POLITICI SOCIALE

Prof. univ. VALENTIN NAUMESCU

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/ValentinNaumescu/bibliografie.html

Introducere in studiul politicilor sociale Capitol I: Concepte fundamentale si institutii implicate n structurarea politicilor sociale Capitol II: Welfare state (Statul bunastarii, asistential sau ,,providential") Capitol III: Sistemul asigurarilor si reforma bunastarii sociale Capitol IV: Perspective romanesti in politica sociala Concluzii: De la "statul bunastarii" la "societatea bunastarii" Bibliografie generala

I. Concepte fundamentale si institutii implicate n structurarea politicilor sociale

Acest studiu ncepe cu o serie de clarificari conceptuale. Prima notiune care necesita explicatii este cea de ,,politica sociala", legata indisolubil de domeniile pe care le acopera n practica si care sunt concentrate n cadrul ,,politicilor sociale sectoriale". Fundamentarea modelului ,,Welfare State" (statul bunastarii) si prezentarea detaliata a faimosului sau produs politico-economicoadministrativ (securitatea sociala) vor face obiectul unui capitol distinct, pentru nceput oprindu-ne doar asupra definitiilor si dinamicii acestor concepte n secolul XX. Dimensiunea sociala a procesului de integrare europeana este inclusa n politica sociala comunitara si n proiectul de constructie a Europei sociale.

1. Conceptul general de politica sociala si politicile sociale sectoriale

Un raspuns la ntrebarea ,,Ce este politica sociala ?" au ncercat sa ofere, de-a lungul timpului, mai multi autori apartinnd unor scoli si curente de gndire diferite. Nici astazi, dupa aproape un secol de studii de politica sociala, nu se poate spune ca s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire sociala (deci continutul concret al politicilor sociale) n cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a ncadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din traditiile culturale si politice diferite la nivelul continentului si pe de alta parte din dinamica pe care ,,socialul" a cunoscut-o ca semnificatie si ca impact, chiar la nivelul aceleiasi societati, de-a lungul ultimelor decenii. Exista n schimb un consens relativ n ceea ce priveste politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externa, politica de aparare, internele, justitia si politicile economice. Chiar si acesta este, spuneam, un consens relativ, avnd n vedere n primul rnd interdependentele accentuate ntre politicile economice si cele sociale, ntre care tot mai greu se pot trasa granite precise, sau consecintele sociale care decurg uneori din politica externa si de aparare a unei tari (de exemplu, influenta sociala a restructurarii complexului militar-industrial al fostei Uniuni Sovietice, dupa evenimentele din 1989). Astfel, o prima definitie a politicii sociale ar putea fi ncercata ,,prin excludere": este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce ramne din politica unui guvern sau a unor autoritati locale, dupa excluderea politicilor publice fara impact social direct (vezi enumerarea anterioara). O asemenea definitie nu raspunde nsa, n mod evident, dect n mica masura cerintelor studiului politicii sociale. Mai utila pentru ntelegerea acestor preocupari ar fi o definitie pozitiva, afirmativa, care sa atinga nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de politica sociala. Sociologul britanic T.H.Marshall defineste pe ct de simplu pe att de cuprinzator semnificatia acestui concept: ,,Obiectivul esential al politicii sociale n secolul XX este asigurarea bunastarii cetatenilor" (Marshall, 1950). n general, se disting doua abordari n privinta motivatiei care sta la baza unei politici sociale. n mod traditional, abordarea ideologica este n conformitate cu ipoteza ntemeierii statului bunastarii pe ,,ratiuni politice" (legate de doctrina si praxis n acelasi timp), iar abordarea pragmatica, mult mai recenta, promoveaza functia de ,,social problems solving" a politicii sociale, golind-o astfel de continut ideologic si conferindu-i solide valente tehnocratice. Marsnd evident pe prima directie,

neo-marxistii din democratiile occidentale afirma ca ,,societatile capitaliste avansate au nevoie de o infrastructura a politicilor de bunastare pentru a mentine ordinea sociala, pentru a mitui muncitorii si a-i determina sa nu recurga la proteste, pentru a-si asigura o forta de munca cu standarde acceptabile de educatie si sanatate" (O'Connor, 1973; Gough, 1979, citati de Wilensky, 1985). Pentru teoreticienii neo-marxisti, termenul ,,capitalismul bunastarii" (Welfare Capitalism) are binenteles o conotatie peiorativa, sugernd o forma de control social, de masuri menite sa combata dezordinea si crima la fel ca masurile adoptate de politie sau de justitie si nu n ultimul rnd avnd rolul de a legitima si promova sistemul capitalist. Mai mult dect att, s-a mers pna la a se considera ca politicile bunastarii nu sunt sustinute din ratiuni umaniste si pentru a ntmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doar pentru a raspunde - conjunctural - unor nelinisti sociale. ,,Politicile sociale sunt initiate sau extinse n timpul exploziilor de nemultumire si dezordine sociala din timpul somajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restrnse cnd stabilitatea politica a fost reinstaurata". (Piven si Cloward, 1972). Non-ideologica, descarcata de continuturi doctrinare, abordarea pragmatica pune accentul pe rezolvarea tehnica, punctuala, a problemelor sociale. n literatura romneasca de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de Liliana Mihut astfel: ,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse n mai mare masura diferitelor riscuri" (Mihut si Lauritzen, 1999). ntre cele doua mari conceptii exista fireste si abordari intermediare, ncercari de a concilia ideologia cu pragmatismul, principiile cu solutiile. Joan Higgins sugereaza ca ambele variante se sprijina totusi pe modele rationale de actiune politica, n care trebuie sa se acorde atentie legaturii complexe care apare ntre obiectivele actorilor care influenteaza politicile si consecintele interventiilor lor (Higgins, 1978, citat de Esping-Andersen, 1991). ntr-adevar, pare destul de justificat sa credem ca interventia sociala nu poate fi desprinsa de un set de obiective majore, stabilite prin decizie politica, dupa cum si ,,rezolvarea problemelor comunitatii" prin actiune sociala concreta nu poate fi rupta de o anumita directie de dezvoltare a societatii n ansamblu, dezvoltare ce trebuie sa se ntemeieze pe o viziune globala si sa se aiba un sens bine precizat, legitimat politic. ntr-o carte de referinta pentru dezvoltarea studiilor de profil n Romnia postcomunista (,,Politici sociale. Romnia n context european"), care a marcat perioada de debut a fundamentarii politicii sociale ca disciplina de studiu, profesorul Catalin Zamfir afirma ca politica sociala poate fi nteleasa ca ansamblul reglementarilor, masurilor si activitatilor ntreprinse n principal de stat (dar posibil si de alti agenti interesati) n scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunitati, ntr-un sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir, 1995). Altfel spus, politica sociala se concretizeaza n prevederi legislative specifice, hotarri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, ndemnizatii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea de bunuri si servicii sociale pentru populatie, conform unei definitii ,,de dictionar" formulata de I. Marginean n 1994. Ct priveste anvergura acestei politici, putem descrie pe coordonatele spatiu-timp o varietate aproape infinita de abordari, existnd tari si momente ale istoriei n care politica sociala se suprapune cu ,,peste trei sferturi din ceea ce face un guvern" (Wilensky, 1985), dupa cum exista contexte n care politica sociala se reduce considerabil, limitndu-se la acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fara venituri.

Diferentele n delimitarea politicii sociale provin, asa cum s-a mentionat anterior, din raportarea la un context politico-economic variabil n timp dar si din asumarea unor traditii legate de cultura politica a fiecarei societati. Pentru exemplificare, n Marea Britanie se confera acestei politici un nteles mai restrns si bine precizat, cu referire stricta la ,,cinci servicii fundamentale": securitatea sociala (n sensul mentinerii unui minim de venit prin alocatiile de somaj si sistemul de pensii), politica n domeniul sanatatii, politica educationala, politica locuintelor sociale si serviciile de asistenta sociala. n principiu, aceeasi semnificatie restrictiva o are politica sociala si n Statele Unite, incluznd doar sistemul pensiilor, asistenta medicala, nvatamntul public, sistemul ,,welfare" (asistenta sociala n ntelesul american) si asigurarea locuintelor pentru persoanele fara venituri (Pechman, 1992). n schimb, n Europa, ,,politica sociala" ocupa o plaja mai larga (mbogatita n special de traditia franceza), incluznd o gama variata de initiative si programe ale statului. n afara preocuparilor mentionate n dreptul sistemelor britanic si nord-american, apar deseori ca ,,apanaje" ale politicii sociale politica privind angajarea fortei de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului (politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi dect existenta unor cheltuieli publice ndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu impact asupra bunastarii colective. Fara a fi negate implicatiile sociale ale politicilor mai sus mentionate, se poate totusi afirma ca o abordare att de larga aproape ca suprapune politica sociala peste politica publica. n finalul acestei treceri n revista a principalelor domenii de activitate n politica sociala, acceptate mai mult sau mai putin n sfera conceptuala si practica legata de ,,social policy", propunem o enumerare a politicilor sociale sectoriale, cu denumirea n limba engleza si cu echivalentul n limba romna, avnd n vedere necesitatea compatibilizarii termenilor:
- social security - education policy - health-care policy - securitate social (n nelesul de ,,politic", meninerea veniturilor n principal prin pensii i alocaii de omaj) - politica educaional - politica asistenei medicale (termenul vechi) - politica pentru ngrijirea sntii (termenul nou) - housing policy - social work (social assistance) - welfare policy - employment policy - environment policy - culture policy - youth policy - politica locuinelor (sociale) - asisten social - asisten social (n Statele Unite, ,,welfare" se refer strict la acordarea unor ajutoare sociale) - politica locurilor de munc (politica ocuprii forei de munc) - politica mediului (ecologic) - politica n domeniul culturii - politica pentru tineret

2. Statul bunastarii si securitatea sociala. ,,Cetatenia sociala" n traditia europeana

Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, n mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala. n privinta statului bunastarii, facem precizarea ca analizei pe larg a acestuia i este consacrata un capitol separat, pentru nceput limitndu-ne la conturarea unei definitii. ,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime privind venitul, alimentatia, sanatatea, educatia si locuinta, asigurate fiecarui cetatean ca drepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de aceasta definitie, Harold Wilensky face - 10 de ani mai trziu - urmatoarele precizari: ,,...cele mai multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub denumirea de securitate sociala au luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza ale vietii industriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrnete" (Wilensky, 1985), considerndu-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitate dect n cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fara loc de munca. Se poate usor deduce ca cele doua notiuni sunt interdependente, practic securitatea sociala fiind produsul politicilor aplicate n cadrul unui stat al bunastarii. Desi originile acestui sistem dateaza de la strsitul secolului al XIX-lea (vezi cap.II), denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Acestia au dat o replica modelului razboinic ,,Warfare State" si au prefigurat evolutia democratiilor occidentale dupa ncheierea razboiului. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se nastea: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential. n fine, autorii germani, mult mai reticenti n a atribui denumiri entuziaste (n special dupa frenezia care marcase perioada de vrf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social", utiliznd mai putin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat). n Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionnd beneficiile sociale de munca. La rndul sau, conceptul de securitate sociala, desi frecvent utilizat n limbajul politic sau n massmedia, nu este nici el scutit de nuante si interpretari. Citnd o voce autorizata, conceptul la care ne referim cuprinde ,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru a mentine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci cnd unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau n situatiile n care trebuie sa se faca fata unor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata ngrijirii medicale)". (The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993). Mergnd aproape n paralel cu dimensiunile statului bunastarii, securitatea sociala se largeste sau se ngusteaza conform cu modelul de politica sociala aplicat. n Statele Unite, de exemplu, ,,The Social Security Act" din 1935 consacra un model restrictiv dar eficient, cu referire principala asupra sistemului federal de asigurari sociale si n mod deosebit asupra sistemului de pensii. n Europa continentala (excluznd Marea Britanie al carei model se apropie mai mult de cel american) securitatea sociala se extinde n mod considerabil, fiind bine dezvoltata n Franta si Germania si aproape mpinsa la paroxism n unele tari scandinave, printre care Danemarca si Suedia. n pofida acestor diferente notabile, Administratia Securitatii Sociale a Statelor Unite ncearca, n rapoartele periodice pe care le da publicitatii, identificarea unui nucleu comun de preocupari n domeniul securitatii sociale la nivel mondial, descriind cinci categorii de programe pentru acordarea beneficiilor sociale n urmatoarele situatii: 1) batrnete 2) somaj 3) maternitate 4) accidente de munca, invaliditate, boli profesionale 5) alocatii familiale. Fireste, aceste programe

sunt inegal dezvoltate de la o tara la alta, n SUA de pilda lipsind multa vreme alocatiile familiale. (Social Security Programs Throughout the World, 1993). Se poate afirma, generic vorbind, ca cele doua concepte abordate mpreuna (statul bunastarii si securitatea sociala) contureaza, n evolutia lor de-a lungul secolului XX, ideea de ,,cetatenie sociala" n traditia natiunilor europene. Totusi, utilizarea termenului de cetatenie n sens strict (juridic) nu este posibila dect acolo unde avem de-a face cu o acoperire universala n domeniul beneficiilor (drepturilor) sociale, fara nici un fel de conditii restrictive privind accederea la beneficii (vezi definitia data de Wilensky statului bunastarii universalist, cu referire la acordarea drepturilor sociale constitutionale, deci tuturor cetatenilor). Chiar daca secolul XX a marcat o dezvoltare evidenta n domeniul drepturilor sociale, acoperirea universala nu este pe deplin si peste tot n Europa realizata. Ea nu este nici macar dezirabila, asa cum demonstreaza multi autori adversari ai social-democratiei de tip suedez, pornind de la efectele adverse ale programelor sociale care acorda beneficii neconditionate. nscriindu-se pe aceeasi linie, politica sociala a Uniunii Europene face referire doar la drepturile ,,lucratorilor" (workers) si nu la drepturile sociale ale cetatenilor sai. (vezi ,,Charta Sociala", 1989). Controversele doctrinare aparute n jurul acestei teme fac obiectul unui capitol distinct. n final, ne vom rezuma sa spunem ca ideea cetateniei sociale este prezenta n traditia europeana a ultimului secol mai mult dect n cazul oricarui alt continent, dar mplinirea ei constituie nca miezul unor dispute aprinse, cu profunde implicatii economice si politice.

3. Dimensiunea sociala a integrarii europene. ,,Europa sociala"

Pornind de la modelele de politici sociale ale statelor componente (carora le sunt consacrate subcapitole distincte n cadrul acestei lucrari), autoritatile supranationale de la Bruxelles au ncercat sa formuleze si sa puna n aplicare o politica sociala comuna la nivelul Uniunii Europene. Aceasta preocupare reflecta practic dimensiunea sociala a integrarii comunitare, fiind sintetizata prin conceptul relativ recent de Europa sociala. Cu siguranta acest concept ar fi avut parte de o definitie vaga, dublata de un caracter evident dinamic, daca nu s-ar fi ajuns la ideea de a defini simplu si concis Europa sociala ca suma acumularilor Uniunii Europene la un moment dat, n domeniul politicii sociale (acquisul social). Este un adevar binecunoscut faptul ca, n procesul de constructie a Comunitatii Europene, obiectivele economice au fost ntotdeauna prioritare. nsusi Tratatul de la Roma (1957), prin care sa nfiintat Comunitatea Economica Europeana, vorbea de necesitatea unei piete europene unice (n continuare SEM - Single European Market) n care concurenta si comertul liber sa fie principiile de baza si se dorea ca acestea sa nu fie afectate de bariere nationale. Aspectele sociale au fost nca de la nceput trecute ntr-un plan secundar. Totusi, odata cu relansarea integrarii la mijlocul anilor '80 (momentul a coincis cu instalarea lui Jacques Delors la presedentia Comisiei Europene, n 1985) preocuparile pentru dimensiunea sociala s-au intensificat si au culminat cu elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnata n decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece membri ai Comunitatii. Anii '90 au marcat o noua dezvoltare a politicii sociale la nivel supranational, cel mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu n tratatele de baza ale Uniunii Europene, respectiv Maastricht (1992) si Amsterdam (1997).

Cu toate progresele facute dupa razboi n Europa occidentala n privinta standardelor de viata, nu a putut fi totalmente nlaturata tensiunea ideologica n relatia dintre stat si piata, mai exact ntre dimensiunea sociala si cea economica a procesului de integrare. Aceasta tensiune a fost cel mai acut reflectata n refuzul premierului britanic conservator Thatcher de a semna Charta Sociala, n 1989. Trebuie remarcat ca revigorarea proiectului de integrare europeana, inclusiv pasii facuti n domeniul politicii sociale, au avut loc ntr-o perioada n care liberalismul politic si economic domina agenda europeana iar eforturile principale se concentrau n directia consolidarii SEM. Cu toate acestea, au existat patru argumente majore n favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene: libera circulatie a muncitorilor, dumpingul social si turismul social, eficienta economica si coeziunea sociala. Vom ncerca sa le explicam pe scurt. a. Libera circulatie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se refera la toate categoriile de lucratori, indiferent de domeniu si de nivelul de calificare) decurge n mod evident din principiul fundamental al liberei circulatii a persoanelor n Uniunea Europeana. Pentru ca acest principiu sa fie deplin functional era nevoie sa se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucratorilor dincolo de granitele nationale" (Mihut si Lauritzen, 1999), astfel nct persoanele care se angajeaza ntr-o alta tara sa nu-si piarda securitatea sociala de care s-au bucurat n tara lor de origine. Aceasta mobilitate n domeniul pietei muncii -labour mobility- este poate singura masura sociala importanta pe care o prevedea Tratatul de la Roma n art. 48-51, n sensul ca muncitorii care se muta dintr-o tara n alta vor beneficia de drepturile sociale existente n tara gazda. Fireste, n anii '60, sub efectul Tratatului de la Roma, nca nu se punea problema unei politici sociale supranationale, ci doar a ,,coordonarii" sistemelor nationale de securitate sociala n sensul reducerii incompatibilitatilor. b. Dumpingul social si turismul social, ca riscuri majore ale inegalitatilor privind standardele de viata din tarile membre, au aparut in anii '60 si s-au intensificat n anii '70-'80 tocmai ca urmare a realizarii liberei circulatii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situatii au fost semnalate de tarile puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care sau vazut nevoite sa faca fata unui val de muncitori din regiunile sudice ale Europei. n contextul disparitiei frontierelor, tarile cu nivele joase de protectie sociala puteau efectiv sa-si ,,exporte" surplusul de forta de munca interna spre tarile puternic dezvoltate, prin aceasta forma de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei si Portugaliei n anii '80 n Comunitatea Economica Europeana a sporit teama tarilor bogate din nord-vestul Europei si a facut ca, prin reprezentantii lor n Comisia Europeana, acestea sa exercite presiuni pentru adoptarea unei politici sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca largirea spre Est a Uniunii Europene, n deceniul urmator, sa produca un nou val de dumping social, daca nu se adopta din timp masurile necesare pentru reducerea inegalitatilor socio-economice existente n prezent. c. Eficienta economica. Desi poate parea paradoxal, eficienta economica a constituit un argument serios n favoarea dezvoltarii politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le asigura, politica sociala poate nsemna, pe lnga legitimitate politica pentru regimul industrialcapitalist, o forta de munca mai sanatoasa si mai bine educata, ceea ce se traduce ntr-o crestere a eficientei economice. Acest argument, n mod evident de inspiratie neo-marxista, a sensibilizat totusi factorii de decizie din Europa occidentala si a condus n timp la adoptarea unui buget sporit si a unor masuri stimulative care au crescut considerabil performantele n educatie si medicina.

d. Coeziunea sociala - cel mai recent si mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform Tratatului de la Amsterdam (1997), sustine n fapt o politica mult mai larga a Uniunii Europene: politica de coeziune (cohesion policy). Acest urias domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: - Fondul European pentru Dezvoltare Regionala ( ERDF ) - Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European pentru ,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF) Fondurile structurale reprezinta peste o treime din bugetul total al Uniunii Europene, n timp ce n anul 1975, de exemplu, aceste cheltuieli nu depaseau 5( din buget. Motivatia finantarilor comunitare este reducerea decalajelor (nca importante) existente ntre regiunile Europei, ajungndu-se n 1999 la alocari de 27,4 miliarde euro ! n structura Comisiei Europene, din cele 24 de directii generale existente, directia generala V (DG V) poarta responsabilitati sociale explicite: ,,Employment, Industrial Relations and Social Affairs". * O scurta istorie a politicii sociale a Uniunii Europene indica suficient de clar faptul ca, n primele decenii ale constructiei sale, Comunitatea a fost putin interesata de atingerea unor obiective sociale, prioritare fiind criteriile si masurile economice. Primele tratate, cele de la Paris (1951) si Roma (1957), pe lnga libera circulatie a persoanelor, implicit a muncitorilor (oricum mobilitatea putea fi interpretata mai degraba ca o prevedere politica dect ca una sociala) se refereau vag la mbunatatirea conditiilor de viata si a standardelor de munca ale lucratorilor. Asa cum am mai spus, se prevedea ca muncitorii imigranti sa primeasca beneficiile sociale ale tarii gazda si, n plus, Art.119 al Tratatului Comunitatii Economice Europene stipula ca ,,barbatii si femeile vor primi salariu egal la munca egala". Multa vreme acestea au constituit singurele prevederi de politica sociala din tratatele comunitare iar progresele nregistrate n crearea unei dimensiuni sociale a integrarii au fost modeste. O ncercare de revigorare a ideii de politica sociala a avut loc n 1974-1975, odata cu lansarea Programului de Actiune Sociala (Social Action Programme = SAP) dar rezultatele concrete ale celor 3 programe anti-saracie pe care le cuprindea SAP au dezamagit att structurile decizionale ct si opinia publica. Abia dupa instalarea socialistului francez Jaques Delors la sefia Comisiei, n 1985, desi dezbaterile de fond erau dominate de ideologia liberala renascuta n Europa, politica sociala a nceput sa prinda contur. La nceput mai discret, cteva referiri directe la necesitatea unor obiective de politica sociala fiind prezente n preambulul Actului European Unic (Single European Act, 1987) apoi acest domeniu a constituit obiectul unui document european special: Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor (Community Charter of the Fundamental Rights for Workers, 1989). Cunoscuta sub denumirea scurta de Charta Sociala, acest document a fost semnat n decembrie 1989 de reprezentantii celor 12 state membre, cu exceptia Marii Britanii. Devenise clar faptul ca noul acord va constitui ,,piatra unghiulara" a viitoarei politici sociale comune a Uniunii. 12 prevederi fundamentale din Charta Sociala faceau referire la: 1) Libertatea de miscare a muncitorilor (par. 1 - 8) 2) Angajrea si remunerarea (par. 9 - 11) 3) mbunatatirea conditiilor de munca si viata (par. 12 - 13) 4) Protectia sociala (par. 14 - 15) 5) Libertatea de asociere si

negociere colectiva (par. 16 - 18) 6) Pregatirea profesionala (par. 19 - 20) 7) nvatamntul egal pentru femei si barbati (par. 21) 8) Informarea, consultarea si participarea muncitorilor (par. 22 - 23) 9) Conditii de sanatate si securitate la locul de munca (par. 24) 10) Protectia copiilor si adolescentilor (par. 25 -27) 11) Persoanele vrstnice (par. 28 - 30) 12) Persoanele cu deficiente (par. 31) (,,Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor", 1989). Ceea ce trebuie sesizat cu prioritate este ca documentul vorbeste exclusiv de drepturile ,,lucratorilor" si nu de drepturile sociale ale tuturor cetatenilor Uniunii, ceea ce demonstreaza ca notiunea de ,,cetatenie sociala" nu corespunde nca realitatii europene, solid ancorata pe terenul calculelor economice. Oricum, Protocolul Politicii Sociale anexat Tratatului de la Maastricht, protocol bazat pe ,,Charta Sociala", a reprezentat un mic dar important pas spre constructia ,,Europei sociale". Tratatul de la Amsterdam (1997) a fost, la rndul sau, rezultatul unui compromis aparut ntre doua politici: pe de o parte, o presiune pentru continuarea si adncirea procesului de integrare, cu acumularea ct mai multor competente decizionale n institutiile comunitare si o alta presiune, n sens contrar, venita din partea celor care se temeau de concentrarea unor puteri prea mari la Bruxelles, avnd ca efect slabirea principiului suveranitatii nationale. Compromisul a constat ntr-o dubla ntarire: att a competentelor structurilor Uniunii Europene n domeniul elaborarii de politici generale, ct si a principiului subsidiaritatii n domeniul executivadministrativ, principiu care se refera la adoptarea deciziilor specifice la un nivel ct mai jos posibil, ct mai apropiat de cetateni, n functie de natura problemei. Aceasta dubla ntarire, antagonista la prima vedere, parea sa complice si mai mult adoptarea unei politici sociale comune. Totusi, se considera ca si Tratatul de la Amsterdam a reprezentat o etapa utila pe drumul sinuos al coordonarii politicilor sociale, aducnd un progres important n domeniul unificarii pietei muncii. Un nou capitol a fost adaugat, dnd posibilitatea tarilor membre sa-si dezvolte o strategie comuna a angajarii, formarii si ocuparii locurilor de munca (n Tratat: ,,developing a common European employment strategy"). Pentru a exemplifica, vom arata doar ca aceasta strategie comuna prevedea ca tinerii someri sa primeasca un loc de munca sau cel putin o oportunitate educationala n termen de 6 luni de cnd au devenit someri, n timp ce somerii adulti vor redeveni activi n maxim 1 an de la pierderea ultimului job. * n finalul acestui subcapitol, vom face cteva aprecieri cu privire la tendintele manifestate n procesul de constructie a Europei sociale, cu alte cuvinte a unei politici sociale comune (la nivelul Uniunii Europene). Prima observatie este n legatura cu eforturile de armonizare a modelelor nationale de politici sociale, demers care a presupus ,,doar" coordonarea acestor modele n sensul reducerii incompatibilitatilor existente. Etapa de armonizare corespunde cu aproximatie perioadei 1957-1985 si s-a bazat pe o procedura decizionala inter-guvernamentala, menita sa ngusteze ,,gap"-urile legislative ntre criteriile de acordare a beneficiilor sociale n tarile Uniunii. Armonizarea legislativa nu presupunea existenta unei politici comune supranationale si, tocmai din acest motiv, Jacques Delors a impulsionat n a doua jumatate a anilor '80 adoptarea unor standarde sociale unitare, n asigurarea si controlul carora Comisiei de la Bruxelles urma sa-i revina un rol

sporit. S-a trecut treptat de la procedura predominant inter-guvernamentala la o procedura decizionala predominant supranationala, comunitara. Acest transfer de putere spre Bruxelles a facut posibila intrarea n etapa de convergenta a politicilor sociale spre un model comun, etapa care fusese anticipata de specialisti nca din anii '60. Care ar fi, n termeni politici, economici si socio-culturali, consecintele trecerii DE LA ARMONIZARE LA CONVERGENTA? n primul rnd, a fost necesar ca la nivelul constiintei politice si al opiniei publice, tarile membre sa nteleaga ca - dincolo de nivelul la care se ajunsese prin metoda interguvernamentala - nu se putea merge mai departe pastrndu-se intacte toate prerogativele decizionale ce decurg din suveranitatea nationala. Pentru a se evita un blocaj al unificarii era nevoie sa se renunte treptat la o parte din criteriile si competentele nationale traditionale, n favoarea unor structuri supranationale, care sa promoveze criterii si politici valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene. Teoria convergentei pornise nca de la nceput, din anii '60, cu un imens avantaj: dezvoltarea economica a ntregii Europe de Vest facea ca tarile occidentale sa se apropie tot mai mult n privinta programelor si deciziilor adoptate, a standardelor create n diverse domenii, desi, asa cum am mai spus, la nivelul politicii generale nca nu se ajunsese la ideea convergentei explicite. Era un proces spontan. Economiile si societatile occidentale raspundeau aproape la fel la stimuli externi si la cerinte interne. Tocmai acest comportament asemanator (neprogramat) al societatilor vest-europene confirma si ncuraja n acelasi timp aplicarea teoriei convergentei n domeniul politic. Fireste, teoria convergentei nu a avut numai prieteni si sustinatori. Ea a ntmpinat o puternica rezistenta, att la nivelul opiniei publice si al mass-media, ct si al unor cercuri de intelectuali devotati ideii de ,,specific national imanent". Criticii convergentei au ncercat asadar sa argumenteze ca ,,statul bunastarii, departe de a fi determinat de imperative economice si structurale, este rezultatul unei multitudini de influente, alaturi de cele economice incluznd influente politice, culturale si religioase" (Heidenheimer, 1990) iar ultimele tipuri de influente vor face sa existe ntotdeauna deosebiri semnificative ntre modelele de dezvoltare pe care le urmeaza natiunile Europei. n pofida reformelor neo-liberale din ultimele decenii, a europenizarii si globalizarii procesului decizional, ,,impresia generala ramne una de stabilitate mai degraba dect de schimbare .... n nici unul din cazurile analizate nu s-au observat transformari ale caracteristicilor de baza .... statul bunastarii german va ramne unul conservator, n timp ce Suedia va pastra modelul institutional social-democrat si solidar " (Heidenheimer, 1990). n fapt, trebuie mentionat ca aceasta tensiune ntre inter-guvernamentalism si supranational, ntre curentul aparator al suveranitatii si specificului national si cel europenist unificator (sau cel putin federalist) a marcat ntreaga istorie a procesului european, n toate capitolele sale, nefiind o caracteristica a dezbaterilor din zona politicii sociale. Poate mai dificil de ntreprins dect n alte domenii, demersul apropierii politicilor sociale a trebuit sa parcurga un drum presarat cu numeroase capcane, cu ,,zone sensibile" (adevarate refugii electorale ale partidelor) si chiar cu ,,tabuuri"... Totusi, credem ca se poate vorbi astazi de o politica sociala comuna, de o dimensiune sociala a integrarii, de o Europa sociala. Putem vorbi despre toate aceste lucruri cu sentimentul ca vorbim despre ceva care este mai putin dect un fapt mplinit dar mai mult dect o fictiune. Farmecul conceptelor este ntotdeauna cu un pas naintea realitatii.

10

II. Welfare state (Statul bunastarii, asistential sau ,,providential")

Capitolul trateaza in extenso problematica statului bunastarii n Europa. ncepnd cu o ,,preistorie" a modelului Welfare State (subcapitolui 1), analiza se concentreaza n special pe evolutia sistemului n perioada postbelica (subcapitolele 2, 3 si 4). Finalul capitolului este consacrat prezentarii caracteristicilor principalelor modele ale bunastarii sociale (subcapitolele 5, 6 si 7), ntr-o abordare critica si comparativa. O atentie mai mare se va acorda ,,ultimului venit", modelul neoliberal. Bazat pe filosofia politica a lui Hayek, alimentat cu solutiile economice ale lui Milton Friedman si pus n aplicare n anii '80 de guvernarile Thatcher si Reagan, neo-liberalismul contemporan ncearca sa redefineasca rolul statului, plasnd libertatea initiativei particulare si eficienta economica pe pozitii cel putin egale cu raspunderea autoritatilor fata de bunastarea colectiva.

1. Aparitia si expansiunea WS. De la Bismarck la Keynes si Beveridge

A devenit aproape un loc comun a afirma ca, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice ale umanitatii, secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice iar secolul XX a fost marcat de dezvoltarea drepturilor sociale. Aparitia si mai trziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunastarii (n continuare WS - Welfare State), constituie un element esential al transformarii Europei, proces nceput odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceza. n sens strict, ,,schitarea" institutionala a WS ncepe nsa abia n a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ocupnd propriu-zis perioada dintre formarea statelor nationale (german si italian) si primul razboi mondial. Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare a STATULUI MODERN CENTRALIZAT (,,The Nation-State"); 2. INDUSTRIALIZAREA; 3. DEMOCRATIZAREA politica a Europei. (Peter Flora, 1985) Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS este, contrar asteptarilor, pur liberala" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti germani n politica sociala din anii '70 '80, argumentnd legatura strnsa a sistemului prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista si cu democratia politica ,,de masa", principii promovate de liberalismul secolului al XIXlea. Nu exageram daca facem afirmatia ca modernizarea Europei (politica, economica si socioculturala) a evoluat n paralel cu procesul de constructie (institutionalizare) a WS. Obligatiile si drepturile care rezultau din sistemul institutiilor feudale, comunitare, familiale sau religioase ale vechii Europe trec acum sub ,,jurisdictia statului". Statul este cel care preia, n a doua parte a secolului trecut, o serie ntreaga de functii pna atunci fragmentate, abordnd si asumnd de o maniera noua, specifica statului-natiune de secol XIX, relatiile cu cetatenii sai.

11

Industrializarea a adus cu sine aparitia unei ,,clase muncitoare industriale", clasa care avea sa reprezinte pentru o lunga perioada de timp categoria sociala dominanta (cel putin din punct de vedere numeric) n Europa. Nu este de aceea surprinzator sa constatam ca WS modern ,,a atacat" frontal tocmai problemele comune ale noii clase sociale: pierderea venitului provocata de accident, boala, invaliditate, somaj sau batrnete. Solutia care se ntrezarea era nlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor" (vezi Robert Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strns legat de ideea de dezvoltare generala: asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat pe asigurari domina nca mecanismele de functionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemul american care ,,mizeaza" mai mult pe cresterea oportunitatilor economice si educationale ale cetatenilor sai. Din perspectiva filosofiei politice a secolului XIX, era cunoscut consensul teoreticienilor (att conservatori ct si marxisti), n ceea ce priveste CONTRADICTIA DE PRINCIPIU DINTRE CAPITALISM SI DEMOCRATIE, ca forme ,,incompatibile" de organizare sociala. De exemplu, Mill si Tocqueville atrag atentia ca democratizarea politica de masa va conduce la o societate n care legiferarea va fi facuta de majoritatea needucata si lipsita de proprietate, n timp ce Marx deasemenea recunoaste ca introducerea Constitutiei democratice franceze de la 1848 a transferat formal puterea politica n minile fostei clase subordonate (Offe, 1984). Cu toate acestea, capitalismul si democratia au continuat sa coexiste, ceea ce l-a facut pe cunoscutul autor britanic Marshall sa se ntrebe, retoric, n 1950: ,,Cum este posibil? Cum poate egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai pe inegalitatea sociala de clasa?" Explicatia pare sa fie aparitia si consolidarea WS, ca sistem garant al bunastarii colective. Deci, WS realizeaza UN COMPROMIS (COMPATI-BILIZARE) NTRE CAPITALISM SI DEMOCRATIE, care trebuie nteles astfel: muncitorii accepta legitimitatea sistemului capitalist, pentru ca acesta asigura un nivel suficient de profitabilitate si un surplus economic pe baza caruia se pot pune n aplicare programe sociale. Capitalistii, la rndul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri minimale si a cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca aceste beneficii sociale mentin o clasa muncitoare sanatoasa, echilibrata si multumita (Offe, 1984). n acest mod, activitatile statului n societatea capitalista ar putea fi ndreptate simultan spre nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia asigurarii armoniei sociale. Interesant este nsa faptul ca, n pofida acestui compromis care salveaza coabitarea capitalismului cu democratia, WS a fost intens criticat att de liberalii radicali ct si marxisti, fiecare vaznd n acest sistem o ,,pervertire" a modelului ideal. Institutiile si politicile WS s-au consolidat prioritar n tari cu grad ridicat de dezvoltare economico-sociala, deci exact acolo unde capitalismul a atins ,,stadiile cele mai avansate" si unde, dupa Marx, proletariatul ar fi trebuit sa rastoarne pe cale revolutionara ornduirea si sa preia puterea din mna burgheziei. A fost oare WS instrumentul magic prin care capitalismul a reusit sa supravietuiasca unei mari provocari a istoriei, ndepartnd riscul propriei sale disparitii tocmai prin aceasta inspirata ,,mituire a clasei muncitoare"? *

12

Se descriu patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate sociala: 1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidarii (1920-1945); 3. Faza expansiunii (19451975); 4. Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continund pna n prezent). Administratia Bismarck lanseaza n Germania anului 1883 primul program social concret mentionat n literatura de specialitate:asigurarile de boala si accident. Acest program fusese precedat de alte cteva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter restrictiv de accedere la beneficii, constituie totusi prima ncercare de institutionalizare a unui sistem de ,,despagubiri" pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are n primul rnd o valoare simbolica. El demonstreaza ca solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice si ca aceasta are, istoric vorbind, dreptul de a-si revendica ,,paternitatea" asupra WS! Este deci un motiv n plus sa vedem cu claritate n trecutul sistemului securitatii sociale originea sa liberala (n termenii vremii: conservatoare), de care vorbea Peter Flora. n Germania si n alte tari vest-europene recent industrializate care se aflau n plina crestere economica, statul (identificat cu interesele capitalistilor) dorea sa reduca amenintarea din ce n ce mai clar formulata a stngii proletare si sa arate ca este capabil sa asocieze ,,dezvoltarea economica autoritara" de care era acuzat cu protectia sociala. Democratizarea politica si extinderea dreptului de vot pna la ,,sufragiul universal" au obligat puterea politico-economica a sfrsitului de secol XIX sa adopte masuri n favoarea muncitorilor. Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei occidentale reprezinta catalizatorul care accelereaza reactia industriasilor si a institutiilor statului-natiune de a pune n aplicare programe sociale menite sa asigure ,,bunastarea colectiva". Faza a doua a dezvoltarii programelor de securitate marcheaza, oarecum surprinzator, consolidarea prin transferul ,,centrului de greutate" al politicilor sociale peste Atlantic. America se arata n perioada interbelica mai interesata chiar dect europenii n adoptarea unor masuri protectoare, fiind citat n acest sens primul document cu caracter politico-legislativ coerent si unitar din ntreaga ,,preistorie" a WS: ,,The Social Security Act" (1935). A treia mare etapa n evolutia politicii sociale, expansiunea, este asociata frecvent cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii n Europa postbelica si cu modelul social-democrat keynesian (KWS). Cele 3 ,,decenii de aur" ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o dezvoltare fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat, aparitia si augmentarea unei birocratii specifice dar si, sub raport teoretic, conceptualizarea ,,Europei sociale". Dupa 1975 si cu precadere n anii '80 sistemul creat n jurul KWS aluneca ntr-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai nversunati aparatori ai conceptului) din care cu greu se va ,,dezmetici", zece ani mai trziu, sub influenta unor noi curente de gndire politica si economica. ,,Coma" din anii '80 a dus la o att de dramatica schimbare a filosofiei si practicii n politica sociala vest-europeana nct cu greu se mai poate spune ca traditionalul, clasicul KWS a supravietuit realmente socului... Noul model, pendulnd ntre pragmatism si accente neo-liberale, ncearca sa identifice solutiile optime pentru salvarea pe termen lung a nsusi conceptului de ,,securitate sociala", fara a mai face nsa concesii n ceea ce priveste competitivitatea si eficienta generala a sistemului.

13

2. 1947-1973: ,,The Golden Age"

ntre 1947 (lansarea planului investitional Marshall pentru reconstructia Europei occidentale) si 1973-1974 (socul petrolier) este cuprinsa asa numita ,,Perioada de aur a capitalismului" (The Golden Age), care constituie indubitabil apogeul dezvoltarii teoretice si al aplicarii modelului KWS n practica politico-administrativa a societatilor vest-europene. Functiile, institutiile si serviciile sociale se multiplica fara ncetare, birocratia se extinde, costurile programelor cresc de la un an la altul, partidele social-democrate si socialiste ,,cuceresc" tara dupa tara, ocupnd aproape n ntregime Europa occidentala. Fara a putea fi precis delimitata, perioada expansiunii (revendicata de data aceasta cu autoritate de social-democratie) pare a fi, analizndu-i nsa doar suprafata, o ,,perioada fericita", o perioada a consumului dar si a cresterii economice. Exista doua mari categorii de explicatii pentru acest fenomen: TEORIILE SOCIO-ECONOMICE si TEORIILE POLITICE (1985, Harold Wilensky). I) Interpretarile socio-economice ale evolutiei WS scot n evidenta impactul cresterii economice asupra societatii precum si corelatiile demografice si organizational-birocratice ale acestui proces (Gregory Luebbert, 1977 citat de Wilensky, 1985). Acest set de studii indica faptul ca dezvoltarea economica dar mai ales implicatiile demografice si birocratice ale acesteia ar constitui cauzele majore ale expansiunii KWS. Cresterea continua a GDP = PIB (Gross Domestic Product) dar si consecintele structurale indirecte (de exemplu, mbatrnirea populatiei ca efect al cresterii calitatii vietii) au avut un efect pozitiv (stimulator) asupra eforturilor sociale ale statului. Exista aproape un consens al autorilor n a afirma ca nivelul economic este un determinant de baza al dezvoltarii statului bunastarii. Ca indicator pentru stadiul WS poate functiona si ,,experienta n programe de asigurari sociale" (Cutright, 1965 citat de Wilensky, 1985) adica numarul de ani n care o natiune a beneficiat de programe operationale cu acoperire generala, cum ar fi cele pentru situatii de boala, accident, invaliditate, batrnete, somaj, maternitate, alocatii familiale, pentru copii etc., Cutright a aratat ca n cazul a 76 de natiuni (din afara Africii) experienta n programe de asigurari este strns corelata cu nivelul de dezvoltare economico-sociala. Practic, putem afirma ca esenta statului bunastarii si a conceptului de securitate sociala este garantarea guvernamentala a unui minim n domeniul venitului, al hranei si al locuintei, al educatiei si al nivelului de asistenta medicala. Expansiunea postbelica a KWS a facut ca, la nceputul anilor '70, cheltuielile publice pentru programe de bunastare sa depaseasca 20( din GDP n 13 tari europene, urcnd n cteva cazuri spre 30( (Suedia, Belgia, Olanda). Chiar si n Statele Unite, la nceputul anilor '60 cheltuielile pentru programe sociale se situau la cca 15( din GDP (Sckocpol si Amenta, 1986). Mutatiile profunde survenite n structurile sociale datorita industrializarii, urbanizarii, cresterii nivelului de educatie precum si mbatrnirea populatiei ca urmare a cresterii generale a calitatii vietii, corelate cu politicile de pensionare timpurie (n jurul vrstei de 60 de ani) pentru ,,deblocarea"

14

tinerei generatii, au determinat o ,,suprancarcare sociala a sistemului". Practic, categoria activa a populatiei a ajuns n anii '70 ,,sa poarte n spate" o categorie pasiva de pensionari si someri (fara a lua n calcul populatia sub 18 ani) aproape egala numeric cu prima! Este de la sine nteles ca o astfel de economie, n care se ajunsese ca unul din doi indivizi sa nu munceasca, sa fie cu timpul ,,gtuita", sufocata de un efort social urias, ultracostisitor, caruia nici modernizarea tehnologica, nici cresterea continua a productivitatii nu reuseau sa-i mai faca fata. Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la nceput un efect pozitiv, permitnd cresterea spectaculoasa a numarului de ,,job" -uri relativ bine platite n institutii administrative si n consecinta scaderea somajului. Astfel a fost posibila angajarea unui mare numar de femei, rezolvndu-se o alta problema sociala traditionala: somajul excesiv n rndul femeilor. ,,Reversul medaliei" a fost nsa ponderea exagerata a birocratilor, n Suedia ajungndu-se la situatia limita n care 60( din forta de munca activa era ocupata n administratia KWS! Teoria convergentei afirma ca dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare n ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata (Cutright 1965, Pryor 1968, Wilensky 1975). Practic, putem traduce ca ,,modernizarea reduce diferentele ntre tari" si ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi ,,modelul" sau ,,civilizatia occidentala". II) ncercnd sa ne mutam dinspre explicatiile socio-economice spre cele politice, gasim cu surprindere ca acest cmp este mult mai sarac n studii... Teoriile politice cauta sa acrediteze ideea ca dezvoltarea WS poate fi abordata pe doua nivele majore de ntelegere: ideologia elitelor (exprimata prin retorica oficiala) si ideologia maselor (exprimata prin opinia publica). Aceste niveluri de abordare trimit la urmatoarele continuturi: 1. sistemul de partide si influenta politica; 2. tipuri si grade de corporatism; 3. competitia electorala. (Wilensky 1975, Castles 1982) De exemplu, Harold Wilensky afirma ca valorile statului bunastarii sunt peste tot n lume n conflict cu ideologia meritocratiei si cu individualismul. Tarile, crede el, trebuie sa aleaga ntre urmatoarele doua alternative: ,,Guvernul este dator sa vegheze ca fiecare cetatean sa aiba un loc de munca bun si un standard de viata corespunzator" sau ,,Guvernul trebuie sa lase pe fiecare sa se descurce asa cum poate". Coughlin, dimpotriva, afirma ca ideologia societatilor moderne este un amestec complex de teme contradictorii, de meritocratie si egalitarism, de individualism si colectivism. Ponderea celor doua componente n cadrul acestui amestec depinde de traditiile si de cultura politica a fiecarei natiuni. De exemplu, spune Coughlin, majoritatea cetatenilor din Statele Unite, Canada sau Marea Britanie manifesta rezerve serioase fata de eficienta compensatiilor pentru somaj si sunt de-a dreptul ostili fata de serviciile de asistenta sociala de tip european (vezi Hansenfeld, 1987). Bazndu-se pe conceptul ideologic, Castles argumenteaza ca nivelele nalte ale ,,efortului de bunastare" (cota din GDP repartizata pentru programe sociale) n tarile scandinave este asociata cu dominatia stngii n cadrul sistemului de partide. Aceasta influenta dominanta, obtinuta prin unitatea stngii sociale care colecteaza peste 60 ( din voturi, face ca dreapta divizata sa nu poata opune o rezistenta serioasa la politica de redistribuire a social-democratilor. n general vorbind,

15

ascensiunea partidelor social-democrate este vazuta de toti analistii ca fiind elementul aflat n cea mai strnsa conexiune cu expensiunea postbelica a KWS. Wilensky ncearca n 1985 sa defineasca larg, din punct de vedere ideologic, un partid de stnga ca fiind o formatiune politica ce foloseste aparatul de stat pentru redistribuirea masiva si sistematica a venitului national spre ,,straturile de jos ale societatii", n scopul reducerii inegalitatilor economice, sociale si politice care decurg din mecanismele pietei si liberei concurente. Partidele catolice (crestin-democrate), mai greu de definit ideologic datorita ,,caracterului vag al platformelor lor" sunt vazute de acelasi Wilensky prin prisma trasaturilor simultan anti-marxiste si anti-liberale (anti-piata). Alianta ,,strategica" ntre partidele de stnga democratice si cele catolice (vezi cazul Germaniei) a contribuit n primele trei decenii postbelice la realizarea asa-numitului consens keynesian, bazat pe doua componente fundamentale: cresterea economica si ocuparea cvasi-totala a fortei de munca (,,full employment"). Acest model al WS, ntemeiat pe ideile lui Keynes si Beveridge, parea sa fi adus vest-europenilor ,,o fericire fara de sfrsit". Nimic nu parea sa tulbure la nceputul anilor '70 bunastarea, pacea sociala si cresterea economica occidentala...

3. Anii '80. Criza sistemului WS

Mijlocul anilor '70 gaseste lumea occidentala ntr-o stare de confuzie, att la nivelul opiniei publice ,,rasfatate" (marcata acum puternic de aparitia primelor simptome ale crizei) ct si la nivelul elitelor intelectuale si politice care ncep sa fie ,,bntuite" de o anumita neliniste. Fiorul crizei si face loc treptat n paginile ziarelor, pe canalele de televiziune, n tonul declaratiilor liderilor politici si sindicali, n constiinta cetatenilor... * nainte de socul petrolier, n 1972, aparea n Europa faimosul raport al Clubului de la Roma: Limitele cresterii. Aceasta lucrare, avnd aproape un caracter premonitoriu, indica existenta unei provocari fara precedent n istoria postbelica, careia economia mondiala nu parea a-i mai putea face fata cu vechile instrumente. Studiul a fost sponsorizat de Clubul de la Roma si efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows. Acestia au elaborat un model computerizat cu cinci variabile: investitiile, populatia, poluarea, resursele naturale, alimentele. Raportul a fost scris n cele din urma de Meadows ntr-o forma accesibila nespecialistilor n sisteme dinamice si a fost publicat n 37 de limbi (nu si n romneste!) si n peste 12 milioane de exemplare. Mesajul studiului este clar: ,,Nu e vorba numai de limitarea cresterii economice n general, ci de limite aparute ntr-o anumita scoala de gndire n explicarea situatiei, sustinnd ca avem de-a face cu trecerea de la economia industriala la economia serviciilor si de la o abordare a economiei n

16

care se cauta certitudinea si nlaturarea riscurilor la acceptarea incertitudinii si la asumarea riscurilor, ca o sfidare a incertitudinii si ca filosofie pentru stimularea progresului". n urmatorii ani au aparut si alte studii ale Clubului de la Roma, nu att de celebre ca ,,Limitele cresterii", dar care reiau ideile si temele majore ale SCHIMBARII. De exemplu, Dialog asupra avutiei si bunastarii (1980) si Limitele certitudinii (1989). In a doua carte mentionata, Orio Giarini scrie: ,,Dezvoltarea moderna societala si a economiei depinde nu att de realizarea unor obiective perfecte, determinate si sigure, ct mai curnd de dezvoltarea activitatilor creatoare ntr-o lume n care incertitudinea, probabilitatea si riscul constituie conditii date, generatoare de posibilitati negative dar si de sanse reale". (Giarini, 1989). Criza din anii '80 a KWS este deci plasata sub auspiciile sumbre ale unei crize mult mai ample si mai adnci: criza sistemului mondial de organizare politica, economica si sociala. Schimbarea sistemului mondial de organizare implica mutatii profunde n mai multe sfere de activitate, lundu-se nsa ca punct de plecare caracteristicile lumii contemporane: INCERTITUDINEA, COMPLEXITATEA si INSTABILITATEA, cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de organizare a lumii. Referindu-ne strict la criza statului bunastarii n Europa (fara a o desprinde nsa de contextul mondial) putem descrie cu destula claritate o criza multidimensionala: a) Criza economica propriuzisa; b) Criza fiscala si birocratica; c) Criza socio-demografica; d) Criza politica (eurostagnarea); e) Criza generala de sistem (criza sistemica). Din punct de vedere economic, KWS ncepuse nca de la sfrsitul anilor '70 sa nu mai produca acel ,,surplus" suficient de mare pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare". n majoritatea statelor vest-europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2( sau chiar devenise nula, lansndu-se conceptul nselator de crestere zero. Scaderea nivelului investitional prin demotivare fiscala, aplicarea rigida a vechilor scheme si strategii manageriale, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre crestere industriala si ignorarea sectorului tertiar, suprancarcarea ndelungata a organigramelor n ntreprinderi si dificultatile de desfacere pe piata mondiala a unei productii traditionale, care nu tinuse pasul cu schimbarile rapide survenite n domeniul marketingului, al managementului de firma si al tehnologiei, toate acestea au facut ca Europa occidentala sa piarda serios teren n competitia cu Statele Unite si cu tarile din Asia de Sud-Est, mult mai dinamice, mai competitive si mai flexibile. Criza fiscala si birocratica s-a manifestat printr-o crestere continua a rezistentei populatiei si agentilor economici fata de nivelele ,,sufocante" de impozitare si prin refuzul societatii civile de a se mai supune regulilor din ce n ce mai complicate impuse de birocratia de stat. Aparitia evaziunii fiscale si scaderea dramatica a investitiilor, la care ncepea sa se adauge cota n crestere a somajului (industria avea sa arunce ,,peste bord" n numai ctiva ani aproximativ 10( din forta de munca, pentru a se putea mentine pe linia de plutire) iata cteva din fenomenele conexe crizei economice propriu-zise, care agravau si mai mult tabloul simptomatic. Un aspect foarte interesant l-a constituit ,,descoperirea" dimensiunii socio-demografice a crizei. Aflata timp de cteva decenii n stare latenta, aceasta forma de manifestare a crizei a trecut multa vreme neobservata, fiind estompata de criza economica. Dupa ce sociologii au tras semnalul de alarma, mbatrnirea populatiei a devenit n anii '80 unul dintre cele mai discutate fenomene din arealul cercetarilor ntreprinse n domeniul crizei WS.

17

Cresterea sperantei de viata la 77 de ani pentru barbati si 79 pentru femei (n tarile scandinave chiar mai mult), asociata cu politicile de pensionare timpurie (n medie la 60 de ani) au determinat n anii "70 suprancarcarea sociala a sistemului. Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor si alungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de ani au adus n pragul falimentului sistemul de pensii si asigurari sociale (cum ar fi cele corespunzatoare situatiilor de boala, batrnete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic ndelungat), multe companii solicitnd cu insistenta regndirea ntregului sistem de asigurari... Inversarea piramidei demografice si ,,subtierea" drastica a bazei (generatia tnara) au condus la sporuri naturale negative n multe tari vest-europene. Dezechilibre sociale grave au aparut si atunci cnd s-a pus problema asigurarii coerentei, a transferului ntre generatii, criza de copii de care se vorbise la nceput n gluma devenind cu timpul o realitate sociala dureroasa si jenanta. Criza politica s-a manifestat att la nivel comunitar ct si national. La nivelul constructiei institutiilor comunitare, anii '80 au adus fenomenul numit eurostagnare, manifestat printr-un foarte modest progres n ceea ce priveste pasii si deciziile majore ce trebuiau adoptate pentru unificarea Europei. Aceasta ,,lncezeala" si lungile discutii sterile erau n fapt consecinta scaderii interesului tarilor membre pentru problemele comunitare, preocuparile concentrndu-se cu prioritate spre rezolvarea crizei economice. Eurostagnarea avea sa fie depasita dupa 1985, odata cu relansarea generala a procesului de integrare si cu aparitia primelor semne ale revigorarii economiei europene. n 1987 a fost ratificat Actul European Unic (The Single European Act), document care a deschis practic calea spre Tratatul de la Maastricht (negociat nca din 1989, semnat si apoi ratificat de parlamentele nationale n 1992, intrat n vigoare la 1 ianuarie 1993). Criza politica interna s-a exprimat n tarile vest-europene prin spargerea consensului postbelic (de tip keynesian) care facuse posibila sustinerea programelor de bunastare de catre marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare. Criza economica prelungita a facut ca partidele de dreapta sa devina din ce n ce mai vehemente n a critica politica ,,paguboasa, falimentara" a social-democratilor, laburistilor si socialistilor. Sindicatele de asemenea au ncetat sa mai sprijine guvernele si vechea clasa politica cernd nnoire si modernizare. Nemultumirea devenise cvasigenerala. n 1979 se produce prima fisura n blocul politic de stnga care guvernase multa vreme Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator n Marea Britanie. Politica liberala si reformista a premierului Margaret Thatcher (care avea sa locuiasca n 10 Downing Street pna n 1990!), dublata de guvernarea republicanilor conservatori ai lui Ronald Reagan n Statele Unite (19801988) au adus la conceptualizarea Noii Drepte si la revenirea n forta a liberalismului, n special n economie. Modelul neo-liberal a fost ulterior preluat si de alte tari europene, chiar si de cele cu ,,vechi traditii socialiste": Franta, Italia, Spania. Germania si-a continuat cresterea economica sub guvernarea crestin-democratilor si a liberalilor, adoptnd un model de centru, echilibrat, cu o economie liberala si un sistem de protectie sociala bine pus la punct (,,The German Middle Way"). n fine, conceptul de criza sistemica a fost rezultatul unei evaluari generale a sistemului de organizare politico-economica si a structurilor sociale produse de-a lungul timpului de KWS. S-a ajuns la concluzia ca nu numai economia trebuia restructurata si eficientizata, ca simpla reducere a

18

impozitelor nu era suficienta pentru deblocarea situatiei si ca era obligatorie o nnoire complexa, profunda si radicala a ntregului sistem institutional. Devenise imperios necesara reforma la toate nivelele si n toate sectoarele de activitate, pentru ca Europa occidentala sa recupereze deficitul de dezvoltare si competitivitate fata de Statele Unite si Japonia.

4. Reforma statului bunastarii sub influenta Noii Drepte (Thatcher-Reagan)

Majoritatea specialistilor afirma ca modelul european al statului bunastarii n sens traditional (keynesian) a disparut definitiv odata cu marea criza din anii '80 si cu politicile neo-liberale lansate n forta de Noua Dreapta n timpul deceniului amintit. Acesti autori afirma ca social-democratia si keynesianismul au intrat deja n istorie, realitatile complexe ale lumii contemporane rejectnd ideologia de stnga si politicile excesiv redistributive si protectioniste practicate de ,,Statul Providenta". n mare parte, acest sfrsit de secol confirma apusul doctrinelor etatiste si impunerea cadrului concurential liber. Globalizarea, internationalizarea capitalului si mondializarea economiei, la care se adauga revolutia tehnologica, au constituit tot attea provocari majore carora WS nationale, nchise si rigide, nu le-au putut face fata. n literatura britanica de specialitate a anilor '90 este deja consacrata formula de model postfordist al statului bunastarii. n volumul ,,Towards a Post-Fordist Welfare State" (1994), Roger Burrows si Brian Loader caracterizeaza modelul traditional (fordismul) ca fiind tabloul rezultat din productia de serie, consumul de masa (omogen si steorotip), modernism cultural si un puternic sector public. Conform acelorasi autori, post-fordismul ar fi ,,coalitia" ntre o productie flexibila, consumuri diferentiate si segmentate, post-modernismul cultural si un sistem al bunastarii restructurat, eficientizat. Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore: flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa, dereglementare, relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii, eficientizarea managementului, asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societati si chiar a unor servicii publice. Judecnd n termeni economici, criza pare sa fi trecut. Majoritatea tarilor din Uniunea Europeana nregistreaza cresteri economice anuale ntre 3-5(. Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei europene si chiar acolo unde guverneaza social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o politica economica mult mai liberala dect n trecut. Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale asupra rolului statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. Fenomenul pare sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii" Europei. Practic, n toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite sau implicite ale statului sunt n declin. Asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce n ce mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir, 1995) se ncadreaza n procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila. n

19

termenii bunastarii, aceasta mutatie este cuprinsa n sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A WELFARE SOCIETY" (Gosta Esping-Andersen, 1996). * Fireste, n tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie sa tinem cont si de contextul politic international si n mod particular de schimbarile majore survenite n relatia dintre Vestul si Estul Europei dupa ncheierea Razboiului Rece. Nu mai este astazi un secret pentru nimeni faptul ca programele de bunastare aplicate n tarile occidentale si nsusi conceptul de securitate sociala au avut, printre altele, rolul de a tine cetatenii acestor tari ct mai departe de ,,cntecele de sirena" ale comunismului sovietic. Dupa 1989, caderea Cortinei de Fier dintre cele doua sisteme si ncercarea sincera de apropiere a unor ,,lumi" pna nu demult separate de Zidul Berlinului, au condus la deplasarea accentului spre un efort mai mare de integrare a Estului. n multe privinte, tarile din Europa centrala si rasariteana au nceput sa priveasca spre Vest si sa copieze modelul occidental de organizare politicoeconomica. Desi ideea n sine de copiere institutionala sau sistemica deranjeaza mndria esticilor, totusi trebuie spus clar ca acesta a fost n cele mai multe cazuri sensul transformarilor de dupa prabusirea comunismului. Si n ceea ce priveste politica sociala, tendinta generala a fost de a se ,,importa" ct mai repede modelul statului bunastarii si al securitatii sociale. Dorinta muncitorilor din Est a fost de a beneficia nca din primii ani de aceleasi avantaje ca si colegii lor de breasla din tarile occidentale, desi era evident pentru toata lumea ca economia estica depasita din punct de vedere tehnologic nu putea fi competitiva la nivel mondial n conditiile liberei concurente. Au urmat, firesc, frustarile si seria de proteste sociale vehemente (stimulate si de nostalgia ,,gratuitatilor" comunismului), care au facut ca mersul reformei economice sa fie greoi si nu de putine ori ntrerupt de sincope dureroase. n ansamblu, vointa politica a Estului s-a manifestat pe directia restructurarii sistemului (n unele tari mai repede si mai ferm, n altele mai ncet si mai ezitant) nct pna la urma corpul social al acestor societati a parcurs un proces complex de maturizare si asumare a necesitatii modernizarii generale. Chiar daca legislatia sociala a nceput sa reproduca n linii mari tiparele statului-bunastarii din Europa occidentala, aceste reglementari nu vor avea consistenta reala dect atunci cnd economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea programelor sociale. Drumul spre bunastare trece fara ndoiala printr-o economie eficienta si competitiva.

20

5. Modelul social-democrat

Vorbind despre regimurile politice ale bunastarii sociale, Gsta Esping-Andersen realiza n 1991 o clasificare devenita n scurt timp ,,clasica" n studiul politicilor sociale comparate, conform careia se descriu trei viziuni majore asupra bunastarii: - modelul social-democrat; - modelul conservator; modelul liberal. Chiar daca aceasta clasificare s-a dovedit imperfecta si a cunoscut de-a lungul anilor mai multe tentative de amendare, ea ramne si n prezent un instrument util pentru ntelegerea marilor tipologii politice si socio-culturale care fundamenteaza optiunile nationale n privinta bunastarii. Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat si gaseste cel mai fidel caracteristicile n legislatia si structura administrativa a securitatii sociale din Suedia, Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav" (Erikson, 1987), ,,institutional-redistributiv" (Titmuss, 1958, citati de Esping-Andersen, 1991) sau pur si simplu ,,suedez" (mass-media). n ceea ce priveste istoria proiectului social-democrat. Suedia figureaza n mod traditional drept cap de lista pentru grupul tarilor care aplica viziunea keynesianista asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat al bunastarii prin excelenta". Totusi, pentru a respecta adevarul stiintific, trebuie spus ca Suedia a corespuns modelului social-democrat de o maniera maximala doar ntre 1960 si 1970, criza economica ce a urmat ndepartnd-o ntructva de la forma ,,ortodoxa'' de Welfare State si ducnd la adoptarea n anii '80 a unor masuri reformiste cu tenta liberala. n ultimul deceniu, Danemarca pare sa fi preluat stafeta modelului scandinav traditional, apropiindu-se cel mai mult de idealul social-democratiei europene si asta pentru ca sistemul danez a fost caracterizat mai degraba de stabilitate dect de schimbare. Pe scurt, regimul social-democrat se defineste prin nivele nalte ale cheltuielilor sociale, fiscalitate ridicata, sector public extins si o protectie sociala larga, cuprinznd multiple categorii ale populatiei. Acestor trasaturi li se adauga o birocratie masiva si un set de programe publice printre cele mai costisitoare din lume. Redam n continuare o reprezentare procentuala comparativa, reflectnd dimensiunea sectorului public ntr-o serie de tari dezvoltate ale lumii.

21

Fig. 20. Compararea procentuala a sectoarelor publice n diferite tari dezvoltate ale lumii, 1992.
Cheltuieli publice totale, sociale i non-sociale (procent din PIB) SUEDIA DANEMARCA NORVEGIA Olanda Frana Germania Marea Britanie SUA Japonia 68 61 57 58 52 47 44 39 33 25 18 20 30 24 16 15 13 12 Transferuri (procent din PIB) Angajai n sectorul public (procent din totalul angajailor) 33 32 29 13 27 15 17 15 6 50 49 47 47 44 40 35 29 29 Total taxe

(Sursa: Mihu i Lauritzen, 1999)

Analiznd datele din tabel, se observa detasarea grupului celor trei tari scandinave n ceea ce priveste anvergura politicilor de stat si a sectorului public n general, urmate ndeaproape de Olanda, care s-a remarcat n ultimul deceniu printr-o politica redistributiva foarte accentuata. Franta, apartinnd formal grupului conservator, se apropie n realitate mai mult de coeficientii social-democratiei moderate de tip olandez dect de coeficientii Germaniei, considerata prototip al modelului conservator ,,bismarckian". La rndul sau, Germania pare mai degraba apropiata n cifre de Marea Britanie aflata la limita liberalismului dect de colega sa de model (Franta), ceea ce indica n mod categoric diferentele existente ntre sistemele nationale incluse n aceeasi categorie. La polul liberal, centrat n jurul SUA, Marea Britanie se prezinta practic cu un model mixt al bunastarii, destul de apropiat ca parametrii tehnici de modelul german, n timp ce Japonia este chiar mai ,,liberala n cifre" dect Statele Unite, desi nu este inclusa (nici de Esping-Andersen, nici de alti autori) n categoria tarilor liberale, ci i se acorda un statut de model propriu (,,societate a bunastarii de tip japonez"). Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat principalele caracteristici ale acestuia, insistnd asupre dimensiunilor: juridica, fiscala, sociala si ocupationala.

22

a) Dimensiunea juridica este orientata n sensul respectarii principiului universalismului politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale constitutionale, garantate tuturor cetatenilor unei tari (Marshall, 1950). Asa cum vom vedea la analiza celorlalte modele, conservatorii resping acest principiu oferind varianta sistemului participativ-contributiv (sistemul asigurarilor) iar liberalii resping si ei universalitatea beneficiilor sociale oferind solutia asistentei minimale si selective bazata pe testarea veniturilor si pe responsabilitatea individului de a munci sau de a se instrui n schimbul ajutorului primit. b) Dimensiunea fiscala a bunastarii social-democrate se bazeaza pe un sistem de taxare (impozitare) generala si progresiva, mai degraba dect pe contributiile angajatilor si angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. n consecinta, finantarea serviciilor sociale este n principiu publica si se face de la bugetul statului sau al comunitatilor locale, avnd o puternica tendinta redistributiva si egalizatoare, spre deosebire de situatia asigurarilor sociale de tip german, unde beneficiile sunt proportionale cu contributiile. c) Dimensiunea sociala se refera la portofoliul bogat al serviciilor de tip ,,welfare" furnizate de autoritatile publice, care prin diversitatea si caracterul generos (cuprinzator) al ofertei acopera largi segmente ale populatiei, de la copii pna la persoane vrstnice. n timp ce n alte tari dezvoltate ale Europei, ngrijirea vrstnicilor sau copiilor este delegata familiei, sectorului voluntar sau privat, n tarile scandinave sectorul public este cel care si asuma raspunderea pentru toata aceasta gama de servicii specializate. d) Dimensiunea ocupationala se realizeaza printr-o politica activa n domeniul pietei muncii si printr-o preocupare constanta a autoritatilor pentru angajarea cvasi-completa a fortei de munca. Acest interes special a fost mentinut cu bune rezultate chiar si n timpul crizei economice din anii '70-'80, fiind unul din punctele forte ale sistemului scandinav. Rezumnd, vom spune ca filosofia bunastarii n Nordul Europei consta n efortul sistematic de a include integral ct mai multe persoane si grupuri n fluxul social normal si de a aboli saracia, chiar cu pretul unei relative egalizari a veniturilor prin redistributie. Este interesant de analizat contextul politic, economic si socio-cultural al Peninsulei Scandinave, pentru a ntelege suportul larg pe care l are aici modelul social-democrat. Hegemonia politica a partidelor social-democrate a nceput n aceste tari dupa primul razboi mondial, n anii '20, practic sirul guvervarilor de centru-stnga fiind rareori si pentru perioade scurte intrerupt de guvernari liberale. Astfel, optiunea majora a nordicilor ramne n favoarea solidaritatii si a drepturilor sociale acordate tuturor cetatenilor, n favoarea redistribuirii veniturilor spre categorii dezavantajate, n favoarea unui stat puternic si ,,dinamic", n favoarea reducerii inegalitatilor provocate de economia de piata. Debarasata de marxism abia n deceniile postbelice, social-democratia scandinava se face remarcata n Europa prin persistenta unei ponderi insemnate a ,,votului de clasa" (Mihut si Lauritzen, 1999), chiar daca acest fenomen electoral rudimentar a nceput sa descreasca n ultimul deceniu (Petersson, 1994 citat de Lauritzen 1999). ,,Relativa slabiciune a dreptei politice" (Castles, 1989) ar putea fi explicata si prin existenta unor importante partide agrariene de centru, care mpiedica formarea unui pol puternic de centru-dreapta prin coalizarea clasei mijlocii si a ,,micilor burghezi", asa cum se ntmpla n Anglia, Germania sau Franta. Aceste partide de centru ale fermierilor sustin interventia si subventiile statului n special n economia agrara, prefernd de cele mai multe ori sa se alieze cu social-democratii dect cu

23

liberalii. Tot n dreptul contextului politic trebuie mentionat si consensul realizat nca din anii '30 n privinta dezirabilitatii unui sistem universal al bunastarii. Desigur, consensul politic constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea modelului ,,Welfare State" nu numai n Scandinavia, ci n toata Europa occidentala, dar pentru nordici acest consens a aparut nainte de 1945 si n principiu se pastreaza pna astazi, desi dezbaterile privind reforma statului bunastarii din anii '80 nu au ocolit nici tarile scandinave. Termenii consacrati pentru desemnarea consensului politic centrat pe notiunea de ,,Welfare State" sunt ,,The Politics of Compromise" (Politica compromisului) sau ,,Consensual Democracies" (Democratiile consensuale). n categoria determinantilor istorici si socio-culturali trebuie precizate valorile pe care este cladita societatea scandinava, pe lista carora EGALITATEA ocupa detasat primul loc. ,, ... Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata, un deziderat politic sau chiar un imperativ. Ea prevaleaza, chiar atunci cnd ntra in conflict cu alte valori" (EspingAndersen, 1993). n acest sens, cel mai citat exemplu din cultura si mentalitatea colectiva care domina micile orase scandinave este ,,Legea lui Jante" (Janteloven), o formula traditionala care desemneaza resentimentul si chiar reactia comunitatilor locale mpotriva indivizilor sau familiilor non-conformiste. * Ultima parte a acestui subcapitol este consacrata prezentarii unor prevederi concrete ale politicii sociale scandinave, cu accent pe Danemarca si Suedia. a) Mentinerea veniturilor sau securitatea sociala propriu-zisa (conform terminologiei britanice) reprezinta ,,punctul forte" al programelor de bunastare n toate tarile scandinave. La acest titlu se detaseaza sistemul de pensii pentru persoane vrstnice, unul dintre cele mai generoase din lume. Danemarca, de exemplu, a introdus pensia de batrnete nca din 1891, fiind a doua tara (dupa Germania) care a introdus aceste beneficii. Spre deosebire nsa de Germania, unde pensiile au o baza ocupationala si se platesc n functie de contributiile la fondul de asigurari, n Danemarca acestea au fost recunoscute ca drepturi sociale, constitutionale, deci au fost acordate tuturor cetatenilor danezi care mplinesc o anumita vrsta (variabila de-a lungul ultimului secol), indiferent de contributiile la sistemul asigurarilor. Dintre toate tipurile de pensii acordate n Danemarca, cea mai cunoscuta, cea mai veche si cea mai interesanta ramne pensia populara (People's Pension) - n fapt, ,,piatra ungiulara" a politicii pensiilor din aceasta tara - desi s-a remarcat n ultima perioada o crestere a ponderii pensiilor ocupationale si private, dupa modelul german. Pensia populara pastreaza nsa urmatoarele caracteristici: este non-contributiva, bazata pe principiul universalismului, solidaritatii si egalitatii si se acorda n mod nediscriminatoriu tuturor cetatenilor danezi n vrsta de peste 67 de ani, cu conditia sa fi fost rezidenti ai acestei tari n ultimii 40 de ani. Vrsta limita si valoarea absoluta se pot modifica de catre guvern, cu acordul parlamentului. La 1 aprilie 1998, de exemplu, valoarea lunara a pensiei populare pentru persoane singure era de 1170 USD iar n cazul cuplurilor reveneau 845 USD/persoana. Asa cum am precizat, pe lnga pensia universala de stat, functioneaza pensiile ocupationale si private, conditionate de contributiile platite n timpul vietii active. ncercarea de a introduce un sistem de pensii corelate cu veniturile, cum se ntmpla dealtfel n marea majoritate a tarilor Europei, a avut efecte diferite n tarile scandinave. n 1959, Suedia introduce n premiera o schema de diferentiere a pensiilor de stat dupa veniturile avute n timpul

24

vietii, iar n 1960 Danemarca ncearca acelasi lucru, dar aici experimentul esueaza n 1967, datorita lipsei de sustinere politica n cadrul Partidului Social-Democrat si a ostilitatii opiniei publice majoritare. n timp ce n Suedia si n Norvegia politica pensiilor a avut un ,,trend" continental, apropiindu-se treptat de modelul european bismarckian, n Danemarca situatia a ramas n mare masura neschimbata n ceea ce priveste pensiile publice. n mod compensator, n aceasta tara a nceput sa se dezvolte un sistem de pensii private suplimentare, ca raspuns la rigiditatea sistemului de stat egalizator si la dorinta persoanelor cu venituri peste medie de a beneficia la batrnete de drepturi diferentiate. n cazul somerilor, mentinerea veniturilor functioneaza pe doua nivele: ,,nivelul superior", care asigura beneficii pentru persoanele asigurate (fondurile sunt administrate de asociatiile sindicale) si ,,nivelul inferior", destinat persoanelor neasigurate care beneficiaza totusi de asistenta sociala oferita de stat. Pentru a se califica la nivelul superior, un somer trebuie sa fie membru al unui fond de asigurare al persoanelor angajate si sa fi avut venituri din munca cel putin 52 de saptamni n ultimii 3 ani. n acest fel, orice cetatean danez devenit somer este ndreptatit sa primeasca beneficii timp de 5 ani consecutiv, cu obligatia de a se activa ntr-un program profesional sau educational la cel mult 2 ani de la intrarea n somaj, n caz contrar pierzndu-si drepturile specifice. Mentionam ca beneficiile se ridica la 90( din ultimul venit realizat prin munca, neputnd depasi totusi plafonul maxim de 1750 USD/luna, (plafon valabil la 1 aprilie 1998). Avnd n vedere acest plafon, aflat sub salariul mediu, se ajunge la situatia ca majoritatea somerilor sa primeasca aceleasi drepturi sociale, ca si n cazul pensiilor de stat pentru batrnete. Tendinta egalizatoare este si n acest caz evidenta. b). Politica ocrotirii sanatatii se bazeaza pe principiile universalismului, solidaritatii si accesului liber la serviciile medicale. Contributiile la fondul asigurarilor de sanatate sunt mai putin relevante, practic ntregul cost al asistentei medicale fiind suportat din surse publice. Gratuitatea ocrotirii sanatatii n Scandinavia poarta nsa n spate povara impozitarilor crescute, fiind n realitate o forma de redistributie financiara n favoarea cetatenilor cu venituri scazute. Decontarea publica este totala n Danemarca si partiala n Suedia, unde n ultimii ani au fost introduse ,,co-platile" pentru populatie. Ministerul Sanatatii este fireste autoritatea sanitara principala, dar responsabilitatea pentru finantarea si organizarea distributiei serviciilor medicale catre populatie revine consiliilor locale. Trebuie retinut ca descentralizarea serviciilor sociale este trasatura neta a modelului scandinav, ntre coordonarea politica guvernamentala si finantarea serviciilor de catre comunitate, prin bugetele locale, existnd demarcatii traditionale foarte precise. n pofida sustinerii publice cvasitotale, asistenta medicala nu a nregistrat n Scandinavia nivele spectaculoase ale alocarilor procentuale bugetare, fiind citate ponderi de 6,3( din PIB (Danemarca) sau 9,6( din PIB (Suedia), n timp ce media tarilor OECD indica o cota de 7,6(, iar n SUA este de peste la 10( din PIB. Explicatia acestor cheltuieli publice moderate n domeniul sanatatii n pofida asigurarii unor servicii (aproape) gratuite, rezida probabil n existenta unei culturi medicale avansate si a unui extrem de dezvoltat sistem al asistentei medicale primare, dotat cu o puternica retea de medici de familie (generalisti) a caror activitate previne interventia medicala secundara (de specialitate), cobornd astfel costurile de ansamblu ale sistemului sanitar. De exemplu, n Danemarca, ponderea asistentei medicale specializate a scazut considerabil ntre 1980-1990, fapt evidentiat de reducerea timpului mediu de spitalizare de la 9,6 zile (1980) la 7 zile (1990) si de reducerea numarului de paturi cu peste 25( n deceniul mentionat, conform datelor oferite n 1993 de Asociatia Consiliilor Locale si Regionale. Consecinta pozitiva a acestei restructurari o reprezinta fireste economia bugetara importanta pe care o realizeaza ,,subtierea" sectorului spitalicesc si accentul pus pe latura

25

preventiva sau pe tratamentul la domiciliu, n timp ce consecinta negativa pare a fi o relativa deteriorare a indicatorilor starii de sanatate a populatiei, la care se adauga caderea Danemarcei de pe locul 5 ocupat n 1970 la capitolul sperantei de viata pe locul 20 n 1990 (Ministerul Afacerilor Sociale, 1994). Un aspect mult mai grav l reprezinta nsa n ultimii ani aparitia si extinderea ,,listelor de asteptare" pentru spitalizarea n sistemul public gratuit. Capacitatea limitata a spitalelor publice, lentoarea si birocratia serviciilor medicale oferite de autoritatile locale, resursele care se dovedesc ntotdeauna insuficiente, toate acestea la un loc fac ca bolnavii sa astepte uneori luni de zile pna la momentul spitalizarii si nu putine sunt cazurile n care starea sanatatii lor se deterioreaza sau ,,pacientii chiar mor asteptnd sa le vina rndul" pentru a fi internati. (Mihut si Lauritzen, 1999). n fata unor astfel de disfunctionalitati ale sistemului public, societatea daneza s-a adaptat din mers si a reactionat de o maniera compensatorie, dezvoltnd un sistem medical privat foarte competitiv. Alternativa privata se bazeaza nsa pe suportarea integrala de catre pacienti a costului serviciilor de asistenta sanitara (de obicei prin polite de asigurare private) si este accesibila persoanelor cu venituri peste medie. c) Alte servicii sociale. Politica scandinava a bunastarii se caracterizeaza, asa cum am mai afirmat, prin diversitatea si generozitatea serviciilor sociale, universalismul si egalitatea beneficiilor, descentralizarea cvasi-totala si prin existenta unui sector public foarte dezvoltat finantat din impozitarile generale. n afara pensiilor si a veniturilor asigurate n cazul somajului, care constituie ,,miezul" bunastarii scandinave, exista si alte reglementari importante n favoarea copiilor si tinerilor, persoanelor singure care au n ntretinere mai multi copii, persoanelor cu deficiente,etc. Reforma politicii sociale n acest deceniu a atins si tarile scandinave. n 1994 Reforma Pietei Muncii iar n 1998 Reforma Bunastarii Sociale au introdus masuri de restructurare a sistemului de securitate sociala din Danemarca, masuri concentrate pe doua directii principale: 1) n cazul somerilor, persoanelor necalificate sau care ocupa sporadic locuri de munca, preocuparea dominanta este asigurarea unei pregatiri n vederea obtinerii unei calificari profesionale, cu care individul sa-si poata gasi un loc de munca stabil; 2) n cazul persoanelor angajate, accentul cade pe pregatirea continua si pe perfectionarea profesionala la locul de munca sau n scurte stagii de pregatire finantate de institutia angajatoare, avnd n vedere ca economia tarilor nordice este structurata n jurul unor activitati care necesita nivele ridicate de calificare profesionala. Ca parte a Reformei Bunastarii Sociale functioneaza, de la 1 iulie 1998, programul ,,Activarea prin Masuri Guvernamentale Locale" (Activation by Local Government Act) prin care mentinerea beneficiilor sociale pe durata maxima prevazuta de lege este conditionata de activitatea individuala ntr-o schema educationala, de pregatire profesionala sau prin prestarea unor servicii n folosul comunitatii. Trebuie retinut ca, n pofida ajutorului de somaj de peste 1500 USD/luna, rata somajului n Danemarca este de doar 6,3( (iunie 1998), una dintre cele mai scazute din Uniunea Europeana. Aceasta performanta se datoreaza unei politici sociale active, a reformei care a dinamizat si flexibilizat n ultimul deceniu domeniul redistribuirii veniturilor. n concluzie, retinem modelul social-democrat al bunastarii ca fiind preocupat de UNIVERSALISM si EGALITATE n domeniul beneficiilor sociale, alte trasaturi fiind: finantarea publica prin impozitari generale si mai putin prin contribitii la fondurile de asigurari, garantarea unor standarde minime de venit (mai mari dect n celelalte tari europene), fiscalitatea nalta si serviciile publice costisitoare, birocratice.

26

6. Modelul conservator

Vorbind despre politica sociala germana, nu se poate ncepe dect printr-o fireasca referire la primele programe de asigurari initiate de stat, n timpul administratiei cancelarului Bismarck (1883). Sistemul national al asigurarilor sociale, fondat n Germania sfrsitului de secol XIX, avea sa domine autoritar politica sociala practicata n Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentnd si astazi una din optiunile majore n privinta bunastarii sociale la nivelul continentului. Modelul german, cunoscut sub denumirile de ,,conservator-corporatist" (Esping-Andersen, 1991), ,,bismarckian", ,,continental" (Mangen, 1991) sau ,,crestin-democrat" (Van Kersbergen, 1995), citati de Lauritzen (1999) se detaseaza de celelalte modele prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurarilor sociale. Fiind finantat n principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de asigurari, modelul german al bunastarii are n consecinta o baza ocupationala, este direct participativ si aduce beneficii sociale diferentiate (proportionale cu contributiile), spre deosebire de modelul social-democrat universal si egalitarist practicat n tarile scandinave. Pe lnga distinctia clara care se face ntre beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata n Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost vazuta de majoritatea populatiei), trebuie adaugat si principiul subsidiaritatii, unul din punctele cheie ale politicilor germane. Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The German Middle Way") facndu-se remarcat printr-o continuitate impresionanta, stabilitate si coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice, eficienta sociala si profitabilitate financiara pe termen lung. Trebuie recunoscut faptul ca modelul german a fost cel mai stabil sistem de organizare a bunastarii sociale din lume si a suferit modificari minime (de ordin tehnic, nu principial) de-a lungul secolului XX, rezistnd unor socuri istorice si unor perioade de mari transformari politice (Republica de la Weimar, national-socialismul si dezastrul din timpul razboiului, reconstructuia sub influenta planului american Marshall, unificarea din 1990). Avnd n vedere filosofia sistemului securitatii sociale din Germania, enuntata anterior, se poate deduce ca ,,primul obiectiv al politicii sociale germane este mentinerea statusului sau - exprimat ntr-o maniera pozitiva - protectia veniturilor, mai degraba dect reducerea sau prevenirea saraciei ca n regimurile liberale - sau redistributia, ca n regimurile social-democrate" (Spicker, 1993). Astfel, prevederile programelor de bunastare sunt ndreptate cu prioritate pe directia conservarii statusului social avut n timpul vietii active si al mentinerii beneficiilor la un nivel ct mai apropiat de veniturile din munca, rezultnd o reflectare fidela si constanta a diferentierilor (ierarhizarilor) socio-profesionale. Faptul ca dorinta de conservare a statusului social este deosebit de puternic imprimata n cultura clasei mijlocii germane este demonstrat de rezistenta acestui model costisitor de politica sociala n deceniile postbelice, n pofida unor politici economice liberale aplicate de guvernele de centru-dreapta. Desi Germania este divizata din punct de vedere confesional ntre catolici si protestanti, putem afirma ca n privinta politicii bunastarii dominanta este doctrina sociala a Bisericii Catolice, avnd ca vehicule politice traditionale Uniunea Crestin-Democrata (CDU) si corespondentul sau bavarez, Uniunea Crestin-Sociala (CSU). Idealul bunastarii corporatiste n viziunea catolicismului social a fost cel mai bine exprimat de ideea parteneriatului social guvern-patronat-sindicate, aceasta

27

cooperare tripartita reprezentnd ,,cheia de bolta" a strategiei socio-economice germane la nivel macro. Principiul subsidiaritatii este al doilea reper major al modelului german care decurge din doctrina sociala a catolicismului si care a ajuns sa fie impus nu numai n Constitutia Germaniei ci si n Tratatele Uniunii Europene, fiind ridicat la rangul de politica oficiala comunitara. Conform acestiu principiu de guvernamnt, ,,unitatile sociale mai largi nu pot asuma responsabilitatile decizionale ce revin unitatilor mai mici, subordonate, dect n situatia exceptionala n care unitatile sociale mici sunt incapabile sa raspunda propriilor necesitati" ( Brauns si Kramer, 1989). Inclusiv Suveranul Pontif a subliniat n repetate rnduri n anii '80 si '90 ca interferenta exesiva a statului priveaza familia si comunitatile locale de functiile lor ,,naturale", reiternd principiul subsidiaritatii ca pe un raspuns considerat optim, att la abuzurile regimurilor totalitare ct si la reactia contrarie, de sustragere cvasi-totala a statului promovata de curentul Noii Drepte n anii '80. Societatea si ordinea subsidiara ar corespunde asadar situatiei n care deciziile sunt adoptate ct mai jos posibil, ct mai aproape de nivelul cetateanului. Organizarea federala a Germaniei, ncepnd din 1949, a suprapus benefic peste corporatismul social consacrat al natiunii germane traditia politica a guvernamntului american descentralizat si diferentiat pe state (,,landuri" n cazul Germaniei). Aceasta combinatie inedita face ca sistemul actual sa raspunda simultan exigentelor politice ale democratiilor avansate ct si nevoii de bunastare sociala prezenta n cultura germana, iar modelul ,,Welfare" din aceasta tara sa fie mai putin atomizat dect cel din Statele Unite. Modelul conservator de politica sociala este n fapt un model continental, fiind ntlnit (cu inevitabile variatii de nuanta) n numeroase tari europene din jurul Germaniei: Austria, Franta, Italia, Belgia, Olanda si mai nou n tarile Europei Centrale: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Croatia, Slovenia. Discursul de tip crestin-democrat asupra bunastarii, n acord cu doctrina sociala a Bisericii Catolice, respinge n principiu att capitalismul de tip ,,laissez-faire" ct si marxismul, punnd n schimb accentul pe valorile educatiei si ale moralitatii si pe conceptul Economiei Sociale de Piata, lansat de CDU la sfrsitul anilor '40. Aceasta ,,a treia cale", capitalismul de tip renan (potrivit terminologiei utilizate de Michel Albert n ,,Capitalism contra capitalism") s-a dovedit n fapt o forma autentica de piata libera, de concurenta economica, modernizare tehnologica si politici investitionale solide, dublata nsa de o preocupare culturala si politica pentru societate n ansamblu, pentru standarde sociale nalte, pentru conservarea structurilor si ierarhiilor rezultate prin munca sustinuta mai degraba dect prin speculatii si averi facute ,,peste noapte''. Conform aceluiasi autor, banca este institutia reprezentativa a capitalismului bunastarii de tip german, n comparatie cu bursa pe care o considera prototipul institutiilor economice specifice capitalismului american (capitalism de cazino). Desigur, banci si burse puternice exista n ambele forme de capitalism identificate de Michel Albert, dar aceasta extrapolare vine sa sugereze miezul filosofic al prosperitatii n cele doua culturi: siguranta si stabilitatea de o parte, speculatia si riscul de partea cealalta; acumularile lente dar sigure n sistemul german, versus tentatia cstigurilor rapide si spectaculoase din economia americana, nclinatia spre proiecte solide, pe termen lung, n comparatie cu ,,business"-urile rapide, avnd la baza o viziune pe termen scurt, flexibilitate si adaptare din mers la contexte politice si socio-economice variabile. Totusi, filosofia sociala asupra bunastarii recunoaste si n Germania rolul primordial al cresterii si eficientei economice, punnd astfel valorile, principiile si criteriile liberalismului economic la baza cheltuielilor ridicate din politica sociala. ,,Cea mai buna politica sociala este o politica economica eficienta" -spunea dupa razboi cancelarul Erhard, definind practic optiunea liberala a noii Germanii n privinta ordinii economice capitaliste. Desi sistemul german postbelic a fost conturat de coalitia SPD-FDP (social-democrati

28

plus liberali) n anii '50 - '60, totusi identitatea si performantele deosebite ale Germaniei Federale de astazi au fost adncite si cristalizate n timpul coalitiei CDU/CSU + FDP, ndepnd cu mijlocul anilor '70. n special dupa victoria lui Helmut Kohl n 1982 si instalarea sa n pozitia de cancelar, coalitia de guvernamnt de centru-dreapta a abolit keynesianismul social -democratilor si a impus un accent conservator n politica Germaniei. Acest lucru a fost sensibil pe linie economica, n pofida faptului ca n politica sociala cabinetele Kohl nu au reusit ntre 1982-1998 sa reduca nivelul total al cheltuielior. Efortul urias al Germaniei de Vest pentru absorbtia decalajelor fostei RDG, dupa 1990 (cunoscut sub denumirea de ,,costul reunificarii" si evaluat la aproape 800 miliarde de marci!) a mentinut si chiar a ridicat n anii '90 nivelul ,,deductiilor pentru bunastare". * Vom analiza n continuare cteva din dimensiunile cele mai importante ale politicii sociale germane. I) Securitatea sociala. Dupa 1945, Germania administrata de aliati a trebuit sa raspunda mai multor provocari politice si socio-economice, una din marile ntrebari fiind legata de modelul bunastarii sociale pe care sa-l urmeze partea de vest, ramasa sub influenta occidentala. ncercarea de a introduce un sistem unic, national si comprehensiv al asigurarilor sociale administrate de stat, dupa modelul britanic propus de Beveridge n 1942, s-a izbit de rezistenta birocratilor, a reprezentantilor fondurilor de asigurari si chiar a opiniei publice, esund n final asa cum esuase si ncercarea regimului nazist de schimbare a sistemului traditional al asigurarilor cu unul bazat pe impozite. n felul acest, singurul proiect viabil pentru Germania Federala a ramas cel bismarckian, fundamentat pe principiul asigurarilor sociale finantate din contributii si pe principiul subsidiaritatii. Contributiile erau dependente de venituri, asa cum deveneau - n consecinta - si beneficiile sociale iar statului i s-a conferit un rol minim n administrarea fondurilor de asigurari. Practic, pastrarea mai multor fonduri de asigurari (administrate separat) - care furnizau beneficii proportionale cu performantele economice individuale din timpul vietii active - a ramas punctul forte al politicii de bunastare din Germania. Trebuie stiut ca acoperirea riscurilor prin scheme de asigurari specializate s-a largit considerabil n ultimul secol, parcurgnd urmatoarele etape: a) asigurari de boala, din 1883; b) asigurari de accidente, din 1884; c) asigurari de batrnete (pensii), din 1889; d) asigurari de somaj, din 1920; e) asigurari obligatorii de ngrijire pe termen lung, din 1995. Regulire generale ale schemelor de asigurari sunt n conformitate cu filosofia germana a bunastarii, cunoscuta anterior si pot fi astfel sintetizate: 1) Contributiile si beneficiile sociale rezultate din asigurari corespund n general unor valori relativ ridicate, peste media OECD (de pilda, contributia totala pentru pensie este de 20,3( din salariu, angajatul si angajatorul platind fiecare cte o jumatate din suma corespunzatoare); 2) La contributii nalte corespund beneficii nalte; 3) Segmentul de populatie care beneficiaza de cel putin o forma de asigurare acopera peste 90% (!) din totalul cetatenilor germani, cea mai frecventa fiind asigurarea de sanatate; 4) Beneficiile sociale compenseaza o parte importanta a ultimului venit realizat din munca, n prezent pensia acoperind 70% din venitul net anterior intrarii n inactivitate, iar ajutorul de somaj (terminologia romneasca de ,,ajutor" este evident improprie) se ridica la 68% n cazul persoanelor cu copii dependenti si la 63% n cazul persoanelor fara copii; 5) Conditionarea beneficiilor sociale de contributii si indirect de munca imprima un puternic caracter conservator si stimulativ sistemului de securitate sociala, iar cuantumul substantial al compensarilor de venit obtinute prin asigurari face ca asistenta sociala (non-contributiva) sa devina realmente o situatie indezirabila. Interesul de a ocupa un loc de munca n Germania este astfel garantat.

29

Vorbind despre componenta de asistenta sociala, trebuie spus ca aceasta se adreseaza celor care se plaseaza din diferite motive sub limita minima a asigurarilor, nefiind inclusi n nici o schema de protectie a veniturilor. Atunci cnd toate mijloacele de integrare n fluxul normal au esuat si pe baza unor severe testari de venit, o persoana poate deveni subiect al asistentei sociale noncontributive, dar aceasta furnizeaza nivele mult mai reduse de compensari financiare. Chiar si asa, asistenta sociala germana este mai generoasa dect cea din modelul liberal (Statele Unite si Marea Britanie), contribuind la obtinerea unei rate scazute a saraciei: 12%, comparativ cu ratele maxime nregistrate n Grecia (20,8%), Italia (22%) sau Portugalia (26,5%). Dintre tarile Uniunii Europene, doar Luxemburg (9,2%), Belgia (6,6%), Olanda (6,2%) si Danemarca (4,2%) se prezinta cu rate ale saraciei inferioare Germaniei, restul tarilor pozitionndu-se ntre Germania si statele cele mai sarace ale UE, mentionate anterior (Pangam, 1996, citat de Lauritzen, 1999). Cu toate eforturile unui sistem conservator, a carui politica sociala se concentreaza pe directia asigurarilor, cheltuielile totale ale subsistemului de asistenta sociala s-au triplat ntre 1984-1994, tradnd n special costul unificarii cu fosta RDG si valul de imigranti estici de dupa 1989. Piata muncii constituie o alta tema majora n capitolul bunastarii unei tari, aceasta reflectnd de regula tiparele socio-culturale, economice si politice ale unei natiuni n privinta ocuparii locurilor de munca. Germania este conservatoare inclusiv n acest domeniu. n ceea ce priveste configuratia structurala si dominatia pe piata muncii, principalul indicator luat n discutie pare ,,a fi prezenta activa a femeilor". n pofida unei usoare ameliorari a situatiei procentuale n ultimii ani, modelul german se plaseaza totusi pe ultimul loc la capitolul participarii active a femeilor pe piata muncii cu 60,4%, spre deosebire de Marea Britanie (67,5%) sau tarile scandinave (80%). Participarea mai redusa are binenteles consecinte n planul beneficiilor sociale, dependente de trecutul pe piata muncii. Nu numai femeile sunt dezavantajate de aceasta semi-excludere traditionala, si alte categorii acuznd unele dificultati la angajare, datorate mai degraba unor bariere de mentalitate (familiale sau patronale) dect unei legislatii discriminative. II) Serviciile de asistenta medicala. n Germania nu exista un sistem national de ocrotire a sanatatii, finantat de stat din impozite -asa cum este NHS n Marea Britanie- iar serviciile medicale sunt furnizate exclusiv pe baza principiului asigurarilor sociale. Fondurile care finanteaza actul medical curent sunt alimentate n principal din contributiile angajatilor si angajatorilor dar si din veniturile proprii ale acestor fonduri, care prezinta ntotdeauna o componenta investitionala cu minim de risc. Peste 90% din cetatenii germani beneficiaza n prezent de asigurari sociale de sanatate, functionnd nsa n paralel si programe de asigurari medicale private, pentru persoane cu venituri nalte. Contributiile la fondurile asigurarilor sociale de sanatate variaza ntre 8(-16(, n functie de venituri, n timp ce statul participa doar la sustinerea cercetarii stiintifice medicale si la programele de sanatate publica, respectiv de educatie pentru sanatate. O problema particulara a regimului conservator din Germania a constituit-o, asa cum am precizat la analiza globala a politicii sociale, costul unificarii din 1990, evaluat n domeniul medical la aproximativ 30 miliarde de marci. n pofida cheltuielilor destinate compensarii decalajelor calitative ntre Est si Vest, ponderea sanatatii n cadrul PIB al Germaniei nu a depasit n 1998 10,8%, spre deosebire de 13,8% n SUA (,,The European", 1998). III) Servicii sociale individuale si ngrijirea pe termen lung. n 1995 a fost introdusa prin lege ,,asigurarea de ngrijire pe termen lung", al 5-lea pilon al sistemului de asigurari sociale din Germania. Acesta noua schema de asigurari este destinata sa furnizeze servicii de ngrijire personala (la domiciliu sau n resedinte specializate) persoanelor vrstnice lipsite de suport familial.

30

Este interesant de observat ct de trziu au aparut n Germania aceste servicii sociale (reteaua lor este si n prezent subdezvoltata), desi Germania detine statutul de ,,pionierat" n domeniul politicii sociale. n tarile scandinave si n Anglia, de exemplu, ngrijirea batrnilor la domiciliu sau n centre institutionalizate functioneaza de la nceputul secolului iar statul si comunitatile locale si asuma o parte importanta a responsabilitatii n domeniu. Motivul pentru care acest tip de servicii sociale nu s-a dezvoltat pna acum n Germania pare a fi doctrina social-conservatoare a catolicismului, care desemneaza familia (n special femeile din familie) ca principal responsabil pentru acest tip de activitati. Totusi, n ultimii ani se observa o diversificare a serviciilor si programelor de sustinere pentru persoanele singure aflate la vrsta ,,a treia" sau ,,a patra", programe derulate de agentii publice dar mai ales de asociatii voluntare locale si ONG-uri grupate n jurul Bisericii. * Perspectivele politicii sociale germane n secolul viitor trebuie judecate n contextul transformarilor economice si socio-culturale din Germania reunificata dar mai ales n contextul politic al procesului de integrare comunitara, n care Berlinul este considerat ,,motorul principal". Transferurile directe si indirecte de peste 800 miliarde DM spre noile landuri din Est au redus considerabil decalajul existent n 1990, dar modernizarea fostei RDG necesita nca resurse substantiale, semn ca nivelul cheltuielilor publice se va mentine ridicat si n deceniul urmator. Sistemul conservator al bunastarii, avnd o puternica propensiune spre familie, spre clasa mijlocie si spre valorile traditionale ale societatii germane, dezavantajeaza indirect ,,minoritatile etnice, tinerii si femeile" (Mihut si Lauritzen, 1999) n special printr-o anumita rigiditate pe piata muncii. Este de prevazut n consecinta ca una din preocuparile programelor de bunastare din aceasta tara sa fie activarea si flexibilizarea politicilor n domeniul ocuparii fortei de munca, avnd n vedere somajul de 10,5% (1998) la nivelul ntregii tari si de 17,2% la nivelul landurilor estice (The Economist, 25 iulie 1998). Desi poate parea paradoxal, saracia ncepe sa fie din nou considerata o problema n Germania. Standardele fata de care se raporteaza acest fenomen, e drept, au fost ridicate continuu n ultimele decenii, dar aceasta realizare nu-i mpiedica pe analistii germani cei mai exigenti sa acorde o nota proasta pentru cresterea numarului de persoane care beneficiaza de asistenta sociala n loc sa participe la sistemul asigurarilor. Revenim asupra explicatiei consacrate conform careia asistatii sociali provin n mare parte din fosta RDG si din valul imigrantilor estici. * Dupa victoria SPD n 1998, ramne de vazut daca noul cancelar Gerhard Schrder va deplasa spre stnga politica sociala sau va accepta conservatorismul de centru-dreapta al bunastarii germane, consolidat n timpul guvernarii de 16 ani a crestin- democratilor lui Kohl. Prima perioada de activitate a cancelarului Schr(der pare sa indice o destul de redusa capacitate (sau vointa) de schimbare a unui sistem care si-a dovedit de-a lungul timpului performantele si stabilitatea, la fel cum cabinetul Blair a facut mai putine schimbari pe linie laburista dect promisese n lunga campanie de defaimare a guvernarii conservatoare britanice. Se dovedeste astfel, o data n plus, ca tiparele culturii politice a unei natiuni se schimba extrem de lent si ca simplul balans al guvernarii dinspre stnga spre dreapta sau invers nu modifica prea mult arhitectura sistemului n democratiile avansate.

31

7. Modelul liberal
n clasificarea lui Esping-Andersen din 1991, ,,regimul liberal al bunastarii" este centrat n jurul Statelor Unite. Asumndu-si responsabilitatea identificarii unui corespondent european al liberalismului, cu riscul de a fi contestat, precum si responsabilitatea nominalizarii unui reprezentant al modelului liberal de politica sociala n Europa, chiar fortnd putin apropierea de SUA, autorul cercetarii de fata a inclus Marea Britanie n categoria tarilor care aplica viziunea ,,de tip liberal" asupra politicilor publice si asupra programelor de bunastare, alaturi de Canada, Australia, HongKong sau Noua Zeelanda. Exista nsa teorii si autori care considera Marea Britanie drept ,,model mixt al bunastarii", acordnd astfel o mai mare atentie deosebirilor dintre SUA si Regatul Unit dect asemanarilor dintre ele si minimaliznd diferentele poate la fel de notabile dintre Suedia si Danemarca (modelul social-democrat) sau dintre Germania si Franta (modelul conservator). Ct priveste notiunea de ,,liberalism", facem precizarea ca termenul este utilizat aici n ntelesul european (continental), deci al unei politici de dreapta care promoveaza sectorul privat, piata libera si responsabilitatea individuala, corespunznd ,,republicanismului" american si ,,conservatorismului" britanic, n timp ce conotatia termenului ,,liberalism" n tarile de limba engleza este n prezent mai degraba a unei politici de stnga, cu accente progresiste, egalitariste si umaniste, corespunznd social-democratiei europene. A doua precizare importanta legata de terminologie este necesara pentru a clarifica si utilizarea ,,neo-liberalismului" tot ntr-o acceptiune de dreapta, non-keynesiana. Este stiut faptul ca pna n anii '60 au existat proiectii de identificare doctrinara a keynesianismului cu liberalismul social si cu neo-liberalismul. Ulterior s-a revenit iar neo-liberalismul este nteles tocmai ca o replica viguroasa la principiile economiei politice, ale planificarii, redistributiei si interventiei de orice fel a statului n economie si implicit ca o revenire la principiile liberalismului clasic promovat ntr-un discurs modern si actualizat de Noua Dreapta. Aceste precizari terminologice sunt ntotdeauna necesare atunci cnd se ia n discutie modelul liberal european n comparatie cu cel anglo-american, n dorinta de a risipi o posibila confuzie. n cazul particular al Marii Britanii, situatia este si mai complicata, avnd n vedere ca att lordul William Henry Beveridge ct si economistul J.M.Keynes - fondatorii ideologiei statului bunastarii n Europa postbelica, model pe care astazi l consideram n analize drept tipic ,,social-democrat" erau membri ai Partidului Liberal englez. Referindu-se la acest paradox, ca liberalismul sa nu mai nsemne libertati si responsabilitati individuale, piata si concurenta libera, capitalism si prosperitate prin initiativa particulara chiar ,,la el acasa" (n tarile de limba engleza), adica acolo unde s-a nascut si unde are cea mai adnca traditie, Milton Friedman afirma ,, .... din cauza degenerarii termenului de liberalism, ideile ce s-au format n trecut sub aceasta denumire sunt, n prezent, etichetate drept conservatoare [ ... ], astfel nct liberalismul a capatat n Statele Unite un nteles cu totul diferit de cel pe care l avea n secolul XIX sau l are astazi pe o mare parte a continentului european [ ... ]. Liberalul secolului XIX privea extinderea libertatii ca pe cea mai eficienta cale pentru promovarea bunastarii si egalitatii; liberalul secolului XX priveste bunastarea si egalitatea fie ca premise, fie ca alternative ale libertatii. n numele bunastarii si al egalitatii, liberalismul secolului XX a ajuns sa favorizeze o renviere a acelor politici de interventie si de paternalism ale statului, mpotriva carora lupta liberalismul clasic" (Friedman, 1995). Deci, pentru a ncheia acest cadru introductiv, convenim ca sensul ,,liberalismului" (acelasi cu al neo-liberalismului) n cercetarea de fata este cel anti-keynesian, schitat de Hayek si Friedman si promovat n anii '80 de guvernarea conservatoare Thatcher si de administratia republicana Reagan. Acest model este bazat pe statul minimal, selectivitate sociala si exigente economice, pe stimularea performantelor individuale si acceptarea diferentelor rezultate din concurenta de pe piata.

32

Pentru a ajunge nsa la modelul liberal actual, Marea Britanie postbelica - ne vom referi n acest subcapitol exclusiv la reprezentantul european al liberalismului si la evolutia sa de dupa razboi - a parcurs n ultima jumatate de secol un traseu sinuos, marcat de doua puncte de inflexiune majore. Prima schimbare importanta a avut loc n timpul guvernarii laburiste din 1945-1951, cnd au fost puse bazele modelului ,,Welfare State", sub influenta ideilor lansate de economistul britanic John Maynard Keynes n ,,Teoria generala a ocuparii fortei de munca, dobnzii si banilor" (1936) si de lordul W.H.Beveridge n ,,Raport asupra asigurarilor sociale si serviciilor conexe" (1942), ambii membri ai Partidului Liberal. Noua ideologie ,,welfare", o combinatie coerenta ntre o doctrina economica si o filosofie sociala, venea sa raspunda nevoilor legitime de bunastare si prosperitate ale cetatenilor britanici iesiti dintr-un razboi epuizant si, ntr-un fel, a fost perceputa chiar ca un gest de recunostinta al statului fata de generatia eroica a combatantilor din anii '40. Experienta dramatica a razboiului si a marilor dificultati economice care au urmat a socat societatea britanica pna atunci adepta a conservatorismului de tip ,,victorian" - inducnd o stare de spirit favorabila unui nou tip de idealism social, bazat pe solidaritate si pe dorinta de a reconstrui o societate mai justa: ,, o casa potrivita pentru eroi (a home fit for heroes) ". Natiunea britanica era mai unita ca oricnd. n acest context, al unei largi sustineri din partea populatiei si a succesului ideilor de solidaritate, universalism si justitie sociala, inclusiv a bunastarii minimale garantate de stat tuturor cetatenilor, guvernul laburist a promovat ntr-un termen scurt o serie de masuri fundamentale n arhitectura securitatii sociale: instituirea alocatiilor familiale n 1945, nfiintarea asigurarilor nationale de somaj si pensie n 1946 si a Serviciului National de Sanatate (NHS) n 1948, care era destinat sa furnizeze servicii medicale tuturor cetatenilor britanici pe baza accesului egal (nediscriminatoriu) si liber (gratuit). Astfel, la sfrsitul anilor '40, Marea Britanie devenea primul stat modern al bunastarii, n care guvernul si asuma o parte importanta a responsabilitatii si costurilor privind calitatea vietii cetatenilor sai. n jurul sistemului ,,Welfare State" de tip keynesian, care se dezvolta dealtfel cu repeziciune n ntreaga Europa occidentala, societatea si clasa politica britanica au realizat un consens care avea sa dureze pna la nceputul crizei economice din anii '70. Reaparitia dificultatilor economice si ,,umilirea" guvernarii laburiste din 1974-1979, care a fost nevoita sa apeleze la ajutorul Fondului Monetar International (FMI), a determinat opinia publica sa-si piarda ncrederea n sistemul ,,welfare" si sa ceara cu insistenta reforme pentru relansarea economica a Marii Britanii, apropiindu-se tot mai mult de Partidul Conservator si de programele Noii Drepte. Dealtfel, chiar laburistii au initiat ncepnd cu 1976 o serie de reforme liberale n sensul unei strategii monetare mai exigente si al operarii unor reduceri n planul cheltuielilor publice, masuri care s-au dovedit nsa insuficiente si tardive. Societatea britanica dorea din nou schimbarea. Victoria categorica a Partidului Conservator n alegerile din 1979 si instalarea premierului M.Thatcher au marcat al doilea punct de inflexiune n evolutia postbelica a Marii Britanii si despartirea (se pare definitiva) de keynesianism. Sub deviza ,,rolling back the frontiers of the Welfare State", noua administratie conservatoare a demarat un proces energic de restrngere a competentelor si atributiilor economico-sociale ale statului, transfernd treptat responsabilitatea bunastarii spre sectorul privat si non-guvernamental. Aceasta descarcare a statului (si implicit a bugetului) a fost asociata cu un pachet de masuri stimulative pentru cresterea performantei n sectorul privat. De exemplu, scaderea presiunii fiscale a permis relansarea investitiilor private mici si mijlocii, cobornd pna la nivelul firmelor ,,de familie", al micilor ,,business"-uri care s-au nmultit ,,peste noapte", contribuind la consolidarea ofertei pe piata. Acest climat favorabil n mediul afacerilor, la care s-a adaugat desfiintarea salariului minim pe economie a facut ca somajul sa scada n ctiva ani de la 12% la 3-4%, pe fondul a ceea ce s-a numit ,,the British Job Miracle".

33

n domeniul bunastarii publice, cabinetul Thatcher a operat de asemenea cteva reforme importante. Sistemul pensiilor de stat (SERPS - State Earnings Related Pension Scheme), nfiintat spre finalul ultimei legislaturi laburiste (1978), si-a diminuat efortul compensator de la 25( la 20( din venitul anterior iesirii din activitate, restul fiind compensat prin pensii ocupationale si private optionale. Totusi, ncercarea conservatorilor de a privatiza SERPS a esuat n 1985. Beneficiul social n cazul somajului, rebotezat ,,Alocatia pentru cautarea unui loc de munca" (JSA Jobseeker's Allowance) a fost diminuat, tocmai pentru a motiva somerii sa caute si sa accepte locurile de munca, indiferent de nivelul salarizarii, n contextul n care reamintim ca salariul minim fusese desfiintat. Durata acordarii acestui beneficiu a fost scurtata de la 12 la 6 luni, iar valoarea a fost stabilita la 39,85 lire sterline/saptamna n cazul tinerilor ntre 18-24 ani, respectiv 50,35 lire sterline/saptamna dupa mplinirea vrstei de 25 de ani (Departamentul Securitatii Sociale, 1998). Sistemul Creditului Familial a fost introdus n 1992, n cazul familiilor cu copii dependenti, ca o oportunitate pentru depasirea eventualelor dificultati financiare temporare. Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului liberal este politica n domeniul sanatatii. Serviciile de asistenta medicala sunt furnizate n cadrul renumitului NHS (National Health Service), fondat de laburisti n 1948, care reprezinta si astazi un punct de referinta si de unicitate pentru bunastarea britanica. Spre deosebire de sistemele sanitare din majoritatea tarilor europene si din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe baza asigurarilor sociale si a contributiilor, ci este finantat de stat din impozitarile generale (ca n modelul social-democrat), garantnd accesul universal si gratuit al populatiei. Fireste, pe lnga sistemul public NHS s-a dezvoltat un excelent sistem medical privat, foarte competitiv dar n acelasi timp unul dintre cele mai scumpe din lume. Ne vom referi n continuare doar la NHS, ca parte a politicii de bunastare a guvernului britanic. La fel ca n Danemarca, desi sistemul de ocrotire a sanatatii furnizeaza servicii complete la preturi foarte joase (n ultimii ani s-au introdus, e drept ,,co-plati" modice pentru populatie) cota din PIB repartizata sanatatii este de doar 6,6% (!) spre deosebire de 10,8% n Germania sau 13,8% n Statele Unite. Explicatia este si n acest caz legata de existenta unui foarte dezvoltat nivel al asistentei medicale primare, n care medicii de familie generalisti (GP- General Practitioners), dotati cu ,,bugete de practica" pentru liste de 7000 de persoane, mentin sanatatea populatiei la standarde ridicate prin depistari precoce, profilaxie sau tratamente n fazele initiale ale bolii, reducnd astfel costul general al serviciilor. Dintre dezavantajele sistemului public sunt citate reticenta GP-istilor de a nscrie pe listele lor persoane cu sanatatea deteriorata sau cu risc mare de mbolnavire, precum si fenomenul listelor de asteptare pentru intrarea n asistenta medicala secundara (internarea n spitale). n ambele cazuri, motivul este constrngerea bugetara. Guvernarea conservatoare, fara sa demoleze vechiul NHS, a reusit sa introduca o serie de masuri de reforma n politica sanatatii, n sensul eficientizarii manageriale a actului medical. Ideea fundamentala a fost crearea unei piete interne n cadrul NHS, incluznd ,,autonomizarea bugetara" a spitalelor, fapt care a condus n scurt timp la aparitia concurentei benefice ntre institutiile prestatoare de servicii medicale. Diferentierea finantarii n functie de performante a produs la nceput o reactie de ostilitate din partea managerilor si a medicilor, dar cu timpul rezistenta mentala la principiul concurentei profesionale s-a redus, opinia publica si furnizorii de servicii au acceptat reforma si performantele sistemului au crescut. Politica locuintelor sociale a suferit de asemenea transformari importante dupa instalarea guvernului conservator. Conceputa de laburisti ca un domeniu de activitate finantat exclusiv din

34

surse publice (bugetele consiliilor locale), housing policy a intrat n atentia cabinetului Thatcher nca din 1980. De fapt, conservatorii si-au facut din politica locuintelor un adevarat ,,port drapel" al reformelor derulate sub doctrina Noii Drepte. ,,Dreptul chiriasilor de a cumpara", n conditii speciale, locuintele sociale asupra carora detineau contracte de nchiriere, pe lnga faptul ca a nsemnat privatizarea ntregului domeniu de activitate (1.500.000 de locuinte sociale au fost cumparate ntre 1979-1997) si acumularea unor resurse substantiale la dispozitia consiliilor locale, a adus un numar mare de voturi conservatorilor, dovedindu-se si un succes electoral. Politica educationala a Noii Drepte a nsemnat o liberalizare a competitiei ntre scoli, promovarea educatiei n sistem privat si introducerea selectiei elevilor n functie de statutul scolii. Programul si masurile noii politici a nvatamntului britanic au fost cuprinse n ,,Actul Reformei Educationale" din 1988. Se acorda scolilor o mult mai pregnanta libertate n procesul de selectie a elevilor si profesorilor, autonomie financiara si dreptul de a concura pe piata resurselor pentru finantari extrabugetare. La un interval de 5 ani fiecarei scoli i venea rndul sa fie auditata de o comisie independenta de experti iar rezultatele evaluarii erau publicate n cataloage speciale, puse la dispozitia parintilor. Scolile care pierdeau numeric elevi, datorita deprecierii lor n cataloagele publice de audit, pierdeau n consecinta si o parte din finantarea de la buget, find n acest fel sanctionate de Ministerul Educatiei, iar cele care erau bine cotate si solicitate obtineau finantari suplimentare. n fine, serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon" al politicii sociale britanice) acopera n practica o diversitate de activitati suportive, care confera sprijin social copiilor, vrstnicilor, persoanelor cu deficiente fizice sau psihice, etc. Acestea sunt, n fapt, servicii specializate de asistenta sociala bazate pe principiul ,,community care". Doctrina liberala a Noii Drepte a introdus piata si dimensiunea privata a serviciilor inclusiv n acest domeniu, reglnd finantarile pe baza mecanismelor de licitatie a programelor, la care puteau participa att agentiile publice locale (specializate), ct si firme private sau ONG-uri de profil. n plus, guvernul a introdus o serie de masuri reformiste n stil neo-conservator, punnd accentul pe ngrijirea asumata de propria familie, n acest caz acordndu-se unele stimulente financiare (Pinck, 1997). Politica sociala a Marii Britanii respecta n linii mari tiparele modelului liberal. Ea raspunde de altfel unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-conservatoare", pentru a folosi un termen hibrid evocat si de Milton Friedman) al carei epicentru este plasat fara ndoiala n Statele Unite. Timp de 18 ani, guvernarile conservatoare Thatcher (1979-1990) si apoi Major (1990-1997) au actionat pe linia flexibilizarii, eficientizarii manageriale, privatizarii (contractarii) serviciilor sociale, a ,,marketizarii" bunastarii publice si selectivitatii n acordarea beneficiilor sociale, bazata pe testarea veniturilor. Victoria laburistilor si instalarea cabinetului Blair, coroborata cu apropierea mai ,,sincera" de Uniunea Europeana si semnarea Cartei Sociale (respinsa n 1989 de Margaret Thatcher) ar putea aduce, e drept, unele modificari n politica sociala britanica. S-a pus, de exemplu, problema desfiintarii pietei interne din cadrul NHS si a reformei educationale. Finalitatea acestor demersuri nu o cunoastem nca, dar amploarea reformelor laburiste nu pare pna acum semnificativa si de natura sa scoata Marea Britanie din modelul liberal. Evolutia viitoare va confirma, speram, aceasta viziune asupra liberalismului societatii britanice.

35

III. SISTEMUL ASIGURARILOR SI REFORMA BUNASTARII SOCIALE

Abstract Acest segment de studiu este consacrat marilor problematizari din sfera socialului, provocarilor si reformularilor care stau in fata politicilor bunastarii la sfrsitul secolului XX precum si principalelor interpretari europene ale reformei sociale. Din multitudinea ofertelor teoretice n privinta solutionarii noii crize a socialului, am selectat doua abordari relativ recente, excelent fundamentate stiintific, care reprezinta ntr-un fel cei doi poli de gndire politica. Stnga postmoderna este ,,aparata" de Pierre Rosanvallon, personalitate remarcabila a stiintelor sociale, director al Institutului de Studii Sociale Avansate din Paris si secretar general al Fundatei Saint-Simon, n timp ce, cu argumente din perspectiva unui liberalism reflexiv de tip anglo-saxon, pledeaza lordul Ralf Dahrendorf, care a condus timp de un deceniu destinele faimoasei London School of Economics, fiind considerat una din vocile cele mai autorizate ale filosofiei sociale contemporane.

1. Noua problema sociala

Prin analogie cu sintagma "problemei sociale" (la question sociale), lansata provocator la sfrsitul secolului IX sub influenta marxismului si a socialismului utopic pentru a amorsa o ampla dezbatere intelectuala si politica in privinta dividendelor dezvoltarii industrial-capitaliste si a distributiei juste a veniturilor n societate, Pierre Rosanvallon repune n discutie tema unei alte abordari a socialului, n celebra sa carte "Criza statului-providenta" din 1981. Daca pentru secolul nostru raspunsul la "problema sociala" l-a constituit se pare statul-bunastarii, Rosanvallon considera ca acest model, n viziunea sa traditionala, si-a epuizat resursele si nu mai poate supravietui n absenta unei profunde refome de conceptie. Criza este n fapt una multipla, fiind descrise o dimensiune financiara, una ideologica (de legitimitate politica) si nu n ultimul rnd o dimensiune filosofica. Despre aceasta criza filosofica a statului-bunastarii la sfrsitul secolului XX vorbeste o alta carte a aceluiasi autor, publicata n 1995 la Paris si tradusa n romneste n 1998, asupra careia ne vom referi pe larg n acest capitol: "Noua problema sociala". Ideea fundamentala a ntregii lucrari este "dezagregarea principiilor de organizare ale solidaritatii si esecul conceptiei traditionale despre drepturile sociale." n fapt, Rosanvallon respinge nu numai modelul liberal, considernd ca "ideologia statului ultraminimal a iesit din moda" iar "interventia publica si-a gasit ntr-adevar justificarea deplina" dar si modelul conservator bazat pe sistemul asigurarilor sociale, pe motivul ca: ,, fostele mecanisme ale solidaritatii sunt pe punctul de a disparea, probabil, definitiv. Ele se bazau pe sistemul de asigurari sociale: solidaritatea era ntemeiata pe reciprocitatea crescnda a riscurilor sociale, astfel ca statul-providenta putea fi asimilat unui tip de societate asiguratorie." Astfel conceput, sistemul securitatii sociale functioneaza ca o "masina de plati" de tip compensator, finantnd practic excluderea de pe piata muncii. Abordarea actuala a drepturilor sociale, crede

36

Rosanvallon, stimuleaza separarea economicului de social, acordnd compensatii financiare celor inactivi, n loc sa se concentreze pe activarea lor prin masuri de reinsertie sociala. Critica politicilor pasive ale statului-bunastarii decurge n paralel cu un atac virulent la adresa societatii asiguratorii, pe care autorul o vede n declin n special n Franta si Germania si mai putin n Statele Unite. * Istoria intelectuala a asigurarilor a parcurs un traseu accelerat ncepnd cu sfrsitul secolulului al XVIII-lea, cnd Claviere a propus un proiect amplu (,,Prospect pentru nfiintarea asigurarilor de viata", 1788) considerat manifestul programatic al societatii asiguratorii. Desi interpretata de sustinatori ca parte a contractului social, mna nevazuta a asigurarilor avea sa patrunda totusi cu destula greutate n constiinta vechii Europe, suspectata fiind de a favoriza nepasarea si lenea, n timp ce prevederea si responsabilitatea individuala erau vazute drept cele mai demne forme de realizare a bunastarii. Dupa Revolutia Franceza, una din marile dileme ale filosofiei politice a fost punerea n acord a principiului solidaritatii (societatea are o datorie fata de membrii ei) cu principiul responsabilitatii (fiecare individ e stapn pe propria-i existenta si trebuie sa se ntretina), ambele acceptate si promovate de doctrina iluminista a noii Europe care se nastea pe ruinele Bastiliei. Liberalii, care avusesera cele mai mari reticente fata de asigurari, ncep sa nteleaga treptat necesitatea unei diferentieri a celor loviti de o nenorocire fata de ,,lenesii neprevazatori" si, mai mult dect att, ncep sa nteleaga ca sistemul asigurarilor sociale putea proteja regimul capitalist de amenintarea socialismului, respectiv a marxismului odata cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Bazndu-se pe o dimensiune probabilistica si statistica a socialului (riscul e masurabil), abordarea n termenii riscului asigurat oferea avantajul net de a putea fi apreciate global diverse probleme: batrnetea, boala, somajul, accidentele. Asumptia de baza era ca riscurile sunt absolut ntmplatoare si pot fi n consecinta mpartite n mod egal ntre participantii la sistem. n 1865, Emile Laurent, aparnd principiile mutualismului, arata ca :,,asigurarea poate patrunde peste tot: bazndu-se pe legea majoritatii, ea poate mbogati economiile, poate determina victoria sanselor de reusita asupra nereusitelor si pierderilor, poate introduce ordine n dezordine, poate elimina hazardul, n sfrsit, poate regla nesiguranta..." Dincolo de aprecierile de ordin filosofic, se produc mutatii profunde n plan juridic, beneficiile sociale nemaifiind un act caritabil, un ajutor benevol si neconditionat (cum era asistenta sociala), ci executarea unui contract n care cetatenii si statul sunt angajati n mod egal. n acest fel, asigurarea devine o institutie a contractului social, consfiintind regimul de indemnizare sociala n cazul concretizarii unui risc acoperit. De la Bismarck ncepnd, statul modern european si asuma o parte din ce n ce mai mare a garantiilor de bunastare pentru cetatenii sai, culminnd cu statul-providenta keynesian, ale carui deconturi sociale au depasit n deceniile postbelice posibilitatile de acumulare economica reala. * ,,Astazi, n domeniul social, conceptul central l constituie mai curnd precaritatea sau vulnerabilitatea, dect riscul." Cu aceste cuvinte si ncepe Rosanvallon pledoaria pentru un nou tip de interventie sociala, pentru un nou tip de drepturi sociale, pentru o alta abordare a politicilor bunastarii. Considernd ca vechile instrumente de gestionare a socialului sunt depasite si ca riscul nu mai este uniform distribuit n societate, existnd grupuri dezavantajate sau marginalizate n mod constant, autorul afirma ca socializarea riscurilor nu mai este operanta. n plus, au aparut o serie de riscuri noi : delicventa urbana, subculturile agresive, amenintarile internationale, terorismul, riscul de catastrofa etc. fata de care sistemul traditional al asigurarilor (centrat pe instabilitatea economica si pe pierderea capacitatii de munca) nu are solutii. Amintind de minoritati si de cultura marginalului,

37

Rosanvallon se apropie de abordarile specifice antropologiei americane contemporane, vorbind chiar de unele ,,categorii de riscuri colective". O tema provocatoare n discursul sau este si invocarea rezultatelor extraordinare ale geneticii medicale, care demonstreaza stiintific ca riscurile mbolnavirii nu sunt egal mpartite si, n consecinta, ca ntreg edificiul asigurarilor sociale de sanatate tinde sa-si piarda caracterul unificator. ,,Progresele geneticii determina o reevaluare totala a analizei riscurilor de sanatate, ducnd la o conceptie mai individualista si, concomitent, mai determinista a socialului...Acolo unde nu aveam dect hazardul si nesansa, medicina genetica dezvaluie cauze organice previzibile." Logica pare simpla: daca ceea ce este congenital primeaza n raport cu ceea ce este dobndit, atunci nsasi ratiunea asigurarilor sociale dispare. Concluzia ar fi ca se impune o personalizare a riscurilor, avnd n vedere ca nu mai este vorba de hazard iar deteminarile sunt individuale. ,,N-ar mai fi nimic de mutualizat, daca toti oamenii ar fi perfect circumscrisi naturii lor." Totusi, Rosanvallon recunoaste ca nu se poate merge att de departe, singurul lucru acceptabil fiind acela ca solidaritatea va trebui regndita, n sensul unei mai bune cunoasteri a sanselor si limitelor fiecaruia. Aceasta adevarata ,,revolutie a cunoasterii destinului" va introduce probabil clase de risc, ,,conducnd la o segmentare progresiva a socialului. " Putem spune ca semnele aparitiei claselor de risc exista deja, fiind semnalate n sistemul asigurarilor de sanatate din anumite tari masuri concrete de ,,sanctionare" sociala a comportamentelor cu risc dovedit (ex: fumatorii sau marii consumatori de alcool vor trebui sa plateasca suprataxe la asigurari sau sa-si deconteze singuri serviciile medicale n cazul unei mbolnaviri cauzate de toxice). Simplu spus, costul social al atitudinilor individuale va impune o exigenta mai mare n controlul comportamentelor, ceea ce nseamna ca universul asigurarilor n vechea sa formula este serios zdruncinat. Aici vede Rosanvallon punctul de plecare al declinului societatii asiguratorii, n faptul ca ,,solidaritatea si libertatea vor merge din ce n ce mai putin n acord" , genernd nemultumiri si de o parte si de cealalta. Schimbarile demografice (n special mbatrnirea populatiei si inversarea piramidei vrstelor) reprezinta un alt factor de disolutie a logicii asiguratorii, n opinia lui Rosanvallon. Considernd ca statul-providenta functiona asemenea unei ,,gigantice masini de transferuri ntre generatii", se apreciaza ca una din finalitatile prestatiilor era garantarea reportului pe durata unui ciclu de viata. n prezent, s-a calculat ca la nivelul tarilor OECD ,, consumul medical ntre 20 si 60 de ani (vrsta cotizatiilor) este n medie de trei ori mai mic dect n cazul vrstelor de 80-90 de ani." Astfel, concentrarea resurselor nu se mai realizeaza n timpul vietii active iar segmentul de populatie cotizanta beneficiaza foarte putin de bugetele asigurarilor. Acest consum disproportionat face sa se vorbeasca de ,,generatia sacrificata: 20-45 de ani" (Christian Saint-Etienne), datorita faptului ca tinerii si maturii ,,suporta povara impozitelor obligatorii, cea mai ridicata din istoria noastra [n.a.-se refera la Franta] si cea mai grea dintre marile tari industrializate..., pe cnd cei trecuti de 60 de ani beneficiaza simultan de un nivel mediu al pensiilor cel mai ridicat din istorie, de un nivel fara precedent de ngrijiri sustinute de comunitate, si de veniturile considerabile ale unui patrimoniu concentrat n mare parte n minile lor." Fara a mpartasi n totalitate viziunea autorilor francezi, mergnd pna la sugerarea spectrului unui razboi al vrstelor, trebuie totusi recunoscut ca sistemul traditional al asigurarilor si al protectiei sociale n vestul Europei favorizeaza net vrstele a treia si a patra, care se bucura ACUM de o bunastare apreciabila si de un consum al resurselor fara precedent n istorie, improbabil de repetat peste 10-15 ani, cnd cotizantii de astazi vor dori si ei aceleasi drepturi sociale. Deci, notiunea de echitate inter-generationala poate fi privita n sensul echilibrarii sanselor n timp si nu numai n ntelesul traditional al egalitatii sanselor nceputuluiaceasta este opinia autorilor francezi de stnga cu privire la transferul resurselor pe verticala n sistemul asigurarilor. *

38

O viziune liberala inedita asupra noii probleme sociale ntlnim la Ralf Dahrendorf, a carui filosofie sociala a primit de-a lungul timpului cele mai nalte recunoasteri academice si stiintifice internationale. Sintetiznd prin excelenta modelul intelectualului angajat al anilor`60-70, membru important al Partidului Liberal German, deputat n Bundestag si pentru o vreme secretar de stat la Ministerul Culturii, Dahrendorf a reprezentat n acelasi timp un creator de scoala sociologica si de filosofie sociala liberala (alaturi de Karl Popper, T.H.Marshall, Raymond Aron, Rawls, Nozick etc.) opusa la fel de faimoasei scoli de la Frankfurt (Habermas, Marcuse etc). Ideea fundamentala n opera lui Dahrendorf o constituie maximizarea sanselor de viata individuale, idee din care autorul german ncearca sa faca un adevarat ,,nou crez politic al liberalilor" n secolul XX. n volumul ,,Sanse de viata" publicat n 1979 , Dahrendorf scrie:,,...n ce priveste conflictele societatii moderne, avem de a face cu sanse de viata. Mai multe sanse de viata pentru mai multi oameni- aceasta este intentia politicii libertatii." Sansele de viata, la rndul lor, sunt indisolubil legate de optiuni si ligaturi. Prin optiuni autorul ntelege proportionalitatea ntre ndreptatiri si oferta, cu alte cuvinte ceea ce poate face concret un individ cu libertatile (ndreptatirile) pe care le are, sau, si mai simplu, valoarea pozitiva, functionalitatea drepturilor sale. Aici Dahrendorf se apropie de T.H.Marshall, spunnd: ,, Optiunile sunt posibilitati de alegere date n cadrul structurilor sociale, alternative ale actiunii." Asupra sanselor de viata si raportului dintre ndreptatiri si oferta, Dahrendorf revine pe larg ntr-o alta carte, a carei versiune n limba romna a vazut lumina tiparului n 1996: ,,Conflictul social modern (Eseu despre politica libertatii)". ,,n Statele Unite a domnit multa vreme un concept precum cel de sansa, prin care se ntelege n mod restrictiv egalitatea conditiilor de start si n mod extensiv posibilitatile de alegere ale cetateanului. Se adunau n conceptul american de libertate drepturile fundamentale civile, drepturile politice si granitele deschise. Pna ntr-un anumit grad, acesta este nca valabil si astazi. Cei saraci primesc ajutor daca se ajuta singuri; n rest, circumstantele lor de viata i privesc. n Europa , secolul XX a cunoscut o alta dezvoltare...s-a impus parerea ca membrii societatii au nevoie de mai mult dect de drepturi civile si politice. Drepturile sociale si-au facut si ele aparitia, dupa expresia lui Marshall- un drept universal la venituri reale, care nu este masurat dupa valoarea de piata a celui caruia i este destinat. Este o ndreptatire n sensul pe care l-am expus." Definirea idealului liberal contemporan se face n termenii urmatori: ,,Noua libertate este o politica a conflictului regularizat si o economie sociala a maximizarii sanselor de viata individuale..." Pornind de la asumptia ca sansele de viata nu sunt distribuite n mod egal, Dahrendorf afirma ca: ,,inegalitatea este un mijloc al libertatii, atta vreme ct ea ramne o inegalitate a ofertei si nu se extinde asupra ndreptatirilor... Cnd ndreptatirile tuturor cetatenilor sunt garantate, inegalitatile ofertei nu mai reusesc sa faca istorie. Ele ofera doar prilej de invidie, dar nu mai duc la conflicte de clasa." Din acest motiv, progresul drepturilor de la sfera civila la cea politica si apoi la cea sociala reprezinta un lucru bun n optica filosofului german, pentru ca a atenuat conflictul de clasa si a slabit nsasi notiunea de clasa sociala. Dahrendorf si explica la fel de plastic si de sugestiv viziunea asupra semnificatiei sociale a ligaturilor. ,,Ligaturile sunt [...] legaturi culturale adnci pe care oamenii le transfera n diferite situatii pentru a-si gasi drumul n lumea optiunilor. " Modernitatea a slabit sau n unele cazuri a distrus vechile ligaturi, (genernd o eliberare incontestabila a individului) dar a creat simultan premisele unei alienari fara precedent n istorie. ,,La sfrsitul acestei lumi fara ligaturi, falsii zei nu sunt departe...Se poate ca sinuciderea n masa a celor 916 discipoli americani ai pastorului Jones din Guyana sa fie un simbol si un simptom al unei lumi fara ligaturi...Cnd ligaturile absolute ale timpurilor precedente se distrug, atunci se instaureaza un vacuum. Societatea civila poate numai partial sa umple acest vacuum. Unul dintre pericolele la care este expusa societatea civila este anomia. Oamenii si pierd echilibrul pe care numai legaturile culturale adnci l pot conferi; la sfrsit nimic nu mai merge si totul devine la fel de valabil, adica indiferent. Vremurile de anomie sunt timpuri de nesiguranta extrema n viata cotidiana...Oamenii si cauta sprijin acolo unde cred ca l
39

pot gasi. Si nu numai seducatorii au succes. Ies la iveala si amintiri din snul istoriei, amintiri despre caldura pierduta a cuibului n vechile ornduiri sociale. Originile redevin interesante, la fel ca si profesiunile absolute de credinta." Fireste, n aceasta expunere seducatoare asupra ligaturilor, Dahrendorf se apropie mult de conservatorismul lui Edmund Burke, dar faptul ca n filosofia sa accentul cade totusi pe optiuni (asa cum a precizat el nsusi n numeroase ocazii) i garanteaza plasarea n familia gndirii liberale. Viziunea asupra noii probleme sociale se completeaza cu o reafirmare a discursului de tip Popper. ,,Mesajul lui Popper este simplu si, cu toate acestea, profund. Traim ntr-o lume a incertitudinii; ncercam lucruri noi si cadem n eroare. Nimeni nu stie exact care dintre drumuri duce inainte, iar aceia care pretind ca poseda o astfel de stiinta se pot nsela. O atare incertitudine este greu de suportat. De-a lungul istoriei, visul certitudinii a nsotit realitatea incertitudinii. Platon a desenat imaginea statului guvernat de filosofii regi, n care cuvntul l au aceia care stiu adevarul. Hegel, si dupa el Marx au pretins ca vorbesc n numele istoriei ...Acestia sunt nsa falsi profeti. Nu poti sti ceea ce noi, ceilalti , nu stim. n lumea reala exista mereu conceptii diferite si, de aici, conflict si schimbare. De fapt, conflictul si schimbarea sunt libertatea noastra; fara ele nu poate exista libertate." ncercnd sa concluzionam opinia lui Dahrendorf asupra tendintelor societatii contemporane, cea mai fina sinteza pe care am identificat-o este transferul accentului de la politica ndreptatirilor la politica ofertei. Acceptnd ideea ca, cel putin n ultimele doua secole, politicile progresiste au fost cele ale solicitarii mai multor drepturi, Dahrendorf scrie ca se face simtita acum: ,,...o rasturnare de tendinta. Pentru prima data n istoria contemporana, gndirea inovativa despre politica si societate a venit dinspre dreapta si nu dinspre stnga." * Pierre Rosanvallon si Ralf Dahrendorf exprima n mod evident doua conceptii diferite asupra noii probleme sociale. Statul-providenta, n forma sa actuala, nemultumeste att familia gndirii de stnga ct si pe liberali. Primii doresc mai multa raspundere a statului si mai multe garantii de bunastare, ceilalti opteaza pentru stimularea ofertei, a alternativelor, a initiativei particulare. Zona socialului european este n prezent supusa unor presiuni reformiste venind din sensuri opuse iar dezbaterile intelectuale si politice se concentreaza pe problema centrala a politicior sociale: dozarea raportului rezonabil ntre alocarea de resurse publice si eficienta consumului acestora.

40

2. Politica asigurarilor ntre considerente sociale si constrngeri economice

Am afirmat ntr-un capitol anterior ca meritul istoric al sistemelelor de asigurari a constat n concilierea functiei de acoperire a riscurilor sociale cu logica profitabilitatii financiare. Astfel s-a realizat ceea ce nici economistii liberali din secolele XVIII-XIX, nici socialistii si marxistii ultimei jumatati a secolului al XIX-lea nu au vazut posibil: rentabilizarea socialului. Prin mecanismul contributiilor generalizate s-a ajuns treptat la acumularea unor fonduri impresionante, suficiente att pentru acordarea de garantii privind compensatiile banesti (n cazul pierderii veniturilor individuale sau al unor nevoi crescute) ct si pentru obtinerea unui profit la administrarea fondului pe termen lung. Desigur, principiul asigurarilor presupunea egalitatea tuturor participantilor la sistem n fata diferitelor categorii de riscuri sociale si asumarea unei solidaritati depline a indivizilor n fata acestor riscuri. Opacitatea socialului precum si convingerea ca riscul e absolut aleatoriu, sansele de aparitie a unei crize fiind egal mpartite ntre persoanele asigurate, au determinat ca statul bunastarii sa functioneze o buna perioada pe principiul ,,valului ignorantei". n prezent, considera Rosanvallon, acest lucru a devenit imposibil. Mai buna cunoastere a sanselor si diferentelor ntre indivizi face ca ,,valul ignorantei" sa fie rupt iar abordarea socialului sa se faca produca ,,sub soarele cunoasterii". Indivizii sunt diferiti iar sansele lor de viata sunt diferite. Capacitatea si limitele lor sunt deasemenea diferite, putnd fi masurate sau prognozate. Antropologia a demonstrat ca exista marginalizare sociala, discriminare si inegalitati persistente, cum ar fi: saracia cronica, somajul de lunga durata, lipsa oricarei perspective de acumulare financiara, blocarea oportunitatilor educationale etc. chiar n societatile cele mai dezvoltate. Genetica a aratat si ea ca predispozitiile noastre n fata bolilor nu sunt egale. Se mai poate vorbi n noile circumstante de distributia egala a sanselor si riscurilor? Ce se ntmpla n acest caz cu baza de calcul a politicii de redistribuire a resurselor? Cum abordam problema sociala si sistemul asigurarilor atunci cnd ,,stim dinainte cine este cstigator si cine pierde, cine sunt bogatii si cine sunt saracii?" Conform lui Rosanvallon, aceste interogatii grave bulverseaza la sfrsitul secolului XX ncrederea publica si mai ales stiintifica n sistemul universal al asigurarilor, sistem construit cu un secol n urma pe principiul egalitatii, al calculului probabilistic si al socializarii raspunderii. Principiul societatii asiguratorii ar fi n consecinta depasit. Nu putem fi n totalitate de acord cu acest punct de vedere. Fireste, exista inegalitati importante ntre performantele indivizilor, uneori acestea pot fi chiar anticipate, dar politica asigurarilor vine sa garanteze un suport de bunastare proportional cu nivelul contributiilor reale platite n timpul vietii active, incluznd n mod evident performantele n administrarea fondului. n principiu, fiecare persoana asigurata poate beneficia de o indemnizatie egala cu produsul dintre suma cotizata de-a lungul timpului si un coeficient de multiplicare, acelasi pentru toti membrii fondului. n acest fel se realizeaza cea mai fidela legatura ntre mecanismele economice ale pietei (reflectate n acumularile de resurse) si necesarul social (reflectat n alocarea de compensatii banesti pe baze contractuale). E drept, nu ntotdeauna functioneaza acest principiu. El este valabil cu precadere n asigurarile private, mai riguroase din punct de vedere financiar, n timp ce n asigurarile sociale (denumite si ,,de stat"), avnd n vedere proportiile imense ale sistemului si obligativitatea contributiilor, opereaza principiul garantarii unui minim de servicii (ex: servicii medicale) n caz de nevoie, aceleasi pentru toti asiguratii, indiferent de suma reala cotizata si de timpul care s-a scurs de cnd persoana respectiva s-a asigurat mpotriva unui risc. Compensatiile banesti acordate (beneficiile sociale) se bazeaza n acest caz pe legea numerelor mari si pe convingerea ca un anumit tip de risc nu se poate obiectiva simultan la toti asiguratii,

41

realizndu-se de fapt amortizarea ,,iesirilor" (output) din sistem cu ,,intrarile" (input), deci a nivelului cheltuielilor cu nivelul contributiilor. Analiznd argumentele criticii severe la care Pierre Rosanvallon supune sistemul asigurarilor sociale si mai ales observnd ,,solutia" pe care acesta o ntrevede (trecerea de la cetateanul asigurat -traditional n societatea occidentala-la statutul de contribuabil, altfel spus nlocuirea asigurarilor realizate prin contributii la fonduri autonome cu un impozit general platit la bugetul statului), deducem optiunea puternic etatista a autorului francez si viziunea sa politica de orientare socialista. n ceea ce priveste opinia despre stadiul actual al socialismului n Europa si n mod special n Franta, Rosanvallon pledeaza pentru o reconstructie pragmatica a stngii, criticnd rigiditatea de care au dat dovada dupa razboi socialistii si invitndu-i la o reconsiderare profunda a atitudinilor: ,,Conceptia traditionala a socialismului a fost legata, din punct de vedere istoric, de o reprezentare dualista a societatii, opunndu-i pe cei mari celor mici, pe burghezi proletariatului, pe capitalisti clasei muncitoare. n loc sa priveasca societatea reala n toata complexitatea ei, stnga n-a fost capabila sa actioneze asupra acesteia. Astfel, stnga a fost, nainte de toate, prizoniera propriilor mituri. Din acelasi motiv, ea n-a putut gndi solidaritatea n mod practic si a trecut pe tacute de la fantasma la realitate, n mod aproape rusinos, fara mijloace de a iesi din oscilatia mortala ntre o ideologie depasita si un pragmatism flotant. De aici decurge si importanta prabusirii mitului reformei fiscale ca operator central al schimbarii sociale, n anii 1980. n modul cel mai limpede cu putinta, a fost exprimata epuizarea viziunii socialiste traditionale. Accentuarea excluderii invita oare la schimbarea acestui rationament, facnd societatea sa se ntoarca spre un soi de fragmentare simpla si arhaica ntre un ,,nauntru" si un ,,afara" ce ar dirija, nca o data, ntelegerea si actiunea?" * Problema solidaritatii sociale este reluata astazi sub o puternica restrictie politica si economica, putnd fi identificate doua aspecte care intra n discutie: selectivitatea crescnda a prestatiilor si redefinirea structurii prelevarilor. Selectivitatea beneficiilor sociale este, asa cum am vazut n capitolul precedent, ,,cheia de bolta" a abordarii socialului n varianta liberala, reprezentnd o solutie pentru criza financiara a statuluiprovidenta. ntr-un raport oficial al Uniunii Europene din 1993, se spune: ,,Pe timp de criza, resursele fiind rare iar nevoile considerabile, predomina dorinta de a focaliza n mai mare masura prestatiile pentru cei mai defavorizati. " Statul bunastarii de inspiratie liberala este deci selectiv, minimalist si considerat ,,rezidual" (n comparatie cu cel social-democrat care a avut pretentia expansiunii pna la garantarea universalitatii prestatiilor), deschizndu-si punga numai celor lipsiti efectiv de resurse. Selectarea beneficiarilor de servicii sociale se face n acest caz pe baza unei verificari riguroase a tuturor veniturilor realizate, procedura numita ,,means testing". Pierre Rosanvallon, n pofida orientarii sale socialiste, face din nou o analiza lucida a statului-providenta, aducnd critici la adresa atitudinilor ,,traditionale" adoptate sub influenta ideologiei de stnga. ,,...Stnga a denuntat mereu selectivitatea, acuzata ca i-ar stigmatiza pe saraci si ar provoca ntoarcerea la vremurile moralizatoare ale asistentei. n mod constant, ea a cerut abrogarea conditionarilor de resurse si generalizarea accesului la prestatii...Iata pozitia constanta a stngii n acest domeniu: pe de o parte, a da tuturor prin prestatii sociale si, pe de alta, a lua prin impozite de la cei mai nstariti. Mai pragmatica, dreapta s-a multumit sa introduca o ,,selectivitate sociala moderata", fixnd, n anii 1970, plafoane relativ ridicate pentru atribuirea celor mai multe dintre prestatiile sociale privitoare la familie."

42

Universalismul de tip keynesian al bunastarii primeste deci, la sfrsitul secolului XX, lovituri dure inclusiv din partea teoreticienior de stnga, nevoiti sa accepte treptat o abordare mai liberala (selectiva) a sistemului social. ,,n timpul crizei, statul-providenta egalitar nu mai poate fi modelul de referinta, n afara de acoperirea cotei principale din cheltuielile de sanatate. Bazat pe o prelevare a gabelei sociale la o rata uniforma, pe oricare venit, e inechitabil si cauzator de somaj; fondat pe tratamentul egal al tuturor francezilor, el neglijeaza nevoile proprii ale celor mai saraci si se loveste de logica resurselor, legata de folosirea incompleta a minii de lucru la a carei aparitie a contribuit. Explozia cheltuielilor si necesitatea scaderii impozitelor pe salariile mici impun acum o discriminare pozitiva ntre francezi, privilegiind nevoile din straturile medii si joase ale clasei mijlocii. Ceilalti, detinatorii veniturilor celor mai ridicate, vor trebui sa accepte a contribui mai mult, pentru a primi mai putin." (Dufourcq, 1994). Problema de fond pare a deveni asadar ,,explozia cheltuielilor" n sistemul social, datorita diversificarii nevoilor populatiei si complexitatii provocarilor la care este supusa bunastarea, avnd ca prim exponent scumpirea serviciilor. Aceasta tendinta s-a facut simtita n ultimii 10-15 ani si este caracteristica n primul rnd serviciilor medicale (care s-au scumpit de peste 3 ori numai n ultimul deceniu!) facnd ca balanta sistemului sa se dezechilibreze n mod amenintator. Solutia reechilibrarii poate fi cresterea prelevarilor din veniturile segmentului activ (varianta socialista) sau scaderea consumului social prin introducerea selectivitatii (varianta liberala). Si ntr-o abordare si n cealalta, formula aleasa trebuie sa tina cont de logica resurselor, diferenta constnd n accentul pus pe principiul solidaritatii sociale n primul caz, respectiv pe principiul responsabilitatii individuale n al doilea caz. Constrngerea economica este elementul comun. Vom da ca exemplu pentru cele spuse anterior efectul n plan financiar al introducerii unei selectivitati moderate, lund n discutie alocatia familiala din Franta. Daca s-ar conditiona acordarea acestei alocatii de nivelul veniturilor si s-ar suprima plata n cazul a doar 15% din familiile cele mai nstarite (cadre superioare si profesii liberale, de pilda) economisirea neta ar fi de 14 miliarde de franci anual! Desi suma este impresionanta, daca adaugam ca ea nu reprezinta dect 5% din totalul prestatiilor sociale ale statului catre familiile franceze vom deduce dimensiunile uriase, aberante aproape, la care au ajuns cheltuielile de bunastare. Considerentele economice sunt inseparabile finalmente de cele sociale, culturale si politice. Introducerea selectivitatii, desi recunoscuta ca necesara din punct de vedere financiar, l nelinisteste pe Rosanvallon, care nu nceteaza sa critice abordarile clasice ale celor doi poli ideologici. ,,Dincolo de cautarea nencetata a economiilor bugetare, ar aparea ntr-adevar riscul de a face din selectivitate un principiu filosofic. Aceasta ar nsemna o ntoarcere, o reducere a statuluiprovidenta la un sistem de asistenta a celor mai saraci (versiunea dreptei asupra ideologiei selectivitatii) sau, invers, o reluare a mitologiei bogatilor care pot plati totul (versiunea stngii)." Redefinirea solidaritatii n pragul secolului XXI si reforma asigurarilor sociale a trezit interesul pentru dezbateri aprinse, animate de dorinta partilor angajate de a propune solutii ct mai ingenioase la criza financiara pe care o traverseaza sistemul. Una din posibilele solutii este CSG (contributia sociala generalizata), introdusa la nceputul anilor`90 n Franta. CSG este o noua forma de prelevare, puternic redistributiva si avnd un caracter juridic hibrid, care mbraca aspectul intermediar ntre un impozit si o cotizatie sociala. De partea cealalta, a beneficiilor, introducerea RMI (venitul minim de insertie) a nsemnat cel putin ncercarea de a da o noua semnificatie culturala ajutorului social, oferind ceva ,,ntre un drept si un contract". Dilema statului-providenta consta, asa cum am mai afirmat, n ncercarea de a transforma cheltuielile pasive n cheltuieli active, deci de a creste eficienta consumului de resurse publice.

43

ntrebarea fireasca pe care si-o pun specialistii este daca n-ar fi mai bine sa se subventioneze ocuparea deplina a fortei de munca, platindu-se pna la urma salarii normale pentru munca normala, n loc sa se acorde faimoasele indemnizatii de somaj? Chiar daca aceste ntrebari fac n mod evident trimitere la Keynes si Beveridge si la principiile economiei politice, trebuie recunoscut faptul ca n prezent statul-bunastarii functioneaza ca o ,,masina de indemnizare, compensnd pierderile de venit (somaj, boala, pensie)", sau, altfel spus, finantnd excluderea de pe piata muncii. Spirala denaturata n care s-a intrat n ultimele decenii a condus la aparitia fenomenului de ,,deflatie sociala": un numar tot mai mare de persoane inactive sunt ntretinute de un numar tot mai mic de persoane active. Numai n Franta exista 7-8 milioane de asistati social, care traiesc efectiv din venitul minim garantat, ceea ce l face pe Jean-Francois Revel sa vorbeasca de ,,autodistrugerea solidaritatii"(1994). Constrngerile financiare la care este astazi supus sistemul securitatii sociale se datoreaza n parte si fenomenului de separare a economiei de societate (indus de statul-providenta din anii`60-`70), care a facut ca eforturile de armonizare a imperativelor sociale si demersurile de respectare a exigentelor economice sa se neutralizeze reciproc. Privita dupa razboi ca un semn al progresului, miscarea de disociere (aproape institutionalizata) a economicului de social si ncercarea de a indemniza excluderea de pe piata muncii s-au soldat n mod nefericit si cu cresterea somajului n tarile OECD (peste pragul psihologic de 10%) si cu un decalaj de competitivitate economica a Europei fata de Statele Unite si Japonia. Din acest motiv, a doua jumatatate a anilor`80 si anii`90 au marcat n mod firesc ncercarea europenilor de a-si mbunatati att performantele economice (prin masuri de liberalizare), ct si eficienta politicior sociale (printr-o mai mare exigenta n acordarea beneficiilor). Vom insista acum asupra unei analize a contextului economic al statelor europene ale bunastarii, punctnd doua trasaturi ale marilor procese economico-sociale din deceniile 8 si 9: externalizarea si diferentierea. p style='line-height:normal'>Pna n anii`60, economiile occidentale -sub influenta keynesianismului si a garantiilor statului- internalizau la nivelul ntreprinderilor o parte a costului social global. Aceasta internalizare consta n subventii ncrucisate (ntre diferite sectii, diferite categorii de salariati etc.) sau n redistribuirea resurselor ntre generatii, prin intermediul traditionalului spor de vechime. n anii`80, sub influenta Noii Drepte, a privatizarilor masive si a ,,revolutiei thatcheriste", firmele au nceput sa caute cu prioritate competitivitatea economica si sporirea profitului, externaliznd pe ct posibil costurile sociale. Restructurarile interne severe si declararea eficientei drept unicul criteriu demn de interes pentru manageri au dus la o mai mare lejeritate n a face concedieri si la o mult mai mica disponibilitate de a suporta, fie si partial, cheltuieli sociale suplimentare cotelor obligatorii impuse de stat. Prin disocierea registrelor competitivitatii de cele ale solidaritatii sociale, formula la moda a devenit: ,,somajul nu e problema ntreprinerilor, ci a statului, societatii n ansamblu si binenteles a indivizilor nsasi." n multe cazuri, efectele au fost benefice pentru firme si au contribuit substantial la depasirea crizei economice din anii`70, chiar daca sindicatele si muncitorii n general le-au criticat cu vehementa. Diferentierea a presupus trecerea de la evaluarea globala a valorii muncii (facuta prin negocieri centralizate si grile salariale fixe, stabilite pe unitate sau pe ramura de activitate) la evaluarea si salarizarea performantelor individuale, conform teoriei economice clasice (liberale). Nivelul managerial a optat pentru remunerarea fiecarui angajat n functie de productivitatea (performanta) lui reala, fara sa mai tina cont de vechime, avantajnd n mod logic salariatii cu o calificare mai buna si crescnd decalajele de venit ntre acestia si muncitorii necalificati. Pe de alta parte, cresterea inegalitatilor salariale -salutata de liberali- a fost urmata si de descarcarea ,,balastului social" din ntreprinderi, prin adaptarea organigramelor la strictul necesar.

44

Companiile de asigurari au trebuit sa raspunda tuturor acestor provocari ale mediului economic si mai ales sa faca fata schimbarilor profunde survenite n tipologia riscului social, cea mai importanta dintre aceste schimbari fiind chiar diversificarea riscului. n principiu, considerentul social major al asigurarilor a ramas vointa unei acoperiri maximale a situatiilor de risc, dar att segmentarea socialului -urmata de multiplicarea fireasca a nevoilor- ct si constrngerile financiare severe din ultimele decenii (ca sa nu mai punem la socoteala tentativele de fraudare din partea clientilor) au obligat conducerea fondurilor la o politica mult mai atenta de distribuire a compensatiilor banesti. Restrngerea generozitatii sistemelor de asigurari ncepnd din anii`80, fara sa afecteze n mod considerabil ncrederea populatiei n cea mai solida forma de solidaritate sociala sau sa conduca la nlocuirea acesteia -asa cum prevedea Rosanvallon- a spulberat totusi imaginea utopica si vechea credinta ca asigurarile reprezinta panaceul universal pentru problemele societatii. Departe de a putea rezolva totul, sistemele de asigurari (sociale sau private) au ncetat sa mai fie considerate o forma a providentei coborte pe pamnt, o revarsare a ,,cornului abundentei", devenind pur si simplu expresia unui business -cu o incontestabila functie sociala- supus n ntregime regulilor eficientei si profitabilitatii. Prabusirea unui mit si subordonarea fata de logica resurselor nu nseamna sfrsitul povestii, ci doar acceptarea unei realitati mai austere si mai putin spectaculoase.

3. Implicatii politice ale reformei sociale

A devenit aproape un loc comun a afirma ca societatea de indemnizare pasiva si-a epuizat resursele, fiind condamnata la o reforma profunda si nentrziata a sistemului beneficiilor sociale. Promovata n ultima jumatate a secolului XX de ideologia universalista a statului-providenta, finantarea publica a ne-muncii, a excluderii sociale (generoasa si neconditionata dar finalmente contra-performanta) este astazi sever criticata, asa cum am vazut n capitolele precedente, att dinspre dreapta ct si dinspre stnga spectrului. Acesta pare a fi motivul pentru care se manifesta n prezent tentatia inversa: adoptarea unei politici de separare totala a obiectivelor si parametrilor performantei economice din interiorul ntreprinderilor de criteriile generale ale solidaritatii sociale (alimentata prin co-interesare si pluralismul surselor), masura salutata de liberali si criticata de socialisti.[VN1] n principiu, toate gruparile democratice din Europa sustin promovarea unei solidaritati sociale reinterpretate, plecnd de la elaborarea pe baze noi a unor strategii si programe de politica sociala pragmatice, eficiente si performante. Nimic nu mai este astazi posibil fara a tine cont de logica resurselor. Fireste, liberalismul este mult mai aproape de aceasta interpretare actualizata dect socialismul. n unele cazuri se vorbeste chiar despre un nceput de deschidere, de flexibilizare sau ,,liberalizare" a programelor partidelor socialiste, nevoite sa accepte realitati putin favorabile dogmelor ideologice. Aceasta convergenta doctrinara (deviata spre polul liberal), fara pretentia de a fi foarte recenta sau de a anula diferentele traditionale existente ntre gndirea liberala si cea socialista, estompeaza totusi (n mare parte) o serie de vechi dispute care marcau dezbaterile publice n Europa occidentala. Solutiile politice propuse au consecinte diferite n plan social si economic. Asumarea cu prioritate a criteriilor de eficienta si profitabilitate n sistemul de asigurari creaza poate un sentiment de nesiguranta sociala, de teama, de erodare a temeliei securitatii sociale n ntelesul ei reconfortant,

45

keynesian. Astazi, mai mult ca oricnd, se cere ca plata fiecarui beneficiu social sa aiba acoperire financiara iar solutia cresterii datoriei interne (realizata prin mprumuturi inter-generationale girate de stat) este din ce n ce mai putin acceptata. n plus, se cere tot mai insistent ca beneficiile sociale sa fie selective si conditionate de un efort personal (educational, pe piata muncii sau decurgnd din prestarea unei activitati n folosul comunitatii). Avem deci toate argumentele sa credem ca ,,vrsta de aur" a bunastarii sociale a apus si ca s-a intrat efectiv ntr-o noua etapa a distributiei resurselor n societate, n care constrngerile financiare, concurenta pe piata si evaluarea riguroasa a performantelor individuale vor da tonul. Modernizarea structurilor sociale n majoritatea tarilor occidentale si cresterea influentei politice, economice si culturale a clasei mijlocii ncepnd din anii`80, n special n Statele Unite, Marea Britanie si Germania, s-au suprapus peste un climat politic liberal (sau ,,liberal-conservator", conform terminologiei propuse de Milton Friedman). Aceasta situatie a corespuns unui context politic de dreapta, dominat de Partidul Republican n SUA, Partidul Conservator n Regatul Unit si Uniunea Crestin-Democrata n RFG, partide care au realizat guvernari compacte de 12, 18, respectiv 16 ani! La rndul lor, partidele au trebuit sa tina cont de fortificarea clasei mijlocii si sa-si construiasca oferta politica n functie de aspiratiile economice si socio-culturale ale acestui segment de populatie. n ansamblu, cele doua procese s-au alimentat reciproc: pe de o parte, dezvoltarea clasei mijlocii a ntretinut un climat politic favorabil partidelor de orientare liberala, pe de alta parte guvernarile de dreapta au stimulat competitia valorilor si implicit au favorizat ascensiunea clasei mijlocii. Fara ndoiala ca n asemenea situatii e greu de apreciat care a fost cauza si care este efectul, cel mai des limitndu-ne la a spune ca a fost vorba de un complex de mprejurari, de o mega-tendinta n ceea ce priveste liberalizarea, proces care a urmat la nivel mondial unei lungi perioade de hegemonie a social-democratiei de tip keynesian. Mega-tendintele se nscriu n teoria ciclurilor istorice de dezvoltare. Ele sunt precedate de ,,semne premonitorii", de crize sau perioade de stagnare, dureaza n medie 10-15 ani, produc efecte (aproape) inevitabile, apoi se atenueaza si dispar, fiind urmate de noi curente politice, economice sau socio-culturale, de obicei n sens contrar. Acum, la sfrsitul anilor `90, ascensiunea partidelor de dreapta pare sa se fi oprit. n majoritatea tarilor vest-europene guverneaza din nou forte socialiste sau social-democrate. Totusi, efectele reformelor liberale din anii`80 si prima parte a anilor`90 persista, nu putine fiind cazurile n care noile cabinete au mentinut principalele repere de eficienta, piata libera si competitivitate trasate sub influenta Noii Drepte. Implicatiile politice ale reformei sociale nu nceteaza sa se faca simtite. n mare parte, liderii care leau pus n aplicare au parasit viata politica iar partidele lor sunt acum n opozitie. Discursul politic a pierdut mult din accentele ideologice de altadata, prezentndu-se astazi, de la dreapta la stnga esicherului, ntr-o forma mai flexibila si mai pragmatica. Programele politice nglobeaza tot mai frecvent n capitolul bunastarii sociale notiuni ca ,,marketizare", pluralismul surselor de finantare, co-interesare, eficienta consumului de resurse publice, managementul serviciilor sociale, participarea (parteneriatul) sectorului privat si a celui non-guvernamental, privatizarea sau procedura de ,,contracting out" n domeniul serviciilor sociale etc. Practic, se poate afirma ca statul bunastarii -n forma n care l-au proiectat Keynes si Beveridge- nu mai exista. I-a luat locul o ,,societate a bunastarii", n care statul este doar unul din actorii sociali implicati n garantarea bunastarii cetatenilor, dar nu singurul si cteodata nici cel mai important.

46

IV. PERSPECTIVE ROMANESTI IN POLITICA SOCIALA

Ultimul capitol al acestui studiu este consacrat evolutiilor din zona politicii sociale n Romnia anilor`90. Fara a avea pretentia de a acoperi n totalitate terenul reglementarilor legislative si al masurilor administrative adoptate n domeniul social, analiza care urmeaza si propune o evaluare generala a dinamicii acestui sector n perioada mentionata, cu accent pe principalele repere (politice, economice sau socio-culturale specifice contextului romnesc) care au fundamentat procesul decizional n materie. Impactul solutiilor de inspiratie liberal-europeana aplicate n Romnia poate fi discutat fie n termenii prezentului, pornindu-se de la masurile adoptate pna acum si lundu-se n considerare consecintele nregistrate n plan politic, economic sau socio-cultural, fie ntr-o imagine de perspectiva, ncercndu-se prognozarea pe termen mediu si lung a efectelor unei abordari generale n spiritul liberalismului si al atingerii standardelor comunitare, inclusiv n domeniul politicilor publice.

1. Politica sociala n Romnia post-totalitara

O prezentare exhaustiva a politicilor sociale derulate n ultimul deceniu n Romnia este practic imposibila n decursul unui singur capitol. Ceea ce si propune sa faca aceasta sectiune a studiului (studiu consacrat, n principiu, politicilor sociale din tarile europene dezvoltate) este doar o evaluare comparativa a motivatiilor si tendintelor manifestate n anii`90 n politica sociala romneasca, n contextul transformarilor sistemice profunde din Europa Centrala si Rasariteana. Fara ndoiala ca o asemenea analiza trebuie sa porneasca de la ceea ce, printr-o formula deja banalizata, numim ,,mostenirea vechiului regim". Vom sublinia asadar cteva repere ale sistemului de politici sociale din perioada comunista: - centralizarea si preluarea exclusiva de catre stat a functiei de protectie sociala; - ocuparea deplina a fortei de munca, mai degraba din ratiuni ideologice dect economice; - generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate si eliminarea veniturilor din profit (Mihut si Lauritzen, 1999); - instituirea asigurarilor sociale de stat, sistem care garanta n principiu o acoperire universala si relativ generoasa fata de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocatii familiale, de boala sau de maternitate), cu exceptia somajului care nu era recunoscut; - gratuitatea nvatamntului si a asistentei medicale, pentru toate categoriile de vrsta, respectiv socio-profesionale; - promovarea unei politici pronataliste, mpinsa la paroxism n anii`70 si usor relaxata n anii`80, cu toate consecintele sociodemografice pe termen lung, sesizabile astazi; - transferul (mascat) al unor costuri asupra populatiei, prin aparitia si extinderea ,,platilor compensatorii" n sanatate, nvatamnt, administratie; - suprimarea treptata a asistentei sociale, din considerente evident ideologice, nerecunoasterera oficiala a saraciei si neacodarea nici unui beneficiu social decurgnd dintr-o asemenea situatie; expansiunea fortata a politicii locuintelor (reprezentnd ,,apendicele social" al optiunii strategice de industrializare a tarii), prin investitii publice masive n sectorul constructiilor si acordarea de facilitati

47

la cumpararea de apartamente, masura cu impact favorabil pe termen scurt dar nefavorabila pe termen lung, datorita depopularii satelor si stabilizarii n mediul urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenti n exclusivitate de unitatea industriala la care fusesera adusi; - discriminarea agricultorilor, meseriasilor si liber-profesionistilor (asa-zisul sector al proprietatii cooperatiste), prin neincluderea lor n sistemul asigurarilor sociale de stat, ceea ce a facut de exemplu ca n 1989 pensia unui agricultor sa nu depaseasca 18% din pensia medie a unui fost angajat al statului (Poenaru, 1998). Desigur, cu anumite deosebiri de nuanta, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economica si rigiditatii politice mai mult sau mai putin accentuate, acestea au fost principalele caracteristici ale politicii sociale n toate tarile blocului sovietic. Dupa 1989, noile democratii europene au nceput reformarea sistemului, aplicnd n principiu acelasi gen de masuri dar cu viteze diferte, n functie de contextul economic si politic concret la care se raportau. * Romnia a pornit n decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situatii (desi initial s-a crezut contrariul, avnd n vedere faptul nselator ca se platise datoria externa), fiind nca din acel moment plasata destul de mult n urma tarilor din zona Europei Centrale. Lund n considerare factorul ,,timp" - reformele ncepusera, de exemplu, cu ctiva ani nainte n Polonia si Ungaria criteriile economice si cele politice - criza atinsese n anii`80 un nivel maxim al severitatii iar regimul ceausist ,,excela" prin opacitate si inflexibilitate, fiind criticat pna si de perestroikistul Gorbaciov sau unele elemente primare de cultura manageriala si mentalitate civica (vezi rezistenta anticomunista din unele tari, Solidaritatea, fenomenul Charta 77, legaturile mai strnse cu Occidentul, libertatea relativa de miscare si nivelul mai bun de informare al intelectualitatii din Europa Centrala, micile business-uri private sau reglementarile economice discret liberale adoptate n anii`70-80 n cadrul ,,socialismului de piata"), lund deci n considerare toate aceste criterii de referinta, Romnia se prezenta cu handicapuri importante. Primul fenomen social nou aparut n zona ex-comunista a fost somajul, despre care a nceput sa se vorbeasca oficial nca din 1990. Dupa socul asumarii publice a acestui termen, care - alaturi de ,,faliment" - parea desprins din reportajele TV despre ,,nfricosatoarele realitati capitaliste", reportaje cu care romnii fusesera nvatati nainte de 1989, s-a intrat repede n faza masurarilor statistice si a comentariilor de presa, mai mult sau mai putin pertinente. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% n 1991, apoi o crestere continua n anii urmatori, 10,9% n 1994 si 11,6% n 1998 (Business Central Europe, The Annual 1998/99), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a somerilor proveneau din industria grea, aflata la nceputul unui lung declin. Un alt fenomen social al anilor`90 a fost subtierea segmentului activ al populatiei (,,deflatie sociala"), respectiv cresterea accelerata a numarului de pensionari si asistati social. n afara intrarilor n somaj, despre care am amintit anterior, pensionarea timpurie, la cerere (deci naintea limitei de vrsta) a fost abuziv utilizata ca alternativa la somaj n ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simtite acum n bugetul asigurarilor sociale. ntr-adevar, se poate spune ca cei aproximativ sase milioane de pensionari, la care adaugam un milion si jumatate de someri (plus o ,,ncarcatura sociala" naturala de aproape cinci milioane de copii si tineri cuprinsi n diverse forme de nvatamnt) reprezinta prea mult pentru o economie care produce din ce n ce mai putin. n 1998, pentru a fi si mai expliciti, numarul pensionarilor l depasise deja pe cel al salariatilor iar tendinta a continuat sa se manifeste, ceea ce explica n parte dificultatile majore ale sistemelor de asigurari sociale.

48

Scaderea puterii de cumparare a populatiei este asociata cu ceea ce n limbaj politic si mediatic s-a numit degradarea nivelului de trai, adica reducerea continua si drastica a veniturilor reale ale cetatenilor n comparatie cu nivelul tot mai nalt al preturilor. n 1997, spre exemplificare, salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzatoare momentului decembrie 1989 (Mihut si Lauritzen, 1999) iar n cazul pensiilor situatia era si mai severa. Restructurarea cheltuielilor a reprezentat o consecinta directa a scaderii puterii de cumparare, majoritatea familiilor din Romnia cheltuind din ce n ce mai mult (procentual) pentru asigurarea cosului alimentar. Datele statistice indica o ,,alocare bugetara" pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obisnuite si de cca 40% n cazul familiilor de patroni. Aceste valori sunt desigur foarte mari pentru o tara cu aspiratii comunitare, acceptndu-se n general ideea ca ponderea cheltuielilor alimentare ntr-o tara europeana dezvoltata nu poate depasi 30% din totalul cheltuielilor, limita care este considerata de unii autori o posibila definire a pragului de saracie. Deteriorarea indicatorilor demografici si ai starii de sanatate publica are ca substrat principal scaderea veniturilor populatiei, dar pot fi deasemenea invocate carentele educationale si lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene amplificndu-se vizibil dupa 1989. Daca, de pilda, scaderea populatiei Romniei (spor natural negativ) n ultimul deceniu nu este neaparat un fenomen ngrijorator si nici unic n Europa, n schimb nivelele nalte ale mortalitatii infantile si materne ne plaseaza ntr-o dureroasa pozitie codasa pe continent. Mult sub media europeana este si speranta de viata n Romnia. Cu o expectanta la nastere de numai 69 de ani - mai mica la barbati si mai mare la femei - ne situam destul de departe de cei 77 de ani ct traiesc n medie cetatenii Uniunii Europene, mentionnd de exemplu numai faptul ca speranta de viata la femei n Suedia atinge 81 de ani! Tot n dreptul acestei categorii de indicatori trebuie sa subliniem si procesul (aparent paradoxal) de mbatrnire a populatiei, n sensul inversarii piramidei demografice. Astfel, prin reducerea treptata a natalitatii si cresterea ponderii populatiei vrstnice, asociate cu politica de pensionare timpurie, s-a produs inversarea ,,raportului de dependenta demografica", adica ngustarea segmentului de dependenti tineri n raport cu populatia activa si ngrosarea segmentului vrstnicilor dependenti de veniturile populatiei adulte. Acest ultim fenomen, ca si cel de depasire cantitativa a populatiei active de catre segmentul inactiv, denota presiunea n continua crestere care se exercita asupra adultilor care muncesc. Saracia constituie, n pragul dintre milenii, fenomenul social cu cea mai accentuata viteza de diseminare n societatea romneasca si cu cele mai daunatoare consecinte. Acesta este motivul pentru care se afirma ca obiectivul fundamental al politicii sociale n Romnia deceniului viitor trebuie sa fie reducerea saraciei. Cu siguranta punctul de pornire al oricarei politici destinate acestui scop (ncepnd cu Programul National de Prevenire si Combatere a Saraciei, lansat n 1998 sub patronajul Presedintiei) ar trebui sa fie stabilirea oficiala a unui prag unic pentru ncadrarea fenomenului. n absenta unei definitii clare, la care sa se faca raportari corect fundamentate, n Romnia nu se va sti niciodata cu precizie care este amploarea saraciei si fiecare va fi liber sa se auto-defineasca sau sa aprecieze aceasta stare si n cazul altor persoane sau grupuri, genernd abordari subiective, confuzie si nentelegeri de genul ,,falsilor saraci" sau al ,,saracilor nerecunoscuti". Trebuie sa facem mentiunea ca toate tarile dezvoltate ale lumii (ncepnd cu Statele Unite) au definit o limita relativa, proprie, a saraciei -dupa criterii bine precizate si desigur n functie de nivelul general de viata din tara respectiva- iar lipsa unei astfel de definitii caracterizeaza tocmai tarile sarace n care autoritatile se tem sa-si asume responsabilitatea politica de a masura evolutia n timp a acestui fenomen. n lipsa pragului oficial unic, n Romnia se utilizeaza multiple definitii ale saraciei, care furnizeaza n mod evident imagini diferite asupra realitatilor sociale. De exemplu, Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii de pe lnga Academia Romna apreciaza utila folosirea a doua tipuri de criterii, unul pentru ,,pragul de subzistenta" iar

49

celalalt pentru ,,pragul de trai decent". Incluznd n calcularea acestor praguri un cos specific de produse si servicii, ICCV a anuntat n 1995 ca 27,3% din populatia Romniei se situeaza sub pragul de subzistenta iar aproximativ 50% din cetatenii tarii traiesc sub pragul unei vieti decente. Avnd n vedere nsa lipsa unei viziuni larg acceptate asupra saraciei precum si ipoteza existentei unor venituri nedeclarate n cazul multor familii, valorile de mai sus au fost considerate la momentul respectiv exagerate iar semnificatia lor a fost minimalizata. ,,Indicele dezvoltarii umane" (IDU) reprezinta un instrument complex cu care se poate masura dezvoltarea sociala a unei natiuni, avnd n plus avantajul ca este utilizat n mod traditional de ONU, deci poate oferi o imagine dinamica si comparativa a unei tari n raport cu celelalte. IDU exprima o sinteza a trei raportari specifice: venitul pe cap de locuitor, speranta de viata la nastere si nivelul educatiei. Anual este dat publicitatii The Human Development Report n cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Conform raportului din 1997, Romnia se clasa pe locul 79 ntre cele 175 de tari luate n considerare, fiind plasata n urma celorlalte candidate la integrarea n Uniunea Europeana. Din cele trei criterii ale IDU, primele doua mentionate reprezinta punctele slabe pentru Romnia, n special starea economica (PIB doar 3975 de dolari/locuitor n 1998) dar si speranta de viata de numai 69 de ani, n timp ce la capitolul educatie situatia era mai buna, Romnia raportnd o alfabetizare de 97% si un grad de cuprindere n diverse forme de nvatamnt de 62%. * Nu putem ncheia prezentarea contextului general al socialului autohton n anii`90 fara a mentiona poate cel mai important element de referinta pentru ntelegera premiselor sub care a debutat reforma n Romnia: mentalitatea centralist-etatista, att la nivelul populatiei ct si al noilor elite politice. Prabusirea regimului totalitar n decembrie 1989 a gasit societatea romneasca scufundata ntr-o profunda cultura etatista. Nemultumirea generala fata de absurditatea cultului personalitatii lui Ceausescu, fata de amenintarea ,,muta" a Securitatii si fata de umilitoarea penurie de alimente nu echivaleaza n nici un caz cu o motivatie politica liberala la nivelul mentalului colectiv. Pe buna dreptate s-a afirmat de catre analistii occidentali ca, la nceputul lui 1990, Bucurestiul avea cel mai scazut potential de gndire liberala din Europa non-sovietica iar n ceea ce priveste mentalitatea (att a populatiei ct si a noilor guvernanti), Romnia era cel mai putin pregatita sa asume o schimbare reala de sistem. Ceea ce s-a crezut a fi ,,marea sansa" a unui nceput exploziv de democratie (poate cel mai spectaculos boom din fostul bloc socialist), convingere bazata pe caderea fulgeratoare a lui Ceausescu, pe imensa sustinere populara a noului regim si pe succesul aparent al ultra-mediatizatelor formule de ,,libertate, democratie, privatizare, economie de piata, integrare euro-atlantica", a fost n fapt o nentelegere, o discrepanta adnca -descoperita mult mai trziu- ntre semnificatia reala a termenilor si asteptarile simple ale majoritatii populatiei. Ce a nsemnat nsa n practica aceasta cultura etatista? Ce efecte a avut ea n derularea reformelor si a deciziilor de politica sociala, adoptate la nceputul anilor`90? n primul rnd, aceasta cultura ascundea n miezul ei convingerea ferma a romnilor ca statul e dator sa le asigure bunastarea (ncepnd cu garantarea locului de munca, cresterea salariilor, gratuitati n sanatate, nvatamnt, cultura si continund cu burse, bilete gratuite n statiuni, reduceri la transport, locuinte etc.) dar sa faciliteze n acelasi timp si aparitia avantajelor sistemului ,,capitalist". Dorinta de mai bine n Romnia se confunda deci cu asteptarea ca statul sa dea mai mult oamenilor si sa rezolve problemele financiare si socio-profesionale aparute ca urmare a suprimarii vechilor mecanisme de centralizare si planificare. Multa lume era convinsa ca, dupa caderea dictaturii, oamenii sunt n mod

50

natural ndreptatiti sa ceara si sa primeasca mai mult de la stat dect le daduse Ceausescu. Dupa attia ani de frustrari, umilinte si restrictii, doreau sa li se dea n sfrsit mai mult si sa simta nentrziat efectele unei mbunatatiri a vietii prin cresterea consumului. Nerezistnd acestei uriase presiuni, guvernul Roman (influentat cu siguranta si de apropierea alegerilor din mai 1990) a cedat ispitei populiste de restitui cetatenilor contribuabili faimoasele ,,parti sociale" acumulate n ultimii ani ai lui Ceausescu. Masura, dincolo de caracterul ei profund electoral, contra-performant si populist, se nscrie n parametrii primei etape a politicii sociale postdecembriste: etapa reparatorie sau a cresterii cheltuielilor publice. Fara ndoiala ca restituirea a cteva zeci de mii de lei (n functie de veniturile si de contributia procentuala a fiecarui angajat de-a lungul ultimilor ani) a nsemnat la nceputul lui 1990 o crestere relativa si temporara a consumului, banii fiind nsa cheltuiti n cteva luni, iar la nivel national risiprea unei sume de ordinul ctorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidarii bugetului de asigurari sociale. Aceasta masura nu a fost nsa singulara: ea a fost nsotita de reducerea saptamnii de lucru, nmultirea sarbatorilor oficiale si interzicerea ,,orelor peste program" nesalarizate sau fara acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare si cresterea continua a importurilor finantate din surse publice, anularea sistemului de salarizare n functie de nivelul productiei (mult blamatul ,,acord global"), acordarea de beneficii si sporuri salariale fara acoperire economica, instituirea unor drepturi si facilitati privind anumite categorii sociale etc. Nu discutam acum motivatia si gradul de ntemeiere al fiecarei decizii n parte: unele vizau n mod evident drepturile elementare ale omului sau minime alinieri la drepturile lucratorilor europeni, altele urmareau recompensari de bun simt pentru lipsurile ndurate iar altele ,,vnau" pur si simplu simpatia populatiei. Oricum, trebuie spus ca toate aceste masuri, justificate sau nu, au avut un efect concertat: epuizarea n scurt timp a resurselor existente si anularea sanselor de reluare a cresterii economice. A doua etapa n evolutia politicii sociale ncepea n toamna anului 1990, dupa consumarea momentului electoral, si avea sa dureze pna spre sfrsitul deceniului (1997-1998), cnd ncep sa apara primele masuri de reforma reala a sistemului securitatii sociale. O vom numi etapa compensatorie sau ,,etapa indexarilor", avnd n vedere ca s-a caracterizat n principal prin masuri paleative de contra-balansare a costurilor restructurarii sectorului economic. Privita deci ca ,,remorca" a politicilor economice, politica sociala a acestei lungi perioade a anilor`90 a avut un rol secundar n transformarea societatii romnesti, revenindu-i n fapt doar misiunea de a face mai suportabile suferintele tranzitiei. Din acest motiv principala forma de expresie a politicii sociale n perioada mentionata a fost indexarea veniturilor n functie de rata inflatiei si de cresterea preturilor. Acordarea unor compensatii modice (trimestriale sau lunare) de 3-5%, n conditiile unei inflatii galopante n special n intervalul 1990-1993, fireste ca nu a avut darul de a multumi populatia, a carei putere de cumparare se deteriora continuu. Vom mentiona totusi n dreptul acestei etape adoptarea ctorva legi cu caracter social semnificativ, chiar daca majoritatea lor s-au dovedit destul de repede ineficiente si multe din ele au fost ulterior modificate. n 1991 a fost reglementat juridic somajul, dupa o nerecunoastere oficiala de aproape o jumatate de secol, urmat de Legea privind contractul colectiv de munca, Legea privind solutionarea conflictelor de munca, Legea cu privire la sindicate, Legea privind garantarea salariului minim pe economie. Aceste legi si au, desigur, importanta lor; ele au ncercat sa creeze un cadru legislativ nou, adaptat la contextul tranzitiei. Din pacate, n pofida abordarii de principiu a unor teme sociale esentiale, fondul sistemului de protectie (securitate) sociala din Romnia a ramas multa vreme neschimbat. Alegerile parlamentare si prezidentiale din noiembrie 1996 au marcat schimbarea totala a conducerii politice n Romnia: la nivelul majoritatii parlamentare, al coalitiei de guvernamnt si al

51

presedintiei. Sensul major al schimbarii a fost perceput atunci ca fiind legat de accelerarea reformelor economice, combaterea coruptiei si intensificarea eforturilor de reconstructie a imaginii externe, n perspectiva integrarii euro-atlantice. n privinta politicii sociale, programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, reforme de continut, viznd de aceasta data nsasi arhitectura securitatii sociale n contextul compatibilizarii cu standardele comunitare, angajamente din care mentionam: - reforma sistemului de asigurari sociale, cu accent pe introducerea asigurarilor de sanatate si pe eficientizarea sistemului de pensii; - reformularea politicii privind utilizarea fortei de lucru, prin acordarea unor facilitati la crearea de noi locuri de munca, atragerea de investitii si stabilizarea somajului n jurul valorii de 5-6%; - reforma sistemului de salarizare a personalului bugetar, prin introducerea salarizarii diferentiate (n functie de performantele individuale) si scaderea ponderii vechimii; - elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesionala, viznd n special muncitorii din ramurile industriale neperformante supuse unor masive restructurari; - relansarea politicii locuintelor, prin instituirea unei agentii nationale specializate si acordarea de credite avantajoase pentru cumpararea sau construirea de locuinte; promovarea Legii privind tichetele de masa, o lege controversata, ajunsa pe agenda guvernului Ciorbea ca urmare a presiunilor sindicale care faceau trimitere la programul electoral al Conventiei Democratice; - reforma unor politici sociale sectoriale considerate ca avnd ,,prioritate nationala", cum ar fi reforma sistemului educational si reforma sistemului sanitar; - reforma administratiei publice si a serviciilor aferente, focalizata pe ideea descentralizarii, a dezvoltarii functiilor si bugetelor administratiilor locale si a asumarii de catre acestea a unor responsabilitati n continua crestere privind buna functionare a serviciilor destinate direct comunitatilor locale; - reconsiderarea asistentei sociale, multa vreme neglijata, prin dezvoltarea unor servicii moderne si eficiente n domeniu. n parte, aceste teme au fost abordate de guvernele care s-au succedat n perioada 1997-2000 si se poate afirma cu certitudine ca exista cteva realizari legislative importante n domeniul social, a caror validare practica depinde nsa n mod inevitabil de evolutia economiei si de nivelul resurselor angajate pe aceasta directie. Principalul ,,arhitect" al politicii sociale din ultima legislatura, ministrul Alexandru Athanasiu, profesor de Dreptul Muncii la Universitatea Bucuresti, declara n momentul investirii sale n functie (n pofida apartenentei la un partid social-democrat) ca se simte atras de ,,modelul neo-liberal Milton Friedman", verificat n Chile, si ca doreste sa-si canalizeze programul de reforme sociale pe directia eficientizarii, flexibilizarii, respectiv cointeresarii sectorului privat n asigurarea bunastarii. Vom lua n discutie cele mai importante reglementari si masuri adoptate n aceasta a treia etapa de evolutie a politicilor sociale, pe care o numim n consecinta etapa reformelor esentiale. O imagine de ansamblu a ponderii politicilor sociale n cadrul preocuparilor guvernamentale putem deduce prin compararea cheltuielilor sociale (totale si sectoriale) din Romnia n raport cu celelalte tari din spatiul ex-socialist, amintind nsa faptul ca n Uniunea Europeana media cheltuielilor sociale totale pare a se fi stabilizat n jurul a 27-28% din PIB. Romnia, conform raportarilor oficiale, nu depasea 15% nici n 1989 (Poenaru, 1998) si cu toate ncercarile de apropiere de standardele comunitare, alocarea bugetara totala n programe sociale nu a trecut niciodata de 16% din PIB, n conditiile n care trebuie sa tinem cont binenteles si de reducerea continua a PIB-ului. Pe sectiuni, conform datelor oferite de Business Central Europe n 1997-1998, alocarile procentuale pentru sanatate, respectiv nvatamnt n Uniunea Europeana depasesc fiecare cota de 8%, n tarile Europei Centrale si de Est media tinde spre 5% iar n Romnia aceste cheltuieli trec putin peste 3%! *

52

Prima din legile de referinta ale reformei sociale n actuala legislatura a fost adoptata de Parlament relativ repede, la nceputul mandatului: Legea asigurarilor sociale de sanatate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS) intentia legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurarilor de sanatate de tip german (modelul denumit ,,Bismarck"), n conditiile n care acesta a functionat n Romnia si n perioada premergatoare instaurarii comunismului. LASS a definit institutia medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-si alege medicul si a precizat mecanismul de finantare a serviciilor medicale: contributii ale angajatului, ale angajatorului (cte 7% fiecare) si ale statului. Nu intram acum n detaliile acestei legi si nici nu insistam asupra dificultatilor financiare severe pe care le ntmpina nca noul sistem, dificultati cauzate n special de datoriile multor agenti economici fata de bugetele Caselor Judetene de Asigurari. Principiul acestei legi este nsa unul cu certa traditie europeana iar ,,rodarea" sistemului va constitui n timp o confirmare solida a optiunilor de eficientizare si compatibilizare a serviciilor publice fundamentale din Romnia. n rest, reforma sistemului sanitar s-a concentrat pe segmentul ramas n gestiunea Ministerului Sanatatii: programele nationale de sanatate publica, finantate n continuare de la bugetul statului. Mentinerea veniturilor se bazeaza, asa cum am vazut la definirea securitatii sociale, pe cele doua mari categorii de beneficii rezultate din sistemul asigurarilor: pensiile si ajutorul de somaj. Reconstructia subsistemului de pensii reprezinta, alaturi de reformele deja lansate n administratie, sanatate si nvatamnt, ,,piatra de ncercare" a restructurarii politicilor publice din Romnia, avnd n vedere numarul n continua crestere al pensionarilor (cca 6 milioane n prezent), nivelul mediu redus al pensiilor dar si discrepantele imense, absolut inacceptabile, ntre pensiile noi si cele vechi. n acest fel, devenise evident de multi ani ca urgenta n domeniu o constituie recalcularea si actualizarea pensiilor, n special pentru persoanele pensionate nainte de 1989, intentie anuntata oficial abia n 1998 si ,,lansata n executie" cu mari dificultati n toamna lui 1999. Saracia bugetului de asigurari a atenuat nsa drastic intentia generoasa a Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, facnd ca recorelarea pensiilor sa aiba un efect aproape insesizabil asupra veniturilor celor mai saraci dintre romni. Trecnd peste acest semi-esec, n 1999 MMPS a trimis la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind reforma pensiilor, care stipuleaza printre altele cresterea vrstei de pensionare (de la 62 la 65 de ani n cazul barbatilor si de la 57 la 60 pentru femei), instituind n acelasi timp fondurile de pensii administrate n regim privat (complementare pensiilor publice) la care vor trebui sa contribuie n mod obligatoriu persoanele care mai au cel putin 20 de ani pna la mplinirea vrstei de pensionare si optional cei care mai au cel putin 10 ani de munca. Noua lege a pensiilor a intrat n vigoare la 1 aprilie 2000 dar este de presupus ca efectele ei benefice se vor simti pe termen mediu si lung, n timp ce situatia pensionarilor de acum va ramne probabil grea si n lunile urmatoare. Ajutorul de somaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completata si modificata) se acorda pe o perioada de 270 de zile, urmat fiind de o ,,alocatie de sprijin" - restrictiva si diminuata - pentru cei care ramn n continuare fara loc de munca, acordata pentru nca 18 luni. Contributia la fondul de somaj se partajeaza ntre angajator (5% din fondul de salarii lunar) si angajat (1% din salariul de baza lunar), asigurnd n medie un beneficiu social mai mare dect salariul minim net pe economie. n afara ajutorului de somaj, o ,,faimoasa" ordonanta de urgenta adoptata n 1997 si propunea sa sprijine restructurarea accelerata a industriilor neperformante, prevaznd acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru muncitorii disponibilizati. Masura, n afara faptului ca a irosit cteva sute de miliarde de lei (exemplu: un miner disponibilizat la cerere, ,,cu ordonanta", pleca din mina cu aproximativ 20 de milioane de lei, la valoarea din 1997!) nu a avut nici pe departe efectul scontat. Trebuie spus ca doar un procent infim din beneficiarii acestor compensatii au facut investitii ori au gasit un alt loc de munca, cei mai multi consumndu-si banii si ajungnd n prezent fara nici un venit, asa cum s-a ntmplat n ianuarie 2000 cu cteva mii de

53

mineri din Valea Jiului, care si-au epuizat toate formele de ajutor social prevazute de lege. n privinta politicii locurilor de munca, ramne de vazut ce efect concret vor avea n viitor programele Agentiei Nationale pentru Ocupare si Formare Profesionala, constituita n 1998. Dupa lungi ezitari, crearea Agentiei Nationale a Locuintelor (ANL) n 1998 si activarea ei n 1999 a produs premisa relansarii investitiilor n constructia de locuinte si a pus bazele unui program national de inspiratie occidentala n acest domeniu, urmnd ca principalii beneficiari ai creditelor pe termen lung cu dobnzi subventionate de stat sa fie tinerii. Inspirat din traditia vest-europeana a parteneriatului social, cabinetul Ciorbea a decis n 1997 nfiintarea Consiliului Economic si Social (pe scurt CES), o structura consultativa tripartita guvernpatronat-sindicate, care si propune sa negocieze un punct de vedere comun naintea adoptarii masurilor cu impact social major. Desi ideea n sine a fost agreata de toate partile implicate, importanta de facto a acestei structuri a ramas modesta, avnd n vedere ca finalmente nici una din parti nu ia n considerare prea serios punctul de vedere al CES. Promovarea Legii tichetelor de masa n 1997, o lege cu eficienta economico-sociala redusa si n cele din urma aplicata de foarte putini agenti economici, pare mai degraba un gest politic binevoitor fata de sindicate al premierului de atunci, Victor Ciorbea, care activase naintea alegerilor ca lider sindical. Adoptarea Legii privind salarizarea demnitarilor si a personalului bugetar (Legea nr.154/1998) opereaza o reforma de principiu n stabilirea veniturilor pentru persoanele platite din bani publici, n sensul ca fiecarui angajat i se ofera posibilitatea de a primi un salariu n conformitate cu performantele profesionale individuale si independent de vechime, oscilnd ntre un maxim si un minim stabilite pentru fiecare grad de ncadrare. Nu ntmplator am lasat la urma reforma n nvatamnt, domeniu care a atins n prezent (n pofida contestarilor de orice fel) nivelul cel mai avansat n plan conceptual si al reglementarilor adoptate, suferind nsa - ca si alte politici publice din Romnia - de o insuficienta cronica a resurselor. nainte de a puncta reperele fundamentale ale acestei reforme, accelerata si sistematizata n perioada 1998-1999, trebuie precizat cadrul legislativ existent naintea intervalului mentionat: Legea nvatamntului din 1995 si Legea privind statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997). Prima lege mentionata prevedea, la capitolul finantare din surse publice, alocarea a cel putin 4% din PIB pentru sistemul educational (procent nerespectat pna n 2000, desi este mult sub media europeana!) iar a doua lege, deasemenea organica dar adoptata de noua coalitie parlamentara, stabilea normele didactice si acorda unele sporuri personalului din nvatamnt (sporul de fidelitate, de suprasolicitare neuro-psihica, de izolare rurala, de doctorat etc.) interpretate de opinia publica drept ,,compensatii" n raport cu nivelul slab al salariilor de baza din acest sector. Instalarea unei noi echipe la conducerea Ministerului Educatiei Nationale n decembrie 1997, n frunte cu profesorul Andrei Marga, a nsemnat n primul rnd impunerea unei abordari europene corect fundamentate a politicii educationale pe principiul performantei, descentralizarii, creativitatii si modernizarii tipului de nvatare. Urmarind n toti pasii facuti compatibilizarea cu marile modele educationale din Europa si n mod special cu spiritul si standardele comunitare, reforma educationala din Romnia a atins cu ndrazneala puncte considerate pna nu demult ,,sensibile" (deci prin traditie neabordabile!), aspecte legate de un anumit status-quo al scolii cuprinznd vechi mentalitati ale corpului didactic, elevilor sau parintilor. Fiind n primul rnd o ,,reforma de continut", asa cum a numit-o ministrul Marga, noua politica educationala s-a concentrat pe reforma curriculara, pe nnoirea planurilor de nvatamnt, a programelor scolare, a continutului efectiv al

54

manualelor, a metodelor de predare si nvatare si nu n ultimul rnd a modalitatilor de evaluare a cunostintelor, incluznd marile examene si concursuri din viata unui tnar: capacitatea, bacalaureatul, admiterea n nvatamntul superior si examenul de licenta. Pentru fiecare din aceste puncte enumerate s-au gasit solutii de modernizare si eficientizare. Noua Lege a nvatamntului, adoptata n prima faza ca ordonanta de guvern (OG 36/1997), a trecut cu mare dificultate prin Parlament abia n toamna lui 1999, votul final mult ngreunat datorita chestiunii controversate si suprapolitizate a nfiintarii universitatilor de stat cu limba de predare materna. O atentie deosebita s-a acordat (si) reformei administrative a nvatamntului, viznd instituirea unui nou tip de management al scolilor si universitatilor: managementul local, participativ si responsabil, implicnd colaborarea pe programe concrete cu administratia publica locala si cu mediul economic. Gestiunea resurselor (n cadrul careia un rol sporit revine identificarii de resurse extra-bugetare) si adoptarea deciziilor curente au trecut din ce n ce mai mult n sarcina directa a unitatilor de nvatamnt, autonomia universitara si descentralizarea procesului decizional - inclusiv la nivel preuniversitar - fiind vizibil consolidate n ultimii ani. n pofida rezultatelor remarcabile ale reformei din nvatamnt, apreciate n tara dar si de redutabili evaluatori externi, n ianuarie 2000, pe fondul revendicarilor salariale ultimative ale sindicatelor si al atacurilor politice din partea opozitiei, ministrul Andrei Marga si-a naintat demisia ,,n semn de protest fata de lipsa sustinerii financiare si politice". Chiar daca impasul a fost ulterior depasit, semnificatia gestului - venind din partea celui mai reformator ministru al cabinetelor Ciorbea, Vasile si Isarescu - a ramas intacta, n pofida tuturor speculatiilor. * Concluzionnd, vom da dreptate autoarei Liliana Mihut care afirma ca dupa zece ani de la nceputul tranzitiei Romnia nca se afla n cautarea unui model de politica sociala, fiind pna n prezent conturate un sistem al asigurarilor sociale de tip continental (german), ce-i drept sever subfinantat, o puternica reminiscenta egalitarista n acordarea beneficiilor sociale (ca n modelul socialdemocrat) si o retragere financiara treptata a statului din schemele de garantare a bunastarii, odata cu ofensiva sectorului privat si non-guvernamental, pe linia modelului liberal.

2. Impactul solutiei liberal-europene asupra societatii romnesti

Paginile care urmeaza reprezinta ncercarea de a reliefa anumite aspecte legate de impactul social al tranzitiei, de suportabilitatea, de toleranta sau indiferenta manifestate uneori, de comportamentul reactiv din alte situatii sau pur si simplu de rezistenta la schimbare a societatii romnesti, asa cum s-au conturat n ultimul deceniu. Prin solutie liberal-europeana vom ntelege ansamblul masurilor de schimbare, compatibilizare si modernizare adoptate n Romnia ca efect al vointei politice, acordurilor si programelor care decurg din procesul de aderare la Uniunea Europeana. Asociem astfel integrarea europeana cu asumarea n practica decizionala curenta a neo-liberalismului, avnd n vedere ca, n raport cu situatia concreta a economiei si administratiei romnesti, tot ce nseamna europenizare presupune n fapt o abordare de esenta liberala.

55

Desigur, nu toate masurile politice, administrative sau economice adoptate dupa 1989 se nscriu n ceea ce am numit cu un termen generic solutia liberal-europeana. Dimpotriva, nceputul anilor`90 este foarte sarac n astfel de masuri, perioada fiind mai degraba dominata de populisme, de incoerente si dezorganizare, de accese xenofobe sau nationaliste si de reactii disproportionate ale diferitelor grupuri si categorii sociale, oscilnd absolut imprevizibil ntre pasivitate si agresivitate. Pe fondul imaturitatii mentionate, caracterul de ,,liberal" sau ,,european" al spatiului social romnesc poate fi cu greu regasit n ultimul deceniu. Totusi, momentul Helsinki -decembrie`99 va reprezenta cu certitudine un punct de inflexiune n evolutia societatii, avnd n vedere semnalul generos si convingator venit dinspre Uniunea Europeana. * n debutul excelentei ,,monografii socio-culturale a Romniei anilor`90", pe care o realizeaza n cartea sa ,,Spatiul social al tranzitiei" (1999), profesorul Dumitru Sandu afirma: ,, n fond, Romnia traieste n tranzitie de la 1830 ncoace. Si ca ea, multe alte state periferice...Istoria moderna a Romniei apare astfel ca o succesiune de tranzitii nemplinite care se neaga reciproc." Referindu-se la cel mai recent dintre proiectele de tranzitie ale acestei istorii, cel nceput n 1989 si care si propune sa conduca Romnia de la comunism la o societate a bunastarii bazata pe libertate si concurenta, Dumitru Sandu spune ca ,,o atenta examinare a ceea ce s-a ntmplat n raportul dintre intentii si fapte duce la constatarea ca deocamdata tranzitia postcomunista a Romniei s-a facut mai mult spre subdezvoltare, iar constructia mplinita a fost mai mult n linia unei societati de supravietuire". ncercnd o cuantificare a factorilor de care a depins performanta n realizarea tranzitiei, autorul identifica o serie de criterii (mai mult sau mai putin masurabile) prin care se poate compara potentialul de reforma al tarilor din Europa Centrala si de Est. Surse ale diferentierilor de performanta societala n realizarea reformei: Starea initiala, la nceputul reformei - starea economica: ponderea sectorului de stat/privat, gradul de modernizare tehnologica, experienta manageriala; - experienta reformelor partiale n perioada comunista; - gradul de integrare n circuite de comunicare economica, sociala si culturala cu tarile capitaliste dezvoltate. Modul de realizare a reformei: - prin schimbari lente, partiale, de tip gradualist sau de tip soc; succesiunea masurilor de politica economica: stabilizare, liberalizare, reforma institutionala etc; raportul ntre reforma economica si cea politica: declansate concomitent (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria), reforma economica ramasa mult n urma (Romnia) sau reforma economica fara democratizare (China, Iugoslavia). Mediul intern al reformei: - mediul social; - coruptie, clientelism politic, selectie sociala negativa; conflicte etnice, confesionale; - capital social; - mediul politic: prezenta neocomunistilor / tehnocratilor / fortelor de dreapta la putere; - mediul cultural; - stocul de modernitate sociala si capital uman; - diferentieri religioase (ortodoxie/catolicism, protestantism); - gradul de dezvoltare a culturii democratiei. Mediul extern al reformei: - favorizare/indiferenta/defavorizare financiara din partea Occidentului; favorizare/indiferenta/defavorizare politica din partea Occidentului.

56

Fireste, fara a analiza acum toate criteriile propuse, se poate deduce cu usurinta ca Romnia dispunea n 1989 de cel mai scazut potential de reforma din zona tarilor europene recent democratizate. Economia supercentralizata si superplanificata, din care lipsea cu desavrsire sectorul privat, orientarea puternica spre piata CAER si a tarilor arabe, legaturile comerciale si culturale slabe cu Occidentul, lipsa minimului exercitiu democratic sau concurential, respectiv inexistenta unei culturi manageriale si antreprenoriale solide la nivelul populatiei au facut ca societatea romneasca sa fie n decembrie 1989 vulnerabila si total nepregatita pentru o reforma de tip liberal-european. n timp ce n tarile din regiune o serie de proiecte reformiste ncepusera sa se faca simtite nca din 1990, n Romnia chiar si cele mai timide masuri de schimbare se loveau de rezistenta tenace a unor grupuri interesate n mentinerea avantajelor pe care le avusesera nainte de caderea lui Ceausescu si care manipulau cu usurinta largi categorii sociale. Asa cum am mai afirmat, aderenta formala a populatiei din Romnia la valorile si principiile de organizare ale lumii occidentale a fost imensa din punct de vedere procentual, la nceputul anilor`90. Aceasta surprinzator de ,,ferma" optiune pentru solutia liberal-europeana (mai puternica dect n Cehia, Polonia sau Ungaria!) era doar aparenta, deoarece pentru o mare parte a romnilor semnificatia reala a reformei pe care declarau ca o doresc si o sustin era necunoscuta. Oamenii vroiau sa le fie mai bine si atta tot. Una din primele consecinte economice concrete ale ,,schimbarii", asa cum a fost perceputa la nivelul majoritatii, l-a constituit cresterea preturilor. Scaderea drastica a productiei industriale si agricole, retragerea treptata a subventiilor publice si liberalizarea preturilor la energie si bunuri de larg consum au determinat ca veniturile reale ale cetatenilor sa fie din ce n ce mai mici comparativ cu necesarul unui ,,trai decent" iar nivelul de viata al celor mai multi salariati sa se degradeze continuu n ultimii 10 ani. n acest context de ignoranta, frustrare sociala si manipulare politica, apar primele ,,manifestari stradale" ale nemultumirii unor segmente de populatie. Consensul si entuziasmul general din decembrie 1989 se naruisera. Romnii ncepeau sa desopere contrariati avatarurile tranzitiei. n memorabilul ,,Romnii dupa`89 -Istoria unei nentelegeri" (Mungiu,1995), volum de referinta n analiza tranzitiei, autoarea noteaza: ,, ...Perceptia perioadei de tranzitie n Romnia este predominant negativa. La grupurile focus din 1992 perioada a fost caracterizata n principal ca haos si criza. Taranii si batrnii o caracterizeaza si ca ,,destrabalare", ,,babilonie", ,,anarhie", ,,bisnitaraie", ,,o lume ntoarsa cu susul n jos", ,,nimeni nu mai asculta de nimeni", ,,nu pricepem de ce sunt preturi diferite de la un magazin la altul", ,,trai ngrozitor de greu", ,, lipsa de rusine", ,,copiii trag ntr-o parte si parintii n cealalta", ,,nu mai e nici o siguranta", ,,toti fac ce vor", ,,sunt prea multe partide", ,,nu ai cui sa te plngi". La scurt timp dupa consumarea ,,marilor sperante" s-a (re)instalat n Romnia traditionala cultura a nemultumirii sociale, a frustrarii, a nencrederii si a neputintei, o cultura de esenta balcanica asezata pe tiparele gndirii negative si a unei atitudini civice si politice non-participative (de genul ,,oricum n-are nici un rost"...) ce poarta n spate povara attor nempliniri si deceptii si pe care o ntlnim cu mici variatii de-a lungul ntregii istorii a acestei nefericite regiuni a Europei. Este util de spus nsa ca, pe fondul insatisfactiei sociale mentionate si a unei democratii imatur receptate, diverse grupuri si categorii provenind n special din industria grea (primul sector lovit de disparitia prioritatilor strategice ale lui Ceausescu) ncep sa protesteze vehement si sa-si gaseasca ,,sprijin politic" n dreptul unor lideri si forte populiste, interesate n mentinerea vulnerabilei proprietati de stat si a unor coruptibile structuri birocratice. Nu putine au fost cazurile cnd, speculndu-se cu cinism nemultumirea si naivitatea muncitorilor, diverse grupuri politice si-au reglat conturile prin intermediul ,,maselor de demonstranti". Mineriadele din iunie 1990 si septembrie 1991 sunt cel mai

57

bun exemplu pentru modul jalnic n care noua clasa politica a nteles sa profite de pe urma mizeriei, ignorantei si lipsei de cultura democratica a celei mai subdezvoltate categorii de muncitori din tara. Dincolo de asa-zisele ,,proteste spontane" (care fac parte oricum din regia manipularilor sociale), trebuie precizat ca principalii oponenti -unii chiar declarati- ai solutiei liberal-europene, n jurul carora s-a organizat rezistenta la schimbare a societatii romnesti, sunt partidele extremiste, partidele de stnga si sindicatele. Asadar, daca luam n discutie impactul social al solutiei liberaleuropene, cu tot ce presupune aceasta: privatizare, debirocratizare, anularea subventiilor de la buget pentru sectorul economic, facilitati pentru patrunderea capitalului strain n diverse domenii de activitate, asumarea unor criterii de performanta si competitivitate compatibile cu standardele europene etc. si observam o rezistenta tenace a societatii romnesti, categoric mai mare dect n cazul altor tari aflate n tranzitie, putem deduce influenta conservatoare a sindicatelor si a gruparilor din familia politica mentionata. Desigur, trebuie sa amintim n acest punct al discutiei ceea ce am afirmat la nceputul capitolului, si anume ca nu toate masurile adoptate n ultimii 10 ani tin de logica reformei, nu toate au fost eficiente si nu se nscriu toate n proiectul unei tranzitii spre modelul liberal-european. Dimpotriva, ineficienta politica si manageriala dovedita n numeroase situatii, coruptia lipsita de minime scrupule sau spectacolul tragi-comic al vietii publice din Romnia sunt motive ntemeiate de nemultumire a populatiei, pe lnga care putinele realizari concrete au trecut aproape neobservate. Contestarea sensului tranzitiei are nsa o alta semnificatie socio-culturala, incomparabil mai grava, semnificatie care ar trebui sa nelinisteasca ,,factorii de decizie" implicati n conceperea si aplicarea politicilor economice. Suportul social al reformei, ntr-un moment n care sunt programate sa nceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana, se subtiaza de la un sondaj de opinie la altul. De asemenea, institutii si valori fundamentale ale democratiilor liberale (din care mentionam pluripartidismul, parlamentarismul, economia de piata, interventia minima a statului si libera concurenta, dreptul patronatului de a adopta decizii n sensul cresterii profitabilitatii, suspendarea masurilor protectioniste, renuntarea la egalitarismul si gratuitatile sistemului socialist etc.) sunt tot mai putin ,,gustate" de opinia publica din Romnia, care a nceput n mod nefericit sa asocieze degradarea nivelului de viata cu sensul reformei si nu cu incompetenta sau coruptia din tara. Pornind de la aceasta nentelegere, ar fi interesant de vazut care sunt principalele amenintari si insatisfactii sociale pe care le recepteaza populatia n raport cu schimbarile care au loc n societate: - scaderea puterii de cumparare constituie cu certitudine cea mai extinsa si cea mai deranjanta reprezentare sociala a tranzitiei, afectnd n mod direct majoritatea cetatenilor tarii, aflati n prezent n imposibilitatea de a-si asigura anumite bunuri si servicii ,,la nivelul pe care si-l permiteau pe vremea lui Ceausescu"; - instabilitatea locului de munca sau chiar pierderea acestuia, mai frecventa n sectorul industrial, este pusa de obicei pe seama programelor de restructurare ,,comandate de FMI" sau a investitorilor straini care ,,dau oamenii afara si ruineaza economia romneasca"; cresterea alarmanta a infractionalitatii si delicventei, aparitia subculturilor agresive n mediul urban si a ,,gastilor de cartier" atotputernice care terorizeaza populatia, pasivitatea, ineficienta sau coruptia fortelor de ordine publica, toate acestea creaza un sentiment profund de nesiguranta atribuit ,,democratiei si libertatilor exagerate, dar si lipsei de autoritate publica: sa fi ndraznit cineva sa faca asta pe vremea lui Ceausescu..."; - dezvoltarea unei perceptii negative fata de ,,mbogatire", prosperitatea fiind asociata de cele mai multe ori cu hotia si coruptia, mai exact cu evaziunea fiscala n cazul ntreprinzatorilor particulari sau comisionul n cazul demnitarilor si functionarilor publici; - lipsa de credibilitate a clasei politice, implicit a institutiilor specifice democratiei (parlamentul si partidele, de exemplu, sunt institutiile cel mai prost vazute de majoritatea populatiei) precum si ascensiunea capitalului de simpatie pentru institutiile traditionale (armata si biserica) denota o relativa ndepartare a corpului social de spiritul democratiilor liberale; -

58

refuzul repetat al marilor puteri occidentale de a ,,legitima" performantele politice sau economice ale Romniei (ex: NATO, FMI, UE), n pofida sperantelor, eforturilor si sacrificiilor ndelungate ale populatiei, a fost perceput dureros si umilitor de un larg segment social, care nu ia n considerare existenta unor criterii obiective de apreciere ci este convins ca ,,Occidentul nu ne vrea...". n acest context, decizia Uniunii Europene de la Helsinki (decembrie 1999), de a invita Romnia sa nceapa negocierile de aderare, reprezinta un ,,balon de oxigen" pentru optiunea liberal-europeana, sosit n ceasul al doisprezecelea. * Lund n considerare aspectele mentionate mai sus, putem contura schita unui tablou social care reflecta impactul tranzitiei la timpul prezent (februarie 2000): saracie si probleme sociale grave, capacitatea suportiva a populatiei solicitata la maxim, nesiguranta, frustrare sociala, amenintari sindicale n aproape toate sectoarele de activitate, agresivitate formala si informala, asociate nsa cu speranta sociala imensa legata de ajutorul financiar promis de Uniunea Europeana. n plus, situatia este complicata de interesele si calendarul electoral al anului 2000. Fara ndoiala, o societate care traverseaza o asemenea criza are nevoie de speranta si de ncredere, de convingerea ca poate depasi momentul de cumpana, dar are de asemenea nevoie urgenta de bani: bani pentru iesirea din iarna, bani pentru salarii, bani pentru plata datoriilor interne si externe, bani pentru constructii si pentru retehnologizare. Nu trebuie trait cu iluzia ca Uniunea Europeana poate sau este dispusa sa plateasca totul. Din punct de vedere al analizei sociale, va fi interesant de urmarit atasamentul populatiei la ideea continuarii si accelerarii reformelor pe linia optiunii liberal-europene. O posibila forma de manifestare a raportului ntre insatisfactia sociala acumulata si gradul de mentinere a sperantelor o va constitui comportamentul electoral din acest an, sondajele de opinie indicnd n momentul de fata o importanta deplasare spre stnga dar anuntnd si un masiv absenteism.

59

CONCLUZII - DE LA ,,STATUL BUNASTARII" LA ,,SOCIETATEA BUNASTARII"

Incursiunea n studiul politicilor sociale comparate a ajuns la final. n mod inevitabil, aceasta cercetare s-a axat pe conceptul fundamental al modelului Welfare State, edificat n Europa occidentala postbelica sub influenta keynesianismului. Fara a uita traditia germana a programelor de asigurari (lansate de Bismarck n 1883), trebuie totusi spus ca sistemul securitatii sociale dezvoltat de vest-europeni dupa 1945 nu are precedent n istorie si nu poate fi comparat cu nici un alt model de bunastare din lume. Att ca obiectiv politic general (asigurarea universala a unor drepturi sociale, deci instituirea cetateniei sociale) ct si prin amploarea resurselor angajate (urcnd n medie spre 30% din PIB), politica sociala a statului bunastarii a raspuns cu succes n primele trei decenii postbelice nevoii de consens politic si social a democratiilor occidentale. Criza economica de la nceputul anilor`70 a pus nsa capat ,,perioadei de aur" a generosului sistem al bunastarii pentru toti, inducnd ideea unor necesare reforme structurale. Ascensiunea politica a Noii Drepte n Marea Britanie si Statele Unite a condus la adoptarea n actul de guvernare ncepnd cu 1980- a unui set de masuri liberale, de relansare investitionala si de reducere a exageratelor cheltuieli publice ale statului bunastarii, tendinte care s-au extins n ctiva ani, cu inevitabile variatii nationale, de-a lungul ntregii Europe occidentale. Criticnd dur temelia ideologica a modelului keynesian de organizare, pe care l-a considerat ntotdeauna costisitor si contra-performant, Margaret Thatcher a guvernat 11 ani sub deviza sugestiva ,,rolling back the frontiers of the Welfare State". Modelul neo-liberal global (pe care l vedem impunndu-se treptat n politica mondiala) se aseaza implicit pe reforma profunda conceputa n anii`80 de guvernarile de dreapta. Fara ndoiala ca ,,disputa ntre social-democrati si neo-liberali, altfel spus ntre keynesieni si friedmanieni" (Dahrendorf, 1996) se deruleaza si pe terenul politicii sociale. Chiar daca ultimii 20 de ani par sa fi adus un pronuntat accent liberal n practica decizionala a guvernelor occidentale, pe fondul convergentei si liberalizarii treptate a discursului politic la nivel mondial (inclusiv al partidelor de centru-stnga), modelul bunastarii nu este totusi unitar. Conform clasificarii lui Gsta Esping-Andersen din 1991, se pot nca distinge trei mari tipuri de regimuri politice ale bunastarii (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul conservator (german) si regimul social-democrat (scandinav). Vom starui putin asupra acestor modele, nu nainte de a mentiona ca exista si alte clasificari n domeniu, poate mai putin utilizate n studiul politicii sociale dar la fel de utile, din care o amintim doar pe cea a Lindei Hantrais din 1994: modelul nordic si anglo-saxon (corespunzator regimului social-democrat scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) si modelul sudic (,,rudimentar", corespunzator statelor mai putin dezvoltate ale Uniunii Europene). Modelul social-democrat se bazeaza, asa cum am vazut, pe spiritul keynesian al anilor`40-50 si ncorporeaza urmatoarele elemente: universalitatea drepturilor sociale (sustinuta de sociologul englez T.H.Marshall n 1950), egalitatea beneficiilor sociale (indiferent de nivelul veniturilor realizate n timpul vietii active), interventia planificatoare a statului n economie pentru asigurarea ocuparii depline a fortei de munca, finantarea predominant bugetara a beneficiilor sociale (pe baza unui nivel general nalt de impozitare) si o puternica birocratie care sa deserveasca reteaua serviciilor publice.
60

Modelul conservator, aplicat n majoritatea tarilor europene n frunte cu Germania, are o pronuntata baza ocupationala si asigura proportionalitatea beneficiilor sociale cu veniturile directe obtinute din munca. Avnd n centrul sau sistemul traditional al asigurarilor, securitatea sociala este finantata nu din impozite platite statului ci din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile autonome de asigurari. Fiscalitatea este rezonabila iar politicile economice au un pronuntat caracter liberal. Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redusa a statului n garantarea bunastarii, ponderea dominanta revenind sectorului privat (sanatate, nvatamnt, asigurari), sectorului non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) si evident individului nsusi. Filosofia beneficiilor sociale este selectiva si restrictiva, bazata pe testarea riguroasa a veniturilor (means testing), urmnd ca statul sa intervina de o maniera minimala, numai n ajutorul celor efectiv saraci, prin acordarea de asistenta sociala non-contributiva. Nivelul general de impozitare este scazut iar managementul serviciilor publice a fost debirocratizat si orientat spre eficienta. Prototipul acestui model l reprezinta Statele Unite, nsa repere importante de liberalism ntlnim si n Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv n cazul tarilor din Asia de Sud-Est. * O interesanta dezbatere se poarta n prezent n jurul interogatiei cu privire la existenta unui model european de politica sociala. Asa cum am precizat n capitolul I, primele preocupari explicite n domeniul politicii sociale au fost stipulate n Tratatul de la Roma, semnat pe 25 martie 1957. Trebuie precizat nsa ca politica economica a fost ntotdeauna prioritara n Comunitatea Europeana iar abordarile sociale s-au limitat la unele dispozitii comune cu caracter general si la recomandari adresate guvernelor statelor membre. Aceste dispozitii si recomandari faceau referire n special la mobilitatea lucratorilor europeni n interiorul granitelor Comunitatii, la necesitatea unor conditii de munca decente si la principiul egalitatii salarizarii (pentru munca egala) n cazul barbatilor si femeilor. Un important pas nainte a fost facut prin adoptarea Cartei sociale n 1989, care prevede compatibilizarea si convergenta treptata a politicilor sociale nationale. Ideea Europei sociale prindea contur. Totusi, reusita europenilor de a formula programe si standarde sociale comune a fost atunci doar partiala, fiind umbrita de refuzul premierului conservator Thatcher de a semna documentul mentionat. Tratatele de baza ale Uniunii Europene, cel de la Maastricht din 1992 si cel de la Amsterdam din 1997 au asumat prevederi mai consistente cu privire la elaborarea unei politici sociale comune. ntre timp, Marea Britanie a semnat Carta sociala. A fost de asemenea nfiintat Fondul Social European (unul din cele trei fonduri structurale ale Uniunii), administrat direct de Comisie -cu avizul consultativ al Comitetului Economic si Social- n scopul compensarii inegalitatilor sociale existente ntre regiunile Europei. * n final, doresc sa reiterez ideea centrala a acestui studiu, fundamentata pe analiza cantitativa si calitativa a tendintelor exprimate n politica sociala a anilor`80-90: trecerea de la ,,statul bunastarii" la ,,societatea bunastarii". n abordarea sa traditionala, formulata de Keynes si Beveridge, modelul Welfare State pare sa-si fi spus ultimul cuvnt. Declinul sever din anii`70 si contestarile puternice care au urmat tradau o multipla criza: o criza financiara, o criza de legitimitate si de performanta politica si nu n ultimul

61

rnd o criza filosofica, de care vorbeste Pierre Rosanvallon n ,,Noua problema sociala" (vezi cap.III). Reforma statului bunastarii, declansata - aparent paradoxal - chiar n tara fondatorilor sai, punea pentru prima data hotart problema restrngerii responsabilitatilor si cheltuielilor acestei complicate masinarii birocratice. n principal, schimbarea accentelor n mecanismul de garantare a bunastarii a vizat dezetatizarea securitatii sociale si un grad mai mare de responsabilizare a societatii, prin generarea unor forme flexibile de finantare si gestionare a resurselor destinate comunitatilor. Descarcarea treptata a statului de functii sociale a corespuns n acelasi timp principiului subsidiaritatii, principiu larg acceptat n politica europeana, care presupune transferul de responsabilitate si adoptarea deciziilor ct mai ,,jos" posibil, ct mai aproape de cetatean. Cu alte cuvinte, este de dorit ca statul sa nu substituie structurile sociale mai mici, regionale, locale, eventual familiile si indivizii nsisi n procesul de gestionare a problemelor care-i privesc direct, dar sa creeze cadrul optim pentru ca aceste unitati sociale autonome sa poata sa functioneze eficient. Una din consecintele tendintei de reducere a efortului social bugetar a fost aparitia pluralismului bunastarii, adica a unui ,,mix public-privat" n ceea ce priveste finantarea serviciilor destinate comunitatii si, n general vorbind, a securitatii sociale. Aceasta cointeresare a sectorului privat si a celui tertiar (non-profit) n probleme de bunastare nseamna, pe de o parte, evitarea posibilelor abuzuri administrative ale statului si pe de alta parte un risc diminuat de manipulare a resurselor destinate bunastarii sociale n scopuri politice. Dezvoltarea, pe fondul expansiunii statului-providenta n anii`50-60, a ceea ce s-a numit cultura dependentei de stat (,,state dependency culture") a fost intens si motivat criticata de Noua Dreapta, datorita ,,efectului de bumerang" pe care l produce: cu ct statul ofera mai mult celor cu venituri mici (prin redistribuirea resurselor publice), cu att motivatia oamenilor de a munci scade si cererea de welfare va fi mai mare. Din acest motiv, n anii`80 a aparut n Statele Unite si Marea Britanie conceptul-replica de workfare, desemnnd bunastarea ntemeiata pe munca si nu pe bunavointa statului, concept specific Noii Drepte. Mai recent, profesorul american Lawrence Mead vorbeste chiar despre Work Enforcement, adica necesitatea stimularii muncii prin conditionarea acordarii beneficiilor sociale de prestarea unei activitati n folosul comunitatii (Mead, 1997). Am afirmat n cuprinsul lucrarii ca tendintele consacrate de globalizare si de extindere a paradigmei neo-liberale n societatea contemporana sunt nu numai compatibile ci si reciproc dependente. ntradevar, internationalizarea crescnda a intereselor, fie ca e vorba de mondializarea capitalului, de ,,americanizarea" culturala a lumii sau strict de integrarea politica europeana, nseamna pna la urma disolutia autoritatii absolute a statelor nationale si ,,permeabilizarea" frontierelor. O astfel de lume globala (satul planeta) nu poate functiona dect ntr-un cadru liberal, n care principiile si valorile fundamentale cu care se opereaza sunt preluate din modelul democratiilor liberale avansate. Consecintele n planul politicii sociale corespund asadar urmatoarelor tendinte: contestarea statului-providenta, revizitarea conceptului de stat-natiune, ,,refluxul" proprietatii de stat si extinderea sectorului privat, respectiv a capitalului multinational, dezvoltarea societatii civile si ,,revolutia comunitatilor locale". Cu toata convergenta pe care o presupune globalizarea (ai carei principali promotori ramn incontestabil nord-americanii), trebuie spus ca Uniunea Europeana a devenit o entitate suficient de bine definita pentru a pastra n interiorul ei o cultura a bunastarii si un sistem propriu de organizare politico-economica, la rndul lor generatoare de integrare si convergenta att pentru statele membre ct si pentru cele care si negociaza deja aderarea. Prin urmare, modelul european (inclusiv dimensiunea sa sociala) trebuie luat n considerare ca model de referinta pentru 15+10 state ale lumii, care realizeaza mpreuna circa 37% din produsul mondial desi nu reprezinta dect 8% din populatia lumii. Eficienta, deschiderea si competitivitatea europeana, bazate pe liberalismul

62

politicilor economice, sunt asociate cu o preocupare constanta pentru parametrii vietii sociale, preocupare ce face ca Europa sa fie continentul cu cea mai solida traditie n jurisdictia securitatii sociale. n ceea ce priveste politica sociala din Romnia, am aratat ca masurile adoptate n anii`90 nu corespund dect n mica proportie unei strategii coerente de reforma sociala pe termen lung, abia spre finalul deceniului aparnd semnele unei astfel de conceptii, n special n nvatamnt, sanatate si pensii. De cele mai multe ori, politicile sociale au fost decise ntr-o maniera haotica, populista si ,,pompieristica", de pe o zi pe alta, pentru a da satisfactie anumitor grupuri contestatare sau pentru a compensa unele efecte ale restructurarii economiei. n acest fel devine limpede ca politicii sociale i-a fost atribuit un rol secundar, de acompaniere a politicii economice, caracterul dominant fiind acela de politica pasiva, care asteapta un nou val de scumpiri pentru a acorda o indexare cu cteva procente a veniturilor. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca rezistenta la schimbare a societatii romnesti a fost mai acerba dect n alte tari, ca aceasta atitudine de mpotrivire a fost ncurajata la nceputul anilor`90 prin repetatele cedari si compromisuri guvernamentale (de dragul procentelor electorale) iar obiceiul de a revendica si de a obtine ,,n strada" unele facilitati, scutiri, amnari, subventionari sau cresteri salariale prin forme radicale de protest este mai ncetatenit la noi dect oriunde n Europa. De la ,,obisnuitele" greve care paralizeaza productia, transportul sau alte servicii publice fundamentale (si care, conform liderilor sindicali, ,,nu vor nceta dect dupa rezolvarea integrala a revendicarilor") pna la blocarea drumurilor nationale, luarea ca ostateci a directorilor, greva foamei, a excesului de zel, autoincendierea sau...dimpotriva, mineriadele, toate aceste forme organizate sau spontane de protest au adus pagube imense economiei, suportate finalmente de ntreaga populatie. n final, facem afirmatia ca odata cu nceperea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana este momentul ca societatea romneasca sa se desprinda definitiv de traditiile sale contra-performante, de ,,bolile" vechi ca si de cele noi, de reflexele, mentalitatea si nostalgiile socialismului ireversibil, de populisme si de duplicitate, de propensiunea pentru smecherie si impostura, de coruptia de tip fanariot si de politica interesului de grup, familial sau personal. Este momentul ca Romnia sa asume cu fermitate, pe baza unor eficiente demersuri politice si de constientizare sociala, optiunea liberal-europeana, singura ,,reteta" care ar putea moderniza n timp util societatea noastra, apropiind-o de principiile, valorile si standardele Uniunii Europene. ntemeiata pe educatie, pe respectul fata de lege si fata de proprietatea privata, pe programe de investitii si modernizare tehnologica, pe prioritatea absoluta acordata drepturilor omului si pe preocuparea pentru bunastare sociala, avnd ca orientare politica dominanta compatibilizarea cu standardele comunitare n toate domeniile de activitate, solutia liberal-europeana provoaca Romnia la un efort de accelerata modernizare economica, administrativa si socio-culturala. Este, de asemenea, momentul sa se nteleaga ca - inclusiv n politica sociala - orice abordare trebuie facuta n context european, lundu-se ca repere criteriile si tendintele exprimate la nivelul continentului si renuntndu-se la traditionala scuza ,,asta merge la ei, dar la noi nu se poate". Tema sincronismului este mai actuala ca oricnd. Nimeni nu poate nega ca prioritatea momentului o constituie depasirea crizei economice. Totusi, ncheiem prin a afirma ca o politica sociala activa, centrata pe ideea modernizarii si dezvoltarii sociale n sensul ameliorarii indicatorilor educationali, a celor de sanatate publica, a conditiilor de locuit si a conditiilor la locul de munca nu poate dect facilita proiectul general de transformare a societatii romnesti spre modelul liberal-european.

63

BIBLIOGRAFIE
1. ALBERT, Michel, Capitalism contra capitalism, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1994. 2. Anuarul statistic al Romniei, Comisia Nationala pentru Statistica, Bucuresti, 1997. 3. BARR, Nicholas, Pietele fortei de munca si politica sociala n Europa Centrala si de Est, Bucuresti, 1995. 4. BOCANCEA, Cristian, NEAMTU George, Elemente de asistenta sociala, Iasi, Ed. Polirom, 1999. 5. BURROWS, Roger, LOADER, Brian, Towards a Post-Fordist Welfare State?, Londra, Routledge, 1994. 6. Business Central Europe, 1997, 1998, 1999. 7. CASTLES, F. G., The Impact of Parties on Public Expenditures, Londra, Sage Publications, 1982. 8. Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor, 1989. 9. COCHRANE, Allan, CLARKE, John, Comparing Welfare States: Britain in International Context, Londra, Sage Publications, 1993. 10. DAHRENDORF, Ralf, Conflictul social modern (Eseu despre politica libertatii), Bucuresti, Ed. Humanitas, 1996. 11. DEMIER, Francis, Istoria politicilor sociale, Iasi, Institutul European, 1998. 12. DUFOURQ, Nicolas, ,,Securite sociale: le mythe de l`assurance" n Droit social, Paris, martie 1994. 13. ESPING-ANDERSEN, Gosta, The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge, Polity Press, 1991. 14. ESPING-ANDERSEN, Gosta, Welfare State in Transition (National Adaptations to Global Economies), Londra, Sage Publications, 1996. 15. FLORA, Peter, The Development of Welfare States in Western Europe, New Brunswick, 1985. 16. FRIEDMAN, Milton, Capitalism si libertate, Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 1995. 17. FUKUYAMA, Francis, Sfrsitul istoriei ?, Bucuresti, Ed. Vremea, 1994. 18. GEORGE, Vic, TAYLOR-GOOBY, Peter, European Welfare Policy (Squaring the Welfare Circle), Londra, Macmillan, 1996. 19. GIARINI, Orio, STAHEL, Walter, Limitele certitudinii, Bucuresti, Edimpress, 1996. 20. GOUGH, I., The Political Economy of the Welfare State, Londra, Macmillan, 1979. 21. HANTRAIS, Linda, Social Policy in the European Union, Londra, Macmillan Press, 1995. 22. HASENFELD, Yeheskel, Citizens` encounters with welfare state bureaucracies, New York , Prentice Hall, 1987. 23. HEIDENHEIMER, A. J., Education and social security entitlements in Europe and America, New Brunswick, 1981. 24. HEIDENHEIMER, A.J., Comparative Public Policy, New York, St. Martin`s Press, 1990. 25. HILL, Michael, Social Policy: A comparative Analysis, Londra, Prentice Hall, 1996. 26. HILL, Michael, Understanding Social Policy, Oxford, Blackwell, 1993. 27. LAVALETTE, Michael, PRATT, Allan, Social Policy: A Conceptual and Theoretical Introduction, Londra, Sage Publications, 1997. 28. Le Grand, nr.II, 1990. 29. Legea asigurarilor sociale de sanatate, 1997. 30. Legea nvatamntului, 1995. 31. Legea nvatamntului, 1999. 32. Legea privind salarizarea demnitarilor si a personalului bugetar, 1998. 33. Legea privind somajul, 1991. 34. Legea tichetelor de masa, 1997.
64

35. LEIBFRIED, Stephan, Towards a European Welfare State, Londra, Routledge, 1993. 36. MACAROV, David, Social Welfare: Structure and Practice, Londra, Sage Publications, 1995. 37. MARSHALL, T. H., Citizenship and Social Class, Londra, 1950. 38. MARSLAND, David, Welfare or Welfare State? (Contradictions and Dilemmas in Social Policy), Londra, Macmillan Press, 1996. 39. MARGINEAN, Ioan, Politica sociala si tranzitie la economia de piata n Romnia, Bucuresti, CIDE, 1994. 40. MEAD, Lawrence M., From Welfare to Work (Lessons from America), Londra, The IEA Health and Welfare Unit, 1997. 41. MIHUT, Liliana, LAURITZEN, Bruno, Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1999. 42. MUNGIU, Alina, Romnii dupa`89 (Istoria unei nentelegeri), Bucuresti, Ed. Humanitas, 1995. 43. O`CONNOR, J., The Fiscal Crisis of the Welfare State, New York, St. Martin`s Press, 1973. 44. OFFE, C., Contradictions of the Welfare State, Cambridge, MIT Press, 1984. 45. PAUN, Nicolae, Istoria constructiei europene, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, ClujNapoca, 1999. 46. PECHMAN, Joseph A., Social Security: Perspectives for Reform, Washington DC, Brookings Institution, 1982. 47. PIVEN, R., CLOWARD, R., Regulating the Poor: the Functions of the Public Welfare, New York, Random, 1972. 48. POENARU, M., Politica sociala si indicatori sociali, Bucuresti, Ed. ALL, 1998. 49. Rapoartele OECD din perioada 1990-1998. 50. Raportul Comisiei Europene, 1995. 51. ROSANVALLON, Pierre, Noua problema sociala, Iasi, Institutul European, 1998. 52. SANDU, Dumitru, Spatiul social al tranzitiei, Iasi, Ed. Polirom, 1999. 53. SKOCPOL, T., AMENTA, E., ,,Did capitalists shape social security?" n An. Sociol. Rev., 1985. 54. Social Security Programs Throughout the World, Departamentul securitatii sociale al Statelor Unite, 1993. 55. Social Security Programs Throughout the World, US Department of Health and Human Services, Washington DC, 1994. 56. Statutul personalului didactic, 1997. 57. The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, Londra, Macropaedia, 1993. 58. WILENSKY, Harold, Comparative Social Policy: Theory, Methods, Findings, IIS, Univ. Calif. Press, 1985. 59. WILENSKY, Harold, The Welfare State and Equality: Structural and Ideological Roots of Public Expenditures, Univ. Calif. Press, 1975. 60. ZAMFIR, Catalin, Politici sociale n Romnia, Bucuresti, Ed. Expert, 1999. 61. ZAMFIR, Elena, ZAMFIR, Catalin, Politici sociale: Romnia n context european, Bucuresti, Ed. Alternative, 1995.

65