CANTUL III

Antepurgatoriul. Insula: Sufletele excomunicaţilor. Manfredi.

Deşi mulţimea se-mprăştie de-îndată, fugind pe câmp spre muntele din care ne-mparte chin cereasca judecată,
eu lui Virgil1 mă dăruii-n strânsoare, căci fără el cum m-aş fi dus şi cine spre munte-n sus mi-ar fi croit cărare?
Dar domnul meu părea muncit în sine: O, cuget pur, ce vini mărunte2 ajung să-ţi frângă pacea şi să muşte-n tine"
Când mai lăsă din pasul lui prelung şi graba care tot ce-i demn ascunde, iar cugetu-mi neputincios şi ciung
se lumină, vrând altele-a pătrunde, privii spre creasta, ce semeţ urcând spre ceruri sus, se lepăda de unde.3
Simţeam în spate mândrul soare-arzând, dar înainte-mi se frângea ştirbit, curmându-şi raza4-n trupul meu; şi
când
Văzui pământu-n faţă-mi doar umbrit, mă răsucii cuprins de teamă5-n mine să nu rămân pustiu şi părăsit.
„De ce te temi, grăi Virgil, de cine? Nu ţi-s tovarăş credincios6? Răspunde! Şi n-am păşit mereu în rând cu tine?
277
E seară7 acum la Napoli, pe unde din Brindis luat, am lepădat veşmântul prin care raza nu putea pătrunde.
De-n faţa mea nu-i înnegrit pământul, să nu te miri, cum nu te miri de cer8 prin care raza trece-n zbor ca vântul.
Atare trupuri9 fierbinţeli şi ger a scris să rabde Cel de sus părinte, a cărui vreri ni-s taină şi mister.
Smintit10 e cel ce crede c-a lui minte e-n stare să pătrundă veşnicia ce-adună într-una trei făpturi preasfinte.
V-ajungă'' a şti că şi-a vădit tăria; căci dacă omu-ar fi răzbit să vadă, ce rost avea să nască prunc Măria12?
Văzut-aţi13 mulţi râvnind, dar fără roadă, deşi puteau să stâmpere-al lor zel ce dat le fix spre veşnică corvoadă.
De Platon zic, de el, de-Aristotel şi alţii mulţi14." Şi-ngândurata frunte plecă sfârşind şi se închise în el.
Ci între-acestea, ajungând sub munte,
aflarăm stânca povârnită-atare,
încât nu-i chip picior de om'5 s-o-nfrunte.
La Turbia16 şi Lerici, spre mare, cel mai pieptiş şi povârnit ponor pe lângă acesta-i la ureche floare.
„Pe unde oare-ai izbuti uşor
să urci, grăi maestrul meu, prin stâncă
de n-ai aripi ca să te-avânţi în zbor?"
278
Şi-n timp ce sta cu ochii-n jos şi încă părea că-n cuget drum prielnic cată, iar eu priveam spre surpătura-adâncă,
de-a stânga-n drum văzui venind o ceată ce se ţâra mergând cu greu'nainte, dar parcă sta, atât era de-înceată17.
„Ridică ochii1 ,-am zis atunci, părinte:
cei care vin ne-or dărui povaţă,
de n-o poţi singur desluşi din minte."
Privi atunci şi înviorat19 la faţă: „S-o luăm spre ei, rosti cu bucurie, iar tu nădejdea s-o-ntăreşti învaţă."
Bătusem paşi20 să zic, ca la vreo mie când umbrele ce se zăreau departe cât zvârle o piatră cin' să zvârle ştie,
la poala râpei21 strânse ghem deoparte, se-opriră-n loc ca cel ce-n gând socoate ce drum s-apuce pe cărări deşarte.
„O, duhuri22, voi, cu cerul împăcate, grăi Virgil, vă rog pe sfânta pace23 de voi râvnită mai presus de toate,
ne spuneţi loc pe unde coasta zace şi sus pe munte drum mai lesne mână; cui preţu-i ştie24,-a pierde timp nu-i
place."
Ca oile când ies din ţarc la stână, tot câte una, vârstnica, mezina, cu ochii blânzi şi botul în ţărână,
şi stau grămadă când se-opreşte prima şi fug, de-aleargă, saltă-n loc, de sare, mereu cuminţi, fără-a lega pricina,25
279
la fel porniră, străbătând cărare
şi cei din fruntea ce deolaltă-i strânge,
domoli în mers, smeriţi la-nfaţişare.
Iar când văzură că-n pământ se frânge
de-a dreapta mea al razelor şuvoi
şi c-a mea umbră26 pân' la stâncă-ajunge,
se traseră27 cu-n pas de lângă noi şi-aşijderi ceilalţi după ei, cu-ncetul, dar rară a şti ce-i mână înapoi.
„V-adeveresc, grăi spre ei poetul,
c-al meu tovarăş e făptură vie;
de aceea raza nu-i străpunge pieptul.
Nu vă miraţi, ci credeţi cu tărie
că har ceresc i-a fost slujit de îndemn
să treacă zidul ce împrejur se-nscrie."
Când l-auzi poporul blând şi demn:
„Vă întoarceţi28 dar, spre-a ne putea urma!"
grăi făcând cu dosul mâinii semn.
Şi-un duh atunci: „Oricine-ai fi, nu sta29, grăi, din mers, ci mi te-ntoarce roată să vezi de-n lume m-ai zărit
cândva."
Mă-ntorsei deci şi—1 cercetai pe dată: bălai şi chipeş arăta30, ce-i drept, dar o sprânceană îi era crăpată.
Iar când smerit mărturisii c-aştept să-mi spună cine-i, căci nu-l ştiu anume, „Priveşte, zise, rana asta-n piept31."
Şi-apoi zâmbind: „Sunt Manfred după nume nepot Constanţei, os domnesc, o ştii, şi mi te rog, dacă te-ntorci în
lume,
280
copilei mele32 ce-a urzit prin fii
Siciliei glorie şi-Aragonei slavă,
să-i spui33 ce-i drept, de-altminteri spun cei vii.
Când trupul meu căzu răpus în pleavă, mă-ncredinţai cu remuşcări amare în grija celui ce ne dă izbavă.
Păcate grele-am săvârşit, dar mare e mila lui când din înalt se-ndură spre cei ce-n moarte îi cerşesc iertare.
Şi dacă-acestea le citea-n Scriptură mai cu răgaz, nu-n grabă, fiecum, cel de Clemente34 asmuţit cu ură,
a mele oase-ar odihni şi-acum sub pietre strânse şi de toţi ştiute la Benevento lângă pod, în drum.
Ci azi tânjesc de vânt şi ploi bătute35 printre străini, pe lângă râul Verde, de el mutate, noaptea, pe tăcute.
Atâta doar, că nu-i de-ajuns spre-a pierde cerescul har nici un blestem smintit36, cât timp nădejdea creşte-n suflet
verde.
Ci-i drept ca cel ce moare-afurisit, deşi se pocăieşte-n gând, pe locul acesta să tânjească-i rânduit
de treizeci ori37 cât a trăit sub focul afuriseniei, dacă-a rugii miere38 nu-i mai scurtează-ntrucâtva sorocul.
Mi-ar fi deci, vezi, spre mare mângâiere să-i spui pe sus Constanţei dragi şi bune cum m-ai văzut şi-opreliştea39
ce-mi cere;
căci trage greu a voastră rugăciune." 281