Sunteți pe pagina 1din 2

CANTUL XXI

Al cincilea ocol: Zgârcenia şi risipa. Staţiu. Cauza cutremurului.


Adânca sete1 care stâmpăr n-are decât prin apa2 ce-o râvni odată samariteanca dobândind iertare,
mă chinuia cu graba-n mers deodată pe drumul greu, şi-n piept milostivie simţeam de cei ce-ndură dreapta plată3.
Şi precum Luca4 la Scriptură scrie că se-arătă drumeţilor Hristos, abia ieşit din groapa plumburie,
la fel o umbră mi-apăru din dos; ci noi privind la cei ce zac dincoace, nici n-o zărirăm până când, frumos,
nu ne-agrăi: „Vă deie Domnul pace!" şi-atunci, întorşi, cel ce-mi era solie un semn5 spre dânsul se grăbi a face,
zicând apoi: „La loc de bucurie6 te-aşeze-n pace Curtea ce-mi sorti să pat surghiun7 în Limb pe veşnicie".
„Au cine paşii v-a-ndemnat, grăi, în timp ce graba ne da ghes pe plai, de nu vă vrea8 cel care-i domn aci?"
Şi-atunci Virgil: „Spre fruntea lui incai şi semnele9 săpate-n ea te-ntoarce, şi-ai să pricepi10 că locul lui e-n rai.
373
Dar întrucât cea care pururi toarce mai are încă1' a-i depăna fuiorul sortit de Cloto, cea dintâi din Parce,
n-a izbutit să-şi ieie singur zborul ăst suflet geamăn şi-nfrăţit cu-al nost, căci nu-i cu ochiul pe-o măsură dorul.
De-aceea zic, fui scos din iad12 cu-n rost,
ca să-l ajut şi-i voi da pururi sfat,
cât pot să-o pun cu ştiinţa-mi l-adăpost.
Dar spune-mi13 ce puteri au scuturat slăvitul munte-astfel că toţi cei din cuprinsu-acestor brâne-au cuvântat?"
Cu vorba lui Virgil ţinti din plin dorinţa mea şi-ntru nădejdi hrănit, simţeam cum scade setea şi-al ei chin.
Răspunse umbra: „Totu-i rânduit14 din veac aici şi muntelui presfânt nicicând îi pare-un fapt neobişnuit.
E slobod locul15 de furtuni şi vânt
şi pricină a tot ce se petrece
e tot ce naşte-n cer, nu pe pământ.
Nimic mai sus de sfântul prag16 nu trece: nici rouă-n zori, nici grindină sau ceaţă, nici ploi, nici brumă, nici
zăpadă rece;
nori groşi sau rari pe cer nu se răsfaţă, nici fulgere sau curcubee clare, ce-n lume-adesea schimbă loc şi faţă.
Ţărâna aburi17 nu răsfrânge-n zare mai sus de pragul amintit, pe unde urmaşul18 lui sân Petru-i la intrare.
374
S-o fi clătind din jos de el19 oriunde, ci-aici nicicând n-a tremurat de vântul ce-n sânul ei pe lume jos se-ascunde.
Dar tremură20 din temelii pământul când pur un suflet către cer porneşte, iar ceilalţi toţi îl însoţesc cu cântul.
Că-i mântuit21 voinţa-i dovedeşte, căci slobodă să umble-ntr-ale sale, pătrunde-n el şi bine-i foloseşte.
Dintâi ar vrea22, dar i se pune-n cale dreptatea sfântă şi potrivnic vrerii, ca şi-n păcat, îl pune-aici la jele.
Iar eu ce-am fost supus astfel durerii cinci sute ani23, de-abia acum simţii de alte praguri dorul reînvierii.
De-aceea24 tremur ai simţit şi mii de glasuri25 către Domnul rugătoare să-i ducă-n cer". Şi-astfel zicând sfârşi.
Or, cum plăcerea e pe-atât mai mare când bei setos, pe cât de-adânc ţi-e sete, nespus prilej avui de desfătare.
„Am priceput26, grăi Virgil şi stete,
ce mreji vă prind şi cum scăpaţi de plată,
de ce-i cutremur şi cântaţi în cete.
Dar cine-ai fost, te-aş mai ruga, mi-arată şi cum de-ai stat atâţia ani răpus, în mintea mea lumină-a pune cată."
„Demult, când Titus27 cu-ajutor de sus a răzbunat un sânge sfânt ce-n spume, vândut de Iuda, pentru noi a curs,
375
trăit-am eu încununat c-un nume28 ce-i veşnică podoabă, ne răspunse, dar nici un crez n-am cunoscut pe lume.
Atâtea doruri se zbăteau ascunse
în cântul meu şi-atât de dulci, că-n Râm
mă vru norodul şi poet mă unse29.
Eu Staţiu30-am fost pe celălalt tărâm: de Teba3l-am scris şi-mi fu Ahil povara sub care mi-a fost dat să mă sfărâm.
în cântul meu am adunat comoara scânteilor32 din flacăra măiastră ce-a adăpat mii de poeţi. Şi para
e Eneida; Eneida noastră
ce mamă-mi fu şi doică; fără ea33
un dram n-aş trage jos, pe lumea voastră.
Ci de-ar fi fost să pot trăi34 cândva
deolaltă cu Virgiliu printre vii,
un an de chin pe brână-aş mai răbda."
La vorba lui maestrul mă privi35
zicând din ochi: „Să taci!" Dar nu oricând
poţi vrerii după plac a-i porunci,
căci râs şi plâns urmează vrând-nevrând
simţirii ce le naşte,-ncât arare
s-ascund în cei36 ce n-au minţit nicicând.
Zâmbii deci blând în semn de-ncuviinţare,
drept care duhul mă privii mirat
în ochi37, pe unde ce-i ascuns tresare.
„Sfârşească bine38 truda ce ţi-ai luat, ci va să-mi spui de, grăi, pe-obraz o umbră de surâs ţi-a tremurat?"
376
Din două părţi fui încolţit39; ucaz
să spun n-aveam, dar nici să tac putere;
şi când Virgil văzu că-s la necaz,
„De ce te temi? grăi drept mângâiere Răspunde fără frică şi de-îndată la tot ce el cu-ngrijorare-ţi cere."
Drept care eu: „O, umbră de-altădată, te miri, bag seamă, c-am zâmbit, zisei, dar mai vârtos va să te miri pe dată.
Acesta-aici ce-ndrumă40 paşii mei e chiar Virgil, din care spui c-ai supt puteri să cânţi pe oameni şi pe zei.
Greşeşti de crezi că din surâs mă-nfrupt din alte pricini41; numai vorba ta mi-a dat prilej cu zâmbetul să lupt."
Căzuse umbra în genunchi42 abia,
când domnul meu grăi: „Te scoală, frate,
căci umbră eşti şi umbră-s, nu uita!"
Şi Staţiu-atunci: „Şi singur poţi socoate cât e de-adâncă dragostea ce-ţi port, de-am fost să uit că suntem umbre43
toate
şi-am luat drept trup, fără să vreau, un mort!"
377