Sunteți pe pagina 1din 2

CANTUL XX

Al cincilea ocol: Zgârcenia şi risipa. Ugo Capet. Pilde de zgârcenie. Cutremurul.


Greu luptă vrerea cu-alte vreri mai bune1;
dorinţele2 mi-erau la fel de treze,
dar, vrând să-i plac, n-am cutezat a spune.
Pornii, şi domnul se grăbi s-aşeze picioru-n drum pe lângă stânca brună, cum cei ce merg lipiţi de metereze3;
căci ceata care strop de strop răzbună un rău4 ce lumii i-e prilej de-osândă, de lături sta, pe margini de genună.
Lupoaică5 slută-n veci de veci flămândă, fii blestemată pentru foamea-adâncă cu care pururi dobândeşti izbândă!
O, cer, ce schimbi, precum cred unii încă, prin jocul tău6 a lumii sorţi, când oare mâna-vei sol7 s-o-mburde în iad
c-o brâncă?
Umblam cu grijă şi păşeam arare8 pe lângă duhuri ce rupeau tăcerea cu plânsul lor, cerşind la cer iertare,
când auzii cum îşi jelea durerea
un glas în preajmă ce striga „Fecioară"9,
cum strigă-n chin când naşte prunc muierea.
„Săracă-ai fost, rostea, odinioară, precum vădeşte ieslea sfântă-n care dăduşi luminii dulcea ta povară."
367
Alt glas pe urmă slobozi strigare, zicând: „Fabriciu10 dobândi virtute prin sărăcie, nu prin rău pierzare".
Aceste vorbe-mi fură mult plăcute şi drept aceea m-apropiai'' de ele, să văd ce umbră le rostea gemute.
Pe Nicolai12 îl pomenea cu jele şi dărnicia-i lăudată foarte, ce trei copile mântui de rele.
„O, duh, grăii, care cuvânţi ca-n carte, au cine-ai fost şi cum de laude-n cânt doar glasul tău pe-această brână-
mparte?
De-mi spui, drept plată pentru-al tău cuvânt, te-oi pomeni'3 de m-oi întoarce-odată pe-al vieţii'4drum ce duce spre
mormânt."
„De-ţi spun, grăi, n-o fac pentru răsplată, ci pentru harul15 ce străluce-n tine, deşi eşti viu şi vrednic mi te-arată.
Sămânţă-am fost16 acelei seci tulpine ce rod ales n-a zămislit pe cracă şi umbră face-ntregii lumi creştine.
De-ar trage spada Lille şi Gant17 din teacă, Douai şi Bruges s-ar răzbuna pe ea; şi eu mă rog lui Dumnezeu s-o
facă.
Pe lume-am fost Ugo Capet cândva. Filipi18 şi Ludovici urmaşi avui, ce pus-au azi din nou pe Franţa şa.
Fecior am fost de măcelar19 şi fui până pieriră vechii regi20, din care doar unul21 singur se popi. Să sui
368
pornii atunci şi-a ţării cârmă-atare am mânuit, că dobândind prin zel puteri şi prieteni cum n-au fost sub soare,
coroana ţării, văduvit inel,
fu dată celui care-mi fu fecior22
şi sfânta stirpe se născu din el
Urmaşii mei, cât timp Provenza lor nu i-a-nrăit cu zestrea ei străbună23, nici rău, nici bine n-au făcut cu spor.
De-atunci abia prin forţă şi minciună prăpăd facut-au şi drept plată-apoi, Gasconia-au luat, cu Ponthieu24-
mpreună.
Ucise Carol25 scoborând la voi
,27
pe Corradin , şi-aşijderi lor, drept plată' şi pe Tommaso28, ca să fie doi.
Dar văd o vreme când din Franţa-n ceată alt Carol29 va să vie (şi curând), să-şi dea-n vileag nemernicia toată.
Cu lancea Iudei va lovi luptând şi va străpunge ca pe veci s-o doară Florenţa mândră, pântecu-i crăpând.
Dar nu pământ va dobândi30, ci-ocară, pe-atât mai grea şi tot pe-atât mai mare, pe cât de mică-i pare lui şi-uşoară.
Iar pe cel'lalt31, care fu prins pe mare, îl văd cum se tocmeşte pentru-o fată, precum piraţii care vând fecioare.
Au ce mai poţi zgârcenie blestemată, când neamu-atare mi-ai ştiut preface, că nici de prunci nu se-ngrijeşte-un
tată?
369
Şi ca să-mbune ce-au făcut şi-or face, Văd crinul32 în Alagni33 şi-nlănţuit, în unsul său34, pe însuşi Crist cum zace.
A doua oară-l văd35 batjocorit, îl văd sorbind oţet dospit şi fiere şi dându-şi duhu-ntre tâlhar, hulit.
Setos de sânge şi flămând de-avere un nou Pilat36 zăresc stârnind urgia în Templieri37, deşi nu-i stă-n putere.
Când doamne-mi vei sorti şi bucuria de-a şti că răzbunarea-i apropiată şi-ţi îndulceşte-n taina ei mânia38?
Ce-am spus despre mireasa preacurată39 a Spiritului sfânt, dând rugăciunii şi vrerii tale bun prilej de sfată,
sunt laude spuse-ntru răspuns de unii cât timp e zi, dar alte voci40 în noapte din loc în loc se-aprind precum
tăciunii.
Pe Pigmalion41 îl pomenim în fapte, ce fu tâlhar, şi trădător, şi gâde, râvnind la aur ca la fructe coapte,
şi poftele pârdalnice şi hâde
ce-l flămânziră pe sărmanul Mida42,
de care azi o lume-ntreagă râde.
Şi-l pomenim pe-Acan43 care-n pofida poruncii date săvârşi hoţia, de încă-l paşte Iosue cu-obida.
Pe Fira-nvinuim, cu Anania44, slăvim pe cel ce-a dat în Elidor45, întregul munte strigă silnicia
370
lui Polimnest46 ce-a frânt pe Polidor; şi-n urmă: «Crassus47, tu că-l ştii, au cum e aurul la gust?» strigăm în cor.
încet sau tare cuvântăm, precum ne-ndeamnă zelul48 să păşim cu gândul: când mai grăbit şi când din nou
molcum.
Deci pildele49 ce-am înşirat de-a rândul nu singur le-am rostit; dar nici un glas n-a-nfrânt pe-al meu prin râvnă,
întrecându-l."
Lăsasem duhul şi pornind la pas ne străduiam să ne grăbim pe cât ne-ngăduia anevoiosul pas.
când auzii clătindu-se-ntr-atât măritul munte50, că-ngheţai de teamă, precum îngheaţă51 cel la ştreang târât.
Nu s-a smucit nici Del52, de bună seamă, cu-atâta furie până când, lăhuză, dintr-însa cuib îşi fauri o mamă.
Şi-atare larmă53 se porni confuză, încât Virgil mi se-apropie, zicând: „Să nu te temi cât timp ţi-s călăuză".
„Mărire54 întru cei de sus", cântând ziceau în cor, cum scrie la Scripturi, din câte-n preajmă pricepui curând.
Noi doi stăteam cu sufletul la gură, ca-n Betleem păstorii55-odinioară, pân-a-ncetat şi cânt şi smucitură.
Apoi pornirăm calea sfântă iară, privind pe jos la cei ce tânguirea şi-o reîncepeau cu lacrimă amară.
371
Nicicând mai greu nu m-a muncit neştirea
şi setea de-a cunoaşte, arzătoare
(de nu mă-nşel şi clară mi-e-amintirea),
,;56.
precum atunci ; căci singur la-ntrebare n-aflam răspuns şi nu puteam, de zor, nici pe Virgiliu să-l întreb; drept
care
păşeam tăcut, sfios57 şi gânditor.
372