CANTUL XVIII

Al patrulea ocol: Trândăvia. Natura şi originea iubirii. Liberul

arbitru. Pilde de zel. Abatele de la San Zeno. Pilde de nepăsare.
Somnul lui Dante.
Sfărşindu-şi vorba, domnul meu' tăcu
şi mă privi cercetător la faţă,
să vadă-n ochi de-s mulţumit sau nu.
Ci eu, setos cum n-am mai fost în viaţă, deşi tăceam, mă cugetam în minte: „Nu-l necăjesc de-i cer mereu
povaţă2?"
Ci învăţătoru,-adevărat părinte,
înţelegând sfiala mea ce mută,
rostind, mă-mpinse-a mă rosti-n cuvinte.
„Lumina ta, maestre, 'mi împrumută sclipirea ei şi limpede, grăii, câtetni-ai spus să le-nţeleg m-ajută.
Ci-ntr-ajutor, părinte drag, să-mi vii şi să-mi arăţi iubirea ce-i3, din care purcede bine, dar şi rău în vii."
„Croieşte-ţi drum spre gândul meu şi-n stare vei fi, răspunse, să pricepi greşeala orbeţului ce tinde-a fi mai-mare.
E sufletul creat din plămădeala iubirii-n voi, şi e firesc s-aleagă tot ce-i plăcut şi prinde cu momeala.
356
Din câte sunt, simţirea voastră5-ncheagă icoană vie şi v-o-aşterne-n minte, încât de ea şi mai vârtos vă leagă.
Iar dacă luaţi spre dânsa-apoi aminte, al vostru simţ iubire, e firească, unită-n plac cu cea de mai-nainte.
Apoi ca focul6 ce-i făcut să crească şi să se-nalţe către cer, pe unde prin sine creşte ca stârnit de iască,
şi omu-n care dor adânc se-ascunde, pornit din suflet, neîncetat7 se zbate, până ce-n ţintă biruind pătrunde.
Pricepi dar singur cât de orbi sunt, frate, cei care cred8 c-orice iubire iei, e vrednică de laude-ntemeiate,
întrucât pare că obiectul ei
e pururi bun; dar nu-i pecetea-astfel,
chiar dacă ceara-i bună de-obicei."
„Cuvântul tău şi-al minţii mele zel iubirea,-am zis, mi-au tălmăcit, fireşte, ci-un singur lucru nu pricep9 defel:
căci dacă-n noi ea din afară creşte
şi sufletul nu-i calcă-n mers voinţa,
nu-i lauda lui, de strâmb ori drept păşeşte".
„Eu pot să-ţi spun câte mă-nvaţă ştiinţa,
răspunse el; ci-n Beatrice10 cată
de vrei mai mult, căci dânsa-i cu credinţa.
Un suflet" care-i rupt şi totodată stă cu materia strâns unit pe-o treaptă, o însuşire are-n el săpată,
357
ce n-o simţeşti decât cel mult prin faptă
şi doar prin roade îşi vădeşte firea,
ca viaţa-n pomi prin poama dulce, coaptă.
Nu-i om să ştiel2-a lămuri pornirea cunoaşterii dintâi şi-n fiecine cum naşte pofta ce-a stârnit iubirea.
Ea este-n voi ca zelul în albine
de-a strânge miere; şi-astfel fiind, firească,
nu-ncape-n ea temei de rău sau bine.
Dar ca dintr-însa alte vreri să nască, aveţi un sfetnic13 ce-i făcut anume ca pragu-încuviinţării să-l păzească.
Tot ce-i în voi spre laudă şi renume, din el purcede14, după cum alege iubirea bună sau cea rea pe lume.
Câţi15 s-au căznit un înţeles să-nchege, au priceput născuta libertate şi-urzit-au lumii din ce-i bine lege.
Deci chiar de-n voi iubirea-adânc răzbate şi vrând-nevrând juvăţ de gât vă pune, stă-n voi putinţa16 s-o-nfrânaţi în
roate.
Acestei 'nalte însuşiri îi spune
liber arbitru17, Beatrice; far
să-ţi fie-n minte, de te-ntreabă anume."
Târzie luna, sus pe cer pândar, sclipea umbrind a stelelor vâlvoare, ca o căldare plină ochi cu jar;
gonea18 pe dumul străbătut de soare când cei din Roma între corşi şi sarzi îl urmăresc, cum se cufundă-n mare.
358
Aleasa umbră' pentru care azi mai mult ca Manta-i Pietole vestită, slăbise jugul20 de pe-ai mei grumazi,
drept care eu, ce-n mintea mea-ndoită strânsesem roade din răspunsul lui, luptam din greu cu-a somnului ispită.
Şi totuşi smuls din toropeală
fui de-o ceată deasă ce venea fugind
pe urma noastră şi erau destui.
Precum tebanii2' se-mbulzeau gonind pe lângă-Asop şi Ismeneo când lui Bachus zeul se rugau cerşind,
la fel şi-aicea, fără şart şi rând, fugea mânat de îndrăgiri curate şi bună vrere-un neam întreg plângând.
Curând m-ajunse grosul lui din spate, căci alergau, şi două umbre-n frunte strigau pe rând cu feţe-nlăcrămate:
„Fecioara sfântă s-a grăbit spre munte22, iar Cezar23, când Marsilia fu-ncălcată, fugi la spâni, Ilerda vrând s-o-
nfrunte".
„Grăbiţi, grăbiţi, din dragoste-ntârziată nu pierdeţi timp, strigau ceilalţi, căci treaz veghează haru24-n cei ce bine
cată."
„O, umbre dragi, în care râvna25 azi răscumpără-ntârzieri ce-odinioară spre fapte bune vă-nălţau zăgaz,
acesta-aici, ce-i viu26 (şi nu vă pară
că minte) râvneşte-n zori de zi să suie
pe munte sus; vă-ntreb, dar, unde-i scară?"
359
Atâta-ajunse domnul meu să spuie şi-un duh răspunse slobozind strigare: „Urmaţi-ne şi-afla-veţi cărăruie.
Pe noi ne mână-atare dor, că stare nu-i chip s-aflăm; ne iartă deci, fa bine, de graba noastră mojicie27-ţi pare.
Eu fui abate28 la San Zen, creştine, sub Barbarossa29,-al cărui gând i-adapă pe milanezi cu lacrimi şi suspine.
Şi-i unu30-acolo cu-n picior în groapă ce va să plângă-a mânăstirii-ocară şi silnicia care azi îl sapă,
căci propriul fiu şi-l înălţă în scară, copil din flori, schilod31 la trup şi minte, gonind păstorul legiuit de ţară."
Zicând astfel, ne-o luă de zor32-nainte şi nu mai ştiu de-a spus mai mult; ci mie plăcut îmi fii să iau la el aminte.
Dar cel ce33 pururi mi-era-n mers făclie „întoarce-te, grăi atunci, şi cată spre ăştia doi ce muşcă-n trândăvie".
în urma gloatei cuvântau34 deodată: „Cu mult 'nainte de-a zări Iordanul, pieri-n deşert iudea ginte toată.
Iar cei ce35 chinul n-au răzbit şi-aleanul cu fiul lui Anchise pân' la urmă, s-au rupt de glorie, ocolind oceanul."
Iar când36 cei doi se depărtară-n turmă, părând că zarea-n depărtări i-nghite, alt gând simţii în mintea mea că
scurmă,
360
şi altele dintr-însul, felurite,
pân' ce pierdut în adâncimi de-abis,
lăsai pe ochi perdele ostenite
şi gândurile prefacui în vis.
361