propriul fiu, fr ca mcar s l asculte; el a procedat aa cum l ndemnase cel care pentru el reprezenta religia i l ghida n tot. Se spune deci c personajul lui Moliere a ales initial pasiunea avnd ncredere totala ntrun strin iar apoi datoria, ascultnd ce a spus reprezentatul bisericii. Rezumat Familia lui Orgon este dezbinata deoarece Orgon si mama lui au cazut sub influenta lui Tartuffe, un hot regios, un vagabond inainte de a fi ajutat de Orgon. Tartuffe pretinde ca este pios si ca vorbeste cu autoritatea divina, si Doamna Pernelle si fiul ei nu mai iau nicio decizie inainte de a-l intreba pe sfetnicul lor. Restul familiei si regele lor nu sunt pacaliti de sireteniile lui Tartuffe si il detesta. Mizele se maresc cand Orgon anunta ca il va insura pe Tartuffe cu fata lui Mariane(deja logodita cu Valer). Mariane este desigur foarte suparata la aflarea acestor vesti, iar restul familiei realizeaza cat de adanc este Tartuffe infiltrat in familie. In efortul de a-l demasca pe Tartuffe in fata lui Orgon, familia concepe un plan prin care acesta sa ii marturiseasca Elmirei ( sotia lui Orgon) ca o doreste. Ca un om pios si oaspete, el nu ar trebui sa aibe astfel de sentimente pentru doamna casei si familia spera ca dupa o astfel de confesiune, Orgon il va da afara pe Tartuffe. Intr-adevar, musafirul incearca sa o seduca pe Elmira, dar conversatia lor este intrerupta cand Damis, baiatul lui Orgon, nu mai poate suporta situatia si iese din ascunzatoare pentru a-l pari pe impostor. Tartuffe este initial socat, dar isi revine foarte repede. Cand Orgon intra in camera si Damis ii spune triumfator ceea ce s-a intamplat, mincinosul foloseste psihologia inversa si se acuza pe el insusi : Da, frate, sunt nevrednic, sunt vinovat in toate / Un biet batut de patimi si de pacate plin. Orgon este convins ca baiatul lui minte si il izgoneste din casa. Tartuffe reuseste sa il convinga pe Orgon ca pentru a-l invata pe Damis o lectie, el, preotul, trebuie sa stea mai mult ca niciodata in preajma Elmirei. Ca un cadou pentru Tartuffe si o pedeapsa ulterioara pentru copilul lui, Orgon trece toate proprietatile pe numele prietenului sau. Apoi Elmira se ocupa din nou de demascarea impostorului si ii cere lui Orgon sa fie martor la o intalnire intre ea si "prietenul" lui. Orgon , usor de convins, decide sa se ascunda sub o masa in aceeai camer, cert fiind ca sotia sa nu are dreptate. El aude desigur cum nevasta lui rezista avansurilor directe din partea lui Tartuffe. In momentul in care Tartuffe este aproape gata sa o violeze pe Elmira, Orgon iese de sub masa si ii ordona acestuia sa plece. Dar oaspetele siret intentioneaza sa ramana si isi arata in sfarsit adevarata fata, deoarece Orgon ii marturisese lui Tartuffe ca se afla in posesia unor scrisori incriminatorii ( scrise de un prieten). Tartuffe il ameninta acum pe Orgon ca daca nu va pleca din Propria lui casa, va fii expus deoarece impostorul se afla acum in posesia scrisorilor. Mincinosul pleaca temporar , iar familia se gandeste ce e de facut. Ulterior Tartuffe se intoarce cu un ofiter de politie pentru a incepe evacuarea. Dar spre surpriza lui , Ofiterul il aresteaza in schimb pe el. Luminatul rege a auzit nedreptatile intamplate in casa si a decis sa il aresteze pe Tartuffe. Chiar si Doamna Pernelle este acum convinsa de cum de fapt protejatul ei si intreaga familie este recunoscatoare ca a scapat de un criminal in serie care isi schimba adesea numele pentru a nu fi prins.

Othello (Shakespeare) Othello este o pies de teatru, o tragedie scris de William Shakespeare n 1603. Titlul complet al piesei n englez Othello, the Moor of Venice se traduce prin Othello, maurul din Veneia. Subiectul se bazeaz pe o nuvel italian Un Capitano Moro (Un cpitan maur), scris de Cinthio, un discipol al lui Giovanni Boccaccio i publicat n 1565. Peronajele principale sunt:

Othello, un general maur din armata veneian: Desdemona, soia lui Othello; Michael Cassio, locotenentul lui Othello; Iago, omul ce cerdi al lui Othello.

Piesa a stat la baza libretului operei Othello de Verdi. Cuprins


1 Inspiraia 2 Subiectul 3 Compoziia 4 Bibliografie 5 Referine

Inspiraia Sura tragediei este a aptea povestire din cea de-a treia zi din Hecatommithi (O sut de povestiri) de Giraldi Cinthio, publicat n 1566 n Veneia, detaliile despre ora fiind probabil luate de dramaturg dintr-o lucrare de Lewknor.[1] Din opera lui Cinthio, Shakespeare a preluat firul narativ principal, personajele protagoniste, tactica lui Iago de rzbunare, conflictul sufletesc al lui Othello, precum i cteva amnunte precum rolul batistei.[1] O paralel ntre cele dou lucrri evideniaz asemenrile, n special dup debarcarea din Cipru. Totui, Shakespeare se ndeprteaz de surs prin reinterpretare dramatic a aciunii i motivarea psihologic a personajelor, nct, dincolo de aspectele de suprafa, sursa devine un reper vag.[2] Precum a declarat shakespeariologul Irving Ribner: "Povestirea lui Cinthio cuprindea elementele de baz necesare dramei intenionale de Shakespeare. El gsise aici conflictul omului care, indus n eroare, alege calea rului i e chinuit apoi de remucri. Gsise i sugestia c tnra fat iubise pe maur pentru marile lui virtui, ca i sublinierea de ctre Cinthio a caracterului nefiresc al unei astfel de cstorii."[2] Exist de asemenea detalii preluate de autor din propriile sale opere, n special cele scrise cu puin nainte, precum Troilus i Cresida.[2] Subiectul Piesa ncepe cu momentul n care Roderigo, un nobil bogat, i se plnge lui Iago, un militar de rang nalt, c nuu i-a spus nimic despre casatoria secret ntre Desdemona, fiica senatorului Brabantio, i Othello un general maur din armata veneian. Roderigo este foarte suprat, pentru c o iubete pe Desdemona, pe car o i ceruse de soie, tatalui acesteia. Pe de alt parte, Iago este suprat pe Othello, pentru c acesta il nalase n grad, punndu-l comandant, pe un anume Michael Cassio, mult mai tnr si mai neexperimentat decat Iago. De accea isi propune sa se razbune. pentru inceput, ii cere lui Roderigo sa-l trezeasca pe batranul Brabantio si sa-l instiinteze ca fiica sa, Desdemona planuieste sa fuga cu maurul. In

timp ce intreaga casa a nobiluiui este in freamat, Iago se furiseaza afara si il instiinteaza pe Othello de venirea lui Brabantio. Intre timp Desdemona, intr-adevar fugise si se casatorise in secret cu Othello. Tatal fetei ajunge la Othello in toiul unor importante pregatiri militare, deoarece tocmai se zvonise ca flota turceasca ataca insula Cipru. Senatul venetian hotaraste ca Othello sa plece de graba in apararea insulei. Ranit in amorul propriu, Brabantio il acuza pe maur ca prin viclenie si metesugiri diavolesti i-a sedus si nenorocit fata. Acesta se apara istorisind cum, fiind adesea invitat in casa lui Brabantio, avu prilejul s-o intalneasca pe preafrumoasa fata, care il ruga staruitor sa-i povesteasca numeroasele primejdii prin care a trecut de-a lungul carierei sale militare. Acestea au fost, spune el, mestesiugirile sale, povestea sincera a vietii unui om greu incercat. petrecand mult timp in preajma lui, fata a reusit sa vada dincolo de infatisarea sa aspra si respingatoare (in ochii societatii)si sa se indragosteasca de el. Desdemona este si ea adusa in fata senatului si confirma cele spuse de othello. cu inima franta, Brabantio se vede nevoit sa-si dea consimtamantul pentru casatoria celor doi. Cu toate acestea ii atentioneaza pe ton profetic: "Ai grija Maurule, daca ai ochi sa vezi, si-a inselat tatal, s-ar putea sa te insele si pe tine".................. Datorit varietii de teme abordate, rasism, iubire, gelozie, trdare, tragedia Othello i pstreaz actualitatea. Compoziia Tragedia este mprit n cinci acte, astfel: actele I, II i IV au trei scene, actul III are patru scene, iar ultimul are doar dou. n pies apar o serie de ambiguiti lexicale, pe lng cele simbolice. Astfel este cazul adjectivului "honest" (ro - "onest", "cinstit"), care, mpreun cu substantivul "honesty" ("onestitate", "cinste"), apare de 52 de ori n Othello. Criticul literar William Empson a abordat evoluia sensurilor i a statutului social al cuvntului "honest", de la medievalul "care merit s fie respectat de societate" pn la argoticul "care e unul de-ai notri", folosit ncepnd cu mijlocul secolului al XVI-lea. Potrivit lui, "ntr-un anumit stadiu al evoluiei sale, cuvntul a ajuns s implice ideea c acela care accept dorine fireti, care nu triete dup principii, este omul cruia i se potrivete nelesul agreabil al lui honest."[3] Un cuvnt cheie este "jealous" (i "jealousy"), care n piesele shakespeareane poate s nsemnse "gelos" ("gelozie") sau "bnuitor" ("bnuial"); un altul este verbul "think", care are mai multe sensuri: primul este acela de "a fi convins" iar al doilea este de "a bnui (doar)", "a fi de prere", acest joc dintre sensuri fiind exploatat de dramaturg ntr-o suit de dialoguri dintre Othello i Iago.[3

Hamlet-(Shakespeare) personaje Claudius - rege al Danemarcei Hamlet - fiul ultimului rege si nepot al celui de acum (Clauregelui Raposat) Polonius - lord camaras Laertes - fiul lui Polonius Horatio prieten si confident al lui Hamlet Voltimand Cornelius Rosencrantz Guildenstern Osric Marcellus Bernardo

dius este unchi pentru Hamlet si fratele

-curteni

-ofiteri din garda regelui

Francisco- soldat din garda regelui Reynaldo- servitor al lui Polonius Fortinbras- print al Norvegiei Gertrude- regina Danemarcei, mama lui Hamlet,sotia lui Claudius Ophelia- fiica lui Polonius, iubita lui Hamlet Fantoma (Duhul) Actori Doi clovni gropari Scena Hamlet este compus din V acte,iar actiune se petrece in Da-nemarca. Actul I ii prezinta pe Bernardo si Francisco dialogand pe o terasa din castel.Acestia vorbeau despre aparitia unei misterioase fantome ce aparea dupa miezul noptii si sema- na cu chipul regelui raposat.Horatio vede si el fantoma si ii spune prietenului sau Hamlet despre aceasta. Hamlet si cu ceilalti stau intr-o noapte pe terasa in as- teptarea misterioasei Fantome. Deodata aceasta isi face aparitia.Vazand asemanarea acesteia cu tatal sau,Hamlet o urmeaza,singur,pana intr-un loc mai retras al castelului. Regele-Fantoma ii marturiseste fiului sau ca moartea sa nu afost una naturala,asa cum se crede, ci a fost asasinat chiar de fratele sau,prezentu rege al Danemarcei Claudius.Pe langa acestea Fatoma ii mai spune ca regina,Gertruda, a fost sedu- sa de acest viclean iar moartea fostului rege nu a fost produsa de muscatura unui sarpe in timp ce acesta statea in gradina castelului,ci fratele sau l-a otravit,turnandu-I otrava in ureche, in timp ce acesta dormea, rapindu-i viata, sceptrul si regina. Auzind acest scenariu ingrozitor, Hamlet jura ca din acel moment sa-si razbune tatal.Atat Hamlet cat si Fantoma ii obliga pe Horatio sip e strajeri sa nu spuna nimic despre evenimentul petrecut pe terasa castelului.

Actul II Doua luni mai tarziu dupa moartea fostului rege si dupa Intalnirea lui Hamlet cu duhul tatalui sau,curtea regala, com-Pusa din regale Claudius, regina Gertruda, Polonius si ceilalti Curteni observa schimbarea stranie de comportament a lui Hamlet si decide sa afle cauzele acestei misterioase transfor-

Mari. Initial Polonius a crezut ca Hamlet are acest comportament bizar datorita iubirii lui pentru Ophelia. Ophelia estesfatuita de fratele sau,Laertes, apoi de tatal sau, sa-si infraneze orice sentiment de dragoste fata de Hamlet si sa respinga orice declaratie de dragoste a acestuia. Regele si regina, intruniti intr-o incapere a castelului,cer Curtenilor Rozencrantz si Guildenstern sa iscodeasca pe Hamlet pentru a afla motivul acestuia. Discutand cu cei doi trimisi de regi, Hamlet intelege scopul lor si rezista tentatiei de marturisire. Pentru a-l inveseli pe Hamlet, la curtea regeasca este trimis un grup de actori.Totodata Hamlet ii marturiseste lui Polonius dragostea sa pentru Ophelia.Hamlet le cere actorilor sa joace piesa Uciderea lui Gonzalo dar cu cateva modificari de versuri impuse de print.Actorii accepta. Dupa ce toti curtenii ies din sala, Hamlet declara in mono logul sau intentia de a demasca pe ucigasul tatalui sau, un chiul-rege Claudius:Desi lipsindu-i limba,crisma totusi/ Gra- ieste-n chipul cel mai nefiresc/ Actorii acestia vor juca in fata/ lui unchi-meu o piesa foarte-asemeni/ Cu moartea tatii si atunci ce drum s-apuc.Stafia/se poate sa fi fost doar Necuratul/Si Necuratul intotdeauna poate/Sa-si dea un chip aromitor.Amalt temei,mai sigur:piesa-I lat/In care pot pe rege sa-l inhat. Actul III Curtenii Rozencrantz si Guildenstern raporteaza regilor ca n-au izbutit sa dezvaluie taina lui Hamlet dar un grup de actori i-a sporit interesul tanarului print. Regele, afland de invitatia lui Hamlet de a participa la vizionarea unei piese de teatru, accepta Fara sa cunoasca intentiile printului.Dar inainte de acestea,regele, Regina si Polonius se intreaba daca taina printului are vreo legatuRa cu sentimental de dragoste pentru Opheli. Ophelia se ofera vo- luntara in aflarea acestei taine iar regii se ascund intr-o camera de alaturi pentru a auzi discutia dintre cei doi indragostiti. In discutia aceasta Hamlet,fiind orbit de gandul ca mama sa, regina,si-a tradat sotul, o intreaba pe mult-indragita sa Ophelia da-ca se considera frumoasa si cinstita si afirma ca puterea frumusetii va preschimba cinstea ei, devenind desfranata decat ca cinstea, ca valoare,sase asemene cu frumusetea. Intr-un moment de nebunie, Hamlet ii declara Opheliei ca nu a iubit-o si o sfatuieste sa se duca la o manastire pentru a se mantui de viitoarele ei pacate. Auzind acestea, Ophelia, dezamagita de spusele lui Hamlet, crede ca acesta s-a smintit. Dup ace Hamlet pleaca, regale, socat, isi face aparitia considerand ca vorbele si gandirea tanarului print nu ii reprezinta sminteala,ci altceva, mai adanc si mai dureros as-cuns in suflet. Actul IV A doua zi, dup ace a pus totul la punct cu actorii, Hamlet ii ce-re prietenului sau Horatio sa studieze expresia fetei regelui in momentul piesei. Incepe piesa.Aceasta prezinta un rege si o regina ce par indragostiti.Regele se intinde si adoarme pe un strat de flori iar ea il pa-raseste.Un alt personaj ii scoate coroana de pe cap, o saruta si dupa ce picura otrava in urechea regelui,pleaca.Regina se intoarce, ga- sestet pe rege mort si se preface a fi trista. Otravitorul copleseste peregina cu daruri; initial ea pare scarbita dar in cele din urma ea ii primeste marturisirea dragostei. In momentul in care apare scena otravirii regale Claudius, cu- prins de remuscari,ordona incetarea piesei de teatru, prilej pentru Hamlet de a i se adeveri vorbele Fantomei.Dupa piesa, regina il cheama,indurerata, in iatacul ei, sa-I vorbeasca. Regele hotaraste ca Hamlet sa plece in Anglia, pentru a-si in- departa namicul.Ramanand singur,regale se gandeste la crima savarsita si este macinat de constiinta, de fapta savarsita.Intra si Hamlet si vazandu-l ingenuncheat se gandeste sa-l omoare dar se autostapaneste caci singura pedeapsa pentru acest ucigas este sa-l demascheze. Ajuns in iatacul reginei, Hamlet se comporta indifferent cu mama sa,acuzand-o de moartea tatalui sau, regele raposat.Crezand ca Hamlet a innebunit si ca vrea sa o omoare, regina striga dupa ajutor.Vrand sa o salveze, Polonius care statea ascuns dupa o perdea este ucis de print. Dupa numeroase acuzari dureroase adre- sate mamei sale, in iatac isi face aparitia Fantoma regelui. Regina nu il vede ins ape regale-Fantoma cu care Hamlet vorbeste, crezandu-l nebun. Hamlet ia corpul neinsufletit al lui Polonius si il ingroapa intrun loc ascuns.

Regele Claudius ordona ca mai apoi sa fie asasinat. Hamlet se intalneste cu capitanul printului norvegian Fortinbras care venise cu oastea sa pentru a cuceri o parte din Polonia.Intre timp Laertes, fiul raposatului Polonius se intoarce din Franta, aduna o oaste si pleaca spre castelul regelui Danemarcei cu gand de razbunare si de preluare a tronului. Horatio primeste de la niste marinari o scrisoa- re de la Hamlet in care i se spune ca a fost atacat de un grup de pirati dar a scapat cu viata. Laertes, dornic de razbunarea mortii tatalui sau, este convins de viclanul rege sa-si foloseasca talentul de spadasin sis a-l omoare pe Hamlet. In timp ce acestia pun la cale acestplan diabolic, Ophelia moare inecandu-se. Actul V Este prezentata imaginea tragica a inmormantarii Opheliei, la care participa doi clovni gropari.La inmormantare sunt prezenti Hamlet si prietenul sau, Horatio, care vorbesc cu unul din clovnii gropari.Acest clovn avea o viziune macabra dar si ironica despre moartea oamenilor sip area total dezinteresat de respectful fata de osemintele mortilor.Dupa un timp apare si cortegiul funerar: cada- vrul Opheliei, regele, regina, Laertes, preotul si curtenii. Hamlet ii spune lui Horatio ca a descoperit o scrisoare in care se vorbea despre planul asasinarii sale, comandat de rege, in drum spre An- glia. Osric, unul dintre curteni, ii adduce lui Hamlet vestea ca a fost invitat sa participle la un duel contra lui Laertes in schimbul oferirii, in cazul unei victorii, a unor lucruri pretioase. Hamlet accepta provocarea cu toate ca este avertizat de pericol de catre Horatio. In timpul duelului, regina bea din greseala dintr-unul din paharele cu vin otravit si moare. Intr-un moment de neatentie Laertes si Hamlet fac schimb de sabii iar Laertes este ranit de propria sa sabie otravita.Inainte de a muri, regina ii spune fiului sau, Hamlet ca bautura este otravita. De asemenea Laertes ii divulga lui Hamlet planul secret de a-l omori. Auzind aceste uneltiri, Hamlet il strapunge pe rege, omorandu-l cu propria otrava. Hamlet bea dintr-un pahar otrava sinucigandu-se in timp ce Fortinbras se apropie victorios de palat.Vazand macelul din castel, printul norvegian, la indemnul lui Horatio, il inmorman- teaza pe Hamlet ca pe un erou.

tragedie antica - Oedip Rege Oedip Rege Numit omul Secolului de Aur al Atenei, Sofocle redimensioneaza intr-o oarecare masura, tragedia greaca. El are meritul de a fi introdus cel de-al treilea personaj; luand in considerare perioada tulbure in care a fost scrisa, se poate observa ca tragedia lui Sofocle nu mai urmareste elanul si grandoarea (spre deosebire de Eschil), ci pune accent pe gandire si sentimentele inaltatoare ale cetateanului Atenei. Oedip Rege e considerata o capodopera, si pana astazi a ramas un punct de referinta, mentinandu-se ca modern. S-a spus ca este prin excelenta o tragedie a destinului implacabil. Ca specie, tragedia apartine genului dramatic, in versuri sau in proza, in care personajele sunt puternic angajate in lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existenta a lumii ori cu propriile lor sentimente, conflictul solutionandu-se cu infrangerea sau moartea eroului. Infruntarea dintre eroii tragici si elementele contrare vointei si sentimentelor nobile care-i anima degaja maretie si sublim. Aristotel definea tragedia drept imitatia unei actiuni alese si intregi, de o oarecare intindere, in grai ornat cu tot soiul de podoabe, deosebit ca forma, potrivit diferitelor parti ale tragediei, imitatie facuta de personaje in actiune, iar nu printr-o povestire, si care, starnind mila si frica, savarsesc purificarea specifica unor asemenea emotii. (este reliefat rolul de catharsis pe care il indeplineste opera) Principalul mijloc de realizare a tragediei este tragicul, ce reprezinta o categorie estetica prin care se construieste un conflict amplificat de imprejurari vitrege si al carui deznodamant este infrangerea sau moartea unor personaje virtuoase, a unor idealuri, sau a unor categorii sociale de valoare. Desi mor, ei lasa in urma ideea triumfului adevarului in numele caruia se sacrifica (ex: Oedip) si iesind din individualitatea proprie, devin modele reprezentative pentru intreaga conditie umana. 44394gyy39jqr6d Tragicul se poate asocia cu dionisiacul (atitudine de extaz, de zbucium), cu apolinicul (starea lui Oedip de la inceputul operei; atitudine marcata de calm, liniste, constanta in manifestari), cu hybrisul (orgoliul lipsei de masura), cu moira (destinul, soarta; la greci, ii stapaneau chiar si pe zei) sau cu sublimul (desavarsirea, perfectiunea). Structura operei releva o alta trasatura a tragediei: respectarea regulii celor trei unitati de timp, de actiune si spatiu. Astfel, piesa nu este impartita in acte si scene, toata actiunea petrecandu-se intr-o singura zi, in acelasi loc ( la Teba, in fata palatului Labdacizilor) si intr-un ritm alert care are menirea crearii unei tensiuni dramatice in continua crestere. Titlul evidentiaza personajul principal si statutul sau: conducator al Tebei. El concentreaza o situatie provocata de destinul atotputernic iar incercarea sa de solutionare declanseaza tragedia, dar totodata reliefeaza caracterul sau nobil si demn. Singurul fir al actiunii este dezlegarea enigmei ce plutea asupra mortii lui Laios si implinirea destinului implacabil de catre personajul principal. Fiind lovita, din senin, de ciuma, locuitorii Tebei vin sa ceara sprijin si sfat regelui, care a avut dintotdeauna pentru ei o grija parinteasca, lucru dovedit si acum prin trimiterea cumnatului sau, Creon, la Delfi pentru a afla cauza blestemului. O data aflat motivul (unul din locuitorii cetatii omorase pe Laios, fostul conducator), Oedip incepe ancheta pentru aflarea adevarului, aruncand totodata un blestem asupra ucigasului, pe care il sorteste sa fie toata viata urmarit de pacatul savarsit, iar nici un locuitor sa nu-l adaposteasca din motiv ca-i o rusine pentru noi. Prevestind parca tragedia care urmeaza, adica taina nasterii si crimei lui Oedip, le marturiseste tebanilor un motiv superior al actiunilor sale: Iar eu ce-i sunt urmas/ In scaunu-i regesc, cum si-n al lui culcus/ Caci azi a mea-i nevasta lui, iar pruncii lui,/ De n-ar fi fost de soarta greu loviti ei azi/ Tot tata mi-ar fi spus, ca si ai mei eu vreau/ Ca sa-l razbun, ca greu au fost ei urgisiti,/ Cum l-as fi razbunat pe tata. Pornind cercetarea, el o conduce tot mai aprig cu cat incepe sa banuiasca, la un moment dat ca vinovatul ar putea fi chiar el. Acestea sunt confirmate si de batranul proroc Tiresias, care nu va fi insa crezut la inceput, ci jignit si acuzat de complot impreuna cu Creon pentru inlaturarea regelui. Tot batranul intuieste orbirea lui Oedip: Azi vede-va orbi! E om avut sarac/ Va fi! Un orb dus de toiag, cersind tot prin/ Straini. Si va afla ca alor lui copii/ Le-a fost si tata dar si frate el le-

a fost;/ Ca maica-si i-a fost si fiu, i-a fost si sot;/ Si ca pe tatal sau si l-a ucis! Te du-n/ Palat! Si sa framanti in gand tot ce ti-am spus./ Iar de-ai sa afli ca-am prezis gresit, sa spui/ Ca-n mestesugul meu sunt un nepriceput! yq394g4439jqqr Din descoperire in descoperire, Oedip se prabuseste in prapastia crudului adevar: necunoscutul pe care cu multi ani in urma il omorase era chiar tatal sau, Laios; iar Iocasta, regina vaduva cu care s-a casatorit, este chiar mama sa. Un slujitor aduce vestea ca sotia sa s-a spanzurat, innebunita de pacatul savarsit. Acelasi slujitor instiinteaza ca, gasind-o moarta, Oedip si-a scos ochii cu un ac pentru a-si ispasi ingrozitoarea crima, el nealegand moartea pentru ca nu suporta gandul sa-si intalneasca parintii pe lumea cealalta. Paraseste Teba dupa ce, reflectand la consecintele pe care le vor suporta fetele sale, isi ia ramas bun de la ele: Pe voi, copile, dac-ati pricepe de pe acum/ Eu mult v-as sfatui: rugati-va acum/ Ca orisiunde veti trai s-aveti un trai/ Mai bun decat al tatalui ce v-a dat nastere Rolul principal este detinut de Oedip, un erou tragic care, prin demnitatea sa, nobletea si staruinta cu care a dorit sa afle adevarul, devine un model de conduita omeneasca. Personajul are profunzime sufleteasca si oricate intentii bune ar avea pentru poporul sau, aduna in jurul sau tot raul posibil, el de fapt neavand nici o vina, fiind doar este mana destinului, vina sa fiind mostenita. Prin lovitura destinului necrutator, care se implineste indiferent de dorintele omului si a actiunilor sale, putem vorbi de o tragedie a demnitatii umane si o tragedie a cunoasterii (dorinta aflarii adevarului l-a impins catre autopedepsire si exilare). Sofocle ilustreaza prin aceasta ideea ca omul este prins fara a putea scapa in mrejele destinului decis de zei. Conflictul evolueaza pe baza revelatiilor succesive, revelatii venite sub forma loviturilor de destin, care dau dinamism actiunii si provoaca incordarea, tensionarea cititorului. O data aflat ucigasul, Oedip isi asuma toate consecintele pe care tot el le hotarase, constientizand raul ce se salasluia in el. Faptul ca a orbit reprezinta puterea interioara ce il caracterizeaza (amanunt specific eroilor de tragedie) si lipsa puterii de a prevedea; dar, totodata, ochii inchisi in exterior se deschid in interior, putand privi adanc in sine. Oedip suporta treptat starea de catharsis, la fel ca si cititorul, el prabusindu-se incet in interior, caci pacatul mostenit se transforma in blestem. Prin destinul sau, devine un arhetip cultural, o paradigma pentru inaltarile si decaderile omului Ca elemente specifice tragediei, intalnim conceptul de datorie al personajului principal; vointa sa de fier de a afla adevarul si a-si ajuta poporul. Apoi, prezenta corului, care simbolizeaza vocea celor adunati si sprijinul si compasiunea pentru cel care odata i-a izbavit. Corul exprima, cutremurat, sensul profund al tragediei: Nu-i om mai urgisit decat esti tu!/ Mai grele-amaruri si urgii/ Nicicand schimbat-au viata vreounui om. Apoi, desprindem caracterul moralizator al operei, exprimat prin pilde si maxime si compun ideile etice ale operei. Corifeul corului incheie tragedia exprimand o idee a filozofului Herodot: Vedeti-l, vedeti-l, voi oameni din tara mea, Teba!/ Oedip ce-a stiut dezlega mult vestitele taine,/ Al tarii stapan ajunsese. La soarta-i, ravnind-o,/ Priveau toti tebanii. Azi soarta-l arunca urgie/ Cumplita Oricui asteptati-i si ziua din urma/ A vietii. Si numai cand omul trecutu-i-a pragul,/ Dar fara amaruri, atunci fericit socotiti-l! orice om ajuns la apogeul maririi nu trebuie invidiat, pentru ca oricand poate decadea, fericirea fiind ceva vremelnic in aceasta lume. Caracteristic tragediei este si caracterul sincretic, piesa imbinand textul cu muzica si miscarea corului. Tragedia Oedip rege reflecta foarte fidel epoca in care a fost scrisa, atmosfera sumbra a piesei recompunand autenticitatea acelor vremuri. Dar, atentia lui Sofocle se indreapta spre realizarea unei personalitati umane cat mai complexe. De aici deriva bogatia de aspecte si situatii psihologice; de aici irupe, de asemenea, si lirismul specific sofoclean izvorat din sufletul personajelor.

Antigona (Sofocle) Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetii Teba, nscut din dragoste incestuoas a acestuia cu mama sa, Iocasta i sor cu Ismene, Eteocles i Polynices. Antigone, de Frederic Leighton, 1882 Ca i Oedip rege, tragedia Antigona reprezint una din cele mai preioase creaii literare ale antichitii. Antigona, cuteztoarea fiica a lui Oedip, asist la dezastrul provocat de lupta dintre fraii ei, Etocle i Polinike. Amndoi au czut n lupt, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune s se organizeze cu pomp nmormntarea lui Etocle, aprtorul cetii. Pentru celalalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu oaste strin s cucereasc cetatea - se interzice chiar simpla nmormntare. mpotriva asprului ordin regesc, nfruntnd pericolul pedepsei cu moartea, se ridic Antigona, sora celor doi lupttori. n mare tain, ea pred pmntului trupul lui Polinike, ndeplinind astfel obilgaia ce i-o reclam, potrivit obiceiului, legtura de snge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost ns repede descoperit de Creon care o condamn la moarte. n discuia aprins dintre Creon i Antigona se dezvluie o ciocnire ascuit de principii morale. Antigona, fecioar firav i ginga, este nzestrat cu un caracter ndrzne, cu un curaj demn de un lupttor. Tria ei de a-l nfrunta pe rege se trage din contiina c acioneaz n numele legilor strbune, nescrise, n care se sintetizeaz morala tradiional, adnc nrdcinat n cetile greceti. Preferina pe care grecii au acordat-o ntotdeauna acestei piese se datorete, n primul rnd, personajului feminin. n actul su, Antigona nu mai recurge la ajutorul zeilor. Faptul e nou i, totodat, ncrcat de semnificaii. Gsete n inima ei suficiente temeiuri cu care s-i nfrunte destinul i eventual s accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora, rupe barierele sacrosancte ale familiei, sfideaz o seam de legi ale societii i nu se teme de sanciuni. n faa ei se afl Creon, gelos de autoritatea regal i temndu-se s nu piard puterea. Cu sprijinul cetii, el sprijin rigiditatea i egoismul acestei autoriti. Sufletul liber i generos al Antigonei nu se impresioneaz de rigorile autoritii. Singur, fr niciun alt sprijin dect ndemnurile intime ale cugetului, nfrunt pe rege i o dat cu acesta un ntreg lan de prejudeci statale. Vede n decizia regelui o nelegiuire, i aceasta i e de ajuns pentru a protesta fr nicio fric mpotriva ei. O dat ce a luat hotrrea, nimic nu o mai mpiedic de a o aduce la ndeplinire: nici ameninrile crude ale lui Creon i nici interveniile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena. Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are n ea accente ce anun pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflm, oarecum, pe un plan de "idei pure". Antigona de sacrific pentru legi care nu sunt scrise pe hrtie, ci in de permanena contiinei umane. Aproape c nici nu o vedem luptnd; merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta i d o dimensiune aproape supraomeneasc. Atunci cnd declar: "m-am nscut ca s aduc n lume iubire, nu ur" - are n vedere datoria ei fa de fratele su mort, mai mult dect sentimentul su de dragoste fa de Hemon. ntreaga ei via s-a esut din devotament pentru ai si. Ani, n ir, a mngiat btrneea nefericit a tatlui su orb. A ncercat, ntre zidurile Tebei, s-i impace fraii. Rareori s-a putut gndi i la ea, la problemele ei intime, ca fat tnr, ca ndrgostit. Datoria fa de alii, ca i cea fa de legea moral, i-a poruncit s uite de sine. Gsim n misiunea ei o frumusee sever, de proporii eroice. Aceasta se pstreaz pn la sfrit; spre grota unde va fi ca i nmormntat de vie, Antigona va pi demn, hotrt, fr ezitrile, slbiciunile ori regretele noastre obinuite. Ideea - s-ar putea spune - e mai puternic n ea dect sentimentul. Preri autorizate vd n Antigona una din cele mai frumoase opere ale teatrului grec, dac nu chiar cea mai frumoas. Statura nobil a Antigonei impune, alctuind o replic vie a satuilor lui Fidias i ale elevilor si. Pare o statuie vie a datoriei. Prin gndirea sa moral, ca i prin apriga ei struin n virtute, domin, parc, nu numai umanitatea dimprejur, ci toat umanitatea. Dintr-un subiect simplu, poetul a tiut s scoat peripeii dramatice, fiecare din acestea unind un coninut psihologic cu unul filozofic. Succesiunea scenelor trezete n sufletul spectatorului o gam de sentimente bogat i nobil, n care admiraia alterneaz cu teama, mila i simpatia cu indignarea. Corul, n cntecele de o rar frumusee poetic, d fundalul moral al aciunii, interpretnd n legtur cu aceasta fie voina divinitii, fie adevrurile legilor omeneti.

"Orestia" (dar i: Oresteyya - Orestia) - o trilogie de tragedii de Eschil TRADUCERE DIN RUSA Trilogia numai existent de joac greceti. Adevrat, piesa a patra, "Proteus", o satir, care a fost s fie executat mpreun cu trilogia, nu se pstreaz. Trilogia a fost efectuat la un festival n cinstea lui Dionysos din Atena n 458 .Hr.. OE, n cazul n care ea a primit premiul nti.. Trilogia include piesele: * "Agamemnon" * "Hoefory" (libaiilor prinositelnitsy) * "Evmenidy" Aeschylus Potrivit acestuia dram, tragedie a trilogiei - cel mai perfect al tuturor fabric al poetului de la profundities lui concureaz cu "Prometeu", dar au n faa lor avantajul n arena - nu divin, i mediul uman. Divinitatea participa la ele numai n calitate de membri de principii morale. Evmenidy - un principiu de rzbunare ", a vechilor zei," asa cum sunt numite de ctre poetul nsui, el a contrastat "tinerii zeul" Apollo si Athena, reprezentani ai principiului de justificare i iertare, dar nu n aceleai condiii. Apollo - principiul de justificare a harului lui Dumnezeu, n conformitate cu moralitatea Delfi, referindu-se la Oreste de la Apollo si Athena, Areopagus, poetul a vrut s mping prin moralitatea moralitatea Delfi din Atena, Wohl persoan s caute o justificare n judecarea cele mai bune de colegii lui. Trilogy, i n special tragedie ultimul su, i nu fr o anumite tendine politice ludnd Areopagus ca o stabilitate moral a ceteniei ateniene, i un poet, fr ndoial, menite s-l protejeze acest colegiu drgu de la atac, ea a suferit n ultimii ani de ctre liderii Partidului Democrat i a artitilor interprei sau executani fideli idei femistoklovyh - Ephialtes i Pericle. Este foarte posibil ca aceste atacuri au fost otrvit i Eschil ederii sale la Atena, Aristophanes nsui mrturisete c Eschil "nu a primit, mpreun cu atenienii" viaa recente. Noi chiar spune c Aeschylus a fost supus la o taxa de impietate - i anume c este ntr-una din tragediile lui scos misterele lui Demeter elevsinskoy. Orice-ar fi fost, la scurt timp dup "Orestia" lui Eschil a plecat din Atena i sa dus la Sicilia i n 456 .Hr.. Oe. a murit n oraul sicilian Gela. Coninutul de a trilogiei - soarta de acest fel Atreus, reprezentat de reprezentanii si cel mai faimos lui Agamemnon i fiul su, Oreste. nainte de Agamemnon campania troian sacrificii fiicei sale Iphigenia lui ambiie, el ajunge la scopul su, i se ntoarce acas un ctigtor, dar aici sunt ucii de minile soiei Clitemnestra su, acionnd sub influena de razbunare pentru moartea fiicei sale i o dragoste penale pentru vrul soului ei, Aegisthus. Fiul lui Agamemnon pentru sugari, Oreste, nu a asistat la masacru, el a fost crescut departe de casa. Cnd a crescut, el a apelat la Apollo cu problema ce s fac, el i spune s-i aminteasc mai presus de toate datoria de rzbunare. n ascultare de aceast comand, Orestes a ucide mama sa, dar acest lucru suport mnia Furiile, zeie de rzbunare, care nu ar mai da-i o perioad de odihn. El caut refugiu la Delfi, templu al lui Apollo, care l-au promis c nu o s-l prseasc i ordinele se aplic n instana de judecat de la Atena. Urmrit de Furiile, fuge Oreste la Atena: zeita stabilete instana de judecat - mai trziu Areopag, ceea ce justific Oreste; jertf vtmat Erin, care devin Eumenides, trilogia se termin.