Sunteți pe pagina 1din 47

Dan IONESCU

ARII NATURALE PROTEJATE

2008 – 2009 REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

CUPRINS

1. Regimul De arie naturală protejată si tipurile de arii naturale protejate

2

2. Directivele Uniunii Europene privind ariile naturale protejate, conservarea

faunei si habitatelor

12

3.

Conservarea faunei, habitatelor si ariilor naturale protejate prin intermediul

programelor si proiectelor

24

4.

Conservarea faunei si habitatelor prin Legea regimului ariilor naturale

protejate, conservarea

habitatelor naturale, a florei si faunei

36

Bibliografie

44

1

1.

Regimul de arie naturală protejată şi tipuri de arii naturale protejate

Conform legislaţiei naţionale în vigoare, există vai multe categorii şi tipuri de arii naturale protejate. La clasificarea acestora s -a ţinut cont de mai multe criterii, precum şi de legislaţia, directivele şi convenţiile europene şi internaţionale privind conservarea biodiversităţii. Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural, se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conse rvare şi utilizare a terenurilor, potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate:

a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii,

rezervaţii naturale, parcuri naturale;

b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri,

zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;

c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară, arii

speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;

d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor

administrativ-teritoriale, după caz.

Aceste tipuri de arii naturale protejate asigură regimul corespunzător de protecţie, conservare şi utilizare pentru:

a) cele mai reprezentative habitate naturale ale spaţiului biogeografic naţional, cu

diversitatea biologică floristică şi faunistică specifică, incluzând zone marine, de litoral şi de

coastă, zone de câmpie, de deal şi de munte, zone umede, aride şi zone de ecoton, cursuri de apă cu zone de luncă şi lacuri naturale, asigurându-se protecţia şi conservarea patrimoniului

natural floristic şi faunistic, de resurse genetice vegetale şi animale şi menţinerea echilibrului ecologic;

b) habitatele terestre, acvatice şi/sau subterane în care trăiesc permanent sau temporar

specii de plante şi/sau animale sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice ori rare, specii de plante şi animale sălbatice aflate sub regim special de protecţi e, specii cu valoare ştiinţifică şi ecologică deosebită, precum şi pentru acele habitate în care există şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce necesită măsuri de protecţie şi conservare in situ;

c) zonele cu resurse biogeografice importante sub as pect biogenetic, ecologic, ştiinţific,

educaţional, sanogen şi recreativ;

d) elementele şi formaţiunile naturale geomorfologice, peisagistice, geologice, speologice,

paleontologice, pedologice şi altele asemenea, cu valoare de bunuri ale patrimoniului natural;

2

e) coridoarele ecologice definite şi identificate pe bază de studii ştiinţifice avizate de

Academia Română.

Instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte obiective, cu excepţia celor care privesc:

a) asigurarea securităţii naţionale;

b) asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;

c) prevenirea unor catastrofe naturale. Conform aceleiaşi legislaţii naţionale, instituirea regimului de arie naturală protejată

se face:

a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru rezervaţiile biosferei;

b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri,

zone umede de importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;

c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,

pentru propunerile de situri de importanţă comunitară, cu avizul Academiei Române, al autorităţii publice centrale cu competenţe în domeniul administraţiei publice, al autorităţii

publice centrale în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale şi al autorităţii publice centrale în domeniul transporturilor, al autorităţii publice în domeniul amenajării teritoriului şi al autorităţii publice în domeniul turismului;

d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale , pentru arii naturale protejate, de

interes judeţean sau local. Pentru îmbunătăţirea coerenţei ecologice a reţelei de arii naturale protejate de interes naţional şi comunitar, se identifică şi stabileşte managementul corespunzător al coridoarelor ecologice şi al peisajelor, ca zone de importanţă majoră pentru fauna şi flora sălbatică. Aceste zone sunt cele care, datorită structurii lineare şi continue, cum sunt râurile cu malurile lor, sau datorită funcţiilor de refugiu, cum sunt perdelele forestiere, tufărişurile naturale, vegetaţia naturală de pe terenurile marginale ale culturilor a gricole, de-a lungul căilor de comunicaţie rutieră şi feroviară, suprafeţe mici de pădure ori de zone umede, sunt esenţiale pentru migrarea, dispersarea speciilor sălbatice şi pentru schimburile genetice dintre populaţiile aceloraşi specii. Toate tipurile de arii naturale protejate necesită Planuri de Management, care sunt documente ce se oficializează prin avizări şi acte normative. Aceste planuri cuprind printre altele: scopul, obiectivele, problemele din arie care pot afecta biodiversitatea şi obiectivel e

3

de conservare, acţiunile care trebuie realizate pentru îndeplinirea obiectivelor etc. Planurile de Management cuprind şi Regulamentul ariei, document prin care se reglementează principalele activităţi din suprafaţa şi imediata vecinătate a acesteia. Măsurile prevăzute în planurile de management al ariilor naturale protejate se elaborează astfel încât să ţină cont de exigenţele economice, sociale şi culturale, precum şi de particularităţile regionale şi locale ale zonei, prioritate având însă obiectivele care au dus la constituirea ariei naturale protejate. Respectarea planurilor de management şi a regulamentelor este obligatorie pentru administratorii ariilor naturale protejate, precum şi pentru persoanele fizice şi juridice care deţin sau care administrează terenuri şi alte bunuri şi/sau care desfăşoară activităţi în perimetrul şi în vecinătatea ariei naturale protejate. Planurile de amenajare a teritoriului, cele de dezvoltare locală şi naţională, precum şi orice alte planuri de exploatare/utilizare a re surselor naturale din aria naturală protejată trebuie armonizate de către autorităţile emitente cu prevederile planului de management. Autorităţile locale şi naţionale cu competenţe şi responsabilităţi în reglementarea activităţilor din ariile naturale pro tejate sunt obligate să instituie, de comun acord cu administratorii ariilor naturale protejate şi, după caz, cu Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate, măsuri speciale pentru conservarea sau utilizarea durabilă a resurselor naturale din ariile naturale protejate, conform prevederilor planurilor de management. În cadrul Planului de Management al fiecărei arii se delimitează de regulă o zonare internă, prin care suprafaţa este împărţită în mai multe categorii de management în funcţie de mai multe criterii. Pentru conservarea biodiversităţii din ariile naturale protejate se instituie câteva reguli generale, conform legislaţiei specifice. Iată câteva dintre aceste obligaţii, restricţii şi interdicţii. Scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol sau silvic de terenuri de pe raza ariei naturale protejate, cu excepţia celor aflate în zonele de dezvoltare durabilă (conform zonării interne), se poate face numai pentru obiective care vizează asigurarea securităţii naţionale, asigurarea securită ţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor şi prevenirea catastrofelor naturale sau pentru obiectivele destinate cercetării ştiinţifice şi bunei administrări a ariei naturale protejate. Scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol sau silvic de ter enuri de pe raza ariei naturale protejate, se face numai cu acordul administratorului sau, după caz, al

4

custodelui ariei naturale protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi a autorităţii publice centrale în domeniul agriculturii şi/sau silviculturii. Sunt interzise activităţile din perimetrele ariilor naturale protejate sau din vecinătatea acestora care pot să genereze un impact negativ semnificativ asupra speciilor sălbatice şi habitatelor naturale pentru care au fost desemnate, în lipsa actelor de reglementare specifice. Planurile şi/sau proiectele publice ori private pentru care trebuie stabilită necesitatea efectuării evaluării de mediu/evaluării impactului asupra mediului sunt cele care sunt realizate în cadrul unei arii naturale protejate, indirect legate de aceasta sau necesare pentru managementul ariei naturale protejate, şi care, fie individual, fie împreună cu alte planuri/proiecte, pot avea efecte negative semnificative asupra ariei naturale protejat e, avându-se în vedere obiectivele de conservare Acordul de mediu sau avizul de mediu pentru proiectele şi/sau planurile se emit numai dacă proiectul/planul nu afectează în mod negativ integritatea ariei naturale protejate respective. În situaţia în care siturile incluse în reţeaua "Natura 2000", identificate conform legislaţiei în vigoare, adăpostesc un tip de habitat natural prioritar şi/sau o specie prioritară, singurele considerente care pot fi invocate sunt cele privind:

a) sănătatea sau siguranţa publică;

b) anumite consecinţe benefice de importanţă majoră pentru mediu;

c) alte motive imperative de interes public major asupra cărora s -a obţinut punctul de vedere al Comisiei Europene. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului in formează Comisia Europeană asupra măsurilor compensatorii adoptate pentru a proteja coerenţa globală a reţelei "Natura

2000".

Conform scopului şi regimului de management al categoriilor de arii naturale protejate ce compun reţeaua naţională de arii proteja te, există următoarele tipuri de arii naturale protejate:

a) Rezervaţii ştiinţifice

Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinz ând elemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care habitatele sunt păstrate într -o stare pe

5

cât posibil neperturbată. În aceste zone se interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu excepţia activităţilor de cercetare, educaţie şi de ecoturism cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul forului ştiinţific competent şi al administratorului rezervaţiei ştiinţifice. Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţional ă pentru Conservarea Naturii) "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri ştiinţifice".

b) Parcuri naţionale

Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând

elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico -geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, ofe rind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice. Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico -geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversi tăţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, prevenirea şi excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planu ri proprii de protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management. Parcurile naţional e corespund categoriei II IUCN "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere".

c) Monumente ale naturii

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt prote cţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice ori ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale cu valoare de

6

patrimoniu natural prin unicitatea sau raritate a lor. Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie, pentru asigurarea integrităţii

lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul terenului. Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN "Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice".

d) Rezervaţii naturale

Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate. Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice, educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice şi altele.

Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN, şi anume arie de gestionare a

habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de gospodărire.

e) Parcuri naturale

Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau

culturală, deseori cu o mare diversitate biologică. Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând păstrarea

7

folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreare şi turism şi se încurajează activităţile ştiinţifice şi educaţionale. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN "Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreare". f) Rezervaţii ale biosferei Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate ale căror sco puri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale, pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficiente ale mediului natural şi ale diversităţii biologice specifice. Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Om - Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor bi osferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO. Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:

1. zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare a rezervaţiilor ştiinţifice; 2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizaţiile date de administraţia rezervaţiei;

8

3. zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului deteriorat; 4. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiţionale sau noi,

ecologic admise, în limitele capacităţii de regen erare a resurselor. Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.

g) Zone umede de importanţă internaţională

Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror scop

este asigurarea protecţiei şi conservării siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede. Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al ut ilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice (Convenţia de la Ramsar).

h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de protecţie şi conservare ale sitului natural. Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de protecţie şi conservare, cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO. i) Arii speciale de conservare Ariile speciale de conservare sunt acele ar ii naturale protejate de interes comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într -o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor din anexele Directivei Habitate a UE. Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale,

9

administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele au fost desemnate.

Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului, dar susceptibil de a - l afecta într-un mod semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului. Ariile speciale de conservare se desemnează prin hotărâre a Guvernului, după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană, şi vor face parte din reţeaua europeană "NATURA 2000".

j) Arii de protecţie specială avifaunistică

Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri

sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într -o stare de conservare favorabilă a speciilor de păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice, mai ales a celor prevăzute în anexele Directivei Păsări a UE. Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de conservare. Ariile speciale de protecţie sunt desemnate prin hotărâre a Guvernului şi fac p arte din reţeaua europeană "NATURA 2000". k) Situri de importanţă comunitară Siturile de importanţă comunitară reprezintă acele arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menţinerea sau restaura rea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar prevăzute în anexele directivelor şi legislaţiei naţionale specifice şi care pot contribui astfel semnificativ la coerenţa reţelei "NATURA 2000" şi/sau cont ribuie semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective. Pentru speciile de animale cu areal larg de răspândire, siturile de importanţă comunitară ar trebui să corespundă zonelor din areal în care sunt prezenţi factori abiotici şi biotici esenţiali pentru existenţa şi reproducerea acestor specii. Propunerile de situri de importanţă comunitară se stabilesc prin ordin al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

l) Geoparcul

Geoparcul este un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural. Caracteristicile geologice sunt cuprinse într-un număr de situri de importanţă ştiinţifică, educaţională sau e stetică, reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pământului ori pentru anumite evenimente sau procese geologice.

10

Un geoparc are limite bine definite, o suprafaţă suficient de mare şi o strategie de dezvoltare teritorială în folosul comunităţ ilor locale, a căror existenţă este bazată pe

valorificarea resurselor naturale şi culturale, pe principiul dezvoltării durabile. Geoparcurile sunt zone cu aşezări umane astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor în armonie cu mediul natural. Geoparcul are o structură de administrare proprie care, în parteneriate locale şi naţionale, asigură conservarea patrimoniului natural şi cultural şi propune metode noi de protecţie, educaţie, cooperare în scopul dezvoltării socioeco nomice, îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă din mediul rural şi întăririi identităţii locale. Managementul unui geoparc se realizează în conformitate cu strategia de dezvoltare teritorială identificată şi în conformitate cu recomandările UNESCO şi Carte i Reţelei Europene a Geoparcurilor. Pentru asigurarea managementului siturilor geologice, naturale, istorice, culturale, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale, în cuprinsul geo parcului se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie, de conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:

1. zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare a rezervaţiilor ştiinţifice;

2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise

activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizaţiile date de administraţia geoparcului;

3. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic pr in practici tradiţionale sau noi,

ecologic admise, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor. Geoparcul reprezintă un concept lansat şi susţinut de UNESCO, în parteneriat cu Reţeaua Europeană a Geoparcurilor. La nivel mondial a fost creată Reţ eaua Globală (UNESCO) a Geoparcurilor. Recunoaşterea internaţională a funcţionarii unui geoparc şi acceptarea lui în aceste structuri se face în acord cu reglementările stabilite de UNESCO şi de Carta Reţelei Europene a Geoparcurilor.

2. Directivele Uniunii Europene privind ariile naturale protejate, conservarea faunei şi habitatelor

2.1. Generalităţi

11

Statele membre ale UE au considerat necesară elaborarea unor directive privind conservarea biodiversităţii în general , incluzând și protejarea / managementul spașiilor din cadrul diverselor tipuri de arii naturale protejate . Raţiunile întocmirii unor astfel de documente au fost legate de continua deteriorare a mediului, a tuturor componentelor sale (floră, faună, habitate), existând în unele cazuri dimin uări drastice ale populaţiilor unor specii până la dispariţia lor din spaţiul european. Această degradare a biodiversităţii vine pe fondul presiunii tot mai accentuate a omului asupra naturii sub cele mai diverse forme. Un alt motiv bine întemeiat a fost inexistenţa până atunci a unor prevederi comune asupra conservării biodiversităţii şi mai ales a habitatelor periclitate, precum şi a speciilor din flora şi fauna spontană care necesită obligatoriu protecţie. Desigur că fiecare ţară îşi stabilise legislaţia de mediu şi propriile reglementări în acest sens, î nsă doar nişte prevederi comune, elaborate de colective internaţionale de specialişti puteau contribui la salvarea unor habitate, plante şi animale ameninţate din Europa. Una dintre cele mai eficiente modalităși de conservare a biodiversitășii este declararea și apoi managementul ariilor naturale protejate. Astfel s-au elaborat două directive europene importante pentru conservarea biodiversităţii în general, cu implicaţii dire cte în protecţia faunei sălbatice, implicit prin crearea de arii naturale protejate, ca spașiu în care se desfășoară un management adecvat obiectivelor de conservare stabilite. Acestea sunt: “Directiva asupra conservării păsărilor sălbatice – Birds Directive”, cunoscută şi sub numele de “Directiva Păsări” şi Directiva asupra habitatelor naturale, faunei şi florei sălbatice”, numită pe scurt “Directiva Habitate”. Cele două directive vor fi prezentate pe larg în acest capitol. Dacă Directiva Păsări este mai veche, poate şi datorită unui puternic lobby exercitat de ornitologii specialişti şi amatori la nivel mondial, dar şi datorită faptului că acest grup de vertebrate este un important indicator al modificărilor produse mediului, directiva Habitate are la bază absoluta necesitate a protejării habitatelor, până atunci puţin cunoscute şi luate în considerare pentru conservare. Specialiştii au constatat că protecţia florei şi faunei fără a conserva habitatul în ansamblu și deci un spașiu care necesită un anumit tip de management, nu este o soluţie viabilă. Toate ţările UE şi statele candidate la uniune, printre care şi România, au adoptat aceste directive ca legi naţionale. Gestionarii fondurilor de vânătoare au obligaţia să pună în practică aceste directive europene, de aceea trebuie să le cunoască atât conţinutul cât şi parţial anexele. Cunoştinţele asupra determinării speciilor de păsări şi mamifere sunt date în cadrul specializării la disciplinele f undamentale: “Faună cinegetică, salmonicolă și gestionarea populașiilor de interes cinegetic și salmonicol” şi “Ornitologie”.

12

4.2. Directiva Păsări

Scopul şi obiectivele directivei Directiva se referă la toate speciile de păsări care trăiesc în mod natural, în stare de sălbăticie pe teritoriul statelor membre UE. Obiectivul principal este conservarea acestor specii, gestionarea şi reglementarea lor, precum şi exploatarea acestora. Directiva se referă la păsăr ile adulte, ouă, pui şi cuiburi, considerate ca produse ale păsărilor.

Anul adoptării Aprilie 1979, intrată în vigoare în aprilie 1981. Acoperire Directiva este un instrument de lucru valabil în toate ţările membre ale Uniunii Europene, la aceasta aderând şi ţările candidate . Obligaţiile statelor

Să prezerve, menţină şi renatureze unde este cazul o diversitate şi suprafaţă suficientă de habitat pentru toate speciile de păsări vizate de prezenta directivă. Măsurile trebuie să cuprindă:

a) Crearea de zone de protecţie

b) Întreţinerea şi menţinerea conform imperativelor ecologice a habitatului din interiorul şi exteriorul zonelor de protecţie

c) Renaturarea biotopilor distruşi

d) Crearea biotopilor

Să clasifice ca Arii de Protecţie Speciale Avifaunistice (SPA-uri) cele mai reprezentative situri pentru conservarea speciilor de păsări listate în anexa I a Directivei. Speciile menţionate în anexa I fac obiectul măsurilor de conservare specială privind habitatul, în scopul supravieţuirii şi a reproducerii lor în aria specifică de distribuţie. La clasificarea acestor specii s-a ţinut cont de:

a) Speciile ameninţate cu dispariţia

b) Speciile vulnerabile la anumite mo dificări de habitat

c) Speciile considerate rare, numărul lor fiind redus şi repartiţia locală restrânsă

d) Alte specii care necesită o atenţie specială în vederea specificaţiei habitatelor lor

Să ia măsuri similare pentru speciile migratoare nevizate în anexa I

a căror venire

(prezenţă într-un sit anume) este regulată; se va acorda o atenţie deosebită protecţiei

13

zonelor umede şi în special celor de importanţă internaţională (în acest fel directiva are legătură directă cu Convenţia de la Ramsar)

Să adreseze Comisiei toate informaţiile necesare pentru a lua iniţiative asemănătoare pentru coordonarea SPA-urilor şi a altor zone importante, având în vedere necesitatea realizării unei reţele coerente de conservare a habitatelor şi speciilor

Să ia măsuri asemănătoare pentru evitarea poluării, deteriorării habitatelor şi perturbării speciilor vizate, în SPA-uri şi alte zone importante, acestea fiind măsuri obligatorii care trebuie impuse prin managementul lor

Să interzică pentru toate speciile de păsări vizate în directiv ă, vânzarea, transportul pentru vânzare, ţinerea acestora vii sau moarte pentru a fi vândute, aici incluzându -se păsările şi toate produsele lor (ouă, cuiburi etc.), uciderea sau capturarea intenţionată, distrugerea cuiburilor şi ouălor, colectarea ouălor, perturbarea intenţionată, mai ales în perioada reproducerii. Pentru unele activităţi comerciale cu păsări se prevăd derogări ce trebuie foarte bine întemeiate şi reglementate de fiecare ţară în parte.

întemeiate şi reglementate de fiecare ţară în parte. Figura 1. Aria de Protecţie Specială Avifaunistică

Figura 1. Aria de Protecţie Specială Avifaunistică „Dumbrăvișa – Rotbav – Măgura Codlei”, jud. Braşov “Directiva Păsări” conţine mai multe anexe, dintre care sunt importante primele două, inclusiv pentru reglementarea activităţii de vânătoare. Anexa I cuprinde speciile de păsări (peste 175, putându -se adăuga noi specii dacă este cazul sau scoaterea din anexă a altora în cazul îmbunătăţirii evidente a situaţiei de periclitare şi conservare; revizuirea directivei este permanentă sau ori de câte ori concluziile specialiştilor o cer) care fac subiectul măsurilor speciale privind conservarea habitatelor lor pentru asigurarea supravieţuirii şi reproducerii în aria de distribuţie. Speciile listate în această anexă nu trebuie să facă obiectul vânătorii. Dintre acestea, amintim (valorile populaţiilor sunt

14

preluate

Clocitoare din România”, publicaţiile SOR, 2002):

Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) – cea mai mare populaţie europeană o deţine ţara noastră, 3500 perechi ce cuibăresc doar în D elta Dunării

Pelicanul creţ (Pelecanus crispus) – România deţine a doua populaţie europeană ca mărime, după Grecia

Cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus) – ţara noastră deţine cea mai mare populaţie mondială a speciei, cca. 7000 perechi, cantonate mai ale s în Delta Dunării

Buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) – România deţine a patra populaţie europeană, cca. 1000 perechi

Stârcul roşu (Ardea purpurea) – deţinem a treia populaţie europeană, cca. 1200 perechi

Barza neagră (Ciconia nigra) – prin România trec câteva trasee importante de migraţiune europeană, aşa cum este cel din Transilvania unde Depresiunea Bârsei (jud. Braşov) reprezintă o arie de concentrare în pasajul de toamnă

Lebăda de iarnă (Cygnus cygnus)

Gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis) – ţara noastră (Dobrogea) reprezintă principalul loc de iernare al speciei pe plan mondial

Gârliţa mică (Anser erythropus) – specie periclitată pe plan global, cu apariţii rare în România

Raţa roşie (Aythya nyroca) – România deţine cea mai mare populaţie clocitoare din Europa, respectiv cca. 8000 perechi

după

“Atlasul Păsărilor Clocitoare din Europa”, 1997 şi “Atlasul Păsărilor

Cocoşul de munte (Tetrao urogallus)

Ierunca (Bonasa bonasia)

Cresteţul cenuşiu (Porzana parva) – în România cuibăreşte a doua populaţie clocitoare europeană

Cârstelul de câmp (Crex crex) – deţinem a 5 –a populaţie din Europa, dar probabil efectivul său este mult mai mare decât reiese din literatură

Becaţina mare (Gallinago media)

Aşadar, se observă că în spaţiul ţării noastre există pentru mai multe specii de păsări din anexa I a directivei populaţii însemnate (atât ca populaţie clocitoare cât şi de iarnă sau

pasaj), ocupând uneori primul loc în Europa în acest sens. Din anexa I fac parte şi o mare parte din răpitoarele diurne şi nocturne, unele păsări insectivore din ordinul Passeriformes etc. Anexa II

15

Păsările din această anexă pot face obiectul vânătorii, cu menţiunea de a nu se compromite eforturile de conservare întreprinse de statele membre , deci instituirea unor restricţii şi alte măsuri pot fi impuse dacă este cazul . Directiva prezintă şi reglementări ge nerale privind practicarea vânătorii la păsări. Astfel, statele membre se asigură ca practicarea vânătorii să respecte principiile unei utilizări raţionale şi a unei reglări echilibrate din punct de vedere ecologic, atrăgându -se atenţia asupra vânării păsărilor migratoare. Se subliniază în acest sens că nu trebuie permisă vânarea păsărilor în perioada reproducerii, incluzând aici toate stadiile cuibăritului, sau în alte perioade de dependenţă (stadiul de pui, până la cel de juvenil, adică pasărea ce poate z bura şi este total dependentă de părinţi ). În România directiva este în vigoare prin intermediul unei legi de sine stătătoare, ţinându-se cont de ea şi la elaborarea altor acte normative, precum legea ariilor protejate şi legea protecţiei vânatului şi fon durilor de vânătoare. Considerăm aşadar, că aplicarea întocmai a prevederilor directivei la nivel naţional reprezintă în teren o mult mai bună şi reală conservare a păsărilor sălbatice şi mediului lor de viaţă. Studiile de amenajare a fondurilor de vânătoare şi orice plan de management din sectorul cinegetic şi silvic au obligaţia să ţină cont de prevederile directivei.

4.3. Directiva Habitate

Scopul şi obiectivele directivei “Directiva Habitate” a fost elaborată pentru a contribui la asigurarea biodive rsităţii prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice de pe teritoriul statelor membre UE. Măsurile luate în baza acestei directive vizează menţinerea sau restabilirea într - o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi a speciilor de plante şi animale de interes Comunitar. Aceste măsuri ţin seama de exigenţele economice, sociale şi culturale ca şi de particularităţile regionale şi locale , directiva fiind una foarte complexă, elaborarea ei fiind dificilă, cu participare ma sivă a specialiştilor recunoscuţi pe plan internaţional din toate domeniile „atacate” de directivă. Anul adoptării:

Mai 1992.

Acoperire Directiva acoperă toate statele membre ale UE.

16

Această directivă operează cu termeni specifici care trebuie cunoscuţi , precum:

Conservare - ansamblu de măsuri necesare pentru menţinerea sau restabilirea (renaturarea) habitatelor naturale şi populaţiilor speciilor din fauna şi flora sălbatică într-o stare favorabilă;

Tipuri de habitate naturale de interes comunitar – acele habitate în pericol de dispariţie, reduse ca urmare a regresului lor sau care constituie exemple remarcabile pentru una sau mai multe din regiunile biogeografice ale Europei. Aceste tipuri de habitate figurează sau sunt susceptibile să figureze în anexa I a directivei;

Tipuri de habitate naturale prioritare – sunt acele habitate de interes comunitar

pentru a căror conservare UE are o responsabilitate particulară (indicate prin asterisc în anexa I);

Stare de conservare a unui habitat natural – suma influenţelor ce acţionează asupra unui habitat şi speciilor caracteristice care pot afecta pe termen lung repartiţia sa naturală, structura şi funcţiile sale ca şi supravieţuirea pe termen lung a speciilor sale tipice. Starea de conservare a habitatelor este „fa vorabilă”, când:

a. Aria de răspândire naturală şi suprafeţele pe care le acoperă sunt stabile sau în extindere şi

b. Există structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea pe termen lung şi

c. Starea de conservare a speciilor tipice este favo rabilă

Specii de interes comunitar – specii care sunt:

a. Periclitate în arealul lor

b. Vulnerabile, adică probabil periclitate în viitorul apropiat

c. Rare, a căror populaţii sunt mici, riscând în viitor să devină vulnerabile sau periclitate

d. Endemice, necesitând o atenţie particulară

Specii prioritare – fac parte dintre speciile de interes comunitar, pentru care UE are o responsabilitate particulară (indicate prin asterisc în anexa II)

Starea de conservare a unei specii – suma influenţelor asupra unei specii care pe

termen lung poate afecta distribuţia şi abundenţa populaţiilor sale. Starea de conservare a unei specii este favorabilă, când:

a. Dinamica populaţiei sale arată că ea continuă pe termen lung să fie o componentă viabilă a habitatelor naturale şi

b. Aria de repartiţie a speciei nu se reduce şi nu riscă să se reducă într -un viitor previzibil şi

17

c. Există şi probabil va exista un habitat destul de întins pentru ca populaţiile sale să se menţină pe termen lung

Sit – arie definită geografic, cu supr afaţă clar delimitată

Sit de importanţă comunitară – sit care contribuie în mod semnificativ la menţinerea sau renaturarea unui tip de habitat natural din anexa I sau a unei specii din anexa II într-o stare de conservare favorabilă şi sau contribuie în mod semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea respectivă

Zonă specială de conservare – sit de importanţă comunitară desemnat de statele membre printr-un act de importanţă comunitară desemnat de statele membre printr-un act legal prin care sunt prevăzute măsuri de conservare necesară pentru menţinerea sau renaturarea într-o stare de conservare favorabilă habitatelor şi / sau speciilor pentru care situl este desemnat

Obligaţiile statelor

Să creeze o reţea ecologică coerentă, prin Programul „Natura 2000” de Arii Speciale de Conservare (ASC). Rolul reţelei care reuneşte situri desemnate ca ASC este de a menţine sau de a renatura tipurile naturale de habitate într -o stare de conservare favorabilă; aceste ASC vor avea planuri de management în conformitate cu prevederile directivei

Să propună o listă a habitatelor naturale din anexa I şi a speciilor indigene din anexa II şi a siturilor pentru Natura 2000. România a declanşat un studiu naţional asupra habitatelor de pe teritoriul naţional, dar cerce tarea nu are o organizare eficace şi va trebui realizată într -un cadru mult mai larg de participare a specialiştilor şi instituţiilor de profil.

Să stabilească statutul de conservare a habitatelor şi speciilor listate din anexe

şi să monitorizeze evoluţia statutului lor de conservare

Să evite orice perturbare semnificativă şi deteriorare a habitatului în ASC conform anexelor I şi II

Să stabilească măsuri de conservare, inclusiv prin planuri de management adecvate şi măsuri legale, administrative sau contra ctuale care corespunde necesităţilor ecologice a tipurilor de habitate naturale cuprinde în anexele I şi

II ale directivei

Orice plan sau proiect legal, susceptibil să producă afectarea semnificativă negativă a lui va fi evaluat prin studii de impact şi nu va fi acceptat de către

18

autorităţile naţionale decât după ce se constată că el nu afectează negativ situl respectiv

Pentru protecţia speciilor de animale, statele membre vor lua măsuri pentru instaurarea unui sistem de protecţie strictă a speciilor din an exa IV, interzicând: orice formă de capturare sau ucidere, perturbarea intenţionată, mai ales în timpul reproducerii, deteriorarea sau distrugerea locurilor de reproducere sau odihnă, deţinerea şi comercializarea acestor specii

Pentru protecţia speciilor de animale din anexa V, statele membre interzic utilizarea mijloacelor neselective susceptibile de a cauza dispariţie locală sau disturbarea gravă a populaţiilor unei specii De asemenea, prezenta directivă stabileşte şi măsuri clare pentru a nu se produce perturbări prin introducerea unor specii exotice / neindigene, măsuri de informare, cercetare, prelevare a unor specii din natură. Comisia Europeană are în primul rând rolul de a studia propunerile de liste formulate de Statele Membre şi de a definitiva această listă la care se pot evident adăuga noi ASC. România întocmeşte anual documentaţii pentru ASC ca şi pentru SPA, care urmează procedura standard legală Directiva cuprinde mai multe anexe, dintre care cele mai importante sunt anexele I şi

II.

Anexa I stabileşte tipurile de habitate naturale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea zonelor speciale de conservare (ASC). Au fost desemnate şase tipuri majore de habitat, din care amintim: habitate de ape dulci (stătătoare şi curgătoare), formaţiuni ierboase naturale şi seminaturale , habitate de pajişti şi tufărişuri, turbării şi mlaştini eutrofe, păduri. Fiecare tip major de habitat cuprinde la rândul său mai multe subtipuri, cum sunt: pajişti alpine şi boreale, pajişti umede şi uscate, fân eţe împădurite, fâneţe montane, turbării active, mlaştini alcaline, păduri de foioase tip Luzulo – Fagetum, stejăriş cu Galio – Carpinetum, păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior. Ţara noastră deţine mai multe tipuri de habitate listate î n anexa I, în special din cadrul ecosistemelor forestiere şi de mlaştini / turbării Anexa II stabileşte speciile de plante şi animale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea de ASC. Sunt cuprinse animale nevertebrate (insecte) şi vertebrate (toate clasele cu excepţia păsărilor) . Dintre mamifere, interesează mai ales speciile:

Castorul (Castor fiber) – în România s-au reintrodus recent pe câteva râuri importante

19

Ursul (Ursus arctos) – deţinem cele mai mari populaţii europene, fiind al doilea stat de pe continentul eurasiatic, după Rusia

Lupul (Canis lupus) – idem

Râsul (Lynx lynx) – idem

Vidra (Lutra lutra)

Nurca (Mustela lutreola) – necesită studii aprofundate în România, răspândirea şi

efectivele fiind insuficient cunoscute, însă probab il deţinem o importantă populaţie la nivel european. Ca şi în cazul „Directivei Păsări”, adoptarea Directivei Habitate de către România a însemnat primul pas major la nivel legislativ în conservarea biodiversităţii. Aplicarea ei în teren este în acelaşi timp foarte importantă luând în considerare că România deţine un mare număr de specii rare şi periclitate de plante şi animale, cu populaţii ridicate şi de asemenea habitate de interes comunitar. Cinegeticienii constituie o categorie de specialişti cu impli care directă în implementarea practică a celor două directive şi prin intermediul Legii Protecţie Vânatului, elaborată conform acestor directive. Pe lângă aceste două directive principale privind protecţia faunei şi habitatelor există şi alte directive cu referiri directe sau indirecte la componenta de faună şi mai ales la habitate, promovate de Comunitatea Europeană. Din această categorie face parte „Directiva EIA” asupra studiilor de impact de mediu pentru unele proiecte publice şi private.

Directiva EIA privind studiile de impact asupra mediului Scopul şi obiectivele directivei Scopul principal este obligarea statelor semnatare să evalueze impactul proiectelor publice şi private care pot afecta semnificativ mediul şi să ţină cont de consecinţele asupra sănătăţii umane şi pentru menţinerea biodiversităţii şi capacităţii resurselor naturale ale ecosistemului. Directiva se referă inclusiv la spa șiile din cadrul arilor naturale protejate din zonele transfrontaliere. Anul adoptării Iunie 1985, intrată în vi goare în aprilie 1981. Acoperire Toate statele Uniunii Europene Obligaţiile statelor Statele semnatare au obligaţia să promoveze studii de impact pentru proiectele care sunt clasificate în prezenta directivă şi în concordanţă cu cerinţele specificate. Statele

20

membre trebuie să oblige executanţii şi responsabilii proiectelor să publice informaţiile despre posibilul impact asupra mediului. Publicul şi autorităţile competente trebuie consultate în acest sens. Orice proiect transfrontalier susceptibil să af ecteze mediul trebuie comunicate celorlalte state care pot fi afectate. Comentarii Directiva prezintă două anexe care se referă la acele tipuri de proiecte care necesită Studiu de Impact asupra Mediului. Referirile sunt stricte pentru proiecte şi nu impl ică programele sau politicile care generează proiecte individuale. Comisia Europeană a rectificat anumite părţi ale directivei pentru a crea o Strategie privind Studiile de Impact de Mediu. Această strategie este un concept relativ nou care desigur va evol ua în timp. Astfel de modificări şi îmbunătăţiri ale directivei s -au produs în anul 1996. Guvernele statelor semnatare trebuie să ţină cont de următoarele obiective „cheie” , iar UE să le ia în considerare pentru dezvoltarea legislaţiei şi metodologiilor s trategiei:

- Diferitele stadii ale studiilor trebuie să fie considerate cu o structură ierarhică, pe clase diferite

- Statele trebuie să prezinte informaţii adecvate despre mediu

- Obiectivele clare, inclusiv cele de mediu trebuie să fie o parte „cheie” a proiec telor astfel încât strategia are nu doar rolul de a considera un impact de mediu ci şi să abiliteze stabilirea obiectivelor proiectelor

- Trebuie identificate variante alternative a căror impact să fie comparat cu cele prevăzute de proiecte

- Să promoveze şi studiile asupra impactului cumulativ a unei serii de acţiuni sau a unor acţiuni diferite care interacţionează

- Să identifice indicatori clari şi metode de stabilire predictivă a impactului

- După ce s-a identificat impactul, strategia trebuie să ofere o gamă variată de oportunităţi care să evite producerea unor dezechilibre în mediu Strategia trebuie aplicată unui câmp variat de activităţi socio – economice sau politici sectoriale, incluzându-se: agricultura, silvicultura, dezvoltarea rurală şi urbană, transport şi infrastructură, exploatarea resurselor acvatice, turism, precum şi altele asemănătoare. Această strategie va avea în viitor un rol important în integrarea politicilor de mediu în alte politici sectoriale. Studiile de Impact de Mediu trebuie să se axeze în special asupra proiectelor majore din domeniul agricol şi silvic, care actualmente nu necesită astfel de investigaţii. Printre principalele probleme care necesită revizuire, fac parte:

21

- Asigurarea unei totale independenţe privind studiile de impact

- Standardizarea eşantionării şi tehnicilor de studiu

- Predicţia cantitativă a impactului

- Creşterea fondurilor pentru dezvoltarea naţională a unei baze de date

- Cercetarea privind standardizarea procedurilor de evaluare a conservării biodiversităţii şi mediului

- Dezvoltarea monitoringului post – aplicare

În baza acestei directive România are obligaţia de a realiza o strategie proprie privind controlul ştiinţific al impactului antropic asupra mediului. Executanţii studiilor de impact necesită o pregătire deosebită în toate domeniile biologiei, ecologiei şi a conservării mediului şi biodiversităţii. Firmele, instituţiile sau organizaţiile care studiază impactul activităţilor umane asupra naturii angajează specialişti din domenii ale biologiei, ecologiei s au tangenţiale cu acestea. De asemenea, aceştia trebuie să fie total independenţi faţă de executanţii sau beneficiarii unor asemenea proiecte, aspect foarte important care uneori nu este în mod real respectat. Firma care realizează studiul de impact are te ndinţa de a ocoli problemele grave de mediu pentru a acoperi beneficiarul lucrării, fiind de regulă plătit de acesta. Faţă de toate aceste reguli de bază privind competenţa şi corectitudinea studiilor de impact de mediu răspund instituţiile care avizează a ctivităţile domeniului, răspunderea lor fiind tot mai accentuată o dată cu creşterea progresivă a impactului uman pentru mediu şi biodiversitate.

22

Figura 2. Arie Specială de Conservare – zonă de chei Figura 3. Arie Specială de

Figura 2. Arie Specială de Conservare – zonă de chei

Figura 2. Arie Specială de Conservare – zonă de chei Figura 3. Arie Specială de Conservare

Figura 3. Arie Specială de Conservare – zonă umedă salmastră

23

3. Conservarea faunei, habitatelor și arilor naturale protejate prin intermediul programelor şi proiectelor

3.1. Generalităţi

Protejarea faunei sălbatice şi habitatelor caracteristice se aplică în mod organizat şi cu rezultate concrete mai ales prin programe şi proiecte , finanţate din fonduri naţionale şi internaţionale. Acestea sunt documente care au structuri bine definite. Programele şi proiectele mai complexe cuprind de regulă câteva capitole sau părţi, precum:

- scopul şi obiectivele generale

- descrierea ariei în care se implementează proiectul (din punct de vedere al încadrării în mediul abiotic şi biotic, al limitelor şi suprafeţei, al administrării şi proprietăţilor, după caz etc.)

- datele ştiinţifice corespunzătoare scopului şi obiectivelor propuse , prezentate sub diverse forme

- măsurile ce trebuie aplicate conform scopului şi obiectivelor, inclusiv cu termenele de realizare

- evaluarea aplicării măsurilor respective şi rezultatele scontate

- capitol de buget sau capitole financiare separate pentru fiecare acţiune în parte, fiind unul din capitolele obligatorii şi foarte importante într-un proiect În general, acţiunile şi măsurile ce trebuie aplicate în teren pentru diferite scopuri ale conservării animalelor şi mediului de viaţă al speciilor au şanse mult mai mari de reuşită dacă sunt cuprinse în programe sau proiecte. Explicaţia este în primul rând de ordin financiar, cunoscându-se faptul că fără bani nu se poate conserva biodiversitatea şi natura în mod eficient, aşa cum arătam într-un capitol anterior. În plus, programele şi proiectele au o anumită organizare şi implică de obicei mai mulţi actori (instituţii, ONG -uri, voluntari, specialişti etc.). Există de asemenea un control financiar asupra cheltuielilor, precum şi verificări în teren privind implementarea lor. Toate acestea au un rol f oarte însemnat în reuşita protecţiei faunei şi habitatelor, care în afara acestui cadru de organizare este adesea sortită eşecului ori se realizează doar parţial. Pe plan mondial şi european s-au elaborat până în prezent o multitudine de tipuri de programe şi proiecte cu diverse finanţări, având drept scop principal conservarea

24

biodiversităţii. Din această categorie s -au desprins acele proiecte / programe care vizează fauna sălbatică şi habitatele acesteia.

După anul 1990 România a început să acceseze diferite fonduri parţial sau total externe (mai ales din Comunitatea Europeană) în cadrul unor programe şi proiecte cu scopul amintit anterior. Cu timpul, ONG-urile şi instituţiile au întocmit foarte multe astfel de proiecte şi au obţinut numeroase finanţări. R ealizările din teren în urma acestor programe şi proiecte pot fi verificate, conservarea biodiversităţii în general şi a faunei sălbatice în special fiind actualmente nu doar un deziderat sau curs predat studenţilor ci şi o practică curentă şi de succes în special în ariile protejate mari (parcuri naţionale şi naturale, rezervaţii ale biosferei etc.). Desigur, România nu are încă o experienţă vastă în acest domeniu comparativ cu statele din UE, fiind necesară pregătirea unor specialişti în elaborarea docume ntaţiilor pentru accesarea finanţărilor. Datorită degradării continue şi tot mai accentuate a mediului cu toate componentele sale în România, fondurile de mediu trebuie suplimentate. Cu toate acestea, unele fonduri se returnează din lipsa proiectelor şi Ro mânia are astfel de exemple în câteva domenii. Tipurile programelor şi proiectelor de conservare a faunei şi habitatelor din ţara noastră se pot clasifica în mai multe moduri. Fără a realiza o clasificare complexă, constatăm că există în funcţie de scopurile şi obiectivele generale două tipuri majore de proiecte:

Proiecte care se axează doar pe faună, fără a lua în considerare şi habitatele. Din această categorie fac parte acele proiecte ce vizează protecţia unei singure specii sau a unui grup de specii. Spre exemplu, s-au întocmit proiecte care combat delictele şi actele de braconaj comise împotriva animalelor sălbatice , sau asupra modificărilor unor acte legislative pentru a proteja mai bine speciile

Proiecte ce au drept scop protecţia faunei în strânsă le gătură cu habitatul. Acestea

sunt cele mai complexe proiecte, au cele mai consistente finanţări şi se situează în topul celor mai importante documentaţii de acest fel. Uneori ele sunt vitale pentru salvarea speciilor sau populaţiilor periclitate, mai ale d atorită degradării sau distrugerii habitatului. În general astfel de proiecte se bazează pe Directiva Habitate şi pe alte convenţii şi directive. Unele proiecte accentuează protejarea habitatelor fără a conţine măsuri / acţiuni concrete pentru protejarea faunei, însă prin conservarea mediului de viaţă se contribuie indirect la protejarea animalelor sălbatice . În funcţie de tipul finanţării, proiectele au o singură sursă de finanţare sau mai multe surse, în unele cazuri fiind obligatorie o cofinanţare (proi ectele de anvergură se situează în

25

această categorie). După mărimea sumelor alocate există o gamă foarte variată de proiecte, fie cu finanţări mici (câteva sute sau mii de euro) fie cu sume mari (ajung la sute de mii de euro).

3.2. Tipuri de programe şi proiecte implementate în România şi rezultatele asupra conservării faunei şi habitatelor

Ne vom referi la acele programe şi proiecte care au fost realizate, sunt în curs de implementare sau vor avea continuitate pe diferite perioade de timp, având drept s cop direct sau indirect protejarea faunei sălbatice şi habitatelor preferate.

Proiectele tip Life (Natura şi Mediu) Scop, obiective Reprezintă una din principalele modalităţi de conservare a biodiversităţii României, proiectele de acest tip fiind aplica te în numeroase judeţe ale ţării, în regiuni geografice şi tipuri de ecosisteme diverse. În funcţie de specialitate fiecărui proiect în parte s -a stabilit o mare varietate de obiective. O parte dintre acestea vizează direct protejarea faunei şi habitatelo r prin acţiuni concrete, altele au o viziune largă referitoare la mediul înconjurător . Sursa finanţării Proiectele Life sunt concepute astfel încât o parte a banilor să aibă ca sursă Uniunea Europeană prin Comisia Europeană, iar partea română să fie cofin anţator prin Guvern, instituţii de stat, ONG -uri, regii autonome etc. Reuşita unui proiect depinde în parte şi de numărul şi seriozitatea partenerilor cofinanţatori . Aşadar, proiectele Life necesită obligatoriu o cofinanţare a părţii române, prin care impl icarea acesteia este maximă. Rezultate şi exemple Ţara noastră a reprezentat după 1990 unul din cei mai importanţi parteneri ai Comisiei Europene prin Proiectele Life, numărul proiectelor câştigate şi finalizate depăşind numărul celor elaborate de multe state europene, chiar membre ale UE. Doar în perioada 2003 – 2004, spre exemplu administraţia pădurilor (RNP) a înaintat câte un proiect pentru aproape toate ariile protejate mari, gen parcuri naţionale şi naturale pe care le administrează. Proiectele Life din România s-au axat în principal pe conservarea biodiversităţii în ansamblu, incluzându-se şi componenta de faună, ţintindu-se cu precădere asupra ariilor

26

protejate şi dintre acestea cele cu suprafeţe mari, cum sunt parcurile naţionale şi naturale, sunt cele mai vizate. S-au implementat proiecte Life atât în parcuri naţionale (Retezat şi Piatra Craiului) cât şi în alte tipuri de arii protejate (arii de protecţie specială avifaunistică – Rezervaţia „Mlaştina Satchinez”, Zona Umedă Comana; Rezervaţia Dumb rava Vadului – Poienile cu Narcise). O mare parte a proiectelor au avut ca partener prin cofinanţare şi implementare administraţia pădurilor (RNP Romsilva) , dar şi alte instituţii, precum muzee, instituţii de învăţământ superior, instituţii de cercetare şi ONG-uri. Deşi cele mai multe proiecte Life din România au avut rezultate mai mult pe plan ştiinţific şi organizatoric pentru diferite arii protejate, au fost implementate şi acţiuni concrete în teren pentru refacerea sau conservarea habitatelor, conştie ntizare şi informare pentru publicul larg, diverse măsuri şi acţiuni cuprinse în planurile de management etc.

şi acţiuni cuprinse în planurile de management etc. Figura 4. Sigla Proiectelor Life Natura din cadrul

Figura 4. Sigla Proiectelor Life Natura din cadrul Programului „Natura 2000”

Proiectul Managementul Conservării Biodiversităţii Scop, obiective Este un proiect tip pilot ce a funcţionat după anul 1999, ţinându -se cont de instituirea în anul 1996 a „Strategiei Naţionale şi a Planului de Acţiune pentru Conservarea Biodiversităţii şi Utilizarea Durabilă a Resurselor”. Scopul principal a fost realizarea unui Plan de Management coerent şi unitar pentru cele mai reprezentative Parcuri Naţionale din România de la acea vreme, precum şi constituirea în timp a unor administraţii proprii, independente a le acestor arii protejate. Dintre obiectivele fixate au făcut parte în primul rând studiile de inventariere a florei şi faunei. Rezultatele obţinute urmau să contribuie la zonarea internă şi externă, pentru derularea unui monitoring de lungă durată. În final, datele ştiinţifice contribuiau la elaborarea planului de management. Sursa finanţării

27

Proiectul a fost finanţat de Banca Mondială prin GEF, cu o cofinanţare a Guvernului României şi a RNP Romsilva. Rezultate Au fost selectate trei arii protejate: Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Piatra Craiului şi Parcul Forestier Vânători Neamţ. Acţiunea de cercetare a fost organizată în toate tipurile de ecosisteme existente, apelându-se la voluntari şi specialişti recunoscuţi ce au coordonat grupele de lucru în teren şi la birou. În urma aplicării proiectului s-a creat o bază ştiinţifică de date extrem de valoroasă, acoperindu-se „golurile” existente în cunoaşterea florei şi vegetaţiei, precum şi a faunei nevertebrate şi vertebrate din zonele studiate. Inventarierea a cuprins atât latura calitativă, prin efectuarea unor liste de specii, tipuri de vegetaţie etc. cât şi una cantitativă, prin determinarea abundenţei populaţiilor. Pe toată durata de desfăşurare a proiectului au participat zeci de voluntari din rândul studenţilor şi specialişti ai instituţiilor de învăţământ superior, de cercetare, muzee, toate recunoscute pe plan naţional (Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Institutul de Biologie din Bucureşti, Facultatea de Bilogie Bucureşti, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere Braşov. Proiectul a fost continuat în anii următori cu alte finanţări ce au vizat aspecte de informare şi conştientizare, organizarea turismului, dezvoltarea rurală şi angrenarea comunităţilor locale în conservarea biodiversităţii, monitoring , inventarierea florei şi faunei cu accent pe speciile de interes conservativ etc.

Proiectul „Carnivore Mari din Carpaţi” („Large Carnivore Initiative for Europe) Scop, obiective Face parte dintr-un proiect la nivel european implementat în mai multe state din bazinul carpatic. Are drept scop principal protejarea a trei specii de mamifere periclitate şi de interes conservativ(urs, lup şi râs) şi a habitatelor populate din lanţul carpatic. Se urmăreşte

realizarea unei strategii care cuprinde diferite tipuri de acţiuni protecţioniste. Dintre acestea, fac parte:

Crearea unei reţele de areale centrale, zone tampon şi zone de coridor (trecere) în cadrul ecosistemelor caracteristice

Elaborarea unor planuri naţionale de management

Integrarea conservării habitatelor şi populaţiilor celor trei specii în planurile de dezvoltare rurală existente

28

Continuarea finanţării acestor obiective prin diferite proiecte

Elaborarea unor strategii pentru educarea populaţiei (mai ales rurale) în privinţa celor trei specii

Constituirea unor acţiuni concrete de prevenire a pagubelor produse stânelor şi de despăgubire în caz de daune în acest sens

Elaborarea unor metode de vânătoare pentru cele trei specii astfel încât să nu fie periclitate prin activitatea de vânătoare

Sursa finanţării Proiectul este finanţat din mai multe surse, prin ONG -uri europene. În România este implementat de Fundaţia Carpaţi şi RNP – ICAS Braşov. Zona de acţiune cuprinde judeţele:

Braşov, Argeş, Prahova şi Covasna, întinzându -se pe cca. 2000 km 2 , în Masivele Ciucaş, Bucegi şi Piatra Craiului. Rezultate Proiectul a avut rezultate importante conform obiectivelor propuse, atât ştiinţifice, cât şi practice. Componenta practică a reuşit să realizeze o permanentă comunicare cu populaţia locală pentru prevenirea unor conflicte între om şi animale şi modul de comportare al omului în habitatul acestor specii. De asemenea, s-a stabilit o intensă popularizare şi conştientizare în rândul comunităţilor rurale şi în şcolile de la sate .

rândul comunităţilor rurale şi în şcolile de la sate . Figura 5. Sigla Proiectului „Large Carnivore

Figura 5. Sigla Proiectului „Large Carnivore Initiati ve for Europe”

Realizarea unei reţele ecologice regionale în Carpaţi

Scop, obiective Proiectul pilot privind realizarea unei reţele ecologice în bazinul carpatic din România are mai multe obiective, printre care:

Iniţierea unui cadru de colaborare privind schimbul de informaţie în vederea realizării unei reţele ecologice regionale în Carpaţi

29

Prezentarea şi promovarea conceptului de reţea ecologică prin utilizarea experienţei europene şi nord – americane în domeniu Structurarea şi realizarea posibilităţilor de implementarea unei reţele ecologice regionale în România, prin integrarea strategiilor sectoriale a zonei montane.

În anul 2003 proiectul a debutat cu câteva workshopuri pe această temă deosebit de

importantă pentru conservarea faunei sălbatice din Car paţi şi se speră că va continua cu

primele acţiuni practice de identificare şi mai ales conservare a coridoarelor ecologice .

O reţea ecologică, în termeni succinţi, reprezintă o arie care uneşte două sau mai

multe ecosisteme tipice pentru specii de animale , prin care acestea pot comunica şi se pot dispersa împiedicându-se izolarea populaţiilor. Reţelele ecologice în Europa devin tot mai mult nu doar o idee pe hârtie ci o realizare concretă în teren. Necesitatea existenţei lor rezidă din creşterea tot mai ac centuată a presiunii antropice, îndeosebi prin fragmentarea habitatelor (construirea autostrăzilor, a căilor ferate, a unor noi staţiuni turistice, localităţi etc.) care duce în timp la periclitarea populaţiilor speciilor de animale, îndeosebi terestre au contribuit la realizarea finanţării acestui proiect .

Sursa finanţării Mai multe organizaţii şi instituţii naţionale şi internaţionale, printre care: ICAS, Fundaţia Carpaţi şi A & W Ecological Research, Pin Matra. Rezultate Proiectul pilot trebuie extins ş i finanţat corespunzător pentru a se crea în teritoriu o reţea naţională şi regională în Carpaţi. Dintre speciile vizate fac parte mamiferele carnivore mari (urs, lup şi râs) dar şi alte specii, cum sunt păsările migratoare. Pentru acestea România are nevoie de crearea câtorva coridoare ecologice între cele mai importante zone umede de concentrare, însă şi în alte tipuri de ecosisteme, precum pădurile . Reţelele ecologice ar interconecta punctele de maximă aglomerare (lacuri, eleştee, mlaştini , suprafeţe forestiere, zone de tufişuri etc.).

eleştee, mlaştini , suprafeţe forestiere, zone de tufişuri etc.). Figura 6. Sigla Reţelelor Ecologice din Europa

Figura 6. Sigla Reţelelor Ecologice din Europa

30

Proiecte de reconstrucţie ecologică Una dintre principalele probleme ale conservării biodiversităţii o reprezintă refacerea condiţiilor şi structurii unor ecosisteme afec tate antropic. Deşi România este la început în acest sens, au fost realizate cu succes câteva proiecte pe care le vom trata succint. Reconstrucţie ecologică în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării Scop, obiective Scopul acestui proiect a fost refacerea din punct de vedere bio – ecologic şi hidrologic a două ostroave situate pe Braţul Chilia. Obiectivele considerate au fost:

Cercetări complexe asupra structurii şi stării ecosistemelor din aria cuprinsă în proiect

Determinarea gradului schimbării în structura biocenozelor şi ecosistemelor în comparaţie cu situaţia iniţială (naturală) a ostroavelor

Evaluarea pe bază de specii indicatoare a situaţiei ecologice ca bază pentru prognozarea tendinţelor evolutive a ecosistemului

Asigurarea monitoringului ecologic pentru inundarea lor şi astfel pentru a se

recrea situaţia naturală iniţială Sursa de finanţare Sursa principală de finanţare este asigurată de organizaţia WWF. Rezultate Cele două ostroave au revenit la starea iniţială în urma lucrărilor de reconstrucţie ecologică prin care s-au săpat breşe în diguri pentru intrarea şi evacuarea apei din Dunăre . După 2 – 3 ani de la intervenţii s-a refăcut aproape complet ichtiofauna şi avifauna şi bineînţeles vegetaţia acvatică . Un alt proiect de reconstrucţie ecologică a a vut drept scop doar cercetarea într-o primă etapă asupra zonei lacustre Dunăvăţ – Dranov din Delta Dunării (Drost et. al., 2002) , latura practică fiind legată tot de refacerea unui vechi sistem natural lacustru, afectat de construcţia unor complexe piscico le.

Programul Arii de Importanţă Avifaunistică (AIA) Scop, obiective Programul are ca scop principal conservarea celor mai importante arii pentru păsările sălbatice şi crearea unei reţele la nivel mondial, european etc.

31

Obiectivele sunt legate de scopul principal. Astfel, BirdLife International, organizaţia care coordonează programul a creat o reţea internaţională de AIA, conlucrând cu organizaţii

afiliate la nivel naţional. AIA nu sunt oficial arii protejate însă la nivel naţional se speră că toate aceste zone vor fi în timp SPA -uri. Ariile de importanţă avifaunistică prezintă următoarele caracteristici:

arii de importanţă semnificativă pentru conservarea păsărilor sălbatice

oferă dovada practică pentru conservarea speciilor gregare (care se asociază în diferite perioade din an, stoluri, grupuri etc.) şi pentru cele localizate

sunt desemnate prin utilizarea unor criterii standardizate AIA sunt selectate pentru una sau mai multe din următoarele grupuri de specii:

Specii care necesită conservare globală

Specii cu areal restrâns

Specii de biomi restrictivi

Specii gregare

Specii ce necesită conservare pe plan european

Specii din anexa I a Directivei Păsări

Chiar dacă aşa cum aminteam AIA nu reprezintă arii protejate, prin diferite forme legale, BirdLife International şi partenerii săi au următoarele obiective în acest sens:

Promovarea pentru pregătirea protecţiei legale a AIA, la nivel local, naţional şi internaţional

Influenţarea legislaţiei naţionale şi internaţionale precum şi a politicilor care afectează protecţia acestor situri

Renaturarea, acolo unde este posibil, a AIA care au fost distruse sau degradate prin activităţile umane

Promovarea managementului adecvat pentru AIA protejate sau neprotejate

Diseminarea informaţiilor despre evaluarea AIA către factorii de decizie şi

către publicul larg SOR a desemnat în România aproape 50 de AIA însă numărul lor real este desigur cu mult mai mare, acţiunea de identificare a siturilor continuând . Habitatele cele mai bine reprezentate aparţin zonelor umede, dar specialiştii consideră necesară identificarea şi a unui număr cât mai mare de AIA în ecosistemele forestiere deoarece acestea sunt foarte bine reprezentate ca suprafaţă şi structură naturală în ţara noastră .

Sursa de finanţare Finanţarea programului este efectuată de BirdLife International.

32

Rezultate, exemple Pentru Europa a fost elaborat un atlas în două volume unde se descriu toate AIA (Heath , Evans, 2000). Dintre AIA româneşti, amintim: Delta Dunării, Lacul Techirghiol, Coasta Mării Negre – Chituc, Pădurea Hagieni, Dealul Odobeşti, Cheile Bicaz şi Lacul Roşu, Eleşteele Rotbav, Pădurea Slătioara, Valea Fizeşului, Parcul Naţional Retezat, Mlaştina Satchinez, Muntele Domogled, Lacul Dunăreni – Bistreţ, Lacul Comana, Lacul Fundata, Insula Mică a Brăilei, Balta Albă, Lacul Amara şi Jirlău.

Mică a Brăilei, Balta Albă, Lacul Amara şi Jirlău. Figura 7. Publicaţia Ariilor de Importanţă Avifaunistică

Figura 7. Publicaţia Ariilor de Importanţă Avifaunistică din Europa, BirdLife International

Proiectul „Înfiinţarea reţelei de voluntari pentru combaterea delictelor comise împotriva păsărilor” Scop, obiective Scopul şi obiectivele proiectului sunt legate de activităţile ilegale împotriva păsărilor sălbatice practicate în toată ţara. S -a creat o reţea pe bază de voluntariat care împreună cu organizaţiile autorizate să contracareze astfel de acţiuni cum sunt capturarea, deţinerea şi comercializarea păsărilor sălbatice. Surse de finanţare Face parte dintr-un proiect denumit „Graniţe verzi în Balcani” şi este derulat de Asociaţia pentru Protecţia Păsărilor şi a Naturii „Grupul Milvus”. Rezultate Are o derulare nelimitată în timp, iar primele rezultate au apărut din momentul creării reţelei. Printr-o conlucrare cu forţele de ordine şi autorităţile de mediu s -au eliberat sute de păsări cântătoare captive ilegal în pieţele marilor oraşe , proiectul continuându-se cu alte acţiuni ce vizează şi informarea cetăţenilor în pieţe, a vameşilor etc. O subdiviziune a proiectului a avut drept scop instruirea vameşilor români asupra Convenţiei CITES şi recunoaşterii speciilor de animale sălbatice.

33

Pe lângă programele şi proiectele de mare anvergură se desfăşoară numeroase acţiuni de mică amploare, finanţate pe baza unor proiecte. Sursele de finanţare sunt atât guvernamentale, din fondul de protecţia mediului, cât şi europene. Un exemplu în acest sens îl reprezintă un proiect de reintroducere a dropiei în sudul ţării, la care participă ICAS, organizaţii de vânătoare etc. Şi alte proiecte care au indirect tangenţă cu fauna sălbatică contribuie substanţial la conservarea acesteia şi a habitatelor. Un astfel de exemplu pentru sectorul forestier îl reprezintă „Certificarea Pădurilor”, proces amplu de management în ecosistemele de pădure, prin care se realizează şi o protecţie a pădurii şi conservare a structurilor naturale. Certificarea va avea în viitor implicaţii deosebite în modul de gospodărire silvică, prin impunerea unor măsuri care ţin cont de conservarea biodiversităţii şi evitarea oricăror dereglări la nivelul ecosistemului forestier. Acest proces complex este sprijinit pe plan mondial de mari ONG-uri de mediu, precum WWF, Greenpeace, The Wilderness Society. La nivelul lunii iunie 2003, Certificarea pădurilor din România cuprindea doar două ocoale silvice ale RNP şi trei ocoale silvice private, dar administraţia naţională a pădurilor a demarat procedurile pentru certificarea a peste 1 m ilion de hectare de teren forestier. Desigur că s-au elaborat şi alte tipuri de proiecte în acest domeniu. Astfel, în afara proiectelor asupra faunei “in situ” şi habitatelor o componentă de multe ori esenţială în conservarea speciilor şi salvarea de la dispariţie a celor periclitate o reprezintă constituirea unor centre de reabilitare a faunei autohtone, în special pentru mamifere şi păsări. O asemenea iniţiativă în spaţiul românesc se regăseşte în proiectele Asociaţiei “grupul Milvus” care intenţionează să dezvolte un astfel de centru, dotat corespunzător (inclusiv cu medic veterinar specialist etc.) menit să reabiliteze exemplarele păsărilor sălbatice rănite, bolnave sau recuperate de la deţinători ilegali. Sunt prevăzute construirea unor voliere în care să fie îngrijite mai ales păsările răpitoare, care după vindecare şi reacomodare cu mediul sunt eliberate, iar cele irecuperabile sunt utilizate în reproducerea în captivitate sau în diferite programe de educaţie ecologică pentru copii şi tineret. Iniţiati vele de acest gen sunt cu atât mai necesare cu cât în România unele din principalele cauze ale diminuării populaţiilor animalelor sălbatice (mamifere şi păsări) o reprezintă rănirea voluntară, prin focul de armă sau prin alte mijloace şi capturarea deţine rea ilegală a lor. Pentru reabilitare, de regulă, Grădinile Zoologice nu sunt un mediu prielnic. Amintim totodată că una din strategiile de un real succes privind protecţia biodiversităţii o reprezintă conservarea populaţiilor periclitate ( de regulă prea mici pentru a rezista în timp) “ex situ”, adică în condiţii artificiale de

34

captivitate sau semicaptivitate. Finalizarea reproducerii şi perpetuării acestor populaţii este readaptarea lor la condiţiile naturale caracteristice. În viitor sunt necesare asemenea proiecte şi în ţara noastră, mai ales în cazul unor specii periclitate de păsări ce pot fi reproduse în incubatoare şi crescătorii speciale, de unde se pot efectua repopulări ale habitatelor caracteristice. În afara unui cadru organizat, prin proiecte şi programe, fonduri pentru protejarea unor specii sau a unor arii protejate se obţin şi de la persoane fizice sau juridice, prin donaţii sau sponsorizări. SUA şi Europa occidentală se bazează în mare parte pe aceste fonduri. De asemenea, Biserica are fonduri speciale pentru ocrotirea naturii din statele amintite. Se speră ca în viitor şi în ţara noastră să se dezvolte astfel de practici care ar contribui substanţial la salvarea unor specii sau la întreţinerea ariilor protejate. Legislaţia ţării trebuie să permită şi mai ales să încurajeze donaţiile şi sponsorizările pentru protecţia mediului.

Considerăm necesară o cât mai bună cunoaştere a tipurilor de programe, proiecte şi surse de finanţare de către gestionarii fondurilor de vânătoare şi specialiştii ci negeticieni pentru a putea elabora astfel de documentaţii în vederea protejării faunei şi habitatelor. Accesarea unor finanţări în domeniu trebuie să fie o preocupare pentru toţi specialiştii în cinegetică, nu doar la nivelul institutelor de cercetare sau ministerelor ci şi pentru cei din producţie. Căutarea finanţărilor şi elaborarea proiectelor nu trebuie considerate activităţi de neconceput în sectorul cinegetic mai ales că beneficiile ecologice şi economice pe termen lung, ca rezultat al câştigării proi ectelor sunt deosebite şi pot contribui la îmbunătăţirea managementului aplicat.

35

4. Conservarea faunei şi habitatelor prin Legea regimului ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei

Dacă până în anul 1990 România nu a avut nici o lege aparte care să conserve fauna, flora şi ecosistemele şi prin care să se reglementeze statutul ariilor protejate şi să se realizeze reţeaua de arii naturale protejate cu obiective precise de protecţie, după această perioadă s -a resimţit nevoia unei astfel de reglementări. Motivaţiile au fost în primul rând lipsa acestui cadru legislativ, întâlnit în toate ţările civilizate, precum şi prognozarea unei continue dezvoltări a societăţii româneşti, cu evidente efecte negative asupr a mediului natural. De asemenea, dorinţa României de a adera la Uniunea Europeană impunea elaborarea unor acte legislative în domeniul protecţiei mediului. Nu în ultimul rând ţara noastră deţine o floră şi faună deosebite şi ecosisteme încă nealterate într -un număr semnificativ şi pe mari suprafeţe. Iniţial, s-a întocmit o ordonanţă de urgenţă (nr. 236 / 2000), transformată ulterior într - o lege complexă. Legea ariilor protejate (462 / 2001), cu modificările și completările ulterioare, are drept scop principal garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural, obiectiv de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă. Aceasta reglementează:

Asigurarea diversităţii biologice, prin conse rvarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice de pe teritoriul României

Menţinerea sau renaturarea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi a speciilor din fauna şi flora sălbatică

naturale şi a speciilor din fauna şi flora sălbatică Figura 8. Renaturarea zonelor umede intervine în

Figura 8. Renaturarea zonelor umede intervine în creşterea populaţiilor unor specii rare sau ameninţate de păsări şi mamifere

36

Identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de ocrotire, pentru conservarea şi utilizarea durabilă a acestora

Categoriile de arii naturale protejate, tipurile de habitate natural e, speciile de floră şi faună sălbatică şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce se supun regimului special de ocrotire, conservare şi utilizare durabilă

Constituirea, organizarea şi extinderea reţelei naţionale de arii naturale protejate, precum şi reglementarea regimului acestora

Regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de instituire p entru alte categorii de arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural

Măsurile pentru ocrotirea şi conservarea speciilor de plante şi animale sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice şi / sau rare şi a altor bunuri naturale cu valoare de bunuri de patrimoniu natural

Responsabilităţile şi atribuţiile pentru punerea în aplicare a prevederilor prezentei legi

Nu fac obiectul acestei legi unele categorii de terenuri, printre care: parcurile şi grădinile publice sau private de agrement, rezervaţiile semin cere agricole şi silvice, rezervaţiile de resurse genetice vegetale şi animale cu scop economic, grădinile botanice, parcurile zoologice, colecţiile muzeistice, zonele de protecţie specială sanitară, hidrologică, hidrogeologică etc.

Categoriile de arii naturale protejate (descrise pe larg la capitolul dedicat tipurilor de arii naturale protejate) Pentru conservarea florei, faunei şi habitatelor se instituie arii naturale protejate, clasificate în mai multe categorii în funcţie de scopul şi obiectivele prop use şi bineînţeles de obiectul pentru care au fost constituite. Acestea pot fi:

Categorii stabilite la nivel naţional , în care intră: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, parcuri naturale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale

Categorii stabilite prin reglementări internaţionale, precum: situri naturale ale patrimoniului natural universal, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică

Instituirea regimului de arie naturală protejată Legat de instituirea regimului de arie naturală protejată, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să pună sub regim provizoriu de ocrotire bunurile patrimoniului natural, până la îndeplinirea proced urilor legale de instituire a regimului de

37

protecţie şi conservare. Prin această reglementare o suprafaţă care va căpăta statut de arie naturală protejată trebuie supusă protecţiei chiar înainte de instituirea oficială, evitându -se eventualele degradări ale sale din perioada propunerii sau avizării de către Academia Română până la stabilirea definitivă a regimului. De asemenea, instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte obiective , cu excepţia celor care se referă la securitatea naţională, asigurarea sănătăţii oamenilor, prevenirea unor catastrofe naturale. Regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de deţinător, iar respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu prevederile acestei legi. Toate aceste aspecte de protecţie sunt esenţiale pentru buna desfăşurare a procesului de conservare a faunei şi habitatelor în cadrul ariilor naturale protejate.

În funcţie de importanţă şi de instituţiile care desemnează, i nstituirea regimului de arie naturală protejată se face prin:

Lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru rezervaţiile

biosferei

Hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, zone umede de importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monu mente ale naturii, rezervaţii naturale

Hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale care aparţin

domeniului public de interes judeţean sau local sau aflate pe suprafeţe din proprietate privată În acelaşi timp, pentru luarea de urgenţă a măsurilor de protecţie şi conservare ce se impun, regimul de arie naturală protejată se poate institui, cu caracter provizoriu , în baza avizului Academiei Române – CMN, până la declarare conform legii. O prevedere la fel de importantă este aceea că până la finalizarea procedurilor de instituire a regimului de protecţie a ariilor naturale protejate deţinătorii terenurilor respective vor aplica şi vor respecta măsurile de ocrotire, conservare şi utilizare stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului . Pentru a se evita eventualele litigii, ariile naturale protejate şi zonele de protecţie trebuie înscrise în planurile naţionale, zonale şi locale de urbani sm şi amenajarea teritoriului, iar în perimetrele lor şi în vecinătatea acestora este interzisă orice lucrare sau activitate susceptibilă să genereze un impact negativ asupra acestora .

Administrarea reţelei naţionale de arii naturale protejate

38

Administrarea reţelei de arii naturale protejate din România, adică ansamblul ariilor naturale protejate revine autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a Academiei Române prin CMN şi a Comitetului “Om – Biosferă”. Responsabilităţile pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale protejate, revin după cum urmează:

Autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română, pentru ariile naturale protejate declarate prin legi sau hotărâri ale guvernului. Autorităţilor administraţiei publice judeţene sau locale, pentru ariile naturale protejate declarate prin hotărâri ale acestora Administrarea ariilor naturale protejate se poate face prin:

Structuri de administrare special constituite

Regii autonome, companii şi societăţi comerciale, autorităţi ale administraţiei publice locale etc.

Instituţii ştiinţifice, de cercetare şi de învăţământ, muzee, ONG -uri etc.

Persoane fizice cu calitate de custode

În cazurile celor mai importante tipuri de arii naturale protejate, precum: rezervaţii ale

biosferei, parcuri naţionale şi parcuri naturale, administrarea este obligatorie şi se realizează doar prin structuri proprii de administrare, special constituite în acest sens. Structurile de administrare special constituite sunt re prezentate prin:

Administraţii proprii cu personal calificat, special angajat

Consiliul consultativ de administraţie

Consiliul ştiinţific, a cărui componenţă este propusă de administraţia ariilor protejate,

cu avizul Academiei Române şi se aprobă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului Administrarea acestor arii naturale protejate se realizează pe baza unor planuri de management şi regulamente. Acestea se elaborează de administratorii lor şi se aprobă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu Avizul Academiei Române. Administratorii au obligaţia de a respecta aceste planuri de management şi regulamente aprobate, ele trebuie să fie respectate şi de către persoanele fizice şi juridice care deţin sau administrează terenuri şi / sau care desfăşoară activităţi în perimetrul ariei naturale protejate , după ce în prealabil au fost în mod clar informaţi despre obligaţiile, restricţiile şi interdicţiile prevăzute în planul de management.

39

În cazul ariilor naturale protejate care nu necesită sau care nu au structuri de

custode. Custozi pot fi persoane fizice sau

juridice care au calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi conservare a bunurilor încredinţate, atestate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în urma elaborării unui dosar şi a susţinerii lui în faţa unei comisii special constituite în acest scop . Reglementarea calităţii de custode şi toate aspectele de administrare prin custodie sunt elaborate în baza unui Ordin al Ministrului Mediului. Printre obligaţiile custodelui este şi întocmirea de către acesta a planului de management şi a regulamentului ariilor naturale protejate în maximum un an de la preluarea custo diei. Aceştia au obligaţia întocmirii în decurs de maximum un an de la preluarea ariei în custodie a planului de management şi a regulamentului. De asemenea, custodele are şi alte obligaţii.

administrare proprii, se instituie calitatea de

Conservarea habitatelor şi a speciilor Ocrotirea şi conservarea habitatelor naturale şi seminaturale, terestre şi acvatice de interes comunitar de pe teritoriul României se fac prin declararea de arii speciale de conservare aşa cum prevede Directiva Habitate . Ocrotirea speciilor de plante şi animale sălbatice de intere s comunitar se face prin declararea de arii speciale de conservare sau arii de protecţie specială avifaunistică , în

conformitate cu Directiva Habitate şi Directiva Păsări . Pentru speciile de plante şi animale sălbatice care se află sub regim strict de prot ecţie, inclusiv a celor din “Lista Roşie” naţională, care trăiesc în arii protejate sau în afara lor, sunt interzise:

Orice formă de capturare, recoltare, ucidere, distrugere sau vătămare

Perturbarea intenţionată în cursul perioadei de reproducere, creşter e, hibernare şi migraţie

Distrugerea şi / sau culegerea intenţionată a ouălor şi cuiburilor din natură

Deteriorarea şi / sau distrugerea locurilor de reproducere sau odihnă

Deţinerea, transportul, comerţul sau schimburile în orice scop fără autorizaţia autorităţii de mediu competente. În acest caz, România nu deţine o reglementare concretă cu privire la legalizarea creşterii unor specii de animale sălbatice, în afara Grădinilor Zoologice sau altor spaţii publice, de laborator etc. aşa cum deţin multe alte state europene din spaţiul Uniunii Europene. Interzicerea completă a unor asemenea activităţi, incluzând aici şi practicarea “şoimăritului” şi comerţul cu diverse păsări răpitoare este o modalitate simplă de protecţie, însă braconajul poate lua forme

40

din cele mai nedorite, iar stoparea lui în prezent este relativ dificilă. Există în acest sens păreri pro şi contra unor reglementări legale foarte bine definite şi controlate pentru deţinerea, creşterea şi comerţul diverselor specii de animale. Specialiştii opinează că doar într-un viitor nu foarte apropiat România poate renunţa la aceste interdicţii prin reglementări foarte clare. Considerăm că pentru o protecţie în ansamblu a faunei şi habitatelor interdicţiile menţionate în paragraful anterior trebuiau să se refere la toate speciile din fauna sălbatică şi nu doar la cele strict protejate, care în mare parte sunt conservate în cadrul ariilor protejate şi în afara acestora.

Autorităţi şi instituţii responsabile

Autorităţile naţionale cu responsabilităţi de reg lementare administrativă şi ştiinţifică, de supraveghere şi control în aplicarea tuturor prevederilor acestei legi sunt:

autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu responsabilităţi de coordonare, reglementare, supraveghere şi control

Academia Română, ca autoritate ştiinţifică naţională, cu responsabilităţi de avizare, expertizare, supraveghere şi control

Comisia Naţională UNESCO, prin Comitetul Naţional “Om – Biosferă”, cu responsabilităţi de coordonare a managementului rezervaţiilor biosfer ei

Organizarea şi exercitarea controlului Controlul asupra respectării prevederilor prezentei legi se organizează de autorita tea publică centrală pentru protecţia mediului şi se exercită prin personal special împuternicit din cadrul:

Aparatului central al acesteia cu atribuţii de control pe întreg teritoriul ţării

Agenţiilor judeţene de protecţia mediului, cu atribuţii de control pe teritoriul unităţilor administrativ – teritoriale în care acestea funcţionează

Personalul administraţiilor sau administratori i şi custozii ariilor naturale protejate

Inspectoratele de regim silvic şi cinegetic

Controlul ştiinţific asupra respectării prevederilor prezentei legi se organizează de către Academia Română prin personal special împuternicit. Controlul privind operaţiun ile de import, export şi tranzit cu plante şi animale sălbatice, cu părţi şi produse din acestea se exercită de către organele vamale teritoriale, precum şi de autor ităţile pentru mediu competente (conform prevederilor Convenţiei CITES).

41

Dintre neclarităţile şi lipsurile acestei legi se poate remarca reglementarea incertă a protecţiei ariilor naturale protejate din momentul declarării lor oficiale până la administrare sau luare în custodie. Cu toate acestea, legea este cel mai important act oficial al Româ niei pentru protecţia faunei sălbatice şi habitatelor, reglementând în mod clar protecţia acestora prin intermediul suprafeţelor declarate rezervaţii.

prin intermediul suprafeţelor declarate rezervaţii. Figura 9. Imagine din Parcul Naţional Retezat Figura 10.

Figura 9. Imagine din Parcul Naţional Retezat

rezervaţii. Figura 9. Imagine din Parcul Naţional Retezat Figura 10. Imagine din Parcul Naţional Piatra Craiului

Figura 10. Imagine din Parcul Naţional Piatra Craiului

42

Figura 11. Imagine din Parcul Natural Bucegi 43

Figura 11. Imagine din Parcul Natural Bucegi

43

BIBLIOGRAFIE

Charbonneu, I., 1991, Presentation et etude comparative de qutre reseaux de yones protegees en Europe. Collection Sauvegarde de la nature, nr. 53, Conseil de l’Europe Drost, M. J., Bos, D., Tudor, M., 2002, Research for ecological restoration in the Dunăvăţ / Dranov region, Danube Delta . RIZA Lelystad / DDNI Tulcea. Gotea, V., şi colab., 1998, Ghidul reţelei pentru supravegherea aplicării Convenţiei de la Berna în România. Organizaţia Studenţilor Silvicultori „Si lva” Braşov. Gurean, D., 2002, Conservarea mediului. Curs pentru specializarea „Cinegetică – Învăţământ la Distanţă”. Univ. „Transilvania” din Braşov. Hagemeijer, E. J. M., Blair, M. J. (Editors), 1997, The EBCC atlas of europeean breeding birds: their distribution and abundance. T & AD Poyser, Londra. Heath M. F., Evans M. (Editors), 2000, Important Birds Areas in Europe: priority sites for conservation. 2: Southern Europe. Cambridge, BirdLife International (BirdLife Conservation Series No. 8). Ionescu, A., Săhleanu, V., Bîndiu, C., 1989, Protecţia mediului înconjurători şi educaţia ecologică. Ed. Ceres, Bucureşti. Kaufman, D. G., Franz, C. M., 1993, Biosphere 2000 Protecting our Global Environment. Harper Collins College Publ. Marin, G., Ştiucă, R., Schneider, E., 1997, Reconstrucţie ecologică în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Ostroavele Babina şi Cernovca . ICPDD Tulcea & WWF Auen Austria. Mohan, G., Ardelean, A., 1993, Ecologie şi protecţia mediului. Ed. „Scaiul”, Bucureşti. Mohan, G., Ardelean, A., Georgescu, M., 1993, Rezervaţii şi monumente ale naturii din România. Casa de Editură şi Comerţ „”Scaiul”, Bucureşti. Munteanu, D., Papadopol, A., Weber, P., 2002, Atlasul păsărilor clocitoare din România, ediţia II. Publicaţiile Societăţii Ornitologice R omâne, nr. 16, Cluj – Napoca. Negruţiu, A., Şelaru, N., Codreanu, C., Iordache, D., 2000, Fauna cinegetică şi salmonicolă. Ed. A. R. E. D. 2000, Bucureşti. Primack, R. B., Pătroescu, M., Rozylowicz, L., Iojă, C ., 2002, Conservarea diversităţii biologice. Ed. Tehnică, Bucureşti. Ryszkowski, L., 1994, The integrated development of the countryside in central and eastern Europe countries. Nature and Environment, nr. 70, Council of Europe Press.

44

Târziu, D. R., 2003, Ecologie generală şi forestieră . „Vasile Goldiş” Univ. Press, Arad. Tucker, G. M., Evans, M. I., 1997, Habitats for birds in Europe: a conservation strategy for the wider environment. Cambridge: BirdLife International (BirdLife Conservation Series, Nr. 6). Weller, M. W., 1999. Wetlands birds. Habitat resources and conservation implications . Cambridge Univ. Press. *** , 1998, 1999, 2001, 2003, Publicaţiile Societăţii Ornitologice Române . Cluj – Napoca. *** , 1996, 1999, 2003, Migrans, Milvus. Asociaţia „Grupul Milvus”, Târgu – Mureş. *** , 1998, Newsletter OMPO. Paris. *** , 1994, Program de acţiune pentru protecţia mediului în Europa Centrală şi de Est. Conferinţa Ministerială Lucerna, Centrul Regional de Mediu pentru Europa Centrală şi de Est, Elveţia. *** , 1995, Raport privind „Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului”. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. *** , 1996, Corporate power, corruption and the destruction of the world’s forests. A second report by the Environmental Investigation Agency, London /Washington . *** , Lege Nr. 103/1996, Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului , Mon. Of. Al României, An. VIII, Nr. 235, modificată şi completată, Lege pentru modificarea şi completarea Legii fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996. Mon. Of. Al României, Nr. 749, 23 noiembrie 2001, Bucureşti. *** , Lege Nr. 462/2001, Legea privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice . Mon. Of. Al României, Nr. 433, 2 august 2001, Bucureşti. *** , 2004, Prezentarea organizaţiilor de mediu (IUCN, WWF, BirdLife International, Wetlands International, UNESCO). On line. *** , 2001 – 2004, Proiecte Life Natura, România.

45