Sunteți pe pagina 1din 2

CANTUL VI

Antepurgatoriul. A doua brână: Alţi zăbavnici care au murit ucişi.


Benincasa, Guccio Tarlati, Federigo Novella, Gano Scornigiani, Orso
degli Alberti, Pier della Broccia, Sordello. Invectiva împotriva Italiei
şi a Florenţei.
De câte ori se sparge-un joc cu zarul1,
cel ce pierde amărât2 învaţă
şi-azvârle-n gând, ca să-şi mai uite-amarul,
cât timp pe cellalt3 câţi îl văd i-înhaţă, de ei rugându-l să-şi aducă-aminte şi-l copleşesc din părţi, din dos şi faţă;
dar el nu sade, ci trecând 'nainte, cu toţi prea darnic să se-arate cată, scăpând astfel de ruga lor fierbinte.
Aşa şi eu4, sucindu-mi ochii roată, păşeam agale printre ei şi-atare făgăduind, mă lepădăm de gloată.
Căci sta deoparte aretinul5 care pieri răpus de Ghin di Tacco-n lume şi celălalt6, pierit la vânătoare.
Iar lângă mine se ruga anume Novello Federico7 şi pisanul, ce lui Marzucco-i înlesni renume.
Pe Orso8 l-am văzut şi pe toscanul ucis din pizmă, cum zicea cu pică, şi nicidecum din vina lui, sărmanul.
292
Pier della Broccia9 vreau să spun adică; să se păzească10 din Brabant Măria să nu se-afunde-n şi mai tristă clică.
Când în sfârşit m-am smuls din vălmăşia acelor umbre ce rugau rugare, ca să-şi aline-n cer nevolnicia,
„Lumina mea, tăgăduiai îmi pare", am zis, pe-alocuri, că prin rugi se poate să-ndupleci cerul ca să-ţi dea iertare;
ori pentru asta ceata lor se zbate. Degeaba-i dar, nădejdea lor, părinte, ori spusa ta n-am înţeles-o poate?"
Grăi Virgil12: „Ce-am spus nu mă dezminte
şi dacă judeci fără greş, fireşte,
ai să-nţelegi că dorul lor nu-i minte.
Drepatea sfântă13-n cer nu se clinteşte fiindcă iubirea într-o clipă spală ce-aici mulţimea aşteptând plăteşte.
Cuvântul meu în câte-am spus nu-nşeală; căci ruga-acolo14 fiind de ceruri ruptă, nu izbutea să ierte de greşeală.
Cu grele pricini mintea ta se luptă15: alungă-le, căci va veni solia16 şi vei gusta dintr-a luminii fruptă.
Pe Beatrice ţi-o vestesc; tăria
pe munte sus ţi-o va vădi17, frumoasă,
şi pe-al ei chip zâmbi-va bucuria."
„Părinte, am spus, de trudă nu-mi mai pasă; să ne grăbim18, căci timpul nu se-ndură şi culmea umbre către poală
lasă."
293
„Cât ţine ziua-n sus, pe curmătură vom tot urca, grăi, fără-adăstare, dar nu-i cu fapta vrerea pe măsură.
Căci până-atunci19 vei mai vedea în zare pe cel ascuns după-a colinei spată şi care-acuma-n tine reazem n-are.
Dar iată-n drum o umbră-nsingurată ce pare-anume-a ne pândi venirea: să-i cerem ei pe culme să ne scoată."
Ci-ajunşi la ea, ne ţintui uimirea.
O, duh lombard20, cum ne priveai regeşte
şi cât de-nceată-ţi luneca privirea!
Tăcerea-n jur părea din tine-a creşte, cum mut şedeai, al nostru mers urmându-l, ca leul21 când pe labe odihneşte.
I se-apropie maestrul meu, rugându-l
să ne arate calea-n sus cătată,
dar nu răspunse; ci urmându-şi gândul,
de noi şi ţară22 ne-ntrebă deodată, şi „Mantova..."23, porni maestrul iară, când umbra mai-nainte-ngândurată,
se ridică de unde sta amară,
„Oh, mantovan, eu sunt Sordel, strigând,
din ţara ta." Şi strâns se-mbrăţişară.
Italie roabă24! Cuib de chin flămând! Corabie-n vânt cutreierând zăludă, nu ţară-aleasă, ci bordel25de rând!
Ii fu de-ajuns acelui duh s-audă
de-al ţării nume ca să-şi strângă-n braţă
tovarăşul, şi azi în tine-asudă
294
urzind războaie cei rămaşi în viaţă şi între ei se bat ca porcii-n troace, deşi sunt strânşi de-un zid26 şi-o fortăreaţă.
Spre mare27 cată, unde ţărmu-ţi zace şi-n sân te uită, ca să vezi de-n tine se bucură vreun singur loc de pace.
La ce folos te-ai ostenit, Iustine28, să-i pui căpăstrul, dacă şaua-i goală? De n-ai fi fost n-am pătimi ruşine.
Ah, neam de popi29 ce crezi de mântuială! Dac-ai citi ce la Scriptură scrie30, Cezaru-n şa l-ai înscăuna cu fală.
Priveşte fiara cum se smuce-n frâie de când dârlogii te-ai grăbit să-i iei şi n-o struneşti cum trebuie din călcâie.
Iar tu-mpărate31, care azi n-o vrei şi nărăvaşă-o părăseşti, turbată, în loc să-ncaleci în oblâncul ei,
fii răsplătit cu-atare cruntă plată32, încât s-o simtă şi nepoţi şi fii; căci tu şi cel ce-ţi fu pe lume tată33,
tânjind după regate şi-avuţii,
lăsaţi să crească-a lumii-ntregi grădină34
pustie-n flori, mănoasă-n bălării.
Nu vezi ce sfadă pe Montechi35 dezbină de Capuleţi? Monalzii-nfrânţi de ură şi Filippeschi aşteptând ruină?
Priveşte conţii cum pământu-şi fură, şi curmă boala ce se vrea stârpită. Priveşte Santafiore36 câte-ndură
295
Nu vezi cum plânge Roma37 văduvită, strigând şi zi şi noapte către tine : „De ce mă laşi, Cezare, părăsită?"
Priveşte-ai tăi cum se iubesc38, haine! Şi dacă mila-n pieptul tău n-o cheamă, pe drept cuvânt să pătimeşti ruşine.
Mă iartă, Doamne39, de te-ntreb cu teamă,
pe tine cel ce-ai pătimit pe cruce,
au ne-ai uitat, de nu ne bagi în seamă?
Sau din adâncuri sfatul tău ne-aduce, urzit în taină, un prinos de bine spre care mintea nicidecum ne duce?
Căci în Italia de tirani sunt pline
cetăţile şi-orice lichea plătită
de vreun partid, mâine-un Marcel40 devine.
Te bucură, Florenţa mea41 iubită! Cuvântul meu pe tine nu te ceartă, căci neamul tău e tare la ispită!
Mulţi zăbovesc dreptatea-n jur s-o-mpartă, ca nu cumva nechibzuind42 să-mpungă; ci fiii tăi în vârful limbii-o
poartă.
Mulţi se sfiesc în slujbe mari s-ajungă, dar neamul tău şi nechemat se-mbie, de-i rost pe alţii a-i scurta la pungă.
Tresaltă43 dar, şi-aşterne-ţi bucurie, Florenţa mea, bogată44 şi cuminte! Că drept grăiesc mi-e fapta mărturie.
Atena ieri şi Sparta mai-nainte, ce-au întocmit atât de drepte legi45, sărace-n duh s-au dovedit şi-n minte,
296
pe lângă tine care-atâta alegi încât n-apucă-a lui noiembre lună câte-n octombre-ai încercat să-nchegi
De câte ori46 de când te ştii comună schimbat-ai oare legi şi-aşezăminte, supuşi47 şi bani şi datina străbună?
Şi dacă cugeti şi iei bine-aminte, ai să te vezi precum bolnava care48 nu-şi află pace-n patul ei fierbinte
şi cată-n zvârcolire alinare.
297