Sunteți pe pagina 1din 31

Stefan Augustin Doinas - Mistretul cu colti de argint

Un print din Levant ndrgind vntoarea prin inim neagr de codru trecea. Croindu-si cu greu prin hatisuri crarea, cnt dintr-un flaut de os si zicea: - Veniti s vnm n pduri neptrunse mistretul cu colti de argint, fioros, ce zilnic si schimb n scorburi ascunse copita si blana si ochiul sticlos... - Stpne, ziceau servitorii cu goarne, mistretul acela nu vine pe-aici. Mai bine s-abatem vnatul cu coarne, ori vulpile rosii, ori iepurii mici ... Dar printul trecea zmbitor nainte privea printre arbori atent la culori, lsnd n culcus cprioara cuminte si linxul ce rde cu ochi sclipitori. Sub fagi el ddea buruiana-ntr-o parte: - Priviti cum se-nvrte fcndu-ne semn mistretul cu colti de argint, nu departe: veniti s-l lovim cu sgeat de lemn!... - Stpne, e apa jucnd sub copaci, zicea servitorul privindu-l istet. Dar el rspundea ntorcndu-se: - Taci... Si apa sclipea ca un colt de mistret. Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: - Priviti cum pufneste si scurm stingher, mistretul cu colti de argint, peste plaiuri: veniti s-l lovim cu sgeat de fier!... - Stpne, e iarba fosnind sub copaci, zicea servitorul zmbind ndrznet. Dar el rspundea ntorcndu-se: - Taci... Si iarba sclipea ca un colt de mistret. Sub brazi, el strig ndemnndu-i spre creste: - Priviti unde-si afl odihn si loc mistretul cu coli de argint, din poveste: veniti s-l lovim cu sgeat de foc!... - Stpne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul rznd cu dispret.

Dar el rspunde ntorcndu-se: - Taci... Si luna sclipea ca un colt de mistret. Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii cum st n amurg, la izvor aplecat, veni un mistret urias, si cu coltii l trase slbatic prin colbul roscat. - Ce fiar ciudat m umple de snge, oprind vntoarea mistreului meu? Ce pasre neagr st-n lun si plnge? Ce vested frunz m bate mereu?... - Stpne, mistretul cu colti ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohind, sub copaci. Ascult cum latr copoii gonindu-l... Dar printul rspunse-ntorcndu-se. - Taci. Mai bine ia cornul si sun ntruna. S suni pn mor, ctre cerul senin... Atunci asfinti dup creste luna Si cornul sun, ns foarte putin.

Stefan Augustin Doinas - Astazi ne despartim


Astazi nu mai cntam, nu mai zmbim. Stnd la nceput de anotimp fermecat, astazi ne despartim cum s-au despartit apele de uscat. Totul e att de firesc n tacerea noastra. Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sa fie ... Alaturi, umbra albastra pentru adevaruri gndite sta marturie. Nu peste mult tu vei fi azurul din mari, eu voi fi pamntul cu toate pacatele. Pasari mari te vor cauta prin zari ducnd n gusa mireasma, bucatele. Oamenii vor crede ca suntem dusmani. ntre noi, lumea va sta nemiscata ca o padure de sute de ani plina de fiare cu blana vargata. Nimeni nu va sti ca suntem tot att de aproape

si ca, seara, sufletul meu, ca tarmul care se modeleaza din ape, ia forma uitata a trupului tau ... Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim. Stnd la nceput de anotimp fermecat, astazi ne despartim cum s-au despartit apele de uscat. Nu peste mult tu vei fi cerul rasfrnt, eu voi fi soarele negru, pamntul. Nu peste mult are sa bata vnt. Nu peste mult are sa bata vntul ...

Stefan Augustin Doinas - Doar Tu


Cand omul, prabusit, la inceput, in iarba dusmanoasa si-n tarana adulmeca-n tarasul greu, pe-o rana, miresmele ce se-naltau din lut si, nemaivrand ostatic sa ramana sub zarea strivitoare ca un scut, se rasucea s-o urce, renascut si se-agata de fulgere c-o mana, acea cumplita smulgere din smoala cu palma-ntoarsa ca o cupa goala fu primul dans n care se zbatu, elan de floare palida, involta, vibrat pe scari de sunete spre bolta pe care-n mers il amintesti doar tu.

Stefan Augustin Doinas - Don Juan n delir


O, de-as ajunge sa adorm odata! Ma doare ochiul de minuni si fum. Vreau sa se-ntoarca toate si sa bata, sa salte inimile vechi din drum. Lasati-ma! De ce ma luati pe sus? Vreau sa ramn aici, ntre vecini. I-att de galben cerul spre apus si prabusit cu clopote pe crini. Tu cine esti, care-ai pierdut cadenta? Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai stiu O, ct de mult va voi iubi absenta,

femei ce-mi faceti cerul mai pustiu! Lasati-ma sa stau! Nu vreau nimic dect sa zac la usa piramidei, n unghiu-acesta racoros si mic, Cine ma striga din desert? Deschide-i! Si tu te duci? O, mai rami, iubito: cuprinde-ma, si stai, si mai rami Dar umbra ta de fum de ce-ai grabit-o? Da-mi fumul tau, si fa-mi-l capati. Unde dispar attia pomi pe rnd? Opreste-i tu, simun, n pragul zarii! Si tu te duci?Simt inima miscnd ca sepiile verzi pe fundul marii. Priveste: peste tot se surpa crengi. Omida patimei se face flutur, si fructele rasuna ca talangi. Adio, ceas n care sa le scutur Si tu te duci? ti voi iubi absenta si gura limpede ca un inel. Femei de aur, iar v-aud cadenta; Dar pasul vostru-i gol, si cad n el. O, blestemata inima din mine, De ce alergi prin colb cu pas trsit? - Rami cu bine. - Da, ramas cu bine n jumatatea mea fara sfrsit Tu cine esti, care-ai pierdut iar pasul? Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai stiu. Curnd n cerul meu va bate ceasul; lasati-ma sa n-ajung prea trziu. O, de-ar veni suprema cutezanta cu gura de argint, Impalidata! Vreau sarutarea ei nepamnteana: un fulger, ntuneric iar, si gata

Stefan Augustin Doinas - Elegie


Candva fecioarele acestui astru ieseau sin casa, gangurind abia, purtand pe umeri ca un scut albastru o frumusete limpede si grea. Iar umbra ei, cazand din mers pe plante le-ncovoia pentru putreziciuni si pentru-acele sfinte diamante ivite cu trufie in carbuni.

Iar tu, iubito, suferind cu pasul, gaseai in zare fluviul descantat de salcii triste, lacrimand in ceasul cand luna-si scoate cornul argintat. Si toate coborati in val cu scuturi roscate in amurg si negre-apoi. Minusculi stropi si ochi imensi de fluturi cadeau pe umerii rotunzi si goi. O, scutul nu parea sa se scufunde ! Cazand adanc, te minunai si tu ca trupul vostru diparea in unde, dar frumusetea trupurilor nu. Iar fiarele setoase, mai la vale, privind cu ochiul rosu de pe mal, cu alt luceafar se-ntorceau din cale uitand sa guste fermecatul val. Tarziu, fara vestmant, tinand cu mana, lunatice, voi ascundeati sub scut placerea-nspaimantata si tarana din care trupul vostru s-a nascut Candva, femeile acestui astru puntau o alta frumusete, gre. si nu visau ca scutul ei albastru odata, de pe umeri, va cadea. Iar spre sfarsitul unei nopti amare, cand fiicele iesira dintre flori, cu sani sfiosi si umeri goi pe care cadeau cu sabii aspre tineri zori, - trecu incet si scutul tau, iubito, sa apere un numar mai frumos si clipa mare pe care-ai sfintit-o in pantece cu tipat dureros. Acum iata: stati plangand in noapte, caci fiicele isi trec stravechiul scut la alte fiice, mandre, fara sopate, ca intr-un joc de-a pururi cunoscut, Si plangeti fluviul linistit si pasul cu care veti intra-n acelasi val si salciile jalnice si ceasul pana sub luna-ntarziat pe mal. Cand scutul falnic o sa se scufunde, cazand adanc, te vei mira si tu ca frumustea a pierit in unde, tarana trupurilor insa nu

Stefan Augustin Doinas - Instantaneu


Imi plac fotografiile - la ceasul cind se preschimba-n tigri: fiecare isi tine-n gura halca ei de timp. Noi inotam - in ochii lor: zimbind, mai facem gesturi mari si luminoase sub cerul inflorit... Dar dedesubt, Insingerata, apa fara umbra ne-a si varsat intr-o bulboana sumbra.

Stefan Augustin Doinas - Jurnal de bord


Sa nu vorbim de cei care-au sarit din luntre, ca s-ajunga mai devreme la tarm: sunt niste diletanti ai mortii... Noi nsa, pasagerii cu vocatie, ne ndeletnicim cu diferite afaceri, dintre care cea mai buna e cresterea. Da: crestem, devenind tot mai flamnzi de nemurire. Unii se si realizeaza. Ce placere sa-i vezi crescndu-si numele n lemnul de pin al luntrii!... Unii dintre ei pazesc copiii - sa nu joace risca. Altii s-au instalat, cuminti, la pupa si studiaza drele. Exista chiar mncatori de ciocrlii, al caror gtlej o sa le supravietuiasca. Dar cei mai multi si schimba-ntruna locul mprumutndu-si sculele, n transa. Cnd cte unul striga: "Hei, luntrase!", ecoul i raspunde lenes: "Doarme..."; Dar asta este o poveste-n care multi nu mai cred. n general, n-avem nici paraziti, nici boli molipsitoare. (Idei exista, nsa nu fac pui.) Un singur lucru ne ngrijoreaza (dar cei ce-l spun sunt aruncati n apa): de-att amar de vreme n-am primit nici un mesaj - un porumbel, o trmba -

ca semn ca vom vedea curnd uscatul. (Telegrafistul a murit, si nimeni nu-si aminteste alfabetul Morse.) Sa fi gresit directia?... Nu cred: curentul bate-n dunga luntrii noastre, iar soarele-apucnd ne-arata locul de nastere al pestilor cu aripi. Ct mai avem pna acolo? Unii sustin ca, peste ctva timp, vom trece Meridianul Lunii, ajungnd pe-o mare care curge dedesubtul acesteia, de unde vom vedea pe cer cum navigheaza umbra noastra. E ora mesei. Se aud tipnd cei care-alesi prin tragere la sorti (cu zaruri masluite!) vor fi astazi exclusi de la festin: sunt bucatarii...

Stefan Augustin Doinas - Lupul singuratic


Iubita printre arbori nu se iveste. Jos, ntr-o rpa umbroasa ca-ntr-un ungher, stau dumnezeieste batut lenes de-un vnt ca si mine stingher. Nimeni nu trece si nimic nu se-ntmpla. De altfel, niciodata nu se-ntmpla nimic. Numai pe tmpla aceeasi suvita-si sporeste argintul din spic. De doua ori zarea-mi apune sub pleoape, De doua ori inima-mi tresare n piept. Presimtul care-mi da trcoale pe-aproape uneori mi se-aseaza pe umarul drept. Daca pamntul salbatic nu i-ar sta-n cale, inima mea cu conturul fibros s-ar plimba peste fata lunii, agale, ca o floare rosie, fara miros. Nimeni nu trece. Precum nimeni nu stie ca lumea ntreaga, pe nserat, e doar o parere, ntre deal si cmpie, de care sufletul s-a cutremurat. Iubita dintre oameni nu ma vesteste. Jos, ntr-o rpa de umbra, ca-ntr-un ungher, stau dumnezeieste batut lenes de-un vnt ca si mine stingher.

De doua ori lumea-mi apune sub pleoape. De doua ori inima-mi moare n piept. Presimtul care-mi da trcoale pe-aproape Snt tot eu, asezat pe umaru-mi drept. (1942)

Stefan Augustin Doinas - Marea


El cinta pe tarm. Perfida, unda marii s-alinta. Ea zicea: Ma simt silfida, prinde-ma - si sint a ta ... Marea chicotea: - Ha! Ha! ... Si-a sarit in apa fata. Unda marii, inspumata, doar atita astepta. Ca pe-o floare-n vint o poarta valul viu si apa moarta. El o cauta-n zadar: trupul ei mereu isi pierde in argint albastru-verde auriul chihlimbar. Iata - atingind nadirul sinii goi si trandafirul. Dar cu mina prin safire pescuitu-i o poveste fara margini, ca si marea. Consumata-n stralucire, ziua nu le-a dat de veste sa-si consume-imbratisarea. E tirziu. Cind - beat de dor el o prinde si-o saruta, unda marii scade, muta, tremurind in jurul lor. Unde-s tarmurile?... Nu-s. Doar azurul jos si sus, clatina pe valuri crete tulburata frumusete, ani de fum, eoni de foc. Osie de vis a lumii, ei - in lingusirea spumii ard rotindu-se pe loc. Toate-n jur se sparg, se curma, se desfac, se prabusesc.

Numai ei nu mai sfirsesc sarutarea cea din urma. - Prinde-ma si sunt a ta, murmura apa livida. Iat-o prinsa! Dar a cui e ? Unde-i sprintena silfida ? Unde-i cel ce-o cauta ? Joaca apa amaruie neagra-vinata-verzuie ...

Stefan Augustin Doinas - Miercuri


Ce-i astazi, marti? Asteapta. Ca miine-n zori, poetul patrunde iar sub coaja batrinului stejar, descuie sapte cercuri de lemn cu tigaretul si-ajunge-ntr-un imperiu de dans si de poiar in care molecule-n elipsoid cutreier scot sunete de sfere ceresti, si fluvii curg, si-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier asaza zimti pe iarba ce tremura-n amurg. Iar joi poetul iese si cautind spre soare se-ntreaba-ncet: Acuma, in ce copac sint oare?

Stefan Augustin Doinas - Natura moarta


Fructele din tablou snt un adio. (Pe masa, copiile lor zbrcite agita-n vnt batiste-aromitoare.) Albastru, verde, indigo vor arde orasele sortite sa le-afirme. Amoruri multe vor strni: o forma imatura sub fardul lor va duce-n ispita mateloti miopi de sare, lorzi neutrali, profesori de bucate, copii care vor crede ca snt discuri. (Pe masa, la soroace vechi, pluti-vor din nou batiste dulci o, imitatii, la ora sapte cina unor grauri) Ele, n tara unde cresc magnetii,

nu-si pot epuiza virginitatea. (1971)

Stefan Augustin Doinas - Ninsoarea


Vazduh nevrstnic. Stau si-ascult O muta convertire-n lucruri. Decembrie-mi vestea, demult, Acest pojar de involucruri Suflate ca din nari de boi, Aceasta oarba constelare De inocenta- peste noi. Ce liniste! Pe inelare Descind logodne. n auz (mai vechi suna vechile cuvinte?) tsneste, incers, un havuz. Alcatuire prea fierbinte, Obrazul nostru plnge, ros -ca de acizi rotind n plcuride-un ger nalt si somnoros, de-un grai virgin ce pune tlcuri pe gura, stresina si vreasc. si-mi vine, parca, sa ma nasc

Stefan Augustin Doinas - Omul cu compasul


Am zgriat aseara pe nisip formula unei alte ordini, care contine-al lucrurilor tainic chip, cel fara de ruina si miscare. Aici, acest inel n care-ncerc sa prind rotirea stelelor n spatiu: medalie de foc si magic Cerc, lui nsusi hrana cruda si nesatiu. Iar dincolo, ca simbol ntelept, un cort de raze cu foita clara: Triunghiul catre care ma ndrept la dangatele bronzului de seara. Nimic nu socoteam a fi strain de-aceste prea statornice tipare

nici amfora corolelor de crin, nici fulgerul cristalelor amare. Mereu, ca instrumentul de suflat, cu cntec se vor umple, caci faptura si pipaie conturul terminat abia adeverindu-le masura. Asa credeam. Sub stelele trzii, culcndu-ma, strngeam pe lnga mine compasul, inginer de armonii Si cocostrc al zborurilor line. Ah! cte veacuri scapata-ntr-un ceas cnd somnul dulce-i frate cu minciuna? Din formele de-aseara n-a ramas ntreaga si curata vai! nici una. Cu ce calduri de iad si negre ploi venira astazi zorile pe lume ? Enorme balarii cu frunze moi fosnesc pe tarm, ca marile n spume. Tulpini diforme, zgrciuri pe nisip ranira idealul receptacol si ruinara transparentul chip caruia eu i-am fost umil oracol. O, mare-n spasmuri, cu zvcniri adnci, de ce-ai ntors genunile fertile ? n loc sa cnte sarea, sus pe stnci aud foind insecte si reptile. Piezis e mersul astrelor pe grind, iar datina stihiilor surpau, de cnd un soarece muri umblnd cu stirvu-i putred cercul fara pata. Cu scrum si rumegus de furnicar va veti hrani, voi - frunze libertine, ce-ati dat uitarii-aulicul tipar si aria nervurilor divine! Iar voua, zburatoare-n stol si plc, stiuta vi-i de-a pururea dar sparu bataia aripilor, grea de tilc,

prin care orice zbor devine arta! Vai! steaua asta merge spre amurg Cristalele s-au spart si sngereaza. Si mii de ape lincede se scurg mnjind coroana fluviilor, treaza. Ci-n mijlocul declinului lumesc eu stau si-astept, cu sfiiciune, ceasul, cnd putrezi-vor florile ce cresc ca broaste care-mi tulbura compasul. Atunci, lovind cu vrful n nisip, aceleasi semne vor luci n soare, pastrnd n forma lor eternul chip al lucrurilor lumii trecatoare.

Stefan Augustin Doinas - Oracol mut


Da: scoica moarta, pestera adnca rasuna ca o inima. Dar ce-i maimutaritul glas nascut din stnca, sau zvonul din cochilii, pentru cei ce vor sa prinda pulsul fara nume, mereu egal si-ascuns n sfera lui ca-n sacra rasuflare-a unor Mume ? Ecoul e prezenta nimanui. La fel pentru cuvinte. Voci de noapte, cei mari, cei dusi nu ne-au lasat dect tartele rostirii, biete soapte ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gt. Ah, unde-i duhul lor de spada treaza ? Din colbul sunetelor moarte, - cum mai poate sa se scoale marea Fraza ? Oracolul e mut si scuipa scrum. (1970)

Stefan Augustin Doinas - Orice sarut


Orice sarut ajunge cu un capat dincolo de iubire. Iata flori pe-a caror scara de petale scapat ca soarele-ntr-o lume de culori.

Cu ce m-aleg e, poate, o parere ; mai hranitoare nsa dect sunt capsunii, spicul, fagurii de miere si vinurile-ntregului pamnt. Si mai severa : nu pot sa m-apropii adeseori dect ncet, tiptil, ca de un crd de sperioase dropii, de universul ei subtil. E un imperiu transparent ce iese din lucruri, si le-aseaza-ntr-un alt chip, fie ca-mi stau n fata ca mirese, fie ca pier ca spumele-n nisip. Acolo, ma cobor pe niste trepte de marmura si vnt, si ma scufund printre contururile ntelepte ale unei substante fara fund, si iarasi ma ridic, sa pipai tlcul ce se desprinde din adncul ei. Iar vremea trece, resfirata-n plcul cocorilor, varsnd pe rani ulei. Si doar acea alcatuire simpla de forme si de sunete-n azur mai staruie, fluida, lnga tmpla purificnd paragina din jur. Orice sarut ajunge cu un capat dincolo de iubire. Da-mi-l, deci, cu soarele acum, sa simt cum scapat n codrul dedesubt, fara poteci.

Stefan Augustin Doinas - Orologiul De Ghea


La cumpana noptii, eu sui ntr-un turn. Paingi, cucuvai ntelepte se-ntrec sa-mi opreasca urcusul nocturn de staja pe strmtele trepte. Dar nu e nici buha cu strigatul ei, nici iasca cu ochiul sinistru, nici aprige pliscuri ce scuipa ulei, nici aripi suflnd ca un sistru, nici spada jucndu-mi pe crestet piezis, nici limba-ntre granite oarbe sa stea mpotriva acestui suis

ce-ntr-una, hipnotic, ma soarbe. Treptat izbavit de pamntul greoi, desprins de lumesti simulacre, ma-atrage un cer limpezit ca un sloi cntnd din vapaile sacre. Cu ce fel de grai sa rostesc pe deplin si cui - amutitul elogiu? n turn, nghetat, albastriu, cristalin, ma-asteapta un divin orgoliu. Marire acestei adnci aratari! n locul rotirii de zodii, cu inimi aici si la mari departari stau orele fixe, ca rodii. Uitate sunt, deci, izgonite de timp aversa de stele-n nalturi, si nasterea florii superbe din ghimp, si goana dorintei n salturi. De-acolo de sus, de pe naltul prag privesc fascinat nafara. Ce sfera perfecta! Pamntul cel mic cu multele sale nvelisuri e una: nimic nu se naste, nimic nu moare n lut si-n frunzisuri. Vai mie, credeam ca farima e-n mers! Iertare, ah! somnuri eterne, minuni mpietrite cu licarul sters de-o iarna ce nu se mai cerne. Ca roiuri de ornice prinse-n nghet ce-mi mngie ochii si parul, descopar n lucruri tiparul maret, modelul dinti, Adevrul. Nicicnd n-am crezut ca-o sa poata-ncapea padurea-ntr-o singura ghinda, noianul de stele-ntr-o singura stea, oceanu-ntr-un ciob de oglinda. Aceasta e fata traind dedesubt a lumii, obrazul de taina:

integru, statornic, n veci necorupt, mereu despuiat de-orice haina. O, vesnic as vrea sa ntrzii aici, pe treapta suprema la care fiinta nu scade ca umbrele, nici prezenta nu trece-n miscare. Mereu sa ma-mbete, cuprins la mijloc, sederea a toate-ntru sine. Dar vai! rasuflarea mea, ca un foc, topeste zapada sub mine. O limba porneste sa miste, si bat cleios adormitele ore, si prind sa rasara-ntr-un spatiu curbat de spaime stravechi aurore; privelisti limpide se-mpaienjenesc, departe o luna apune, cad codrii cu-un tipat prelung, omenesc si marea ncepe sa sune. O, nu-mi este dat ca n marele ger sa dainui! Vai, nu mi se cade aici, unde toate - salvate - sunt cer, aici, n opritele cascade, sa-ntrzii prea mult: nu sunt vrednic sa port n ochi fericita vedere a viului care-mi apare ca mort, a tot ce dureaza-n cadere... De-aceea ma-ntorc ntristat si cobor. Paingi, cucuvai ntelepte ma cheama-ndarat, ma ajuta sa zbor n jos, pe spirale, pe trepte. Dar eu nca sovai: ma tem sa ma scald n ore ce iarasi ma-nhata. Eu plng, si ma zbucium n trupul meu cald. n turn, orologiul ngheata.

Stefan Augustin Doinas - Poem


La inceput a fost cuvantul IUBIRE. Respiratia ta ajungea pana la mine

stranie, ca o adiere de vant, iar vantul staruia in juru-ne ca o respiratie tainica. Nu-mi amintesc din timpul acela decat locurile umbrite pe unde treceam si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin, le intalnesc intamplator, ca pe tine. Intotdeauna acelasi ceas batea ora; parca toate lucrurile din lume ar fi avut o singura moarte in aceeasi inima. zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor si ramanem singuri in intuneric ca o profunda revarsare de ape. La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau, iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort. Prima data, soarele, in timp ce trecea de la unul la altul, cazu, pasare de aur ucisa, in valuri. Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete coborara de pe tarmuri, umblara pe ape. Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu, animale marine venira sa muste din tarmuri. Acum liniile noastre mancate se aseamana cu profilul continentelor; iar sufletele, cu floarea nestatornica din spuma marii, se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci. La inceput intre noi a fost un singur cuvant. Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc, cand respiratia ta ajunge pana la mine, stranie, ca o adiere de vant ...

Stefan Augustin Doinas - Poem


La inceput a fost cuvantul IUBIRE. Respiratia ta ajungea pana la mine stranie, ca o adiere de vant, iar vantul staruia in juru-ne ca o respiratie tainica. Nu-mi amintesc din timpul acela decat locurile umbrite pe unde treceam si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin, le intalnesc intamplator, ca pe tine. Intotdeauna acelasi ceas batea ora; parca toate lucrurile din lume ar fi avut o singura moarte in aceeasi inima.

zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor si ramanem singuri in intuneric ca o profunda revarsare de ape. La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau, iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort. Prima data, soarele, in timp ce trecea de la unul la altul, cazu, pasare de aur ucisa, in valuri. Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete coborara de pe tarmuri, umblara pe ape. Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu, animale marine venira sa muste din tarmuri. Acum liniile noastre mancate se aseamana cu profilul continentelor; iar sufletele, cu floarea nestatornica din spuma marii, se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci. La inceput intre noi a fost un singur cuvant. Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc, cand respiratia ta ajunge pana la mine, stranie, ca o adiere de vant ...

Stefan Augustin Doinas - Poetul ca negustor de zapada


O data cu-nceputul primaverii, cnd neaua piere si copiii, dornici sa rda de cei mari, gasesc n locul troienelor doar frati, parinti - doar oameni gata facuti - apare n cetate nebunul care vinde neda. O iarna salbatica i scnteiaza-n suflet, iar el precupeteste crunt : o iarna cu pomi golasi si pasari amortite, cu ape ce vorbesc n smn sub sloiuri si cu seminte oarbe pregatibndu-si exploziile. Pe poleiu-albastru din ochiu-i stng trec lebede n sanii, iar stiuci de-argint, la copca, pot fi prinse n bulbul celalalt, ntorc spre noapte. Fara de mila, el si vinde marfa. Apoi, fiind el nsusi de zapada, se-mparte tuturora: fulgi si pene

infinitezimale-nseamna drumul pe care-o oaste alba nevazuta, cu comandanti ce poarta tui de maturi, ocupa toate posturile-cheie ale cetatii, condamnnd statuia primarului care troneaza-n piata.

Stefan Augustin Doinas - Psalmul LXXIII


Sunt prada unei boli ce nu ma lasa nici sa traiesc si nici sa mor. Cu-o sfanta aprindere, potrivnic-amoroasa, cu duhul Tau ma iau mereu la tranta. Te voi invinge ? Bucuria unei izbanzi m-ar arunca in disperare: sunt ca un pin pe marginea lagunei cu radacina-n luturi mult prea rare. Ai sa ma birui? N-o sa ma condamne triumful Tau netulburat, caci ora judetului va bate-n mine, Doamne, cu limba moarta vine tuturora Osanda noastra, cea din haos data, e sa pierim sau sa-nviem de-odata.

Stefan Augustin Doinas - Psalmul I


Cum sa te-ntmpin, Doamne, - cu ce ruga Ai fost copac acum esti buturuga. Vrei sa ma scol eu nsumi din genunchi sa-ti fiu coroana verde, sa-ti fiu trunchi? S-asez cu vrful degetelor mele pe-aceleasi bolti de fum aceleasi stele? Eu, cel bolnav de bine si de rau, vrei sa ma-nalt aici n locul Tau. Nu, Doamne! Sunt prea mndru ca s-accept destinul Tau: sa cntaresc ce-i drept si ce e strmb- nimica nu ma-mbie. Ursita creaturii-i sa-L nvie pe Creator.Ca un ocnas n zeghe ce-asteapta gratierea, stau de veghe

lnga busteanul Tau cu cioturi tari pna-T;i vor creste, Doamne, noi lastari.

Stefan Augustin Doinas - Psalmul IX


Vai! Chipul Tau si-asemanarea Ta, cum mi s-au scurs de pe obraz Cu cine mai seman eu acum? Sunt o maimuta a Domnului: fac gesturi creatoare, invoc lumina si lumina vine, alung din paradisul meu pe-acela ce nu mi se supune, imi duc fiii pe Culmea Capatanilor, si acolo ii bat in cuie, si-i impung in coasta. Dar nu ma simt in stare sa iau partea nici unuia dintre talhari, iar chipul si-asemanarea Ta imi cad in pulberi Pleaca-ma-voi cu fruntea la tarana, si-asa voi sta, pana ce-o noua fata -aidoma crescand ca-n ziua-a saseama voi invrednici sa ma ridic

Stefan Augustin Doinas - Psalmul LII


Tu, Doamne, geometrul unui Cerc spre care tind attea semintii de noi figuri, - pe mine care- ncerc sa pier n Tine, ai sa ma sustii? N- astept nici Verbul Tau de foc, nici pasul. Roteste- ti peste mine doar compasul. Triunghi, nscris ntr- un patrat natng, ce se viseaza zilnic pentagon, eu sunt, Isuse, gata sa ma frng si sa ma pierd cu Tine- n alt eon tnjind spre- un numar infinit de laturi, cu forma Ta divina sa ma saturi!

Stefan Augustin Doinas - Psalmul LIX

Stapane, muritorii isi intorc flamandul rat de porc ferindu-se de tot ce e miracol. Nici unul nu mai intelege azi ce spaima si extaz contine-al zilei palid receptacol. Vai, cine-ai vrea Tu sa primeasca-n dar lumina din pahar pe care o adevereste mirul ? Ei se inghesuie cu toti stupid privind cu ochi avid cum cade din copacii lumii jirul. Dar eu, Stapane, nu ma mai hranesc decat cu bob ceresc si grindina de jar din sfera lunii. Si zilnic mistuit de-un foc gentil surad ca un copil in aerul teribil al minunii.

Stefan Augustin Doinas - Psalmul LXVI


Cand poporul acesta tembel va plati pentru tot, pentru toate, ce vei face, Stapane, cu el in teribila Ta bunatate? Cu venin concentrat de crotal isi amesteca zerul, samanta. Oare e vre-un infern mai total decat cel ce si-l face cu mana? Mila Ta? El Ti-o zvarle-n obraz si-Ti ranjeste la tunelul vocii. Rostul lui pe pamant pare azi sa-si ucida cu bata proorocii. Dar ingaduie-l, Doamne, si vezi cati smintiti se pornesc sa Te-nfrunte, cate cranii surad prin livezi, cate moase ne-asteapta pe munte. Mai ingaduie-l, Doamne! Sub usi mai strecoara-ne-o biata speranta. Sfintii nostri cu barbi de cenusi, pentru ce nu-i asezi in balanta? Printre neamuri cu suflet hain

noi cu ce ne-am hrani mai departe, daca nu ne-ai fi dat un tain de cucuta, de cantec si moarte

Stefan Augustin Doinas - Psalmul LXXXXIX


Iata-ma in Tine ca Iona in chit. Ce multimi turbate m-au azvarlit in mare? Cui sa-i fiu datornic de-a ma fi ochit vestitor al unei lumi in destramare? A fi glas al unor toane care pot sa se-ntoarca totusi impotriva vocii care le pronunta- m-a sleit de tot. Doamne, care zilnic iti dezminti proorocii! Daca obiceiul Tau de-a tot ierta scoate de sub sabii crima. Milostive, scuipa-ma cu scarba din fiinta Ta sa ma pot intoarce liber in Ninive

Stefan Augustin Doinas - Psalmul V


Doamne, as vrea sa- ti spun Tu, cum i- as spune celui ce- mi pune povara lui groaznica- n spate. Doamne, dezbraca- Te- n ceruri de soare; leapada- T;i luna si stelele; vino sa batem pe jos amndoi n sudoare tara aceasta de cntec si jale. Un rege nu- si stapneste regatul, dect daca- si conduce pe cel mai din urma supus n sala regala. Sunt orbul Tau, Doamne! Fii Tu ologul pe care- l port pe cocoasa, mprumutndu- i picioarele mele n drum spre Emaus

Stefan Augustin Doinas - Psalmul XIII

Asemenea calugarilor, care la zarea lumanarii ani de- a randul recopiau pe pergamente- nscrisuri pe care, fara- a le pricepe noima, le asezau in rafturi prafuite ca pe- un tezaur de -ntelesuri sacre ce aveau sa iasa la iveala tocmai peste- un adanc amar de veacuri, si eu Iti copiez in sufletul meu textul obscur, din care nu- nteleg o iota. Doamne, aseaza- ma acum in raftul ce mi-a fost destinat, si- n asteptarea luminii care- o sa ma- nvapaieze candva, ca pe un manuscris de pret!

Stefan Augustin Doinas - Psalmul XIX


Nascut in cer, dar exilat de Tine pe-acest pamant de spaime si infrangeri, ce-ai vrea sa fac? Sa-nfasor in suspine caderea din gradina Ta cu ingeri? Sa-mi pun subtilul suflet sa-si deplanga logodna cu materia natanga? Sa urlu? Sa blestem? Nu, Doamne. Clipa da tuturor pret salbatic: gura in sarutare poate fi aripa unui heruv care-ntrecand masura indoaie un alt cer ce de deschide la mangaierea maninii mele-avide. Da, Doamne: jos, la marginea luminii, eu aflu-n zorii zilei, beat de roua, vazutele: femeia, ursii, crinii, granitul fara varsta, luna noua, si tot ce-i frumusete intrupata crescand si apunand cu mine-odata. Daca, trezit din timpul fara capat, voi fi chemat in rai, strigat pe nume, ingaduie, Stapane, sa-mi recapat acelasi trup ce l-am avut in lume:

ca sa domneasca-n veci la vami natale lucrarea cea dintai a mainii Tale.

Stefan Augustin Doinas - Psalmul XXI


Stiu, stiu prea bine, Doamne, ca te joci. In largul marii, in pustiu, sub roci placerea Ta de-a plasmui sub deget pigmei sporeste lumea. Dar eu preget sfios : ce sunt ? Tipar in care, greu si jalnic, modelandu-se mereu, se-arata insasi tainica Ta fata ? De ce te joci, Stapane ? Ce ne-nvata divina Ta indemanare de-a ne oferi, precum o acadea, aceasta existenta dulce-amara? Jucandu-ne noi insine-ntr-o doara "de-a Domnul si de-a Dracul", nu Te temi ca-n loc sa ne sanctifici, ne blestemi ? ca-n loc sa-ti dovedesti in mine chipul , imi curgi ca printre degete nisipul ? Coboara, Doamne, ca sa vezi ca jos vai ! jocul nostru-i foarte serios

Stefan Augustin Doinas - Psalmul XXIV


Dar Tu - ce esti : un foc ? un nor ? un duh ? Esti poate zvonul unui alt vazduh sau linistea cumplita ce se-ascunde in munti inalti si-n cataracte scunde ? Ti-e chipul nalucire care nu-i nici lucru-aievea, nici absenta lui? Iubirea, creierul, vointa - toate dorindu-Te se zbat in colb netoate. Exista oare-un ceas pentru cules a tot ce-n harul Tau e ne-nteles ? Abia atunci cand jubiland senine vom deveni, Divinule, ca Tine, noi - biete minti cu granite firesti vom sti-n sfarsit cu-adevarat ce esti.

Stefan Augustin Doinas - Psalmul XXIV


Dar Tu - ce esti : un foc ? un nor ? un duh ? Esti poate zvonul unui alt vazduh sau linistea cumplita ce se-ascunde in munti inalti si-n cataracte scunde ? Ti-e chipul nalucire care nu-i nici lucru-aievea, nici absenta lui? Iubirea, creierul, vointa - toate dorindu-Te se zbat in colb netoate. Exista oare-un ceas pentru cules a tot ce-n harul Tau e ne-nteles ? Abia atunci cand jubiland senine vom deveni, Divinule, ca Tine, noi - biete minti cu granite firesti vom sti-n sfarsit cu-adevarat ce esti.

Stefan Augustin Doinas - Psalmul XXX


Tu n-ai sa- mi fii, Divinule, aproape ct timp, citind ce-am scris, nu Te descopar ca litera a mea, si ca cerneala cu care scriu muindu- mi pana- n stele. Ce scris secret tot plpie ntruna sub scriitura mea? Sunt palimpsestul fiintei Tale razuita aprig de pe batrnul pergament al lumii. Cum sa Te fac nca citit si astazi de ochii celor fara de vedere? Penita mea muiata- adnc n Vega Te scrie doar ca alfa si omega.

Stefan Augustin Doinas - Stafeta


Laudator temporis acti? Dimpotriva: sprintena, mima mea paste zina de mine. nnebunita de nasteri, zarea

cu pntecul flasc respira ca un golf magic. Vnt mai nalt nu cunosc: sub stindarde n zdrente viscerele lumii racnesc, n gavanele dreptilor sunt gauriti butucii de la rotile Carului Mare. Admirabil: voi zidi si eu pulberea si-adevarul, n lacrima incunabulelor am s-ating zorile. Sunt schimbul trei al Vandaliei, stilul delfin! Asteptati-ma doar o clipa: sa asez capul Sfinxului ntr-o vaza

Stefan Augustin Doinas - Straja zadarnica


Arcasul si osteanul si feciorul pzesc pe castelan care le-a spus: - S nu lsati nici umbra, nici piciorul, nici aripa s-ajung pn sus Arcasule din marginea cettii, zadarnic dai ocol singurttii! Osteanule cu sabie n teac, zadarnic nu lasi urmele s treac! Feciorule din pragul ncperii, zadarnic arzi uleiul privegherii! Zadarnic stati de straj zi si noapte: nu trece umbr, nu rsun soapte, nu umbl duh, nici pasre, nici om, nici frunza nu se clatin n pom. Dar ceea ce voi nu lsati s intre s-a cuibrit n inim si-n vintre si-acolo, ascutind un mare zimt,

ti tinuie prezenta sub presimt. De-aceea, ridicati-v pe praguri ca s vedeti acuma lmurit cum flfie luminile ca steaguri pe cel pzit de voi, care-a murit.

Stefan Augustin Doinas - Text si comentariu


ca poate sa apara si iata-l ntmplarea vointa mea tot una asa precum am spus copilaria dulce ca mierea si ca floarea si timpul abstractiune de nevazut de sus sarutul o veriga prin care-l leg de mine si aripi tot mai grele ah! maculat omat eu singur scutur crinul de iz si de stamine o bula de lumina se-ntoarce ndarat Vedeti cum autorul(sau poate un copist) n-a pus nici punct nici virguli n textu-acesta trist.

Stefan Augustin Doinas - Urma


Mi-e sufletul ca marea ce-adesea impresoara o urma nevazuta de nimeni in nisip. E oare talpa celui care-a trecut aseara? Sau numai prevestirea, prezenta fara chip a unui zeu ce-asteapta sa se-ntrupeze? Cine-i atat de bland si tainic sub vantul miscator, si-n stare sa imprime la ceasul grav al cinei imaginea inversa a fetei tuturor? Ma cuibaresc ca valul in ea, ma strang, ma-nghesui, ma las sorbit ca spuma de-un element poros si modelez in soare o clipa intelesu-i secret, spurcat de pasari si talmacit pe dos. Innebunit de luna, orbit de suflul marii, pescarul iese palid din vuietul verzui. O, negativ al lumii, tipar al intamplarii, cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui

Stefan Augustin Doinas - Vestea

Soarece sarind din gura-n gura (pentru cei cu suflet de copil ce-au iesit pe brnci, printr-o spartura, din cetatea lor, si vin tiptil; pentru cei fugari din batalie, plini de praf si asudnd sub za; pentru ucigasii cu simbrie dornici foarte a se boteza; pentru facatorii de hrisoave, care iscodind din ins n ins colecteaza ghicitori si snoave si-ntretin legenda dinadins; pentru regii cu domnie scurta, care nu mai au dect un ceas; pentru mamele ce-si tin n burta plozii, ca sa-i nasca la popas; pentru epilepticii n care diavolul e pedepsit sa stea n genunchi si-n vesnica miscare; pentru cei calauziti de stea; pentru preotii n mari odajdii, grasi, pletosi, cu vata n urechi, intonnd troparele nadesdii, plictisiti de zeul lor cel vechi; pentru cei cu aripi lungi pe umar de la rai si iad; pentru femei osndite-n gloate fara numar fiecare prin frumusetea ei; pentru cei ce vnd pe cale leacuri speculnd durerea tuturor; pentru cei care-au murit de veacuri si se trie-n urmasii lor; pentru cei din alte universuri si cu alte-nfatisari; si chiar pentru autoru-acestor versuri, calarind un falnic arnasar care - asemeni celui din poveste paste numai jar si scuipa foc) toata lumea afla trista veste: ntlnirea nu mai are loc!

Stefan Augustin Doinas - Vnatoare de soim

n zori de zi cnd cea din urma stea este satula de ispravi nebune un print al vnatorii povestea si-un gramatic nota ce i se spune mai mare-n evul ce mi s-a predat o alta ntmplare nu exista - marite domn! am un condei ciudat: n loc de mare-a scris cu lacrimi trista afara astrul zilei neclintit suna din bronzuri vechi ca o fanfara - maria ta! condeiul meu smintit noteaza nlauntru nu afara la fel de-aprinsa-n nvelisul ei simteam bataia sngelui n vine: o flacara sporindu-se-n ulei - stapne! s-a notat aceasta bine de patru zile soimul astepta flamnd cu ochiul galben cum e luna - sa fim mai drepti cu el maria ta! de patru zile nu: dintotdeauna n colivia-i strmta fara somn lipsit de zari murea de trandavie - sunt zari care se nasc marite domn! si scapara cumplit n colivie aidoma cu el tnjeam spre cer sa-ndestulez vederile-mi auguste - stapne! poftele maririi cer ct nu e-n stare limba ei sa guste atunci l-am scos din lat - ba nu l-ai scos! stiam simtmd cum musca din manusa ce patimi poarta-n pliscul fioros - asa-i! dar nu stiai ce poarta-n gusa cuprinsu-ntreg parea ca scos din minti desi nu-l tulburau macar zefirii - stapne! nu se cade sa te minti: launtrul isca tulburarea firii haitasii-aveau pe chip surs felin de cini zelosi care-si confirma faita - marite domn! golanii simt din plin cnd ura de al curte-asmuta haita eram att de mare - un pigmeu! ca un topaz ntinderea marunta lucea stropita-n inelarul meu - dar doamne! nu era inel de nunta. visam o prada mare mai presus

de orice zvacnet de aripi mortale - visai sa pui n locul stelei sus obscura stema a domniei tale! parca vnam prin mine urmarind pe dincolo de orice cuviinta o pasare ce zboara, de pe-un grind ce ma rasfrange-n ape o fiinta ce ma-ntrecea si ma urma n timp si valurea cu-o ritmica aripa oglinda unui aprig anotimp n care toate concentrate-n clipa ma proslaveau liturgic mprejur: cmpii si osti donjoane si ducate veneau urlnd n calea mea o! jur vnam prin clare zile spintecate de rasuflarea mea simteam ca sunt ca soimul ce-si gaseste-adevaratul destin fantoma unui print marunt n care se trezeste mparatul eram prea exaltat ca sa observ ca soimul meu pierise supt de zare dar simt acum ca agerul meu serv el - vnatoru-a ce mi se nazare pe bolti cu vulturi si ereti complici mi raspndeste numele-n tarie - te-nseli stapne! soimul e aici pe mna mea si aripa lui scrie

Stefan Augustin Doinas - Zeii batrani stiu inca sa petreaca!


Iubiti colegi purtand acelasi hram! Sunt patruzeci de ani - o vesnicie! De cand, intaia oara, ne porneam De-aici, ca o superba herghelie De manji nestiutori de bici si ham. Eram frumosi: purtam vapaia pura Care se-arata-intreaga pe figura. Acuma, iata-ne - si mai frumosi; De frumusete grea, interioara, Care ne face - poate - mai sfiosi, Caci n-are focul viu de primavara Al astrilor puternici si gelosi, Ci doar surasul palid care-inseamna

Caldura blanda-a soarelui de toamna. Ei si!? Intelepciunea unei vieti E s-o traiesti, pe fiecare treapta, Prin ceea ce-i e propriu, si sa-nveti a-i da, necontenit, masura dreapta. Sa-i dam, deci, acceptatei batraneti Prilejul de-a ne-ntineri, o clipa Prin tot ce-a fost recolta si risipa. Noi, toti, ne-am pregatit candva, de zbor Aici, intre aceste ziduri sfinte. Azi am venit sa ne rostim in cor Recunostinta inimii, fierbinte, Omagiul cald, al nostru-al tuturor, Adus acum liceului prin care Am cunoscut intaia consacrare. Tot ca elevi, dar azi mai silitori, Venim sa strangem generoasa mana A unor fara seaman profesori. Celor de-aici, si celor din tarana, Intotdeauna le vom fi datori: Caci tot ce le platim, pana la moarte, Din ce ne-au dat, e doar o mica parte. Ne-am adunat sa spunem, fara glas, Prezent! in numele unor prieteni ce nu-s aici; acei care-au ramas, devreme sau tarziu, sub triste cetini; sa ne-implinim cucernicul popas la cerul lor cu astre scufundate ce-asteapta azi un semn de pietate. Suntem aici pentru-a raspunde-acum La intrebarea: Ce-ati facut in viata? E o-ntrebare de sfarsit de drum? Eu cred ca nu: raspunsu-i inca-n fata. Ci-n clipa cand il vom rosti, oricum Ne-ar fi - carunt sau inca negru - parul, Doar urma noastra spune adevarul. Ne-am adunat ca sa-adunam acest Teribil adevar al vietii noastre Cu tot ce are mandru sau funest Din biruinti, sperante si dezastre, Sa nu ramana-n pulberi nici un gest, Ci-insumat-ca un mirabil numar Sa-l ducem impreuna, toti, pe umar. Ne-am adunat sa ne copilarim. Sa dezgropam din noi crenguta verde A unui vesnic tanar vifleim

Pe care sufletul nicicand nu-l pierde, Si-ncaruntiti cum suntem sa-l traim Din nou: in cantecele si-n credinta Care din leagan ne-au scaldat fiinta. Iar daca-i scris ca orele de azi Sa bata a suprema intalnire Aprindeti-va sorii din obraz, Fiti numai bunatate si iubire, Si-orice cuvant rostiti-l in extaz! Sarutul cel din urma, ca si-ntaiul, Sa ne vegheze-n flacari capataiul! Prieteni si colegi - bine-ati venit! In lupta noastra crancena cu timpul, Hai sa ne credem inca la zenit! Restaurati, deci pentr-o zi, Olimpul! Dati intalnirii nimbul cuvenit! Din mana-n mana cupe mari sa treaca: Zeii batrani stiu inca sa petreaca!