Sunteți pe pagina 1din 126

- 1

-

Universitatea Titu Maiorescu-Bucureşti

Prof.univ.dr. Nicolae VOICULESCU

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

-Note de curs şi texte reprezentative-

Nicolae VOICULESCU PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI - Note de curs şi texte reprezentative -

- 2 -

În societatea contemporană existenţa drepturilor omului şi garantarea lor este în multe regiuni ale lumii un lucru normal. Meritul acestei stări de fapt revine şi activităţii prodigioase pe care organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală sau regională au depus-o cu deosebire în ultimele decenii.

De realizările pe care aceste organizaţii le-au avut şi le au în acest domeniu se bucură şi românii, dat fiind că, începând cu 1990 România s-a integrat în toate sistemele internaţionale de protecţie a depturilor omului.

De aceea, este necesar ca orice cetăţean, şi cu atât mai mult cei ce urmează studii de specialitate juridică, să cunoască cele mai importante documente internaţionale, precum şi specificul mecanismelor de protecţie şi control, pentru a putea fi valorificate cât mai eficient pe plan intern.

Aceste note de curs nu sunr redactate astfel încât să cuprindă în mod exhaustiv informaţia referitoare la normele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului existente.

Ne-am propus doar să facem o sinteză a acestora, suficientă însă să ghideze studenţii în demersurile lor proprii de studiu şi cercetare, astfel încât în mod euristic să le înţeleagă şi să le asimileze întru beneficiul propriei lor formări civice.

Prof.Univ.Dr. Nicolae Voiculescu

să le înţeleagă şi să le asimileze întru beneficiul propriei lor formări civice. Prof.Univ.Dr. Nicolae Voiculescu

- 3 -

CAPITOLUL I

DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

REZUMAT

Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte promovarea internaţională a drepturilor pe de parte prin adoptarea unor documente esenţiale în materie, iar, pe de altă parte, prin numeroasele organe principale şi subsidiare de control structurate în cadrul ei.

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate documente fundamentale adoptate în cadrul Organizaţiei naţiunilor Unite, cum sunt Carta O.N.U., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966, convenţiile privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, ori cea cu privire la drepturile copilului. Cu această ocazie, se trec în revistă prevederile eseneţiale ale acestor documente, precum şi mecanismele de control instituite de acestea.

De asemenea, sunt prezentate mecanismele şi procedurile de protecţie a drepturilor omului dezvoltate sub egida Consiliului Economic şi Social al O.N.U. (ECOSOC).

procedurile de protecţie a drepturilor omului dezvoltate sub egida Consiliului Economic şi Social al O.N.U. (ECOSOC).

- 4 -

I.CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

Chiar documentul constitutiv al organizaţiei, Carta O.N.U., adoptată la 26 iunie 1945 la San Francisco, analizează drepturile omului şi libertăţile fundamentale într-o serie de dispoziţii. Astfel, în Preambul, poporele Naţiunilor Unite îşi afirmă hotărârea de “a proclama din nou încrederea lor în drepturile funamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea drepturilor între bărbaţi şi femei, ca şi între naţiuni, mari sau mici”.

Voinţa de a dezvolta şi încuraja respectul drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi de a facilita exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este afirmată sub diverse forme şi în mai multe rânduri: de exemplu, în articolul unu, care tratează scopurile şi principiile Naţiunilor Unite; în art.13, relativ la funcţiile şi puterile Adunării Generale; în art.62 pricind acelea ale Consiliului Economic şi Social. Art.8 prevede că „nici o restricţie nu va fi impusă de către Organizaţie accesului bărbaţilor şi femeilor, în condiţii egale, la toate funcţiile în organele sale principale şi subsidiare. În art. 56, toţi membrii O.N.U. se angajează să acţioneze, atât în comun cât şi separat, în cooperare cu Organizaţia, în vederea realizării scopurilor enunţate în art. 55, în special „respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără desosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”

Aceste dispoziţii au determinat o serie de importante consecinţe referitoare la promovarea internaţională a drepturilor omului, printer care amintim:

a) Carta a „internaţionalizat” protecţia drepturilor omului. Aderând la Cartă, care este un tratat multilateral, statele părţi recunosc că drepturile omului care sunt invocate în ea devin de-acum o materie internaţională şi că, în consecinţă, aceste drepturi nu ţin numai de competenţa lor exclusivă. Aceste principiu a fost frecvent contestat de unele state în timpul primilor ani de funcţionare a O.N.U., dar astăzi nu există nici o îndoială în această privinţă. Totuşi, aceasta nu înseamnă că orice violare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. devine automat o problemă internaţională

b) Obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu aceasta în promovarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale apermis Organizaţiei să dispună de baza juridică necesară pentru a realize sarcina d a defini şi codifica aceste drepturi (pactele şi alte instrumente internaţionale cu vocaţie universală)

sarcina d a defini şi codifica aceste drepturi ( pactele şi alte instrumente internaţionale cu vocaţie

- 5 -

c) S-a reuşit, de-a lungul anilor,să se clarifice întinderea obligaţiei statelor de a „favoriza” drepturile omului, dând acestui termen o interpretare suficient de precisă şi suficient de largă pentru a permite crearea de instituţii în baza Cartei, care trebuie să asigure respectul drepturilor omului de către guverne.

Carta O.N.U.a acordat un rol important Adunării Generale, care, prin numeroasele sale rezoluţii, a contribuit într-o măsură importantă la afirmarea şi dezvoltarea drepturilor omului.Totodată, ea iniţiază studii şi elaborează recomandări, în scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”

După anul 1948, data adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat numeroase declaraţii sau convenţii privind teme din domeniul drepturilor omului.

Majoritatea problemelor privind drepturile omului sunt rimise de către Adunarea Generală către Comisia a III-a care se ocupă de problemele sociale, umanitare şi culturale.

În anul 1993, Adunarea Generală a creat, prin Rezoluţia 48/141 postul de Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului. Acesta este reprezentantul oficial al O.N.U. pentru problemele referitoare la drepturile omului şi raportează direct Secretarului General al O.N.U.

Înaltul Comisar se străduieşte să conducă mişcarea internaţională în favoarea drepturilor omului. El face în mod regulat declaraţii publice şi lansează apeluri în cazul crizelor ce afectează drepturile omului. De asemenea, el călătoreşte deseori pentru a se asigura că mesajul drepturilor omului este înţeles în toate zonele globului. În paralel, Înaltul Comisar dialoghează şi cooperează într-o manieră constructivă cu guvernele pentru a întări protecţia drepturilor omului la nivel naţional. În plus, Înaltul Comisar colaborează cu un evantai tot mai lar, printre care organizaţiile neguvernamentale, instituţiile unversitare şi sectorul privat, în scopul difuzării într-o manieră cât mai largă a angajamentelor în materia drepturilor omului.

În baza art. 62 al Cartei O.N.U., Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) poate face “recomandări în scopul promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi”. De asemenea, conform art. 68,

promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi”. De asemenea, conform art. 68,

- 6 -

Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social şi pentru protecţia drepturilor omului.

ECOSOC poate, de asemenea, să pregătească proiecte de convenţii pentru

a le supune Adunării Generale şi să convoace conferinţe internaţionale consacrate problemelor referitoare la drepturile omului.

În aplicarea art. 68 al Cartei O.N.U., conform căruia el “va înfiinţa comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea dreptrilor omului”, Consiliul Economic şi Social a creat Comisia drepturilor omului 1 şi Comisia pentru condiţia femeii.

Articolul 64 abilitează Consiliul să convină cu membrii Naţiunilor Unite

şi cu instituţiile specializate spre a obţine rapoarte privind măsurile luate în

executarea propriilor sale recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului.

Mai amintim că de-a lungul timpului ECOSOC a constituit o serie de comitete speciale, a numit sau a autorizat Secretarul General al O.N.U. să numească raportori speciali sau comitete de experţi în probleme de actualitate din domeniul drepturilor omului.

Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune organizatorică şi două sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt, de obicei, tratnsmise Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sunt reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele probleme sunt dezbătute în plen. Rapoartele Comitetului social, care conţin rezoluţii şi decizii, sunt supuse Consiliului spre examinare şi decizie în cadrul unor şedinţe plenare.

1 Vezi infra, p. 25.

decizii, sunt supuse Consiliului spre examinare şi decizi e în cadrul unor şedinţe plenare. 1 Vezi

- 7 -

II. DOCUMENTE ADOPTATE DE ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost adoptate, începând cu anul 1948, aproximativ 70 de convenţii şi declaraţii privind drepturile omului. Domeniile acoperite de acestea sunt următoarele:

- lupta contra discriminării

- genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii

- drepturile femeilor

- drepturile copiilor

- drepturile persoanelor în vârstă

- drepturile persoanelor cu handicap

- drepturile omului în administrarea justiţiei

- bunăstarea, progresul şi dezvoltarea în domeniul social

- promovarea şi protecţia drepturilor omului

- căsătorie

- dreptul la sănătate

- sclavie, servitude, muncă forţată şi practici analoage

- drepturile migranţilor

- cetăţenie, apatridie, azil şi refugiaţi

- drept umanitar

În cele ce urmează ne vom limita a prezenta doar cele mai importante documente adoptate în cadrul O.N.U. în materia drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948)

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată şi adoptată la 10 decembrie 1948. Ea s-a constituit în primul instrument internaţional care a prevăzut drepturile de care trebuie să se bucure orice persoană, s-a subliniat că “este esenţial ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept”(Preambul). De asemenea,

a subliniat că “este esenţial ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept”(Preambul).

- 8 -

Declaraţia enumeră două categorii de drepturi: civile şi politice, pe de o parte, precum şi drepturi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic , ea neavând puterea juridică a unui tratat. Totuşi, de-a lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost folosită ca un document de referinţă ce cuprinde standardele minime în domeniul drepturilor omului. Textul Declaraţiei s-a impus ca incluzând concepţia comunităţii internaţionale în acest sens, fiind invocată ori de câte ori existau încălcări flagrante ale acestor drepturi. Ca atare, poate cu temei, ea a fost considerată ca făcând parte din dreptul internaţional cutumiar 2 .

Oricum, de la acest document se originează instrumentele internaţionale din domeniul drepturilor omului cu caracter normative (pacte şi convenţii) adoptate ulterior în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate. Împreună cu cu Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi cele două Protocoale facultative la acesta, Declaraţia formează aşa-numita Cartă internaţională a drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se compune dintr-un preambul şi un număr de 30 de articole ce enunţă drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile fundamentale pe care le pot pretinde fără discriminare de orice fel.

Primul articol prevede că “ Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele înzestrate cu raţiune şi constiinţă şi trebuie să se comporte unii faţă de altele în spiritul fraternităţii.”

Acest articol defineşte ideal fundamentale din care se inspiră Declaraţia: dreptul la libertate şi egalitate este un drept dobândit prin naştere şi nu trebuie să fie înstrăinat. Cum omul este o fiinţă morală dotată cu raţiune, el diferă de celelalte fiinţe de pe Pământ şi poate, în consecinţă să pretindă anumite drepturi şi anumite libertăţi de care celelalte vieţuitoare nu se bucură.

Articolul 2, care enunţă principiul esenţial al egalităţii şi al non-discriminării în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, interzice orice “deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, nastere sau orice alte imprejurari.

2 A. Kiss, Le role de la Declaration universelle des droits de l’homme dans le developpement du droit international, O.N.U., Bulletin des droits de l’homme, 1988, p.51.

droits de l’homme dans le deve loppement du droit international, O.N.U., Bulletin des droits de l’homme,

- 9 -

Articolul 3, stabileşte că “Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.” Acest articol, împreună cu articolul 22, care introduce drepturile economice, sociale şi culturale, sunt considerate adevărate pietre unghiularep entru că ele exprimă două dintre caracteristicile fundamnetale ale drepturilor omului: ele sunt universale şi inalienabile 3 .

Articolul 3 introduce articolele 4-21, în care sunt enunţate alte drepturi civile şi politice şi care prevăd că nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitude; nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică; orice persoană are dreptul la un recurs efectiv în faţa jurisdicţiilor; nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar; orice persoană are dreptul în deplina egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial; orice persoana acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pâna când vinovaţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa; orice persoana are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinta şi de a căuta azil; orice persoana are dreptul la o cetatenie; barbatul si femeia, fara nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie; orice persoană are dreptul la proprietate, la libertatea gândirii, de conştiinta şi religie, la libertatea opiniilor şi exprimării, la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică; orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale şi are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa.

Articolul 22 prevede că “Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.”

El introduce articolele 23-27 în care sunt enunţate drepturile economice, sociale şi culturale, drepturi pe care le poate pretinde orice persoană “în calitatea sa de membru al societăţii”. Pe de altă parte, trebuie să observăm că întinderea acestor drepturi depinde, aşa cum chiar art. 22 menţionează, de resursele existente în fiecare ţară.

3 Vezi Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în Dreptul internaţional public, Editura All Bucureşti, 1998, p.173.

Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în Dreptul internaţional public, Editura All Bucureşti, 1998, p.173.

- 10 -

Articolele 22-27 recunosc un număr de drepturi economice, sociale şi culturale de care trebuie să se bucure orice om, cum sunt: dreptul la securitatea socială; dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva somajului; dreptul la salariu egal pentru munca egala; dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care să-i asigure atât lui, cât si familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială; dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselelor sale; are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de munca si la concedii periodice platite; dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si familiei sale, dreptul la invatatura; dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui.

Articolul 28 recunoaşte că “orice persoana are dreptul la o orânduire sociala si internationala in care drepturile si libertatile expuse in prezenta Declaratie pot fi pe deplin infaptuite”. Se subliniază, totodată, faptul că “orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.”

Articolul 29 prevede că “ In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decit numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica”.

În sfârşit, articolul 30 stabileşte că “Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicind pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savirsi vreun act indreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta Declaratie.”

Concepută ca fiind un idela comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului e devenit în mod efectiv un etalon ce permite să se determine în ce măsură sunt respectate şi aplicate normele internaţionale în material drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic , ea neavând puterea juridică a unui tratat. Totuşi, de-a lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost folosită ca un document de referinţă ce cuprinde standardele minime în domeniul drepturilor omului. Textul Declaraţiei s-a impus ca incluzând concepţia comunităţii internaţionale în acest sens, fiind invocată ori de câte ori existau încălcări flagrante ale

comunităţii internaţionale în acest sens, fiind invocată ori de câte ori existau încălcări flagrante al e

- 11 -

acestor drepturi. Ca atare, poate cu temei, ea a fost considerată ca făcând parte din dreptul internaţional cutumiar 4 .

Oricum, de la acest document se originează instrumentele internaţionale din domeniul drepturilor omului cu caracter normative (pacte şi convenţii) adoptate ulterior în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este menţionată şi în Constituţia României. Astfel, art.20 alin.1 prevede că “dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celalalte tratate la care România este parte.” Prin această prevedere, se recunoaşte faptul că Declaraţia se constituie documentul ce cuprinde principiile şi normele generale în material drepturilor omului ce-şi au deplină aplicare şi în ţara noastră.

Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

La 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 2200A (XXI) erau adoptate două documente internaţionale ce sistematizau ansamblul drepturilor omului, stabilind, totodată, mecanisme specifice de garantare şi de monitorizare a respectării angajamentelor statelor părţi. Este vorba de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ambele ratificate şi de România prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974.

Preambulele ambelor Pacte sunt redactate în termeni aproape identici. Ele precizează că “în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere, bucurându-se de libertăţile civile şi politice şi eliberată de teamă şi de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale economice, sociale sau culturale”.

De asemenea, primul articol din fiecare act declară dreptul la autodeterminare este universal şi cere statelor să faciliteze realizarea acestui drept şi să-l respecte.

pe care-l are bărbatul şi

Articolul 3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal femeia de a se bucura de toate drepturile.

4 A. Kiss, Le role de la Declaration universelle des droits de l’homme dans le developpement du droit international, O.N.U., Bulletin des droits de l’homme, 1988, p.51.

droits de l’homme dans le developpement du droit international, O.N.U., Bulletin des droits de l’homme, 1988,

- 12 -

Articolul 5, în ambele documente, prevede garanţii contra suprimării sau limitării nelegale a drepturilor omului sau a libertăţilor fundamentale şi împotriva interpretării eronate a dispoziţiilor Pactelor pentru a justifica violarea unui drept sau a unei libertăţi. El interzice de asemenea ca statele să limteze drepturile deja în vigoare pe teritoriul lor sub pretextul că Pactele nu le recunosc sau le recunosc într-o măsură mai mică.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

Drepturile civile şi politice garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 5 sunt enumerate articolele 6-27 şi prevăd:

- dreptul la viaţă (art. 6)

- Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante art.7

- Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele, sunt interzise; Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute; Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie art. 8

- Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar art.9

- Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane art. 10

- Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală art. 11

- dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa art. 12

- interzicerea expulzării unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea art

13

- Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie şi sunt prevăzute garanţii pentru persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare art. 14

- Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite art. 15

- Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică art. 16

5 Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 346 din 20 noiembrie 1974.

octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 346 din

- 13 -

- Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale art. 17

- Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei art. 18

- Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare art. 19

- Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege; Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege art. 20

- Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut art. 21

- Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale art.22

- Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii, începând de la vârsta nubilă art. 23

- Măsurile menite să protejeze copiii sunt prevăzute la art. 24

- Dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota şi de a fi ales, de a accede în condiţii de egalitate la funcţiile publice art. 25

- Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii art. 26

- Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice, de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă art 27.

Spre deosebire de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de pactul corespondent, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice nu conţine o dispoziţie generală aplicabilă ansamablului drepturilor prevăzute de Pact, care să autorizeze restricţii în exercitarea lor. Totuşi, mai multe articole ale Pactului stipulează că drepturile pe care defineşte nu pot face obiectul restricţiilor decât dacă acestea sunt prevăzute de lege şi sunt necesare pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică sau drepturile şi libertăţile altuia.

Oricum, anumite drepturi nu pot fi suspendate sau limitate în nici o circumstanţă, chiar în situaţii de urgenţă. Este vorba de dreptul la viaţă, la protecţie contra torturii, sclaviei saiu servituţii, închisoarea pentru datorii şi aplicarea legilor penale retroactive, dreptul fiecăruia la recunoaşterea personalităţii juridice şi libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie.

dreptul fiecăruia la recunoaşterea personalităţii juridice şi libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie.

- 14 -

Mecanismul de control

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice instituie Comitetul drepturilor omului, care este un organism de experţi, compus din 18 membri aleşi cu titlu individual, prin vot secret, pentru patru ani de către statele-părţi la Pact. La alegeri se are în vedere o reprezentare echitabilă din punct de vedere geografic, a principalelor sisteme juridice şi diferitelor forme de civilizaţie. Comitetul se reuneşte de 3 ori pe an

şi ia decizii pe bază de consens.

Atribuţiile Comitetului, aşa cum reies ele din art.40-45 ale Pactului sunt următoarele: a) să examineze rapoartele statelor părţi asupra măsurilor luate pentru aplicarea drepturilor recunoscute în Pact şi progresele realizate în implementarea

acestora; b) să adreseze statelor părţi propriile rapoarte şi observaţiile pe care le consideră potrivite c) să-şi asume anumite funcţiuni cu scopul de reglementa diferendele dintre statele părţi privind aplicarea Pactului, cu condiţia ca părţile să fi recunoscut comptenţa Comitetului în această privinţă d) când este cazul, să desemneze

o comisie consultativă ad hoc care să ofere statelor părţi, interesate în orice conflic privind aplicarea Pactului, bunele sale oficii. Scopul urmărit de acest comitet este ajugerea la o soluţie amiabilă fondată pe respectarea Pactului.

Procedura rapoartelor este o procedură de cooperare internaţională ce are drept obiectiv să promoveze încrederea între statele-părţi şi stabilitatea, încercând să elimine eventualele percepţii sau interpretări diferite. Procedura rapoartelor are ca scop, în primul rand, schimbul reciproc de experienţă şi informaţie pentru promovarea cooperării, Comitetul încercând să analizeze în comentariile sale generale experienţa obţinută în examinarea rapoartelor statelor.

Mecanismul de control a fost dezvoltat prin adoptarea primului Protocol

facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în baza căruia persoanele care susţin că sunt victime ale încălcării unuia din drepturile enunţate în pact şi care au epuizat căile interne de atac pot să transmită comunicări scrise pentru a

fi examinate de către Comitetul drepturilor omului.

Comunicările declarate admisibile (condiţiile de admisibilitate sunt enumerate la

art. 2, art. 3 şi par.2 al art. 5) de către Comitet sunt aduse în atenţia statului parte care

ar fi viola una din dispoziţiile Pactului. În cele şase luni care urmează, statul respectiv

trebuie să supună în scris explicaţii sau declaraţii în problema în chestiune şi să indice,

dacă este cazul, măsurile pe care le-ar putea lua pentru a remedia situaţia.

Examinarea comunicărilor primate în conformitate cu dispoziţiile Protocolului facultativ cu uşile închise ţinând seama de toate informaţiile scrise care le sunt supuse de către particular şi de către statul parte interesat. Îşi face apoi cunoscută opinia sa statului parte şi persoanei individuale.

şi de către statul parte interesat. Îşi face apoi cunoscută opinia sa statului parte şi persoanei

- 15 -

Deciziile Comitetului, pe fond, sunt de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare, ele sunt numite “puncte de vedere”, conform art. 5 par. 4 al Protocolului facultativ. Aşadar, Comitetul nu are atribuţii de tip jurisdicţional, el neputând lua decizii obligatorii pentru statele părţi. Chiar în cazurile în care aprecierile sale nu sunt urmate, Protocolul facultativ nu prevede vreun mecanism coercitiv sau sancţiuni.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

Spre deosebire de drepturile civile şi politice, incluse în Pactul corespondent, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale 6 este, aşa cum am mai subliniat, în corelaţie directă nu numai cu voinţa politică a unui guvern sau altul, ci, mai ales, cu resursele financiare disponibile, cărora li se adaugă condiţii cum sunt nivelul de educaţie sau cooperarea internaţională în domeniu. De aceea, alin.1 al art.2 al Pactului permite statelor părţi să-şi asume un angajament de aplicare progresivă a drepturilor incluse. Astfel, “ fiecare stat parte se angajează să acţioneze atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperarea internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative”.

Drepturile garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale trebuiesc exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau pe orice altă împrejurare (art.2 alin.2).

Partea a III-a a Pactului enumeră drepturile garantate.

Astfel, dreptul la muncă cuprinde, conform art.6 alin.1, dreptul pe care îl are orice persoană de a avea posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Statelor părţi li se cere să adopte acele măsuri în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept, referitoare în special la orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura dezvoltarea economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii ce garantează indivizilor folosinţa libertăţilor politice şi economice fundamentale (art.6 alin2).

6 Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 146 din

- 16 -

Corelativ dreptului la muncă, este dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi favorabile care presupune necesitatea asigurării unui salariu echitabil şi a unei remuneraţii egale pentru o muncă de valoare egală, a securităţii şi igienei muncii, a limitării raţionale a duratei muncii şi a concediilor periodice plătite(art.7).

Dreptul de organizare sindicală este detaliat în cuprinsul articolului 8. El cuprinde dreptul de a forma sindicate, de structurare a acestora în federaţii, confederaţii naţionale, precum şi organizaţii sindicale internaţionale. Este garantat, de asemenea, dreptul la grevă.

Mai departe, sunt statuate dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale (art.9), dreptul la protecţia familiei(art.10), dreptul la un nivel de viaţă satisfăcător(art.11), dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge(art.12), dreptul la educaţie(art.13 şi 14) şi dreptul de a participa la viaţa culturală şi a beneficia de progresul ştiinţific şi aplicaţiile acestuia(art.15).

Pentru a aprecia gradul în care statele părţi respectă dispoziţiile Pactului, acestea trebuie să prezinte “rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progreselor obţinute”.

Rapoartele sunt examinate de Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, înfiinţat în anul 1985, şi compus din 18 experţi a căror competenţă în domeniul drepturilor omului este recunoscută şi care îşi desfăşoară activitatea cu titlu personal. Experţii sunt aleşi de către Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al Naţiunilor Unite pentru un mandat de 4 ani prin scrutin secret pe o listă de candidaţi desemnaţi de către statele părţi la Pact.

După ce examinează rapoartele, Comitetul face sugestii şi recomandări de ordin general. Statele părţi pot desemna reprezentanţi la reuniunile Comitetului atunci când rapoartele ce le vizează sunt examinate. De asemenea, ele pot face declaraţii asupra rapoartelor înaintate şi pot răspunde întrebărilor puse de membrii Comitetului.

Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale are o sesiune de lucru anuală la Oficiul Naţiunilor Unite din Geneva.

Acest mecanism de control al respectării angajamentelor asumate de diferitele state prin ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale este limitat deci la analiza rapoartelor şi prezentarea unor sugestii şi recomandări. El nu instituie un mecanism de garantare care să permită primirea şi analizarea unor cereri interstatatale sau individuale în cazul încălcării serioase a drepturilor garantate, aşa cum este posibil în sistemul de monitorizare instituit de instrumentul internaţional corespondent, şi anume Pactul internaţional cu privire la

de monitorizare instituit de instrumentul internaţional corespondent, şi anume Pactul internaţional cu privire la

- 17 -

drepturile civile şi politice. Această diferenţiere se datorează specificităţii drepturilor economico-sociale, cărora nu li se pot aplica întotdeauna criterii unice de evaluare a progreselor înregistrate.

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială 7 a fost adoptată prin reafirmarea convingerii că discriminarea între fiinţele umane pentru motive de rasă, culoare sau origine etnică este un obstacol în calea relaţiilor paşnice de prietenie între naţiuni, fiind susceptibilă să tulbure pacea şi securitatea popoarelor, precum şi coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul aceluiaşi stat.

Aşa cum se prevede în art. 2 al convenţiei, statele-părţi condamnă discriminarea rasială şi se angajează să urmeze, prin toate mijloacele potrivite şi fără întârziere, o politică menită să elimine orice formă de discriminare rasială, să favorizeze înţelegerea între toate rasele şi în acest scop:

a) fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte sau practici de discriminare rasială împotriva unor persoane, grupuri d epersoane sau instituţii şi să facă în aşa fel încât toate autorităţile publice şi instituţiile publice, naţionale şi locale să se conformoze acestei obligaţii;

b) fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere şi să nu sprijine discriminarea rasială practicată de vreo persoană sau organizaţie, oricare ar fi ea;

c) fiecare stat parte trebuie să ia măsuri eficace pentru a reexamina politica guvernamentală naţională şi locală şi pentru a modifica, abroga sau anula orice lege şi orice reglementare având drept efect crearea discriminării rasiale sau perpetuarea ei, acolo unde există;

d) fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă împrejurările o cer, prin măsuri legislative, să interzică discriminarea rasială practicată de persoane, de grupuri sau de organizaţii şi să-i pună capăt;

7 Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969. România a aderat la Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 92 din 28 iulie 1970.

la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I,

- 18 -

e) fiecare stat parte se angajează să favorizeze, dacă va fi cazul, organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale şi alte mijloare de natură a eleimina barierele între rase şi a descuraja ceea ce tinde spre întărirea dezbinării rasiale.

În baza art. 8 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost creat, în anul 1970, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, compus din 18 experţi aleşi prin vot secret de statele părţi la Convenţie care se reunesc de două ori pe ani şi îşi desfăşoară activitatea cu titlu individual.

Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale examinează rapoartele prezentate de statele-părţi la Convenţie, odată la doi ani, în legătură cu măsurile de ordin legislative, judiciar, administrative sau de altă natură, întreprinse în aplicarea Convenţiei.

Comitetul este competent să analizeze nu numai rapoartele statelor asupra problemelor menţionate şi de plângerile interstatale referitoare la violări ale Convenţiei, dar şi comunicări din partea unor personae sau grupuri de personae ţinând de jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca aceste să fi recunoscut competenţa Comitetului în acest domeniu.

Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

În înţelesul acestei Convenţii 8 , termenul “tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică,în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de

8 Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987. România a ratificat Convenţia la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19/1990, poblicată în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990.

1990 prin Legea nr. 19 / 1990, poblicată în Buletinul Oficial al României, partea I, nr.

- 19 -

către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sa cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

Convenţia solicită fiecărui stat parte să ia măsurile legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub jurisdicţia sa. Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau ameninţarea cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica

tortura(art.2).

De asemenea, nici un stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrădao persoană către un alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la tortură(art.3).

Fiecare stat parte trebuie să vegheze ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din punctul de vedere al dreptului penal.Se va proceda la fel în privinţa tenatativei de a practica tortura sau orice act săvârşit de oricare persoană şi care ar constitui complicitate sau participare la tortură(art.4).

În temeiul art. 17 din Convenţie a fost constituit, în anul 1987, Comitetul împotriva torturii compus din zece experţi independenţi aleşi de statele-părţi pe o perioadă de patru ani. Articolele 19-24 din Convenţie stabilesc competenţa Comitetului de a studia rapoartele pe care i le supun statele-părţi în legătură cu măsurile pe care le-au întreprins pentru aplicarea acesteia, de a primi plângerile unui stat parte, legate de aplicarea Convenţiei de către alt stat parte şi de a examina plângerile particularilor care pretind că sunt victime ale violării Convenţiei de către propriul stat.

Comitetul intervine numai atunci când din surse sigure, demne de încredere, are informaţii că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Convenţie. În acest caz, el invită statul în chestiune să coopereze în eaminarea probelor şi, dacă consideră necesar, desemnează pe unul sau mai mulţi din membrii săi să întreprindă o anchetă confidenţială în acest sens. Rezulatul anchetei, împreună cu comentariile şi sugestiile Comitetului sunt transmise statului în cauză. Până în acest moment procedurile sunt confidenţiale dar, după consultarea statului împotriva căruia există plângeri, Comitetul poate decide includerea unui rezumat al constatărilor sale în raportul său anual.

Pentru soluţionarea eventualelor diferende dintre state în legătură cu aplicarea Convenţiei, Comitetul poate exercita anumite funcţii de conciliere, cu condiţia ca

state în legătură cu aplicarea Convenţiei, Comitetul poate exercita anumite funcţii de conciliere, cu condiţia ca

- 20 -

statele respective să fi recunoscut competenţa sa în acest domeniu. În acest sens, el poate constitui comisii de conciliere ad hoc, punând la dispoziţia părţilor interesate bunele sale oficii, în scopul ajungerii la o soluţie amiabilă.

Comitetul poate examna comunicările (plângerile) supuse de particulari, sau în nmele acestora, care pretind că sunt victime ale unei violări ale dispoziţiilor Convenţiei de către statul parte, sub jurisdicţia căruia se află numai în condiţiile în care statul respectiv a recunoscut competenţa Comitetului în materie.

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost adoptată 9 plecându-se de la premise conform căreia discriminarea faţă de femei violează principiile egalităţii în drepturi şi respectului demnităţii umane, că ea împiedică pariciparea femeilor, în aceleaşi condiţii ca barbaţii, la viaţa politică, socială, economică şi culturală din ţara lor, creează obstacole creşterii bunăstării societăţii şi a familiei şi împiedică femeile să-şi servească ţara şi omenirea în deplinătatea posibilităţilor lor.

În înţelesul Convenţiei, expresia discriminare faţă de femei vizează orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept effect sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficul şi exercitatea de către femei, indifferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor omului omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniul politic, economic, social, cultural şi civil în orice alt domeniu.

Convenţia solicită statelor părţi să adopte măsurile necesare pentru eliminarea discriminării faţă de femei în viaţa politică şi publică, în ceea ce priveşte educaţia, în domeniul angajării în muncă şi în domeniul sănătăţii (art.7-11).

De asemenea, se reţine dezideratul de a se ţine seama de probleme specifice ale femeilor din mediul rural şi de rolul important pe care aceste femei îl au în susţinerea

9 Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 94 din 28 noiembrie 1981.

mbrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 94

- 21 -

materială afamiliilor lor, în special prin munca lor în sectoarele nefinanciare ale economiei (art.14).

Staele părţi recunosc egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. În acest sens, ele recunosc femeia, în materie civilă, ca având o capacitate juridică identică cu aceea a bărbatului şi aceleaşi posibilităţi pentru a o exercita (art.15).

În sfârşit, Convenţia solicită statelor părţi să ia toate măsurile necesare pentru a elimina discriminarea faţă de femei în toate problemele decurgând din căsătorie şi în raporturile de familie(art.16).

În aplicarea art. 17 din Convenţie, a fost constituit în anul 1982 Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei compus din 23 de experţi ce- şi desfăşoară activitatea cu titlu individual şi care se reuneşte de două ori pe an. Pe baza rapoartelor statelor-membre ale Convenţiei, Comitetul întocmeşte un raport anual, cuprinzând sugestii şi recomandări în domeniu, pe care îl înaintează Adunării Generale a O.N.U., prin ECOSOC. Potrivit Convenţiei, acest Comitet nu este autorizat să analizeze petiţii individuale sau plângeri ale unui stat împotriva altuia.

Convenţia cu privire la drepturile copilului

Convenţia cu privire la drepturile copilului 10 constituie expreia importanţei acordate cooperării internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în toate ţările şi în mod deosebit în ţările în curs de dezvoltare.

În sensul Convenţiei, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.

Drepturile enunţate în această Convenţie trebuie să fie garantate tututor copiilor care ţin de jurisdicţia statelor părţi, fără nici o distincţie, indifferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie.

Cele mai importante drepturi garantate de către Convenţia cu privire la drepturile copilului sunt următoarele:

10 Adoptată de Adunarea Generală a naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Intrată în vigoare la 2 septembrie 1990. România a ratificat Convenţia la 27 septembrie 1990 prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990.

1990 prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 109 din

- 22 -

- dreptul la viaţă(art.6)

- dreptul la nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie (art.7)

- dreptul la identitate (art.8)

- dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii săi(art.9)

- dreptul la opinie(art.12)

- libertateade exprimare (art.13)

- dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie(art.14)

- dreptul la libertatea de asociere şi la libertatea de de reuniune paşnică(art.15)

- dreptul de a nu face obiectul ingerinţelor arbitrare sau ileale în viaţa personală, familia sa, domiciliul sau corespondenţa sa şi nici al unor atacuri ilegale la onoarea şi reputaţia sa(art.16)

- protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenţa sexuală(art.19)

- dreptul copilului handicapat mental sau fizic de a se bucura de o viaţă plină şi decentă, în condiţii care să îi garanteze demnitatea, să îi promoveze autonomia şi să îi faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii(art. 23)

- dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate

posibilă(art.24)

- dreptul de a beneficia de securitate socială, inclusiv de asigurări

sociale(art.26)

- dreptul oricărui copil la un nivel de viaţă suficient pentru dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială(art.27)

- dreptul la educaţie (art.28)

- dreptul la odihnă şi timp liber, dreptul de a se juca şi de a practica activităţi recreative(art. 31)

- dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice şi a implicării în orice muncă ce ar comporta riscuri sau ar împiedica educaţia sau care ar dăuna sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale(art.32)

- dreptul de afi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală şi de abuz sexual (art.34)

- dreptul de a nu fi supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante şi de a nu fi privat d elibertate în mod ilegal sau

arbitrar(art.37)

- dreptul oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi

său pent ru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta

- 23 -

de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate (art.40).

În temeiul art. 43 din Convenţie se prevede instituirea unui Comitet al drepturilor copilului compus din 10 experţi prin vot secret de pe o listă desemnată de statele părţi şi care-şi desfăşoară activitatea cu titlu individual.

Comitetul analizează rapoartele pe care statele părţi trebuie să le întocmească o dată la cinci ani asupra modului în care aplică Convenţia, precum şi asupra dificultăţilor întâmpinare.

Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general. Aceste sugestii şi recomandări de ordin general sunt transmise oricărui stat parte interesat şi aduse în atenţia Adunării Generale a O.N.U., însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor părţi.

Mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului sub egida ECOSOC

Atunci când analizăm organele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului structurate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, trebuie să facem distincţie între cele care au fost instituite în temeiul diverselor tratate şi cele care au fost create în temeiul Cartei O.N.U

Primele, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în instrumentele juridice specifice (pactele internaţionale şi convenţiile menţionate în lucrare) au mandate mai restrânse (de exemplu, ansamblul aspectelor codificate în instrumentul respectiv), se adresează unei audienţe limitată (de exemplu, instrumentul se adresează doar ţărilor care l-au ratificat ). Aceste caracteristici au organisme pe care le-am analizat deja cum sunt Comitetul drepturilor omului, Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, Comitetul drepturilor copilului etc.

Al doilea tip de mecanisme, care îşi îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în Carta O.N.U., au mandate foarte largi în materia drepturilor omului, se adresează unei audienţe nelimitate şi iau măsuri în funcţie de votul majorităţii. Astfel,

drepturilor omului, se adresează unei audienţe nelimitate şi iau măsuri în funcţie de votul majorităţii. Astfel,

- 24 -

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al O.N.U. 11 a creat în temeiul prevederilor Cartei O.N.U. în 1946 Comisia privind condiţia femeii şi Comisia drepturilor omului care, la rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor.

Comisia drepturilor omului este principalul organ al ECOSOC în domeniul drepturilor omului. Ea efectuează studii, pregăteşte recomandări şi elaborează proiecte de instrumente internaţionale privind drepturile omului.

Compusă din 43 de membri, selectaţi potrivit reprezentării geografice echitabile pentru o perioadă de 3 ani, Comisia întreprinde, totodată, unele sarcini speciale pe care i le conferă Adunarea Generală a O.N.U. sau Consiliul Economic şi Social.

Comisia drepturilor omului poate să ancheteze în privinţa alegaţiilor privind violări ale drepturilor omului şi să examineze comunicările relative la aceste violări, precum şi răspunsurile statelor în legătură cu pretinsele violări. Comisia îşi îndeplineşte aceste competenţe în cadrul următoarelor tipuri de proceduri:

a) Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 din 27 mai 1970. Comisia drepturilor omului este autorizată să examineze violări flagrante, sistematice şi temeinic dovedite ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale indiferent de ţara în care se produc. Comunicările pot proveni de la orice persoană sau grup care susţin a fi victime ale unei violări a drepturilor omului sau au cunoştinţă directă şi sigură. Pentru a se evita ca nici o comunicare să nu fie în contra dispoziţiilor Cartei O.N.U, Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor a instituit o serie de reguli de admisibilitate a comunicărilor.

b) Proceduri şi organe de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează drepturile omului. Când Procedura 1503 nu şi-a atins scopul, Comisia drepturilor omului a mandatat un anumit număr de organe pentru a analiza situaţiile afectând drepturile omului într-un număr de ţări. Ţelul urmărit fiind de a stabili faptele în situaţia în cauză şi a contribui la restabilirea drepturilor, rapoartele sunt supuse Comisiei şi adunării Generale de către personalităţi (experţi, raportori speciali, reprezentanţi speciali) însărcinaţi să cerceteze situaţiile de violare a drepturilor omului fie în regiuni, fie într-o ţară, fie un fenomen determinat.

Caracteristicile organelor de anchetă instituite de aceste proceduri ar putea fi sintetizate astfel:

11 Vezi Supra, p.

organelor de anchetă instituite de aceste proceduri ar putea fi sintetizate astfel: 1 1 Vezi Supra,

- 25 -

Scopul lor este de a ajuta la restaurarea drepturilor omului şi nu de a judeca nici de a condamna

În aplicarea principiului conform căruia guvernele sunt responsabile pentru respectul drepturilor omului, confruntate cu situaţii evidente de violare a acestor drepturi, incumbă guvernului să dovedească inexactitatea alegaţiilor sau de a arăta că există măsuri sau înţelege să ia măsuri necesare pentru a asigura respectul drepturilor omului

Rolul şi scopul acestor organe este de a asigura protecţia drepturilor omului, prevenind vioările, ţintind să le oprească dacă au avut loc şi să reinstituie într-o manieră generală drepturile omului.

Pe de altă parte, organele de anchetă urmăresc o serie de obiective specifice în activitatea lor, şi anume:

1. clasificarea situaţiilor

2. asistenţă acordată organelor internaţionale în deliberarea lor în privinţa situaţiilor şi fenomen

3. ajutor guvernelor implicate în luarea la cunoştinţă a existenţei exceselor comise de agenţii naţionali

4. stabilirea stărilor de violare ce au avut loc în trecut permiţând astfel guvernului să ia măsurile adecvate pe plan legislativ sau de a întări instituţiile de protecţie existente

5. sprijin în stabilirea tendinţelor (torturi, dispariţii, execuţii sumare sau arbitrare, intoleranţă religioasă)

6. mijloc de a face să intervină o prezenţă internaţională însărcinată să se ocupe de anumite situaţii.

Aşa cum s-a menţionat un rol important în derularea acestor proceduri de anchetă îl are Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor. Aceasta a fost creată pentru a întreprinde studii, în special în lumina Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi de a adresa recomandări Comisiei drepturilor omului având ca temă lupta împotriva măsurilor discriminatorii de orice fel luate prin violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Subcomisia are un număr de 28 de membri, care sunt aleşi de către Comisie, la recomandSprearea guvernelor, pentru o perioadă de 3 ani, însă nu ca reprezentanţi ai guvernelor ci ca experţi cu titlu individual.

guvernelor, pentru o perioadă de 3 ani, însă nu ca reprezentanţi ai guvernelor ci ca experţi

- 26 -

De-a lungul timpului, pe lângă Subcomisie s-au creat grupe de lucru pe diverse teme (comunicaţii, sclavie, populaţii autohtone) sau de lucru în timpul sesiunilor anuale.

Prin Rezoluţia A/RES/60/251 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 15 martie 2006, a fost instituit Consiliul drepturilor omului, compus din 47 de membri, care înlocuieşte Comisia drepturilor omului, ca organ subsidiar al Adunării Generale. Noul organism are sarcina să promoveze respectul universal şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără nici o deesebire şi într-o manieră justă şi echitabilă. Consiliul are competenţa să examineze violările drepturilor omului, cu deosebire atunci când acestea sunt flagrante şi sistematice şi face recomandări în acest sens.

De asemenea, Consiliul drepturilor omului procedează la un examen periodic universal, pe baza informaţiilor obiective şi fiabile, al modului în care fiecare stat respectă obligaţiile şi angajamentele sale în materia drepturilor omului.

Spre deosebire de Comisie, Consiliul drepturilor omului se reuneşte în mod regulat tot timpul anului şi ţine minimum 3 sesiuni pe an, din care o sesiune principală, care durează cel puţin 10 săptămâni. În plus, se poate reuni şi în sesiuni extraordinare dacă un membru solicită aceasta sprijinit de o treime din membrii Consiliului.

SĂ REŢINEM!

Deosebiri între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută în Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

Deosebirea fundamentală

o

o Procedura prevăzută de Protocolul facultativ priveşte analiza plângerilor individuale, altfel-zis cazurilor izolate de violare presupusă a drepturilor omului

Procedura 1503 se aplică analizei situaţiilor

altfel-zis cazurilor izolate de violare presupusă a drepturilor omului Procedura 1 503 se aplică analizei situaţiilor

Alte deosebiri

- 27 -

1.

este ECOSOC; cooperarea voluntară a statelor este indispensabilă în funcţionarea sa

- Procedura 1503 se bazează pe o rezoluţie a unui organ O.N.U., care

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ rezultă dintr-un tratat

internaţional în termenii căruia statele părţi acceptă să fie examinate, după o procedură determinată, plângerile depuse împotriva lor

2. - Procedura 1503 este aplicabilă tuturor statelor

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu se aplică decât

statelor care au aderat la Pact şi la Protocol sau care le-au ratificat

3.

libertăţilor fundamentale, în general

- Procedura 1503 se aplică la orice violare a drepturilor omului şi a

- Procedura

prevăzută de Protocolul facultativ nu

priveşte decât

drepturile civile şi politice menţionate în Pact

4.

organizaţie neguvernamentală, cu condiţia de a avea cunoştinţă directă sau indirectă a unei violări a drepturilor omului

- La Procedura 1503 pot recurge orice persoană, grup de persoane sau

- Comunicările prezentate în virtutea Protocolului facultativ trebuie să fie semnate de victima prezumată sau de o persoană având dreptul să acţioneze în numele său

5.

nici un stadiu al acestei proceduri, ei nefiind informaţi asupra măsurilor care pot fi luate de Naţiunile Unite, afară de cazul în care ele sunt făcute

publice

- Autorii comunicărilor făcute în baza Procedurii 1503 nu participă la

- Autorul unei comunicări adresate Comitetului drepturilor omului în

virtutea Protocolului facultativ este participant la procedură, este informat asupra tuturor măsurilor luate de Comitet sau de grupul de lucru privind comunicările

la procedură, este informat asupra tuturor măsurilor luate de Comitet sa u de grupul de lucru

- 28 -

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt prevederile Cartei O.N.U. privind respectul drepturilor omului?

2. Ce atribuţii are Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului?

3. Care este importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului?

4. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?

5. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?

6. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

7. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

8. Care este specificul mecanismelor de control al respectării drepturilor civile şi politice în raport cu cele economice, sociale şi culturale?

9. Ce mecanisme de control prevăd diversele convenţii adoptate în cadrul O.N.U.

în materia drepturilor omului? 10.Care sunt mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului înfiinţate sub egida ECOSOC?

11. Care este raportul între Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 şi Procedurile şi organele de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează drepturile omului? 12.Care sunt deosebirile între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută în Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?

BIBLIOGRAFIE

1. Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, All Beck, 2000

2. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul internaţional public - Ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003

3. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului- Note de curs, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

internaţională a drepturilor omului- Note de curs , Ediţi a a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

- 29 -

4. Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de l’homme, Editions N.P. Engel, 199l

5. Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000

6. Ion Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993

7. Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006

8. Corneliu Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All-Beck, Bucureşti, 2003;

9. Corneliu-Liviu Popescu, Curtea Europeană a drepturilor Omului, All Beck, Bucureşti, 2004

10. Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007

11. Adrian Năstase, Drepturile omului- religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992

Drepturile omului- religie a sfârşitului de secol , Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992

- 30 -

CAPITOLUL II Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)

REZUMAT

Acest capitol prezintă structura şi specificul normelor adoptate de cea mai vastă instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte protecţia şi promovarea drepturilor economice şi sociale. Prin convenţiile şi recomandările adoptate, Organizaţia Internaţională a Muncii a creat Codul internaţional al muncii, ce a influenţat activitatea de reglementare şi a altor organizaţii internaţionale cu atribuţii în materie.

Totodată, sunt prezentate mecanismele de control structurate în cadrul acestei organizaţii, si anume controlul regulat şi procedurile speciale, inclusiv cele vizând protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale.

a. Istoric; domenii de activitate

Organizaţia Internaţională a Muncii, cea mai veche şi mai vastă instituţie specializată din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a luat fiinţă în anul 1919 prin Tratatul de la Versailles(partea XIII), concretizând ideea fundamentală înscrisă în Constituţia sa conform căreia o pace universală şi durabilă nu se poate stabili decât pe baza justiţiei sociale.

In accepţiunea O.I.M., justiţia socială implică respectul drepturilor omului, un nivel de viaţă decent, condiţii de muncă umane, perspective pozitive pentru ocuparea forţei de muncă şi securitatea economică.

În 1944, prin Declaraţia de la Philadelphia, au fost dezvoltate scopurile şi principiile sale fundamentale, afimându-se principial că:

- munca nu este o marfă:

- libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres susţinut:

- sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor:

- toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-şi

urmări progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate economică şi cu şanse egale.

lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate economică şi cu şanse

- 31 -

Organizaţia Internaţională a Muncii este singura instituţie internaţională ce funcţionează pe principiul tripatitismului, politica şi programele sale fiind formulate de reprezentanţii patronatelor şi ai sindicatelor pe picior de egalitate cu cei guvernamentali. O.I.M. încurajează, de asemenea, instaurarea tripartitismului în cadrul statelor membre, îndemnându-le să stabilească un dialog social eficient prin asocierea organizaţiilor sindicale şi patronale la elaborarea şi, dacă este cazul, la punerea în aplicare a politicilor naţionale în domeniul social şi economic, ca şi în multe alte sectoare.

Considerându-se că “neadoptarea de către o naţiune anume a unui regim de muncă cu adevărat uman constituie un obstacol în calea eforturilor altor naţiuni doritoare să îmbunătăţească soarta muncitorilor în propriile lor ţări” 3 , O.I.M. a constituit şi constituie cadrul instituţional cel mai adecvat care, la scară internaţională, permite abordarea problemelor şi preconizarea soluţiilor pentru ca peste tot în lume condiţiile de muncă şi securitate socială să fie cât mai bune.

În concretizarea principiilor constituţionale, Organizaţia Internaţională a Muncii şi-a structurat activităţile în următoarele direcţii:

- elaborarea de politici şi de programe internaţionale ce vizează promovarea

drepturilor fundamentale ale omului, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi dezvoltarea posibilităţilor de angajare în muncă:

- stabilirea normelor internaţionale de muncă în paralel cu structurarea unui

sistem de control al aplicării normelor, destinat să orienteze acţiunea naţională în sensul aplicării acestor principii:

- organizarea unui vast program de cooperare tehnică pe plan internaţional,

definit şi pus în aplicare în cadrul unui parteneriat activ cu mandanţii, menit să ajute ţările să aplice în mod concret aceste principii:

- derularea de programe de formare, de învăţământ, de cercetare şi publicaţii ce vin în sprijinul celorlalte forme de activitate.

b. Structura O.I.M.

Organizaţia Internaţională a Muncii este compusă dintr-o adunare generală anuală, Conferinţa Internaţională a Muncii, un consiliu executiv- Consiliul de Administraţie, şi un secretariat permanent- Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.). Organizaţia îşi desfăşoară activitatea şi prin organisme subsidiare, cum ar fi conferinţele regionale, comisiile industriale şi reuniunile de experţi.

şi prin organisme subsidiare, cum ar fi conferinţele regionale, comisiile industriale şi reuniunile de experţi.

- 32 -

Conferinţa Internaţională a Muncii alege Consilul de administraţie, adoptă bugetul O.I.M., finanţat prin contribuţia statelor membre, stabileşte norme internaţionale în domeniul muncii, oferind, totodată, un cadru global pentru discutarea problemelor sociale şi de muncă. Delegaţia naţională a fiecărei ţări cuprinde doi reprezentanţi ai guvernului, un reprezentant al patronatului şi unul din partea organizaţiilor sindicale însoţiţi de consilieri tehnici după necesităţi. Delegaţii patronatelor şi ai sindicatelor se bucură de libertate de expresie. Ei pot fi în dezacord cu guvernele lor, ca şi între ei, ceea ce se şi întâmplă adesea.

Consiliul de Administraţie are, de regulă, trei sesiuni pe an la Geneva, în vederea adoptării unor decizii privind chestiuni politice, precum şi a programelor de acţiune. Ca şi Conferinţa, Consiliul de Administraţie este de natură tripartită. El este alcătuit din 28 de membri din partea guvernelor, 14 din partea organizaţiilor patronale şi 14 din partea sindicatelor. Guvernele unui număr de 10 state puternic industrializate sunt reprezentate permanent, restul membrilor fiind aleşi la fiecare 3 ani de Conferinţă.

Consiliul de Administraţie are un rol important în ceea ce priveşte controlul aplicării normelor internaţionale ale muncii. El a instituit, în acest scop, trei organisme, asupra cărora vom mai reveni, şi anume: Comisia de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor, Comisia de investigare şi de conciliere în materia libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii sindicale.

Biroul Internaţional al Muncii este, aşa cum am amintit, secretariatul permanent

El elaborează documentele şi rapoartele care constituie documentaţia

al O.I.M

indispensabilă pentru conferinţele şi reuniunile organizaţiei. De asemenea, B.I.M. recrutează experţii pentru activităţile de cooperare tehnică ce se derulează în lumea

întreagă. B.I.M. organizează activităţi diverse de publicare şi publicare a unor documente privind o sferă largă de probleme sociale şi de muncă.

c. Normele internaţionale în domeniul

Una dintre sarcinile principale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii a fost, încă de la crearea sa, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă prin construirea unui cuprinzător cod de legi şi practici. Se poate spune, astfel, că O.I.M. a creat dreptul internaţional al muncii prin cele 188 convenţii şi 199 recomandări adoptate până în anul 2007.

Convenţiile O.I.M. sunt instrumente juridice ce reglementează unul sau altul dintre aspectele administrării forţei de muncă, ale bunăstării sociale sau ale drepturilor omului. Ratificarea unei convenţii implică o dublă obligaţie din partea unui stat membru: ea este un angajament de a aplica prevederile convenţiei respective şi, în

muncii

din partea unui stat membru: ea este un angajament de a aplica prevederile convenţiei respective şi,

- 33 -

acelaşi timp, indică disponibilitatea statului ratificant de a accepta măsurile de supraveghere internaţională specifice organizaţiei.

Recomandările adoptate de către O.I.M. sunt instrumente juridice similare convenţiilor, nefiind însă supuse ratificării şi cuprinzând orientări mai detaliate. Ele nu au, aşadar, forţă juridică, ci oferă un model şi un stimul pentru legislaţia şi practica ţărilor membre. De regulă, o dată cu o convenţie se adoptă o recomandare corespondentă.

Convenţiile şi recomandările sunt adoptate după ce obţin două treimi din voturile Conferinţei Internaţionale a Muncii. Ele sunt definitivate la capătul unui proces ce începe cu studiul comparativ al legislaţiei şi practicii în statele membre şi continuă cu analiza proiectelor instrumentelor normative internaţionale de către B.I.M., guverne, sindicate, patronate, precum şi de către o comisie specială tripartită instituită în timpul Conferinţei Internaţionale a Muncii.

Dat fiind că normele O.I.M. se adresează unor ţări cu structuri sociale foarte diversificate, mai mult sau mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, au fost concepute o serie de formule menite să permită unui număr cât mai mare de state să asigure în mod progresiv nivelul de de protecţie dorit. Astfel, se oferă posibilitatea acceptării doar a anumitor părţi ale unei convenţii , a excluderii anumitor sectoare de activitate, categorii de muncitori sau anumitor regiuni ale ţării din câmpul de aplicare a convenţiei. Mai trebuiesc amintite, în acest sens, “ clauzele de aplicare graduală” care permit de a ridica în mod progresiv nivelul de aplicare sau de lărgire a câmpului de protecţie. De asemenea, în unele situaţii sunt adoptate convenţii care se limitează la enunţarea principiilor fundamentale, norme mai precise şi mai detaliate figurând în recomandări complementare. Mai amintim posibilitatea oferită de unele convenţii de a alege soluţii diferite pentru a rezolva o problemă, ca şi supleţea prevăzută în metodele de aplicare.

Totuşi, trebuie subliniat că asemenea clauze de aplicare graduală nu pot fi incluse în convenţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

In sistemul O.I.M. sunt cunoscute şi aşa-numitele convenţii “promoţionale” prin care statele se angajează, în momentul ratificării, să atingă obiectivele enunţate, dar prin metode care, în mare parte, sunt lăsate la discreţia lor, ca şi, de altfel, calendarul măsurilor ce urmează a fi aplicate.

d. Codul internaţional al muncii - conţinut

Cele 185 convenţii şi 195 recomandări adoptate de către O.I.M. în perioada 1919-2004 constituie, aşadar, codul internaţional al muncii. Analiza conţinutului acestor norme demonstrează că O.I.M. are o competenţă generală, ele privind, de fapt,

muncii. Analiza conţinutului acestor norme demonstrează că O.I.M. are o competenţă generală, ele privind, de fapt,

- 34 -

toate aspectele ce ţin de muncă şi securitate socială. Ele acoperă, conform clasificării realizate de O.I.M. însăşi 4 , următoarele domenii:

1. Drepturile fundamentale ale omului

In fapt, toate normele O.I.M. sunt reflexia voinţei statelor membre de a asigura prin reglementare internaţională un drept fundamental al omului: dreptul la muncă şi securitate socială, precum şi drepturile conexe acestuia.

Dar pentru pentru raţiuni de sistematizare vom cuprinde în categoria convenţiilor vizând garantarea drepturilor fundamentale ale omului pe cele referitoare la:

A. Libertatea sindicală

Materia libertăţii sindicale a fost reglementată prin mai multe convenţii, dintre care două sunt de o deosebită importanţă, şi anume Convenţia nr.87 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical (1948) şi Convenţia nr.98 privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă (1949).

Prima dintre ele, Convenţia nr.87, prevede că muncitorii şi patronii, fără nici o deosebire, au dreptul, fără autorizare prealabilă, să constituie organizaţii, la alegerea lor, precum şi să se afilieze la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora din urmă (art. 2). Autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze acest drept sau să-i împiedice exercitarea legală (art.3 par.2). In acest sens, convenţia stabileşte garanţii menite să permită organizaţiilor sindicale să-şi desfăşoare activitatea în deplină independenţă. Totuşi, în exercitarea acestor drepturi care le sunt recunoscute de către convenţie, cei interesaţi şi organizaţiile ce-i reprezintă sunt ţinuţi să respecte legalitatea. Pe de altă parte, legislaţia naţională şi maniera în care ea este aplicată nu trebuie, totuşi, să aducă atingere garanţiilor prevăzute de convenţie.

Convenţia nr.98 urmăreşte ca organizaţiile de muncitori şi de patroni să beneficieze de o protecţie adecvată împotriva oricăror acte de ingerinţă ale unora faţă de celelalte(art.2). Pentru aceasta, trebuiesc luate măsuri corespunzătoare condiţiilor naţionale pentru a încuraja şi a promova dezvoltarea şi folosirea cât mai largă a procedurilor de negociere voluntară . Sunt interzise actele prin care se subordonează angajarea unui muncitor condiţiei de a nu se afilia la un sindicat sau de a înceta să facă parte dintr-un sindicat.

B. Interzicerea muncii forţate

Convenţia nr. 29 privind munca forţată (1930) vizează suprimarea recurgerii la muncă forţată sau obligatorie sub toate formele ei. Totuşi, Convenţia nu se aplică, sub rezerva anumitor condiţii şi garanţii, în cazul: serviciului militar obligatoriu, anumitor

nu se aplică, sub rezerva anumitor condiţii şi garanţii, în cazul: serviciului militar obligatoriu, anumitor

- 35 -

obligaţii civice, munca în penitenciar, munca depusă în cazuri de forţă majoră.Cu o singură excepţie, munca forţată sau obligatorie, sub toate formele ei, va trebui să fie

remunerată(art.140).

O altă convenţie, şi anume Convenţia nr.105 privind abolirea muncii forţate (1957), a interzis folosirea muncii forţate şi obligatorii în scopuri politice, ca metodă de mobilizare şi utilizare a forţei de muncă în scopul dezvoltării economice, ca măsură de disciplină a muncii şi pedeapsă pentru participarea la greve şi ca măsură de discriminare rasială, socială, naţională sau religioasă.

C. Egalitatea de şanse şi tratament

Convenţia cea mai importantă în materie este Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei (1958). Discriminarea este definită ca fiind orice diferenţiere, excludere sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, sex, religie, convingeri politice, ascendenţă naţională sau origine socială, care are ca efect să suprime sau să ştirbească egalitatea de şanse sau de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi de exercitare a profesiei (art.1, par.1, lit.a). Câmpul de aplicare a Convenţiei include accesul la pregătirea profesională, accesul la ocuparea forţei de muncă şi la exercitarea diferitelor profesii, precum şi condiţiile de ocupare a forţei de muncă.

Ca atare, statul care ratifică această convenţie trebuie să abroge orice dispoziţie legislativă şi să modifice orice dispoziţie sau practică administrativă incompatibilă cu politica menţionată, să adopte legi şi să încurajeze programe de educare capabile să asigure acceptarea şi aplicarea politicii naţionale în colaborare cu organizaţiile lucrătorilor şi patronilor.

raportează la drepturi

fundamentale ale omului în procesul muncii.

Mai trebuie să amintim că în anul 1998 a fost adoptată Declaraţia O.I.M. referitoare la principiile şi drepturile fundamentale ca o expresie a angajamentului guvernelor, organizaţiilor patronale şi sindicale de a promova valorile umane fundamnetale- valor care sunt de primă importanţă pentru viaţa economică şi socială a oricărei societăţi. Aceste principii şi drepturi sunt:

Libertatea de asociere şi recunoaşterea efectivă adreptului de negociere colectivă;

România a

ratificat toate convenţiile

O.I.M. ce

se

Eliminarea oricărei forme de muncă forţată sau obligatorie;

Abolirea efectivă a muncii copiilor;

Eliminarea discriminării în materie de angajare şi profesie

Declaraţia stabileşte în mod clar că aceste drepturi sunt universale şi se aplică tuturor popoarelor şi tuturor statelor, indifferent de nivelul lor de dezvoltare

drepturi sunt universale şi se aplică tuturor popoarelor şi tuturor statelor, i ndifferent de nivelul lor

- 36 -

economică. Pentru ţările care n-au ratificat toate convenţiile fundamentale din domeniul drepturilor omului, Declaraţia prevede elaborarea unor rapoarte anuale privind progresele realizate la nivel naţionale, ca şi dificultăţile întâmpinate în procesul de ratificare.

2. Ocupare

a.Politica de ocupare

Obiectivul unei depline ocupări a forţei de muncă, în scop productiv şi în condiţii de liberă alegere a muncii este promovat de Convenţia nr.122 privind politica de ocupare a forţei de muncă(1964). Politica adoptată în vederea atingerii obiectivului menţionat va trebui să aibă în vedere stadiul şi de nivelul dezvoltării economice, precum şi de legăturile dintre obiectivele utilizării forţei de muncă şi alte obiective economice şi sociale şi va fi aplicată prin metode adaptate la condiţiile şi obiceiurile naţionale(art.1, par.3). In plus, reprezentanţii celor ce angajează şi ai lucrătorilor vor trebui să fie consultaţi asupra politicilor de angajare, pentru ca să se ţină seama în mod deplin de experienţa şi opinia lor, ca ei să colaboreze la elaborarea acestor politici şi să ajute la obţinerea sprijinului în favoarea acestora.

Convenţia nr.168 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului (1988) stabileşte în sarcina statelor ratificante obligaţia coordonării sistemelor de protecţie contra şomajului cu politicile de ocupare.

Două dintre convenţii concretizează principiul timpului de muncă elastic ce caracterizează o politică de ocupare modernă. Este vorba de Convenţia nr.175 privind munca cu timp parţial (1994), precum şi de Convenţia nr. 177 privind lucrul la domiciliu (1996).

B.Serviciul de angajare

In baza Convenţiei nr.88 (1948), statul trebuie să instituie un serviciu public şi gratuit de angajare. De asemenea, Convenţia nr.96 privind birourile de plasare cu plată (1949) prevede suprimarea progresivă a birourilor de plasare cu plată.

C. Orientare şi formare profesională

Convenţia nr. 142 privind punerea în valoare a resurselor umane (1975) solicită statelor părţi să adopte şi să dezvolte politici şi programe complete şi concertate de orientare şi formare profesională, prin stabilirea, în special datorită serviciilor de angajare, a unei relaţii strânse între orientarea şi formarea profesională, pe de o parte, şi ocuparea forţei de muncă, pe de altă parte.

D. Readaptarea şi angajarea persoanelor handicapate

pe de o parte, şi ocuparea forţei de muncă, pe de altă parte. D. Readaptarea şi

- 37 -

Dispoziţiile Convenţiei nr.159(1983) vizează să asigure persoanelor handicapate, în deplină egalitate, un loc de muncă convenabil , ca şi inserţia lor socială.

E. Securitatea angajării

Convenţia nr.158 privind concedierea(1982) urmăreşte protejarea muncitorilor în cazul încetării relaţiei de muncă la iniţiativa patronilor.

3. Politica socială

O Convenţie generală privind politica socială nr.117 (obiective şi norme de

bază) a fost adoptată în 1962. Ea statuează, principial, că orice politică trebuie să urmărească în primul rând bunăstarea şi dezvoltarea populaţiei, precum şi încurajarea acesteia către progresul social. De asemenea, în definirea oricărei politici de importanţă generală va trebui să se ţină seama de repercusiunile acestei politici asupra bunăstării populaţiei (art.1). In vederea concretizării acestor obiective, Convenţia instituie o serie de norme de bază privind, în special, nivelurile de salarizare, protecţia salariilor, protecţia contra oricărei discriminări, vârsta minimă de admitere la angajare, precum şi educaţie şi formare profesională.

4. Administraţia muncii

In această categorie sunt grupate norme ce vizează instituirea unor ministere ale

muncii competente şi eficiente. Sunt avute în vedere domenii de activitate cum sunt:

a. Inspecţia muncii

Convenţia nr.81 (1947) prevede un sistem de inspecţie a muncii menit să asigure aplicarea dispoziţiilor legale relative la condiţiile de muncă şi de protecţie a muncitorilor în unităţile industriale şi, în mod facultativ, în cele comerciale.

b. Statistici

In baza Convenţiei nr.160 privind statisticile de muncă(1985) statele ratificante

se obligă să publice periodic statistici de bază

într-o serie de domenii expres prevăzute de convenţie. In situaţia elaborării sau revizuirii conceptelor, definiţiilor şi metodologiei utilizate în acest scop, acestea trebuie să ia în considerare normele şi directivele cele mai recente stabilite sub auspiciile O.I.M.

c.Consultări tripartite

O.I.M. a adoptat în 1976 Convenţia nr.144 prin care se instituie în sarcina statelor ce o ratifică obligaţia asigurării unor consultări tripartite în vederea punerii în aplicare a normelor internaţionale ale muncii. Natura şi formele procedurilor de

tripartite în vederea punerii în aplicare a normelor internaţionale ale muncii. Natura şi formele procedurilor de

- 38 -

consultare sunt stabilite conform practicii naţionale şi după consultarea organizaţiilor reprezentative ale patronilor şi lucrătorilor.

5. Relaţii profesionale

In această categorie sunt incluse o serie de instrumente normative ce se referă la diverse aspecte ale relaţiilor între patroni şi lucrători.

a. Negociere colectivă, conciliere şi arbitraj voluntare, consultare şi colaborare

Amintim, în acest sens, Convenţia nr. 154 privind negocierea colectivă (1981), prin care se promovează negocierea colectivă liberă şi voluntară în toate domeniile de activitate economică, cu excepţia forţelor armate şi poliţiei care pot fi exceptate. In ce priveşte funcţia publică, prin legislaţie sau practica naţională pot fi fixate modalităţi speciale de aplicare (art.1).

b.Comunicaţii în interiorul întreprinderii, analiza reclamaţiilor

Referitor la aceste aspecte ale relaţiilor profesionale, în cadrul O.I.M. nu au fost adoptate convenţii, ci două recomandări, nr.129 şi 130, ambele din 1967, prin care se expun elementele unei politici de comunicare la nivelul întreprinderii , reafirmându-se dreptul muncitorilor (individuali sau în grup) de a înainta reclamaţii care să nu rămână nesoluţionate.

6. Condiţii de muncă

a. Salarii

Convenţia nr.131 privind fixarea salariilor minime (1970) solicită statelor ratificante să instituie un sistem de salarii minime care să protejeze toate grupurile de salariaţi ale căror condiţii de muncă sunt de asemenea natură încât acestor salariaţi să li se asigure o protecţie corespunzătoare. Aceste gupuri sunt determinate de acord cu organizaţiile reprezentative ale celor care angajează şi ale lucrătorilor sau după deplina consultare a acestora.

Protecţia salariilor este asigurată de Convenţia nr.95 (1949). Se instituie obligaţia plăţii rapide şi integrale a salariului prin evitarea practicilor care sunt de natură să sporească peste măsură dependenţa salariaţilor faţă de patron. Reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi limitele prescrise de legislaţia naţională sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotărâre arbitrală (art.8).

b. Durata muncii, munca de noapte şi concedii

Prima convenţie adoptată de O.I.M. în anul 1919 fixa durata maximă a muncii în industrie la 8 ore pe zi şi 48 ore pe săptămână. Mai târziu, prin Recomandarea nr.116 (1962) se încuraja adoptarea principiului săptămânii de 40 ore fără reducerea salariului.

prin Recomandarea nr.116 (1962) se încuraja adoptarea principiului săptămânii de 40 ore fără reducerea salariului.

- 39 -

Normele privind munca de noapte (Convenţia nr.171 din 1990 şi recomandarea corespondentă) vizează protecţia femeilor şi copiilor sau adolescenţilor.

Repausul săptămânal face obiectul Convenţiei nr.14 (1921), iar concediile anuale plătite de cel puţin trei săptămâni sunt prevăzute de Convenţia nr.132(1970).

c. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă

Acest subiect face obiectul a peste 30 de convenţii şi al unui număr şi mai ridicat de recomandări, adeverind faptul că el este în centrul preocupărilor O.I.M.

Convenţia nr. 155 privind securitatea şi sănătatea muncitorilor (1981) vizează crearea unei politici coerente în materie de securitate şi sănătate a muncitorilor şi mediului de muncă. Convenţia defineşte direcţiile de acţiune ale unei astfel de politici. Ea stabileşte o serie de norme destul de detaliate privind acţiunile la nivel naţional, precum şi la nivel de întreprindere.

De asemenea, o serie de norme vizează să protejeze muncitorii contra unor riscuri precise. Printre convenţiile adoptate în ultimii ani, se referă la acest aspect, Convenţia nr.172 privind condiţiile de muncă în hoteluri şi restaurante (1991), Convenţia nr. 174 asupra prevenirii accidentelor industriale majore (1993), Convenţia nr. 176 privind securitatea şi sănătatea în mine (1995).

d. Servicii sociale, locuinţe, timp liber

O serie de recomandări (21/1924, 102/1956, 115/1961) stabilesc norme în aceste

sectoare complementare prestării muncii propriu-zise.

7. Securitate socială

Şi acest domeniu a fost bogat normativizat prin convenţii şi recomandări

Convenţia cadru în materie este Convenţia nr.102 privind securitatea socială (norme minime) din 1952. Prin adoptarea ei s-a urmărit să se instituie, cu flexibilitatea cerută de diversitatea existentă în statele membre, a unor niveluri minime de prestaţii în 9 ramuri ale securităţii sociale, considerate ca fiind esenţiale (îngrijiri medicale, indemnizaţii de boală, prestaţii de şomaj, prestaţii de bătrâneţe, prestaţii în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale, prestaţii către familii, prestaţii de maternitate, prestaţii de invaliditate şi prestaţii pentru urmaşi). Pentru a ratifica această Convenţie, statul interesat trebuie să se angajaze să respecte normele prevăzute pentru cel puţin 3 din ramurile enumerate, din care una cel puţin din cele referitoare la prestaţiile de şomaj, accidente de muncă şi boli profesionale, bătrâneţe, invaliditate sau urmaşi. Ulterior momentului ratificării, statul respectiv îşi poate asuma angajamentul respectării şi cu privire la alte ramuri.

momentului ratificării, statul respectiv îşi poate asuma angajamentul respectării şi cu privire la alte ramuri .

- 40 -

Pe lângă Convenţia nr. 102, au fost adoptate numeroase convenţii care detaliază diferitele domenii ale securităţii sociale.

8. Munca femeilor

Normele O.I.M. urmăresc să asigure egalitatea de remunerare(Convenţia nr.100/1951) a femeilor cu bărbaţii, precum şi să instituie măsuri suplimentare de protecţie în cazul maternităţii(convenţiile nr.3/1919, nr.103/1952 şi nr. 183/2000), al muncii de noapte(Convenţia nr.89/1948), interzicându-se totodată munca femeilor în muncile subterane (Convenţia nr.45/1935).

9. Munca copiilor şi adolescenţilor

Ca şi în cazul muncii femeilor, munca copiilor şi adolescenţilor a fost reglementată prin convenţiile O.I.M. Au fost stabilite, astfel, norme privind vârsta minimă de admitere la angajare (Convenţia nr.138/1973) care nu poate fi sub 15 ani, sau 18 ani pentru muncile periculoase, precum şi referitoare la examenul medical la angajare (convenţiile nr.77/1946 şi 124/1965) De asemenea, adolescenţii sub 18 ani nu pot fi folosiţi în munci de noapte (convenţiile nr.79/1946 şi 90/1948).

De asemenea, pentru a se evita exploatarea muncii copiilor a fost adoptată Convenţia nr. 182/1999 privind eliminarea celor mai grave forme de muncă a copiilor.

10. Alte categorii de muncitori

Norme de protecţie a altor categorii de muncitori pot fi regăsite în sistemul convenţional O.I.M. Ne vom limita însă, în continuare, la enumerarea lor.

- muncitorii vârstnici

- muncitorii migranţi

- muncitorii indigeni, muncitorii din teritoriile nemetropolitane, indigene şi tribale

popoare

- marinari (mai mult de 50 convenţii şi recomandări)

- pescari

- muncitori agricoli

- docheri

- personal infirmier.

e. Mecanisme de control

Ratificarea uneia sau alteia dintre convenţiile O.I.M. de către un stat implică angajamentul acestuia de a lua toate măsurile necesare pentru a concretiza prevederile

O.I.M. de către un stat implică angajamentul acestuia de a lua toate măsurile necesare pentru a

- 41 -

acestora. Conform Constituţiei O.I.M. , există un control regulat bazat pe sistemul rapoartelor şi un sistem cvasijurisdicţional bazat pe sistemul plângerilor şi reclamaţiilor.

A. Controlul regulat

Guvernele trebuie să prezinte rapoarte către B.I.M. asupra măsurilor luate pentru a supune convenţiile nou adoptate autorităţilor competente, asupra cadrului legislativ şi a practicii lor în ceea ce privesc convenţiile neratificate, ca şi asupra măsurilor luate pentru a pune în aplicare convenţiile ratificate. Rapoartele asupra convenţiilor ratificate sunt realizate după un formular de raport aprobat de către Consiliul de Administraţie. Copii după aceste rapoarte trebuiesc transmise organizaţiilor sindicale şi patronale cele mai reprezentative.

Rapoartele guvernelor sunt examinate în primă instanţă, în şedinţă anuală, de Comisia de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor compusă din 20 personalităţi independente de prim plan, cu o înaltă competenţă în domeniul juridic sau social, şi care îşi desfăşoară activitatea cu titlu personal.

Raportul Comisiei de experţi, cuprinzând observaţii şi cereri directe către diversele guverne, este supus Conferinţei Internaţionale a Muncii ce se convoacă anual pentru a fi examinat şi discutat de către o comisie tripartită a Conferinţei special constituită în acest scop: Comisia de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor. Punctele esenţiale ale dezbaterilor şi concluziile comisiei sunt incorporate într-un raport ce se înaintează plenului Conferinţei. O dată adoptat de către Conferinţă, raportul este comunicat guvernelor, cărora li se atrage atenţia asupra punctelor pe care trebuie să le ia în considerare în momentul redactării viitoarelor rapoarte.

B. Proceduri speciale

Pe lângă controlul regulat, Constituţia O.I.M. prevede două proceduri speciale în cazul încălcării unei convenţii ratificate de către o ţară anume: reclamaţiile şi plângerile.

În baza art.24 şi 25 ale Constituţiei O.I.M., orice organizaţie patronală sau sindicală, fie ea naţională sau internaţională, poate prezenta Biroului Internaţional al Muncii o reclamaţie prin care se invocă maniera nesatisfăcătoare prin care un stat membru face aplicarea unei convenţii pe care a ratificat-o. Reclamaţiile sunt analizate de o comisie tripartită a Consiliului de Administraţie. De asemenea, ele pot fi transmise guvernului în cauză pentru ca acesta să facă o declaraţie în acest sens. Dacă nu se primeşte nici o declaraţie, sau dacă declaraţia primită nu este satisfăcătoare, Consiliul de Administraţie poate face publică reclamaţia şi, dacă este cazul, răspunsul primit.

satisfăcătoare, Consiliul de Administraţie poate face publică reclamaţia şi, dacă este cazul, răspunsul primit.

- 42 -

O procedură mai complexă, este aceea a plângerilor, prevăzută de articolele 26- 29, 31-34 ale Constituţiei O.I.M. Plângerile pot fi depuse de oricare stat membru contra unui alt stat membru care, în opinia sa, nu ar asigura în mod satisfăcător aplicarea unei convenţii pe care ambele state au ratificat-o. O procedură analoagă poate fi angajată de către Consiliul de Administraţie fie din oficiu, fie în baza unei plângeri depuse de un delegat (guvernamental, patronal, sindical) la Conferinţa Internaţională a Muncii. Plângerile sunt de obicei analizate de o comisie de anchetă compusă din trei membri independenţi desemnaţi în acest scop de Consiliul de Administraţie. Comisia poate asculta mărturii şi poate desfăşura anchete pe teren pentru a putea redacta un raport în care se includ constatările privind situaţia de fapt şi de drept, ca şi recomandările pe care consideră necesar a le face pentru asigurarea aplicării convenţiei în chestiune. Raportul Comisiei de anchetă este comunicat Consiliului de Administraţie şi fiecăruia din guvernele interesate: totodată, el este publicat. Fiecare din guverne dispune de un termen de 3 luni pentru a indica dacă el acceptă sau nu recomandările conţinute în raport. Orice guvern care nu acceptă aceste recomandări poate supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, fapt ce nu s-a întâmplat până în prezent.

C. Protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale

În concepţia O.I.M., libertatea sindicală este condiţia prealabilă a oricărui progres către justiţia socială, ea permiţând lucrătorilor să-şi exprime aspiraţiile lor, să le întărească poziţia lor în negocierile colective reechilibrând contribuţia părţilor. De asemenea, libertatea sindicală constituie o utilă contrapondere puterii statului, permiţând lucrătorilor să participe la elaborarea şi aplicarea politicii economice şi sociale 5 .

Importanţa deosebită a protecţiei libertăţii sindicale a determinat instituirea unor proceduri speciale pentru examinarea plângerilor referitoare la violarea drepturilor sindicale, proceduri stabilite pe baza unui acord din anul 1950 între O.I.M. şi Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite.

Trebuie reţinut că procedurile speciale referitoare la libertatea sindicală nu înlocuiesc ci completează controlul regulat al aplicării convenţiilor ca şi mecanismele speciale bazate pe sistemul reclamaţiilor şi plângerilor. Totodată, aceste proceduri pot fi angajate împotriva guvernelor chiar dacă ele nu au ratificat convenţiile O.I.M. referitoare la libertatea sindicală, în baza ideii conform căreia libertatea siindicală este unul din obiectivele afirmate de Constituţia O.I.M., trebuind deci să fie respectată de statele membre în virtutea apartenenţei lor la organizaţie.

Constituţia O.I.M., trebuind deci să fie respectată de statele membre în virtutea apartenenţei lor la organizaţie.

- 43 -

Prin acordul dintre O.I.M. şi ECOSOC au fost instituite două organe: Comisia de investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului de Administraţie.

Comisia de investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale este chemată să se pronunţe în cazuri de importanţă deosebită. Compusă, de obicei din 3 membri numiţi de Consiliul de Administraţie din rândul personalităţilor independente de înaltă calificare, ea nu-şi poate desfăşura activitatea decât având consimţământul statului în cauză, fapt ce de-a lungul timpului a îngreunat aplicarea întregii proceduri( folosită numai în 6 situaţii).

Mult mai operaţional s-a dovedit a fi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului de Administraţie, instituit în anul 1951 ca un organism tripartit compus din 9 membri (3 pentru fiecare grup) şi prezidat de o personalitate independentă. Funcţiile sale au un caracter cvasijudiciar, procedura pe care el o urmează fiind conformă principiilor fundamentale care guvernează procedurile judiciare.

Reunindu-se de 3 ori pe an, la Geneva, Comitetul libertăţii sindicale examinează plângerile ce-i sunt înaintate referitoare la violări ale convenţiilor privind libertatea sindicală, indiferent dacă statul în cauză a ratificat aceste convenţii sau nu. In plus, consimţământul guvernelor vizate nu este necesar pentru analiza acestor plângeri. Comitetul examinează documentele scrise ce-i sunt înaintate, precum şi comentariile statului în cauză. In cazurile de o gravitate deosebită, Directorul General al B.I.M. poate cere guvernului să autorizeze un reprezentant al Directorului General pentru a efectua o anchetă în ţara respectivă pentru definitivarea unui raport ce va fi utilizat de comitet în redactarea concluziilor şi recomandărilor.

Dacă se stabileşte că a avut loc o încălcare a drepturilor sindicale, guvernul interesat poate fi invitat de către Consiliul de Administraţie să ia măsurile necesare pentru redresarea situaţiei şi să facă, totodată, un raport despre acesta într-un termen determinat. În plus, dacă este necesar a se înlătura o situaţie care aduce atingere libertăţii sindicale şi dacă statul respectiv a ratificat convenţiile pertinente, chestiunea este trimisă Comisiei de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor pentru a putea fi urmărită conform procedurilor controlului regulat.

De la crearea sa Comitetul libertăţii sindicale a examinat mai mult de 1800 de cazuri, unele destul de serioase, referitoare la probleme cum sunt: constituirea organizaţiilor şi dreptul de a se afilia la acestea, alegerea şi destituirea liderilor, ingerinţe ale administraţiei în activitatea sindicatelor, dizolvarea sau suspendarea organizaţiilor, dreptul la grevă, actele de discriminare antisindicală în angajare, arestarea sindicaliştilor şi interzicerea reuniunilor şi manifestaţiilor sindicale. Prin

antisindicală în angajare, arestarea sindicaliştilor şi interzicerea reuniunilor şi manifestaţiilor sindicale. Prin

- 44 -

activitatea sa, Comitetul libertăţii sindicale a elaborat un ansamblu de principii care formează un veritabil drept internaţional al libertăţii sindicale 12 .

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Care este conţinutul noţiunii de justiţie socială în accepţiunea O.I.M.?

2. Care sunt scopurile şi principiile sale fundamentale ale O.I.M. conţinute în Declaraţia de la Philadelphia?

3. Care sunt diferenţele între convenţiile şi recomandările adoptate în cadrul O.I.M.?

4. Care sunt domeniile de reglementare ale normelor O.I.M.?

5. În ce constă controlul regulat al aplicării normelor O.I.M.?

6. Care sunt procedurile speciale de control aplicate în cadrul O.I.M.?

BIBLIOGRAFIE

12. Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, All Beck, 2000 13. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul internaţional public - Ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003 14. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului- Note de curs, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

15. Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de l’homme, Editions N.P. Engel, 199l 16. D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în jurisprudenţa CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti 2005; 17. Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000; 18. Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

12 Vezi, Droit syndical de l’OIT, BIT, Geneve,1996, p.126.

al muncii , Editura C.H.Beck, Bucure ş ti, 2008 1 2 Vezi, Droit syndical de l’OIT

- 45 -

19. Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007 20. Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii-reglementări interne şi comunitare, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007 21. Nicolae Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009

Kluwer, Bucureşti, 2007 21. Nicolae Voiculescu , Drept comunitar al muncii , Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,

- 46 -

CAPITOLUL III CONSILIUL EUROPEI

REZUMAT Acest capitol prezintă structura şi activitatea normativă a Consiliului Europei. Un spaţiu extins este destinat Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum sistemului de control creat în temeiul acesteia. De asemenea, se subliniază specificul procedurii în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi condiţiile de admisibilitate a cererilor cu care aceasta este sesizată. În materia drepturilor economico-sociale a fost adoptată Carta socială europeană. În curs se prezintă conţinutul acestui important document al Consiliului Europei, precum şi mecanismul de control prevăzut de acesta. În încheierea acestui capitol, sunt trecute în revistă alte convenţii ale Consiliului Europei, şi anume Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, precum şi Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

a. Obiective, scopuri

Consiliul Europei a luat fiinţă în anul 1949, ca organizaţie europeană de cooperare interguvernamentală şi parlamentară, numărând, în prezent, 47 de state membre. Conform primului articol din Statutul său, scopul organizaţiei este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi pentru salvgardarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care le sunt patrimoniu comun şi de a favoriza progresul lor economic şi social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ. Principiile statutare ale Consiliului Europei sunt: democraţia pluralistă, respectul drepturilor omului şi statul de drept. Activităţile Consiliului Europei acoperă principalele domenii ce preocupă diversele societăţi, cu excepţia celui militar, şi anume: drepturile omului, mass-media,

domenii ce preocupă diversele societăţi, cu excepţia celui militar, şi anume: drepturile omului , mass-media,

- 47 -

cooperare juridică, probleme sociale şi economice, sănătate, educaţie, cultură, sport, tineret, administraţie locală şi regională, mediu. În termenii articolului 3 al Statutului Consiliului European, semnat la Londra la 5 mai 1949, "orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul preeminenţei dreptului şi principiului în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului". Respectul preeminenţei dreptului, al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale constituie, în acelaşi timp, principalul criteriu al admiterii în cadrul Consiliului Europei, ca şi obligaţia esenţială pe care şi-o asumă statele membre. Normele Consiliului Europei au dat conţinut noţiunii statului de drept. Aceasta implică principiul legalităţii, dreptul la o bună administrare a justiţiei, accesul la un tribunal, garantarea unui proces echitabil şi public, imparţialitatea judecătorului, proporţionalitatea pedepselor. Aceste principii trebuie să caracterizeze acţiunea executivului şi administraţiei, ca şi aceea a puterii judecătoreşti şi legislative. Cât priveşte respectul drepturilor omului, acesta a fost obiectivul major al Consiliului Europei, sistemul instituit în acest scop având un dublu fundament convenţional: Convenţia europeană a drepturilor omului (1950) şi Carta socială europeană (1961).

b . Structura

Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară. Acestea sunt asistate de un Secretariat, plasat sub autoritatea unui secretar general ales de Adunarea Parlamentară. De asemenea, mai funcţionează un Congres al puterilor locale şi regionale, compus dintr-o Cameră a puterilor locale şi o cameră a regiunilor Comitetul Miniştrilor este organul de decizie al Consiliului Europei. El se compune, de regulă, din miniştrii de externe ai ţărilor membre ca titulari, putând fi supliniţi, în anumite situaţii, şi de alţi miniştri. Ei se reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a analiza stadiul cooperării la nivel european şi pentru a discuta probleme de interes politic. Adjuncţii miniştrilor sunt reprezentanţi permanenţi ai guvernelor la Consiliul Europei. Aceştia se întrunesc câte o săptămână în fiecare lună şi au, practic, aceleaşi puteri cu cele ale miniştrilor, supervizând activităţile Consiliului. Deciziile Comitetului Miniştrilor se fundamentează pe recomandările Adunării Parlamentare, pe propunerile comitetelor de experţi guvernamentali şi pe cele ale conferinţei specializate ale miniştrilor şi ale Secretariatului General al Consiliului Europei.

şi pe cele ale conferinţei specializate ale miniştrilor şi ale Secretariatului General al Consiliului Europei.

- 48 -

Deciziile Comitetului Miniştrilor se concretizează fie în recomandări către guvernele statelor membre, fie în convenţii şi acorduri europene, acestea din urmă având un caracter obligatoriu pentru statele ce le ratifică. Comitetul adoptă, de asemenea, declaraţii şi rezoluţii în probleme politice internaţionale. Cea mai mare parte a deciziilor necesită o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. Anumite decizii importante, cum ar fi adoptarea unor recomandări adresate guvernelor, trebuie luate în unanimitate. În problemele de procedură, majoritatea simplă este suficientă. Comitetul Miniştrilor poate decide crearea unor comitete de experţi guvernamentali care devin responsabile pentru un sector determinat. Cele mai reprezentative comitete directoare sau europene, cum mai sunt denumite, au ca obiect de activitate drepturile omului, politica socială, securitatea socială, populaţia, sănătatea, migraţia şi azilul, cooperarea juridică, problemele criminalităţii ş.a. Trebuiesc amintite, totodată, conferinţele miniştrilor din ţările europene, care au un important rol în fundamentarea deciziilor Comitetului Miniştrilor. Astfel, începând din anul 1959 se desfăşoară periodic conferinţele miniştrilor însărcinaţi cu problemele familiale, precum şi cele ale miniştrilor educaţiei, din anul 1961 ale miniştrilor justiţiei, din anul 1972 ale miniştrilor muncii, din 1979 ale miniştrilor securităţii sociale, din 1980 ale miniştrilor însărcinaţi cu problemele migraţiei, din 1986 ale responsabililor ministeriali însărcinaţi cu problemele egalităţii dintre femei şi bărbaţi. Cel de-al doilea organ reprezentativ al Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară, este, spre deosebire de Comitetul Miniştrilor, care este un organ de decizie, un organ consultativ, fără putere de legiferare. Numărul reprezentanţilor fiecărui stat membru (între 2 şi 18) este stabilit în funcţie de populaţia ţării respective, compoziţia delegaţiilor reflectând raportul de forţe între partidele politice din statul respectiv. Parlamentarii se pronunţă, însă, în nume propriu şi nu în numele parlamentului care i-a desemnat sau al partidului pe care-l reprezintă. În cadrul Adunării Parlamentare, s-au format următoarele grupuri politice:

socialist, partidul popular european, grupul democraţilor europeani, liberal, grupul democratic şi reformator, grupul pentru stânga unitară europeană. România este reprezentată de un număr de 10 parlamentari. Hotărârile Adunării Parlamentare se constituie în orientări pentru guvernele statelor membre, respectiv pentru parlamentele naţionale. Pe lângă Adunare sunt organizate o serie de comitete de experţi în diverse domenii, inclusiv în cel al relaţiilor cu statele nemembre. Adunarea întreţine un dialog permanent, la toate nivelurile, cu Comitetul Miniştrilor, căruia îi prezintă rapoarte şi recomandări.

un dialog permanent, la toate niveluril e, cu Comitetul Miniştrilor, căruia îi prezintă rapoarte şi recomandări.

- 49 -

În sarcina Adunării Parlamentare stă alegerea Secretarului General al Consiliului Europei, a Secretarului General adjunct, a judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a grefierului Adunării.

c. Activitatea normativă

Activitatea normativă a Consiliului Europei s-a concretizat în elaborarea a 196 de convenţii şi acorduri europene până în anul 2005, precum şi protocoale la acestea, majoritatea deschise spre ratificare sau aderare şi statelor care nu fac parte din organizaţie. Spre deosebire de instrumentele normative adoptate în cadrul Uniunii Europene, care sunt obligatorii pentru statele membre, convenţiile Consiliului Europei sunt obligatorii doar în ţările care le semnează şi le ratifică sau aderă la acestea. Aşadar, ele nu conferă un caracter supranaţional Consiliului Europei. Pe de altă parte, convenţiile şi acordurile neratificate se constituie într-o sursă de inspiraţie sau de iniţiativă pentru guvernele statelor membre. Pe lângă convenţii, au fost adoptate de către Consiliul Europei numeroase recomandări adresate statelor membre, ce stabilesc orientări în diverse probleme. Nefiind documente strict juridice, cu caracter obligatoriu, ele trasează direcţii de acţiune ale organizaţiei, putând fi transformate în convenţii sau acorduri. Este interesant de amintit că prin cele 196 de convenţii şi acorduri încheiate sub egida Consiliului Europei se acoperă ceea ce ar fi trebuit să se reglementeze în zeci de mii de tratate bilaterale. Se învederează, astfel, eficienţa constituirii organizaţiei europene în girarea relaţiilor atât de complexe interstatale prin intermediul tratatelor multilaterale. Actele normative adoptate în cadrul Consiliului Europei acoperă aproape toate domeniile dreptului: dreptul civil, inclusiv dreptul familiei, dreptul administrativ, drept internaţional, drept penal etc. Întreg acest edificiu normativ vizează crearea unei infrastructuri care să favorizeze cooperarea interstatală în Europa, să stimuleze actualizarea sistemelor naţionale de drept, precum şi să acopere, când e cazul, unele lacune legislative.

sti muleze actualizarea sistemelor naţionale de drept, precum şi să acopere, când e cazul, unele lacune

- 50 -

II. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI (1950)

a. Caracteristici generale

Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ea a transformat, pe plan regional european, 18 principii proclamate în 1948 în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite, în obligaţii juridice concrete. România a ratificat acest document internaţional prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie (publicată in Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994). Fiind cel mai important instrument juridic în sistemul convenţional al Consiliului Europei, Convenţia europeană a drepturilor omului constituie un reper de marcă în dezvoltarea dreptului internaţional. Influenţa sa a fost resimţită nu numai de-a lungul Europei, dar şi pe toate continentele şi în toate ţările în care s-au depus eforturi pentru a se asigura o mai bună protecţie a drepturilor omului. La ora actuală, sistemul de protecţie european instituit prin Convenţie este nu numai cel mai vechi, dar, totodată, şi cel mai avansat şi eficace din toate sistemele existente de protecţie a drepturilor omului. Convenţia europeană a drepturilor omului este un tratat internaţional în virtutea căruia statele contractante îşi asumă anumite obligaţii juridice. Guvernele au obligaţia de a veghea ca persoanele care sunt sub jurisdicţia lor, şi nu numai cetăţenii ţării respective, să se bucure de drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie. Unele ţări au integrat Convenţia în dreptul naţional, astfel încât orice individ să poată prezenta o plângere sau un apel la un tribunal naţional sau către o altă autoritate bazându-se direct pe prevederile acesteia. Dar, chiar dacă o ţară nu a integrat Convenţia în dreptul său, acesta nu trebuie să fie în conflict cu instrumentul european. Convenţia nu este destinată să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci să constituie o garanţie internaţională ce se adaugă dreptului de recurs în fiecare stat. Această garanţie se concretizează prin posibilitatea indivizilor care se consideră lezaţi în drepturile lor de a antama proceduri în faţa instituţiilor create în baza Convenţiei în contra guvernului pe care-l consideră responsabil Începând cu anul 1950, 14 protocoale au întărit Convenţia europeană a drepturilor omului. Ele garantează anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele ce figurau deja în Convenţie sau modifică anumite dispoziţii procedurale.

b. Drepturi şi libertăţi garantate

cele ce figurau deja în Convenţie sau modifică anumite dispoziţii procedurale. b. Drepturi şi libertăţi ga

- 51 -

Majoritatea drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţia europeană a drepturilor omuluişi protocoalele adiţionalea la aceasta au un caracter civil sau politic. Drepturile sociale şi economice sunt înscrise şi garantate prin Carta socială europeană. Drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie sunt recunoscute "oricărei persoane aflate sub jurisdicţia statelor membre" (art. 1). Sunt protejate, aşadar, nu numai drepturile cetăţenilor statului respectiv, dar şi cele ale străinilor, persoanelor fără cetăţenie, precum şi persoanelor fără capacitate juridică, cum sunt copiii sau persoanele cu handicap sever. Sistemul normativ instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului cuprinde următoarele drepturi

Conventia din 1950 Articolul 2: Dreptul la viaţă

Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:

a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane

legal detinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.

Articolul 3: Interzicerea torturii Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Articolul 4: Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate Sclavia şi munca forţată presupun forme de control asupra individului şi sunt caracterizate de condiţii opresive pe care individul nu le poate schimba sau pe care nu le poate înlătura. Cât priveşte munca forţată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut apel, în definirea acesteia, la convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, conform cărora ea priveşte "orice muncă sau serviciu care este impus de la orice persoană sau ameninţarea oricărei pedepse şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit ea însăşi ca voluntară" (art. 2 al Convenţiei O.I.M. nr. 29).

Potrivit art. 4 din Convenţia Europeană, nimeni nu poate fi constrâns să desfăşoare o muncă forţată sau obligatorie; prin excepţie de la această regulă, nu se consideră muncă forţată sau obligatorie:

forţată sau obligatorie; prin excepţie de la această regulă, nu se conside ră muncă forţată sau

- 52 -

- munca prestată în mod normal de către o persoană aflată în detenţie sau pe

durata cât este pusă în libertate condiţionată;

- serviciul cu caracter militar sau, în cazul obiecţiei de conştiinţă, în ţările în care

aceasta este recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar obligatoriu;

- orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

- orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale.

Articolul 5: Dreptul la libertate şi securitate Convenţia prevede o serie de garanţii menite să elimine orice încălcare sau abuzuri legate de exercitarea acesrtui drept. Astfel:

1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal

competent;

b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o

hotarire pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii

lege;

c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare

competente, atunci cind exista motive verosimile de a banui ca a savirsit o infractiune

sau cind exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savirseasca o infractiune sau sa fuga dupa savirsirea acesteia;

executarii unei obligatii

prevazute

de

d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarita pentru educatia sa sub

supraveghere sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente;

e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o

boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui

vagabond;

f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o

impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o

procedura de expulzare ori de extradare.

2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o

de expulzare ori de extradare. 2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel

- 53 -

limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.

3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c)

din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in

cauza

audiere.

4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa

introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.

la

5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare

dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.

Articolul 6: Dreptul la un proces echitabil La fel ca şi articolul precedent, art. 6 are o importanţă deosebită pentru că

prevede garanţii procedurale pentru a se asigura un proces echitabil. În acest sens:

1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un

termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter

civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotarirea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinte poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al oridinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cind interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci cind, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.

2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pina ce vinovatia

va fi legal stabilita.

3. Orice acuzat are, in special, dreptul:

a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa; b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale; c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de

pregatirii apararii sale; c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator

- 54 -

mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cind interesele justitiei o cer; d) sa intrebe daca sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii; e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere.

Articolul 7: Nici o pedeapsa fără lege Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care a fost savirsita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national si international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decit aceea care era aplicabila in momentul savirsirii infractiunii.

Articolul 8: Dreptul la respectarea vieţii personale şi familiale Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a

domiciliului

Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.

corespondentei sale.

sau

si

a

Articolul 9: Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejerea drepturilor şi libertatilor altora.

Articolul 10: Libertatea de expresie Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de

televiziune

autorizare.

Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege, care

unui

regim

de

poate fi supusa unor formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege, care unui regim de

- 55 -

constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si pevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.

Articolul 11: Libertatea de întrunire şi asociere Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire pasnica si la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu altii sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restringeri decit acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protejarea sanatatii sau a moralei ori pentru protectia drepturilor si libertatilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restringeri legale sa fie impuse exercitarii acestor drepturi de catre membrii fortelor armate, ai politiei sau ai administratiei de stat.

Articolul 12: Dreptul la căsătorie Incepind cu virsta stabilita prin lege, barbatul si femeia au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie conform legislatiei nationale ce reglementeaza exercitarea acestui drept.

Articolul 13: Dreptul la un recurs efectiv Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cind incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.

Articolul 14: Interzicerea discriminării Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 1

Articolul 1: Protecţia proprietăţii

avere, nastere sau orice alta situatie. Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 1 Articolul 1: Protecţia proprietăţii

- 56 -

Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Articolul 2: Dreptul la educaţie

Articolul 2 al Protocolului nr. 1 dispune că "nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire". Mai departe, partea a doua a articolului prevede că "statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice". Aşadar, se lasă la discreţia statului determinarea naturii şi scopului implicării sale în sistemul educaţional, neavând obligaţia să asigure anumite facilităţi educaţionale sau să garanteze că fiecare individ primeşte educaţia pe care o doreşte. Pe de altă parte, este garantat dreptul părinţilor de a fi respectate convingerile lor în raport cu educaţia copiilor lor. La rândul ei, jurisprudenţa a adâncit prin interpretare semnificaţia art. 2 al Protocolului nr. 1. Astfel, Curtea a apreciat că "formularea negativă (a dreptului la educaţie) indică faptul că părţile contractante nu recunosc un astfel de drept la educaţie astfel încât să le impună să instituie pe cheltuiala lor sau să subvenţioneze orice educaţie de un anumit tip sau de un anumit nivel". În fond, este vorba de "a garanta persoanelor aflate sub jurisdicţia părţilor contractante dreptul, în principiu, de a dispune ele însele de mijloacele de instruire existente la un moment dat". De asemenea, pentru ca dreptul la educaţie să fie efectiv, "este necesar ca beneficiarul să aibă posibilitatea să profite de pe urma educaţiei primite, adică să aibă dreptul să obţină, în conformitate cu legile în vigoare în fiecare stat, şi într-o formă sau alta, recunoaşterea oficială a studiilor absolvite" (cazul Legislaţie lingvistică belgiană,

1968).

Articolul 3: Dreptul la alegeri libere În concretizarea acestui drept, statele părţi se angajeaza să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, in conditiile care asigura libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 4

Articolul 1: Interzicerea detenţiei pentru datorie Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv ca nu este în masura sa execute o obligatie contractuala.

nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv ca nu este în masura sa

- 57 -

Articolul 2: Libertatea de circulaţie

1. Oricine se gaseste in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod

liber

2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa.

3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrigeri decit acelea care,

prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii sau a moralei, ori pentru protejarea dreptirilor si libertatilor altora.

mod liber resedinta sa.

si

sa-si

aleaga

in

4. Drepturile recunoscute in paragraful 1 pot, de asemenea, in anumite zone

determinate, sa faca obiectul unor restringeri care, prevazute de lege, sint justificate de interesul public intr-o societate democratica.

Articolul 3: Interzicerea expulzării naţionalilor

1. Nimeni nu poate fi expulzat printr-o masura individuala sau colectiva, de pe

teritoriul statului al carui cetatean este.

2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al carui cetatean

este.

Articolul 4: Interzicerea expulzărilor colective ale străinilor

Protocolul nr. 6 Articolul 1: Abolirea pedepsei cu moartea În temeiul acestui articol, pedeapsa cu moartea este abolită, nimeni neputând fi condamnat la o asemenea pedeapsa si nici executat.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 7

Articolul 1: Garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor

1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi

expulzat decit in temeiul executarii unei hotariri luate conform legii si el trebuie sa poata:

a)

b) sa ceara examinarea cazului sau; si c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata

motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;

sa

prezinte

sau; si c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata motivele care pledeaza

- 58 -

autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta autoritate.

2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragraful

1 a), b) si c) al acestui articol, atunci cind expulzarea este necesara in interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate nationala.

Articolul 2: Dreptul la dublu grad de jurisdicţie în probleme penale

1. Orice persoana declarata vinovata de o infractiune de catre un tribunal are dreptul sa

ceara examinarea declaratiei de vinovatie sau a condamnarii de catre o jurisdictie superioara. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sint reglementate de lege.

2. Acest drept poate face obiectul unor exceptii in cazul infractiunilor minore, asa cum

acestea sint definite de lege, sau cind cel interesat a fost judecat in prima instanta de catre cea mai inalta jurisdictie ori a fost declarat vinovat si condamnat ca urmare a unui recurs impotriva achitarii sale.

Articolul 3: Dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară Atunci cind o condamnare penala definitiva este ulterior anulata sau cind este acordata gratierea, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari este despagubita conform legii ori practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut ii este imputabila in tot sau in parte.

Articolul 4: Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

1. Nimeni nu poate fi urmarit sau pedepsit penal de catre jurisdictiile aceluiasi stat

pentru savirsirea infractiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotarire definitiva conform legii si procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispozitiile paragrafului precedent nu impiedica redeschiderea procesului, conform

legii si procedurii penale a statului respectiv, daca fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental in cadrul procedurii precedente sint de natura sa afecteze hotarirea pronuntata.

descoperite sau un viciu fundamental in cadrul procedurii precedente sint de natura sa afecteze hotarirea pronuntata.

- 59 -

Articolul 5: Egalitatea între soţi.

Sotii se bucura de egalitate in drepturi si in responsabilitati cu caracter civil, intre ei si in relatiile cu copiii lor in ceea ce priveste casatoria, pe durata casatoriei si cu prilejul desfacerii acesteia. Acest articol nu impiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

c. Condiţii de exercitare

În exercitarea drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre trebuie să urmărească respectarea următoarelor exigenţe:

1. Nediscriminarea

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie asigurată "fără vreo deosebire fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii publice sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie" (art. 14). În acelaşi sens, Protocolul 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

şi libertăţilor fundamentale interzice în mod general discriminarea. Distincţiile necesare pe care unele legi le prevăd în favoarea anumitor categorii de persoane nu trebuie să depăşească anumite limite, de altfel destul de flexibile în perspectiva jurisprudenţei Curţii europene (cazul Lithgow şi alţii C. Regatul Unit,

1987).

Convenţia europeană a drepturilor omului garantează drepturile indivizilor, şi nu ale grupurilor ca atare. Practic, aceasta înseamnă că numai părţile care sunt în mod direct afectate prin violarea unuia sau mai multor drepturi prevăzute de Convenţie pot înainta o cerere la Strasbourg. Chiar în cazul cererilor prezentate în grup, fiecare individ din cadrul acestuia trebuie să susţină că a fost victima unei violări anume 15 .

2. Restrângerea exerciţiului unor drepturi

Aşa cum am mai amintit, după ce primul paragraf al articolelor 8-11 ale Convenţiei şi al art. 1 al Protocolului nr. 4 garantează o serie de drepturi, cel de-al doilea paragraf al articolelor amintite (al 3-lea în cazul art. 2 al Protocolului nr.4)

15 Vezi, Donna Gomien, Short guide to the European Convention on Human Rights, Council of Europe, Strasbourg, 1991, p. 32, 113.

Donna Gomien, Short guide to the European Convention on Human Rights, Council of Europe, Strasbourg, 1991,

- 60 -

stabilesc o serie de temeiuri care pot fi invocate în vederea restrângerii drepturilor şi libertăţilor respective. Această structură contribuie la identificarea unui echilibru între drepturile individului şi interesele mai largi ale unei societăţi democratice, ca şi în instanţele la care s-ar ajunge în caz de conflict (cazul Klass şi alţii c. R.F. Germania,

1978).

Jurisprudenţa a stabilit regula strictei interpretări a acestor clauze, astfel, încât să fie evitate eventualele abuzuri. Aceasta înseamnă că "nici un alt criteriu decât acelea menţionate în însăşi clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restricţii şi că aceste criterii trebuie să fie înţelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înţelesul obişnuit" (cazul Times c. Regatul Unit, 1979). În toate paragrafele menţionate, există două condiţii cărora li se aplică regula strictei interpretări, şi anume restricţiile drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie prevăzute de lege şi necesare într-o societate democratică. Adoptarea de restricţii în condiţiile legii impune ca legea respectivă să fie accesibilă şi formulată în mod precis "astfel ca orice cetăţean să-şi poată adapta conduita" (cazul Sunday Times c. Regatul Unit), iar exerciţiul puterii de discreţie a statului să vizeze un scop legitim (cazul Malone c. Regatul Unit, 1984). De asemenea, un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a justifica restrângerea drepturilor şi libertăţilor (cazul Grecia, 1969). Articolele 17 şi 18 ale Convenţiei europene a drepturilor omului privesc şi ele restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceasta. Articolul 17 interzice statelor, grupărilor sau indivizilor de a acţiona astfel încât să fie afectate sau chiar înfrânte drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de ea. Sunt posibile, conform acestui articol, două situaţii: aceea în care statul consideră că un grup sau un individ a acţionat contrar principiului, şi aceea în care un grup sau un individ acuză statul că a depăşit limitele competenţei sale.

În schimb, art. 18 dispune că "restrîngerile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute". Acest articol poate fi invocat în legătură cu unul sau altul din drepturile garantate de Convenţie.

3. Derogări în caz de război sau alt pericol public Articolul 15 al Convenţiei europene a drepturilor omului reglementează în mod foarte strict derogările de la obligaţiile asumate de statele membre, în caz de război sau alt pericol public, şi anume "numai în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional".

cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din

- 61 -

Termenul de "pericol public" trebuie să întrunească următoarele elemente (vezi, cazul Grecia, 1969) :

1. să fie actual sau iminent;

2. efectele sale să implice întreaga naţiune;

3. să fie ameninţată continuarea vieţii organizate a comunităţii;

4. criza sau pericolul să fie excepţionale, astfel încât măsurile normale sau restricţiile permise de Convenţie pentru asigurarea siguranţei publice, sănătăţii şi ordinii să se dovedească ineficiente. Mai mult, paragraful 2 al art. 15 interzice derogările la art. 3 (tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante), art. 4 par. 1 (sclavia) şi art. 7 (neretroactivitatea

legii penale).

d. Mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului

Respectarea drepturilor omului este asigurată, de către Curtea europeană a drepturilor omului, instituită de către Convenţie, amendata de Protocolul nr. 11. Curtea examinează cererile conţinând alegaţii privind încălcări ale Convenţiei emanând, în temeiul art. 33 al Convenţiei, fie de la state (cereri interstatale), fie, conform art. 34, de la persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau orice grup de particulari care se pretind victime ale vreunei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie (recursuri individuale). Curtea Europeană a Drepturilor Omului are atât o competenţă jurisdicţională (vizând interpretarea şi aplicarea Convenţiei europene a drepturilor omului), cât şi o competenţă consultativă.

Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului Curtea europeană a drepturilor omului se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor contractante, neexistând însă nici o restrictie în ceea ce priveste numarul de judecatori de aceeasi nationalitate. Judecatorii sunt alesi de fiecare data pentru sase ani, de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Totusi, mandatul unei jumatati din numarul judecatorilor alesi la primele alegeri va expira dupa trei ani, astfel încât reînnoirea mandatelor unei jumatati din numarul judecatorilor sa se faca la fiecare trei ani.

Judecatorii îsi exercită activitatea cu titlu individual si nu reprezinta nici un stat. Ei nu pot exercita vreo activitate incompatibila cu obligatiile lor de independenta si impartialitate sau cu disponibilitatea ceruta de o activitate exercitata pe timp complet. Mandatul judecatorilor expira la atingerea vârstei de saptezeci de ani.

de o activitate exercitata pe timp complet. Mandatul judecatorilor expira la atingerea vârstei de saptezeci de

- 62 -

Curtea, în plenul ei îsi alege presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de sectiune pe o perioada de trei ani. Conform regulamentului sau, Curtea este formata din patru sectiuni, a caror compozitie, fixata pe trei ani, trebuie sa fie echilibrata atât din punct de vedere geografic, cât si din punct de vedere al reprezentarii pe sexe si tinând seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Fiecare sectiune este prezidata de un presedinte, doi dintre presedintii de sectiune fiind în acelasi timp vicepresedinti ai Curtii. Presedintii de sectiune sunt asistati si, daca este cazul, sunt înlocuiti de vicepresedintii de sectiune.

Prin Protocolul 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului s-a acordat competenţa unui singur judecător de a declara o cerere inadmisibilă sau să o scoată de pe rol atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o analiză suplimentară. Comitete formate din trei judecatori sunt constituite pe o perioada de 12 luni, în cadrul fiecarei sectiuni. Aceste comitete au un rol important în activitatea de selecţie a cererilor din punct de vedere al indeplinirii condiţiilor de admisibilitate. Camere din sapte membri (pentru judecata de fond) sunt constituite în cadrul

fiecarei sectiuni, pe baza sistemului rotatiei, presedintele de sectiune si judecatorul ales în numele statului interesat participând de drept. Atunci când judecatorul ales în numele statului interesat nu este membru al sectiunii, el participa în calitate de membru de drept al camerei. Membrii sectiunii care nu sunt membri plini ai Camerei

supleanti.

Compusa din saptesprezece judecatori, Marea Cameră este constituita pentru o durata de trei ani şi este competentă să analizeze cauzele privind probleme grave de interpretare a Convenţiei precum şi pentru cauzele interstatale. În afara membrilor de drept presedintele, vicepresedintii si presedintii de sectiuni ea se compune, dupa sistemul rotatiei, pornind de la doua grupe care alterneaza la fiecare noua luni si a caror compozitiei se doreste echilibrata din punct de vedere geografic si tine seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Judecătorul ales în numele unui stat parte într-un litigiu este membru din oficiu al Camerei şi al Marii Camere. Fac parte, de asemenea, din Marea Cameră, Preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform Regulamentului Curţii. Când cauza este deferită Marii Camere, după ce anterior fusese prezentată Camerei, nici un judecător al Camerei respective nu poate intra în componenţa Marii Camere, cu excepţia Preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele statului parte interesat.

iau

parte

ca

membri

Procedura în fata Curţii 1. Generalităţi

ales în numele sta tului parte interesat. iau parte ca membri Procedura în fata Curţ ii

- 63 -

Fiecare stat contractant (cerere statala) sau persoana particulara care se considera victima violarii Conventiei (cerere individuala) poate adresa direct Curtii de la Strasbourg o cerere invocând violarea de catre un stat contractant a unuia din

drepturile garantate de Conventie. O nota pentru îndrumarea petitionarilor si formulare

grefa.

Procedura în fata noii Curti europene a drepturilor omului este adversativa si publica. Audientele sunt publice, daca Camera/Marea Camera nu decide altfel din cauza unor circumstante exceptionale. Memoriile si alte documente depuse la grefa Curtii de catre

parti

Solicitantii individuali pot supune ei însisi cererile, dar se recomanda reprezentarea de catre un avocat si aceasta este chiar necesara pentru audieri sau dupa ce cererea a fost declarata admisibila. Consiliul Europei a înfiintat un sistem de asistenta juridica pentru

nu Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza si engleza, dar cererile pot fi redactate în una din limbile oficiale ale statelor contractante. Îndata ce solicitarea a fost declarata admisibila, trebuie utilizata una din limbile oficiale ale Curtii, daca presedintele

suficiente.

reclamantii

publicului.

de

cerere

pot

fi

obtinute

de

la

sunt

accesibile

care

au

resurse

Camerei/Marii Camere nu autorizeaza folosirea în continuare a limbii folosite în cerere.

2. Procedura referitoare la admisibilitate

Fiecare cerere individuala este repartizata unei sectiuni al carei presedinte desemneaza un raportor. Dupa o examinare preliminara a cazului, raportorul hotaraste daca acesta trebuie examinat de un comitet de trei membri sau de o camera.

Un comitet poate declara, în unanimitate, o cerere inadmisibila sau sa o stearga de pe rolul Curtii atunci când o astfel de hotarâre poate fi luata fara alta examinare.

În afara cazurilor care le sunt repartizate direct de raportori, camerele au cereri individuale nedeclarate inadmisibile de comitetul celor trei membri, precum si cereri statale. Ele se pronunta în privinta admisibilitatii ca si a fondului cererilor, în general prin decizii separate, dar când este cazul, prin decizii unice.

Camerele pot oricând sa renunte în favoarea unei Mari Camere atunci când un caz ridica o problema grava de interpretare a Conventiei, sau daca solutionarea problemei poate conduce la o contradictie cu hotarârea data anterior de Curte, cu

conditia ca una din parti sa nu se opuna în termen de o luna de la data notificarii

intentiei

Camerei.

renuntare

Prima etapa a procedurii este de obicei scrisa.

de

a

termen de o luna de la data notificarii intentiei Camerei. renuntare Prima etapa a procedurii este

- 64 -

Luate cu majoritate de voturi, hotarârile Camerei privind admisibilitatea trebuie sa fie motivate si aduse la cunostinta publicului.

Condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale sunt stabilite de către art. 35 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Astfel, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei definitive. Tototdată, Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34,

dacă:

a) este anonimă;

b) este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi.

De asemenea, Curtea declară indmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.

Regula epuizării căilor de recurs interne se regăseşte, de altfel, în toate sistemele

de

protecţie a drepturilor omului. Ea permite statelor să rezolve, cu propriile mijloace,

o

situaţie născută din violarea dreptului internaţional. De asemenea, se evită

posibilitatea supraaglomerării instituţiilor internaţionale prin multiplicarea plângerilor

care pot fi soluţionate pe plan intern 16 . Conform jurisprudenţei organelor Convenţiei, recursurile trebuie să fie accesibile, adecvate şi eficace, în măsură să remedieze violarea drepturilor garantate. Dacă cererea nu este respinsă de către Curte, statul în cauză poate solicita neacceptarea ei pentru că nu au fost epuizate căile de recurs interne, trebuind să facă dovada în acest sens. Statul respectiv, însă, poate renunţa la beneficiul regulii epuizării căilor de recurs interne. Renunţarea trebuie să fie formulată în mod explicit, dar în practică, cel mai adesea, ea este implicită, în special atunci când statul reclamat acceptă continuarea procedurii fără să ridice această excepţie. Atunci când se analizează dacă un reclamant a epuizat recursurile interne, Curtea

ia în consideraţie atât fondul cazului, astfel cum a fost cercetat la nivelul jurisdicţiei

interne, cât şi gradul în care recursurile sunt în mod efectiv disponibile. Curtea a fost

16 Vezi, Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de l’homme, Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington, 1991, p. 60, 64.

La protection internationale des droits de l’homme , Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington, 1991, p.

- 65 -

de părere că un reclamant nu este obligat să invoce Convenţia europeană a drepturilor omului în faţa instanţelor naţionale, atât timp cât el a invocat prevederi ale legislaţiei interne cu conţinut în mod esenţial similar (cazul Cardot c. Franţa, 1991). Totuşi, un reclamant trebuie să invoce Convenţia atunci când ea constituie singura bază legală pentru o anumită cauză (cazul Deweer c. Belgia, 1980 ). O cerere declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne poate fi reexaminată de Curte o dată ce reclamantul a epuizat căile de atac disponibile. Cea de-a doua condiţie impusă de art. 35, conform căreia cererea trebuie introdusă într-un termen de şase luni de la data deciziei interne definitive răspunde necesităţii de a se asigura încheierea procesului într-un termen rezonabil, evitându-se astfel ca deciziile judiciare să fie în mod constant puse în cauză (cererea nr. 214/56, cazul De Becker c. Belgia).

3. Procedura referitoare la fond

Conform art. 38, în cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:

a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare;

b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel, cum acestea sunt recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale.

Îndata ce Camera a hotarât sa admita cererea, ea poate invita partile sa supuna probe suplimentare si observatii scrise, inclusiv în ceea ce îl priveste pe reclamant, o eventuala cerere de “satisfactie echitabila” si sa asiste la o audiere publica privind fondul cauzei.

Presedintele Camerei poate, în interesul unei bune administrari a dreptatii, sa invite sau sa autorizeze orice stat contractant care nu este parte la procedura, sau orice persoana interesata în afara reclamantului, sa faca observatii scrise, sau, în împrejurari

exceptionale, sa ia parte la audiere. Un stat contractant al carui cetatean este petitionar

în

drept.

În cursul procedurii referitoare la fond, tratative destinate încheierii unei reglementari amiabile pot fi duse prin intermediul grefierului. Aceste negocieri sunt

confidentiale.

caz

poate

interveni

de

4. Hotarârile

pot fi duse prin intermediul grefierului. Aceste negocieri sunt confidentiale. caz poate interveni de 4. Hotarârile

- 66 -

Camerele iau hotarâri cu majoritate de voturi. Fiecare judecator care ia parte la examinarea cazului are dreptul de a anexa hotarârii, fie opinia sa separata concordanta sau diferita - fie o simpla declaratie de dezacord. În decurs de trei luni de la data pronuntarii hotarârii unei camere, oricare parte poate solicita ca afacerea sa fie deferita Marii Camere, daca ea ridica o problema grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea Conventiei sau a Protocoalelor sale, sau o problema grava cu caracter general. Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu de cinci judecatori ai Marii Camere, compus din presedintele Curtii, presedintii sectiunilor, cu exceptia presedintelui sectiunii de care apartine camera care a emis hotarârea, si un alt judecator, ales, prin rotatie, dintre judecatorii care nu au fost membrii camerei initiale.

Hotarârea Camerei devine definitiva la expirarea termenului de trei luni sau înainte daca partile declara ca nu au intentia de a face apel la Marea Camera sau daca colegiul de cinci judecatori a respins asemenea cerere.

Daca colegiul accepta cererea, Marea Camera se pronunta asupra cazului cu majoritate de voturi sub forma unei hotarâri care este definitiva. Toate hotarârile definitive ale Curtii sunt obligatorii pentru statele pârâte în

cauza.

Dacă Curtea decide că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor şi dacă dreptul intern al părţii contractante nu permite decât în mod imperfect să se înlăture consecinţele acesteia, Curtea acordă părţii lezate o reparaţie echitabilă (art.

41).

Bineînţeles, o reglementare amiabilă a cazului este posibilă pe tot parcursul procedurii.

a cazului este posibilă pe tot parcursul procedurii. Controlul executarii deciziilor Curtii si constatarea

Controlul executarii deciziilor Curtii si constatarea încalcarilor survenite revine Comitetului Ministrilor, care asigura, în special, adoptarea de catre state a masurilor generale (modificarea legislatiei, jurisprudentei, reglementarilor si practicilor) necesare evitarii noilor încalcari. El asigura, de asemenea, plata catre reclamant/ă a reparaţiei echitabile acordate de Curte si, în anumite cazuri, aplicarea masurilor concrete care garanteaza o reparatie integrala (redeschiderea procedurii, ridicarea unei decizii de interdictie sau a unei ordonante de confiscare, stergerea mentiunilor din cazierul judiciar, acordarea unui permis de sedere etc.).

sau a unei ordonante de confiscare, stergerea mentiunilor din cazierul judiciar, acordarea unui permis de sedere

5. Avizele consultative

- 67 -

Curtea poate, la cererea Comitetului Ministrilor, sa dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale. Hotarârea Comitetului Ministrilor de a cere avizul Curtii este luata cu majoritate de voturi.

Cererile de opinii consultative sunt examinate de Marea Camera, ale carei opinii sunt emise cu majoritate de voturi. Fiecare judecator poate sa-i anexeze fie expozeul opiniei sale separate concordanta sau diferita – fie o simpla declaraţie de dezacord.

III. CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ (1961) ŞI CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ REVIZUITĂ (1996)

a. Caracteristici generale

Convenţia europeană a drepturilor omului nu se referă, aşa cum am arătat, decât la drepturile civile şi politice. Ulterior, în vederea garantării drepturilor economice şi sociale, au fost adoptate o serie de convenţii, dintre care cele mai importante sunt Carta socială europeană (1961), împreună cu Protocolul său adiţional (1988), Codul european de securitate socială (1964), revizuit în 1990, Convenţia europeană de securitate socială (1972) şi Convenţia europeană privind statutul juridic al muncitorului migrant (1977). Carta socială europeană, care-şi are originile în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, ale cărei articole 22-25 consacră un anumit număr de drepturi sociale (dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la concedii plătite, dreptul sindical, dreptul la protecţia mamelor şi copiilor), constituie corolarul Convenţiei europene a drepturilor omului, instituind un sistem european pentru protecţia drepturilor economice şi sociale. Elaborarea acestui instrument internaţional nu a fost lipsită de dificultăţi, datorită noutăţii relative a acestor drepturi care, spre deosebire de drepturile civile şi politice, nu şi-au găsit decât relativ târziu un loc în constituţiile naţionale. Pe de altă parte, diferenţele considerabile existente în structurile sociale şi economice ale diverselor state complică elaborarea oricărui acord internaţional în acest domeniu. De

sociale şi economice ale diverselor state complică elaborarea oricărui acord internaţional în acest domeniu. De

- 68 -

altfel, acestea sunt dificultăţi pe care le întâmpină şi în prezent statele ce vor să adere la sistemul instituit de acest instrument juridic internaţional. Definitivarea Cartei sociale europene a durat aproape zece ani, redactorii ei care au lucrat cu asistenţa OIM, inspirându-se, mai mult sau mai puţin, pe de o parte, din substanţa Pactului ONU relativ la drepturile economice şi sociale, cât, mai ales, din convenţiile şi recomandările OIM. Dincolo de denumirea sa, Carta socială europeană nu este numai o declaraţie, ci reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii sociale. Efortul redactorilor ei a fost de a identifica, pentru fiecare dintre drepturile recunoscute, un ansamblu de obligaţii mai mult sau mai puţin precise ce vor reveni statului ce ratifică acest instrument 17 .

Semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, Carta socială europeană a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Deşi numele său este "Carta socială europeană", trebuie precizat că nu este vorba de o simplă declaraţie de principii, fiind, de fapt, o convenţie internaţională obligatorie pentru statele care au ratificat-o. Cu alte cuvinte, nu ne aflăm numai în faţa unui text programatic, ci a unui ansamblu de dispoziţii obligatorii. Mai precis, după o primă parte declarativă, ce enumeră 19 drepturi sociale, a doua parte indică obligaţiile ce incumbă statelor semnatare ale convenţiei, reluându-se aceste 19 puncte. Ulterior, Carta socială europeană a fost completată prin trei protocoale, şi anume:

- Protocolul adiţional din 5 mai 1988, prin care se garantează noi drepturi grupate în patru articole;

- Protocolul de amendare din 21 octombrie 1991 prin care se restructurează procedura de control;

- Protocolul adiţional din 9 noiembrie 1995, care stabileşte procedura de reclamaţii colective.

La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta socială europeană revizuită, ratificată şi de România prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, care va înlocui Carta socială din 1961.Textul reuneşte drepturile garantate de Carta din 1961, cu un număr de amendamente, drepturile garantate de Protocolul adiţional din 1988, cât şi o serie de noi drepturi, care ating, în noua redactare, un număr de 31. În procesul elaborării Cartei, s-a pus problema opţiunii între a se stabili un nivel ridicat al normelor sau, din contra, un nivel mediu, care să permită un număr cât mai

17 X. Prétot - Le droit social européen, Presses universitaires de France, Paris, 1990.

un număr cât mai 1 7 X. Prétot - Le droit social européen , Presses universitaires

- 69 -

mare de ratificări. Din maniera de redactare a Cartei, se pare că s-a preferat un nivel evident sub cel mediu, autorii dovedindu-se relativ prudenţi în acest sens. De altfel, Partea I a Cartei reprezintă o declaraţie ce determină obiectivele ce urmează a fi realizate prin aplicarea documentului internaţional Pe lângă această caracteristică a nivelului de reglementare, pentru ca un stat să ratifice Carta socială europeană (revizuită) este suficient a fi acceptate 6 articole din următoarele 9 articole ale din cele 31 de articole ale Părţii a I -a a Cartei: art. 1, 5, 6, 7, 12, 13, 16, 19 şi 20, precum şi, la alegere, cel puţin 16 articole ale Părţii a II-a sau 63 de paragrafe. Această tehnică poate să pară puţin ciudată, dar în materia dreptului social internaţional, ea a devenit obişnuită. Iniţiatorul ei a fost Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) în procesul elaborării Convenţiei nr.102 privind securitatea socială (norme minime, 1952). În acest sens, menţionăm că, potrivit Legii nr.74/1999, România a ratificat un număr de 17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate.

b. Conţinut

Articolele Cartei sociale europene (revizuite) conţin dispoziţii privind:

Art. 1 - Dreptul la muncă Prin garantarea dreptului la muncă, părţile se angajează să recunoască ca unul din principalele lor obiective "realizarea şi menţinerea nivelului cel mai ridicat şi cel mai stabil posibil de ocupare a forţei de muncă" (par.1).

Art.2 - Dreptul la condiţii de muncă echitabile În aplicarea acestui sistem se urmăreşte a se fixa o "durată rezonabilă" a zilei de muncă sau a săptămânii de lucru, a se prevedea zile de sărbătoare plătite şi un concediu anual de cel puţin patru săptămâni, protecţia lucrătorilor ce-şi desfăşoară activitatea în condiţii periculoase, precum şi acordarea unui repaus săptămânal. Dar, aşa cum s-a observat în literatura de specialitate, Carta se limitează la generalităţi şi nu se pune problema stabilirii unei durate de muncă uniforme, comune. Un paragraf special obligă statele ce ratifică Carta să se asigure că lucrătorii sunt informaţi asupra aspectelor esenţiale ale contractului sau relaţiei de muncă.

Art. 3 - Dreptul la securitate şi la igienă în muncă Se prevede necesitatea adoptării de reglementări privind securitatea şi igiena muncii, precum şi a măsurilor necesare privind controlul aplicării acestor reglementări.

securitatea şi igiena muncii, precum şi a măsurilor necesare privind controlul aplicării acestor reglementări.

- 70 -

Carta socială europeană revizuită a introdus o serie de dispoziţii prin care statele părţi sunt obligate să definească, să aplice şi să reexamineze periodic o politică naţională coerentă privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncă.

Art.4 - Dreptul la o salarizare echitabilă Statele membre se angajează să recunoască dreptul lucrătorilor la o remuneraţie suficientă pentru a le asigura lor, ca şi familiilor lor un nivel de viaţă decent (par.1). Un salariu minim legal nu există în toate ţările semnatare. Totuşi, organele însărcinate cu controlul aplicării Cartei au reuşit, prin interpretări, să dea o semnificaţie mai concretă acestei dispoziţii (salariul cel mai scăzut nu trebuie să fie inferior unui procent de 60% din salariul mediu naţional). Se prevede, totodată, că remunerarea orelor suplimentare trebuie să se facă la un tarif majorat. În problema salariilor femeilor, textul afirmă dreptul lucrătorilor, bărbaţi şi femei, la o remunerare egală, pentru o muncă de valoare egală, fără alte precizări în plus. În fapt, acest text nu este decât puţin diferit de cel privind egalitatea salariilor bărbaţilor şi femeilor, înscris în convenţia corespondentă a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (Convenţia nr. 100/1951). Articolul 4 conţine, de asemenea, o dispoziţie privind eliminarea reţinerilor din salarii. În sfârşit, se arată că, pentru a se stabili o remunerare echitabilă, statele membre pot alege între negocieri colective sau o metodă legală.

Art.5 - Dreptul sindical Conform art.5, "în vederea garantării libertăţii pentru muncitori şi patroni de a constitui şi de a adera la aceste organizaţii, părţile contractante se angajează ca legislaţia naţională să nu afecteze această libertate şi nici să nu fie aplicată astfel încât să afecteze această libertate". Carta autorizează o serie de excepţii care au fost solicitate de ţările în care dreptul sindical nu aparţine tuturor categoriilor de lucrători, cum este cazul funcţionarilor care nu se bucură, peste tot, de deplină libertate sindicală. De asemenea, textul prevede că, pentru membrii forţelor armate, măsura în care garanţiile dreptului sindical vor fi prevăzute va fi determinată de legislaţiile naţionale.

Art.6 - Dreptul de negociere colectivă Recunoaşterea dreptului de negociere colectivă este corelată cu aceea a dreptului la grevă. Acesta este un serios pas înainte, dacă luăm în considerare că dreptul la grevă nu este recunoscut în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, iar unele legislaţii ale ţărilor membre ale Consiliului Europei nu recunosc ca atare acest drept.

a Muncii, iar unele legislaţii ale ţă rilor membre ale Consiliului Europei nu recunosc ca atare

- 71 -

Art.7 Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie Vârsta minimă de admitere la angajare este fixată la 15 ani, ceea ce este conform cu prevederile convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Totodată, vârsta minimă pentru a fi admis la muncă în cazul anumitor ocupaţii determinate, considerate ca fiind periculoase sau insalubre, a fost fixată prin Carta socială europeană revizuită la 18 ani. De asemenea, este prevăzută o protecţie deosebită din punct de vedere medical, inclusiv un control medical periodic, pentru lucrătorii sub18 ani. Vârsta până la care durata de muncă trebuie să fie limitată a fost stabilită la 18

ani.

Art.8 - Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii

Carta socială spre deosebire de convenţiile O.I.M., prevede că repaosul de maternitate va putea fi însoţit, fie de un concediu plătit, fie de prestaţii de securitate socială, fie de un vărsământ prelevat din fondurile publice. Altfel spus, dreptul la concediul de maternitate dă posibilitatea unei alegeri, fapt ce distinge Carta socială de prevederile Convenţiei O.I.M. nr.3 privind protecţia maternităţii (1919). Conform convenţiei europene, protecţia maternităţii se poate face în cadrul unei politici de securitate socială sau în cadrul dreptului muncii, trebuind să existe o compensare cvasiintegrală a salariului femeii în timpul concediului său de maternitate. Carta merge, din acest punct de vedere, mai departe faţă de convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Carta revizuită a extins perioada în care o femeie însărcinată nu poate fi concediată. Această perioadă începe din momentul în care muncitoarea notifică angajatorului faptul că este însărcinată şi se întinde până la sfârşitul concediului de maternitate (stabilit la minimum 14 săptămâni.

Art.9 - Dreptul la orientare profesională Statele membre se angajează să instituie un sistem instituţional care să sprijine toate persoanele, inclusiv cele cu handicap, să rezolve problemele legate de alegerea unei profesii sau de promovare profesională, ţinând seama de caracteristicile acestora, precum şi de posibilităţile pieţei forţei de muncă.

Art.10 - Dreptul la formare profesională Acest articol instituie obligativitatea statelor de a implementa

pregătire, general şi coerent, şi a altor sisteme de formare profesională în folosul tinerilor.

un sistem de

pregătire, general şi coerent, şi a altor sisteme de formare profesională în folosul tinerilor. un sistem

- 72 -

De asemenea, se prevăd măsuri speciale pentru recalificarea profesională a muncitorilor adulţi, conform necesităţilor progresului tehnic şi noilor orientări pe piaţa forţei de muncă, prin măsuri speciale de reconversie şi reinserţie de lungă durată a şomerilor.

Art.11 - Dreptul la protecţia sănătăţii Se prevede angajamentul adoptării acelor măsuri care să elimine, pe cât posibil, factorii ce induc o sănătate deficientă, precum şi organizarea unor servicii de consultaţie şi educaţie vizând ameliorarea stării de sănătate şi întărirea simţului de responsabilitate individuală în materie de sănătate.

Art.12 - Dreptul la securitate socială Se înscrie dezideratul menţinerii unui regim de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puţin egal celui necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială. În acelaşi timp, statele membre se angajează să ridice, progresiv, nivelul regimului de securitate socială, inclusiv prin încheierea unor acorduri bilaterale şi multilaterale sau prin alte instrumente juridice internaţionale.

Art.13 - Dreptul la asistenţă socială şi medicală În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de asistenţă socială şi medicală, statele semnatare se angajează să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu este în măsură să şi le procure prin propriile mijloace sau să le primească din altă sursă, în special prin prestaţii rezultând dintr-un regim de securitate socială, să poată obţine o asistenţă adecvată şi, în caz de boală, îngrijirile cerute de situaţia sa.

Art.14 - Dreptul de a beneficia de servicii sociale În aplicarea acestui drept se urmăreşte încurajarea şi organizarea serviciilor ce utilizează metode proprii serviciului social şi care contribuie la bunăstarea şi dezvoltarea indivizilor şi grupurilor profesionale, ca şi adaptarea lor la mediul social.

Art.15 - Dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, integrare socială şi participare la viaţa comunităţii. Se prevăd măsuri adecvate pentru plasarea persoanelor cu handicap fizic, în special prin intermediul serviciilor specializate de plasare, precum şi măsuri de încurajare a patronilor pentru a angaja în muncă persoane cu handicap.

specializate de plasare, precum şi măsuri de încurajare a patronilor pentru a angaja în muncă persoane

- 73 -

Art.16 - Dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică Este un drept asigurat prin intermediul prestaţiilor sociale

dispoziţii fiscale de încurajare a construcţiilor de locuinţe adaptate necesităţilor familiale, de ajutorare a tinerelor familii sau prin orice alte măsuri adecvate.

familiale, prin

Art.17 - Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică Articolul prevede, în mod general, că statele contractante vor lua toate măsurile necesare şi adecvate în acest sens, inclusiv crearea sau menţinerea instituţiilor sau serviciilor corespunzătoare.

Art.18 - Dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte Părţi Pe lângă cadrul creat de Uniunea Europeană, acest articol instituie obligaţia de a aplica, într-un spirit liberal, reglementările privind exercitarea de către străini a unei activităţi pe teritoriul altui stat. Statele semnatare se angajează să faciliteze cetăţenilor altor state contractante să lucreze pe teritoriul lor, fiind expres indicat că se vor adapta reglementările în vigoare şi că se vor simplifica formalităţile care privesc lucrătorii străini.

Art.19 - Dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă O dată ce se permite lucrătorilor străini să se instaleze pe teritoriul unui alt stat, trebuie să li se recunoască acestora egalitatea drepturilor. Cele 12 paragrafe ale articolului instituie egalitatea cu privire la impozite, taxe, acţiuni în justiţie, expulzare, transferul câştigurilor ş.a. Totuşi, conform art.19, lucrîtorul migrant poate cere doar în limitele legislaţiei statului în cauză ca familia să i se alăture, precum şi să transfere integral câştigurile şi economiile sale.

Art.20 - Dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare şi profesie, fără discriminare bazată pe sex Sunt vizate, în principal, accesul la angajare, protecţia contra concedierii şi reinserţia profesională, reciclarea, recalificarea profesională, condiţiile de angajare şi de muncă, inclusiv remunerarea, evoluţia profesională, inclusiv promovarea.

Art.21 - Dreptul la informare şi consultare Conform legislaţiei şi practicii naţionale, statele membre se angajează să ia sau să promoveze acele măsuri care să permită lucrătorilor să fie informaţi periodic sau în timp oportun asupra situaţiei economice şi financiare a întreprinderii. Este reţinută, totodată, obligaţia organizării de consultări privind deciziile susceptibile să afecteze în mod substanţial interesele muncitorilor.

organizării de consultări privind deciziile susceptibile să afecteze în mod substanţial interesele muncitorilor.

- 74 -

Art.22 - Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă Sunt reglementate protecţia sănătăţii şi securităţii în cadrul întreprinderii, organizarea serviciilor şi facilităţilor sociale şi socio-culturale ale întreprinderii, precum şi controlul respectării reglementărilor în aceste domenii.

Art.23- Dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială Sunt avute în vedere, printre altele, măsuri ce au ca obiect garantarea de resurse suficiente, locuinţe adecvate, diverse ajutoare, îngrijirea sănătăţii etc.

Art. 24- Dreptul la protecţie în caz de concediere Acest articol protejează lucrătorii împotriva concedierilor abuzive, precum şi dreptul acestora la o indemnizaţie adecvată sau la o altă reparaţie corespunzătoare.

Art. 25- Dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului acestora Creanţele lucrătorilor rezultate ca urmare a contractelor de muncă sau a relaţiilor de muncă trebuie să fie garantate de o instituţie de garantare sau orice altă formă eficientă de protecţie.

Art. 26-Dreptul la demnitate în muncă Articolul urmăreşte să promoveze sensibilizarea, informarea şi prevenirea în materie de hărţuire la locul de muncă sau în legătură cu munca, precum şi în privinţa oricărui alt comportament ostil sau ofensiv.

Art. 27- Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi tratament Scopul acestei prevederi este acela de a se evita ca responsabilităţile familiale să diminueze şansele profesionale ale lucrătorilor. De aceea, statele trebuie să adopte măsuri specifice, în special în favoarea menţinerii şi întoarcerii la viaţa activă după o perioadă de absenţă ca urmare a îngrijirii copilului şi a concediului parental.

Art. 28- Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi facilităţile acordate acestora Părţile se angajează ca, în întreprinderi, reprezentanţii lucrătorilor să beneficieze de o protecţie efectivă împotriva actelor care ar putea să le aducă un prejudiciu, inclusiv împotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea sau de activităţile acestora ca reprezentanţi ai lucrătorilor din întreprindere.

Art. 29- Dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă

din întreprindere. Art. 29- Dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă

- 75 -

Articolul prevede obligaţia patronilor de a informa şi consulta reprezentanţii lucrătorilor, în timp util, înaintea unor concedieri colective, precum şi asupra posibilităţilor de a evita concedierile colective sau a limita numărul şi de a diminua consecinţele acestora.

Art. 30- Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale Se reţine imperativul adoptării unor măsuri în cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru promovarea accesului efectiv în special la angajare, locuinţă, formare, învăţământ, cultură, asistenţă socială şi medicală al persoanelor care se găsesc sau riscă să se găsească într-o situaţie de excludere socială sau de sărăcie şi al familiei acestora.

Art. 31- Dreptul la locuinţă Se prevede necesitatea adoptării unor măsuri menite să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat.

c. Mecanismul de control

Există două tipuri principale de metode pentru a veghea la aplicarea convenţiilor internaţionale în domeniul social. În primul rând, sunt plângerile emanând de la persoane individuale sau de la grupuri sau asociaţii. În al doilea rând, există sistemul analizei periodice a rapoartelor generale anuale, elaborate de guvernele ce au ratificat o anumită convenţie.Aceste rapoarte fac referire la diferite puncte prevăzute de convenţia respectivă. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a arătat în capitolul anterior, se referă la sistemul plângerilor. Iniţial, Carta socială europeană a adoptat sistemul rapoartelor. Ulterior, prin Protocolul adiţional din 1995 s-a adăugat un sistem de control bazat pe reclamaţiile colective. Carta socială europeană prevede transmiterea de către guverne a două feluri de rapoarte: unele vizează posibilitatea unui control de legalitate propriu-zisă, altfel spus executarea angajamentelor asumate; celelalte urmăresc un aşa-zis control al eficacităţii, vizând, în principal, dispoziţiile care nu au fost acceptate de statul respectiv. Aceste rapoarte sunt redactate în mod similar celor elaborate sub auspiciile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Carta prevăzând maniera în care ele sunt examinate.

elaborate sub auspiciile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Carta prevăzâ nd maniera în care ele sunt examinate.

- 76 -

Rapoartele se întocmesc bienal pentru dispoziţiile nucleului dur (respectiv la patru ani pentru alte dispoziţii) şi privesc aplicarea dispoziţiilor părţii a II-a a Cartei pe care statul respectiv le-a acceptat. Rapoartele sunt redactate urmărindu-se un formular adoptat de Comitetul Miniştrilor. Copii după aceste rapoarte trebuie adresate anumitor organizaţii naţionale sindicale şi patronale reprezentative (art.23), care pot formula observaţii asupra conţinutului lor şi pot cere ca acestea să fie comunicate Secretarului General al Consiliului Europei. Procedura de control propriu-zisă prevede intervenţia a trei organe. 1) Primul este Comitetul european al drepturilor sociale, comitet de experţi independenţi, compus din nouă membri desemnaţi de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei şi asistat de un observator al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. După analizarea rapoartelor bienale şi a eventualelor observaţii ale partenerilor sociali, acest comitet prezintă observaţiile sale privind gradul de aplicare a dispoziţiilor Cartei sub forma "concluziilor" 21 . 2) Aceste concluzii, precum şi rapoartele bienale sunt apoi transmise unui comitet format din reprezentanţi ai fiecăruia din statele ratificante şi denumit Comitetul guvernamental. Acest comitet îşi desfăşoară activitatea în prezenţa unor observatori ai organizaţiilor internaţionale sindicale şi patronale, care participă la şedinţele sale cu titlu consultativ. Comitetul poate, de asemenea, să consulte reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ce au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei. Comitetul guvernamental pregăteşte deciziile Comitetului Miniştrilor şi, în particular, selecţionează, pe baza consideraţiilor de politică socială şi economică, situaţiile care ar trebui să facă obiectul recomandărilor pentru fiecare stat parte în cauză.

Comitetul guvernamental poate adresa un avertisment unui stat care nu se conformează unei prevederi a Cartei, în cazul unei concluzii negative a Comitetului european al drepturilor sociale sau al lipsei de informaţii. Acest avertisment nu are însă valoare juridică, fiind mai degrabă un semnal de alarmă care este menit să determine statul respectiv să acţioneze, în caz contrar fiind adoptată o recomandare la următorul ciclu de control. 3) Conform articolului 27, paragraf 3 al Cartei, Comitetul guvernamental al Cartei trebuie să elaboreze un raport, pentru Comitetul Miniştrilor, în anexa căruia sunt cuprinse, totodată, concluziile Comitetului de experţi amintit.

21 În activitatea de interpretare a anumitor norme ale Cartei, Comitetul european al drepturilor sociale a invocat prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în special art. 6 (accesul la un tribunal) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv). Este situaţia unor drepturi cum sunt nediscriminarea în folosirea forţei de muncă, egalitatea de remunerare, egalitatea şanselor şi de tratament în folosirea forţei de muncă şi în profesiune etc.

egalitatea de remunerare, egalitatea şanselor şi de tratament în folosirea forţei de muncă şi în profesiune

- 77 -

Comitetul Miniştrilor este apoi chemat să-şi exercite funcţiile ce i-au fost atribuite prin Carta socială şi care se concretizează în emiterea de recomandări, solicitând statelor să-şi modifice legile sau practicile pentru a se conforma Cartei.

În noiembrie 1995, a fost adoptat, un Protocol adiţional la Carta socială care instituie procedura reclamaţiilor colective, un sistem similar celui existent în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, prin care organizaţii patronale şi sindicale, precum şi organizaţii internaţionale care au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei pot invoca încălcări ale Cartei sociale europene. Se concretizează, astfel, un sistem care permite plângerile colective privind

nerespectarea obligaţiilor asumate prin ratificarea Cartei. Plângerile sunt examinate de Comitetul european al drepturilor sociale, care trebuie să decidă mai întâi admisibilitatea lor pe baza criteriilor enumerate de protocol. Comitetul înaintează un raport către Comitetul Miniştrilor, care în cazul aplicării nesatisfăcătoare a dispoziţiilor Cartei sociale va adresa o recomandare statului contractant în cauză. De asemenea, în circumstanţe speciale, Comitetul Miniştrilor poate să consulte Comitetul guvernamental asupra chestiunii în cauză. Pentru a fi admisibilă (conform art. 4 al Protocolului nr.3) reclamaţia trebuie prezentată în scris, să se refere la o prevedere acceptată de partea contractantă în cauză şi să indice în ce măsură această prevedere nu a fost aplicată în manieră satisfăcătoare. Paragraful 31 al raportului explicativ reţine în sarcina Comitetului european al drepturilor sociale necesitatea de a lua în considerare şi următoarele elemente:

- o reclamaţie poate fi declarată admisibilă chiar dacă un caz similar a fost supus unei alte instanţe naţionale sau internaţionale 22 ;

- faptul că substanţa unei reclamaţii a constituit obiectul examinării în cadrul procedurii normale a rapoartelor guvernamentale nu trebuie să împiedice- în sine- admiterea reclamaţiei;

- o reclamaţie nu se poate referi la situaţii individuale.

d. Domeniu de aplicare

Având un caracter mai restrictiv decât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căreia părţile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile enunţate în Convenţie, Carta socială nu se aplică decât cetăţenilor statelor contractante. Anexa sa dispune în mod clar că "persoanele vizate la articolele 1-17 şi 20-30 nu includ străinii decât în măsura în care ei sunt cetăţeni ai altor Părţi, care îşi au reşedinţa legală sau care lucrează în mod obişnuit pe

22 Este evident o derogare de la regulile ce guvernează alte mecanisme de control existente la nivel internaţional ce se explică prin faptul că mecanismul reclamaţiilor colective prevăzut în această situaţie nu este unul jurisdicţional.

prin faptul că mecanismul reclamaţiilor colective prevăzut în această situaţie nu este unul jurisdicţional .

- 78 -

teritoriul Părţii respective, fiind înţeles că articolele menţionate vor fi intrepretate în lumina dispoziţiilor art. 18 şi 19". Această concepţie, care se bazează pe noţiunea de reciprocitate, obişnuită în tratate, se îndepărtează de aceea din care se inspiră convenţiile internaţionale ale muncii "deschise" ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii care, în mod normal, stabilesc norme de protecţie aplicabile ansamblului lucrătorilor dintr-o ţară, independent de naţionalitatea lor. În literatura de specialitate se apreciază că aceasta este o trăsătură de evidentă inferioritate în maniera de concepţie a Cartei sociale 23 . Articolul G al Părţii a V-a a Cartei sociale revizuite prevede o serie de restricţii ce pot fi aduse drepturilor prevăzute de Cartă. Conform acestui articol, punerea în aplicare a drepturilor enunţate nu va putea face obiectul unor restricţii sau limitări, cu excepţia celor care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri. Pe de altă parte, pentru ţările care nu au legislaţie socială dezvoltată, Carta le permite să pună în aplicare unele din dispoziţiile conţinute prin intermediul convenţiilor colective încheiate între patroni sau organizaţii patronale şi organizaţii sindicale. De altfel, această metodă prevăzută în articolul 33 este deja admisă şi în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

e. Jurisprudenţa

Controlul aplicării Cartei a condus la elaborarea unei vaste jurisprudenţe. Printre elementele cele mai importante figurează definirea cu mai mare acurateţe a beneficiarilor diverselor drepturi recunoscute de Cartă 24 . - A fost, astfel, necesar să se expliciteze conţinutul ratione materiae al Cartei, dându-se, în unele cazuri, semnificaţie conceptelor sau trasându-se limitele noţiunilor utilizate. Astfel, angajamentul figurând în articolul 1, paragraf 1, care este de "a recunoaşte ca obiectiv principal realizarea deplinei angajări", exclude adoptarea unui "sistem economic ce prevede o rezervă permanentă de şomeri". Comitetul european pentru drepturile sociale a interpretat această prevedere ca fiind o obligaţie mai degrabă de mijloace decât o obligaţie de rezultat. Obiectul acestei norme nu este ca statele să recunoască un drept individual la un loc de muncă, ci acela ca ele să ducă o politică economică pentru a ameliora situaţia locurilor de muncă şi să ia măsurile necesare în acest sens.

23 Vezi, Gerard Lyon-Caen, Antoine Lyon-Caen, Droit social international et européen. Précis Dalloz, Paris, 1991, p. 143.

24 Vezi şi Carta socială europeană-scurt ghid, Consiliul Europei, 2000.

. Précis Dalloz, Paris, 1991, p. 143. 2 4 Vezi şi Carta socială europeană -scurt ghid

- 79 -

- Dreptul la securitate şi igienă în muncă, enunţat de articolul 3, nu menţionează în mod expres categoriile de lucrători interesaţi. Unele organe de control au apreciat că reglementarea securităţii şi igienei trebuie, în principiu, să fie aplicabilă atât muncitorilor salariaţi cât şi muncitorilor familiali sau independenţi, în toate sectoarele economiei. Totuşi, gradul acestei reglementări şi al celui de control al aplicării sale pot diferi, în funcţie de sectorul respectiv; astfel, de exemplu, normele de securitate vor avea caracteristici proprii de aplicare în industrie şi agricultură.

- În faţa unei noţiuni atât de imprecise, cum este aceea a "duratei rezonabile de

muncă" (art.2, par.1), organele de control, considerând relativitatea sa în timp şi spaţiu, s-au abţinut s-o definească în mod absolut. Aprecierea trebuie făcută de la caz

la caz, ţinând seama nu numai de durata muncii, aşa cum este ea stabilită de legislaţia naţională, dar totodată şi de cea care rezultă din convenţiile colective. De altfel, un alt element de apreciere trebuie căutat în natura şi întinderea dreptului angajatorului de a cere, dacă e cazul, efectuarea de ore suplimentare.

- Pentru a fi considerat ca echitabil în sensul articolului 4 par.1, un salariu nu

trebuie să fie mult sub nivelul salariului mediu naţional. Pragul adoptat în acest sens de Comitetul drepturilor sociale este de 60% (valoare netă). Salariile trebuie să fie, de

asemenea, întotdeauna deasupra pragului de sărăcie din ţara respectivă. Metoda de calcul Comitetului se bazează pe sumele nete, adică după scăderea cotizaţiilor de

asigurare socială şi ţinând seamă de scutirile de care beneficiază salariatul în privinţa impozitului pe venit.

- Importantul principiu al egalităţii salariilor între bărbaţi şi femei, pentru o

muncă de valoare egală, recunoscut de articolul 4, par.3, a făcut, de asemenea,

obiectul unei interpretări a organelor de control, prevăzute de Cartă. A rezultat că, în cazul nerespectării, acest principiu trebuie să poată face obiectul unui recurs efectiv în faţa unui tribunal sau altei instanţe independente. În astfel de cazuri, reclamantul trebuie să fie la adăpostul oricărui act de retorsiune din partea angajatorului său. În plus, dacă clauze contrare acestui principiu ar fi convenite, totuşi, în convenţii colective sau în contracte de muncă, ele ar trebui să fie considerate ca nule şi neavenite. - Paragraful 4 al articolului 4 califică, de asemenea, ca "rezonabil" termenul de preaviz de care trebuie să beneficieze orice muncitor, în caz de încetare a angajării. În acest caz, demersul organelor de control a fost de a aprecia, de la caz la caz, durata preavizului, ţinând seama de criterii de echitate, cum sunt, de exemplu, vechimea în muncă.

- Dreptul la un preaviz rezonabil în caz de încetare a angajării se aplică tuturor

categoriilor de salariaţi, inclusiv celor care se află într-o relaţie de muncă atipică sau celor care se află în perioada de probă. - Articolul 5 permite statelor să restricţioneze dreptul sindical al poliţiştilor, dar nu autorizează suprimarea completă a acestui drept. Se poate impune funcţionarilor de

sindical al poliţiştilor , dar nu autorizea ză suprimarea completă a acestui drept. Se poate impune

- 80 -

poliţie să adere la organizaţii sau de a constitui numai organizaţii compuse esclusiv din proprii membrii. Totuşi, aceste asociaţii ale poliţiştilor trebuie să poată să-şi exercite anumite prerogative sindicale, precum dreptul de a negocia condiţiile de muncă, retribuţia şi dreptul de întrunire. Aderarea la sindicat nu poate fi în nici un caz obligatorie. - Articolul 6 paragraful 4 recunoaşte dreptul patronilor şi muncitorilor la acţiuni colective. Organele de control au fost unanime în a recunoaşte că, dacă pentru lucrători, acest drept se traduce prin recurgerea la grevă, pentru patroni "lock-out-ul" este mijlocul principal, dacă nu singurul, şi că cele două tipuri de acţiune colectivă nu trebuie puse, în mod necesar, pe picior de egalitate. Dreptul la acţiuni colective este garantat doar în cazul conflictelor de interese. Rezultă că el nu vizează grevele "politice" şi că nu trebuie invocat în cazul conflictelor de drepturi, adică în cazul diferendelor având ca obiect existenţa, valabilitatea sau interpretarea unei convenţii colective sau violarea unei astfel de convenţii.

- Dreptul la acţiuni colective, ca orice alt drept, poate fi reglementat în exerciţiul

său, în limitele sale definite. Astfel, articolul 6 par.4 permite, în mod expres, anumite restricţii, inclusiv obligaţia de a respecta un anumit timp "pacea socială", dacă aceasta

decurge dintr-o convenţie colectivă.

- A fost considerată, de asemenea, ca o măsură admisibilă, obligaţia impusă de

legislaţie, de a respecta, înainte de a se recurge la o acţiune colectivă, o perioadă de

"temporizare", în cazul în care ar fi începute negocieri sau ar fi în curs de desfăşurare proceduri de conciliere şi arbitraj.

- Referitor la efectele grevei, conform avizului organelor de control, aceasta nu

trebuie să ducă la încetarea contractului de muncă. Totuşi, nu există o violare a Cartei dacă această încetare nu este decât formală şi dacă, la sfârşitul grevei, muncitorul continuă să beneficieze de drepturi avute anterior.

- Interzicerea muncii copiilor, prevăzută de paragraful 1 al articolului 7 acoperă

toate domeniile de activitate, adică toate sectoarele economice şi toate tipurile de întreprinderi, inclusiv întreprinderile familiale şi toate formele de muncă, remunerată sau nu, muncile agricole, munca domestică şi munca la domiciliu, sub-contractarea şi munca efectuată de copii în cadrul familiei. Ca derogare de la interdicţia de a angaja copii sub 15 ani, par. 1 autorizează angajarea lor la munci uşoare determinate, care nu riscă să dăuneze sănătăţii, moralităţii şi educaţiei lor. Aceste munci trebuie să fie în principiu enunţate într-o listă restrictivă. - Aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniul muncii, s-a

concretizat în diverse ţări, prin eliminarea progresivă şi constantă a oricărei forme de discriminare bazată pe sex. Aceasta a condus organele de control la precizarea întinderii articolului 8 par.4, care comportă obligaţia de a reglementa angajarea femeilor pentru munca de noapte în unităţile industriale şi de a interzice orice folosire

de a reglementa angajarea femeilor pentru munca d e noapte în unităţile industriale şi de a

- 81 -

a forţei de muncă feminine în lucrul subteran în mine, ca şi, dacă există, în orice lucrări ce nu convin acestora, datorită caracterului lor periculos, insalubru sau penibil. Interdicţia angajării forţei de muncă feminine în locuri de muncă subterane nu vizează decât folosirea femeilor la lucrări de extracţie subterane în mine, putând fi admise pentru activităţi în special de natură socială, medicală, de inspecţie şi conducere.

- In termenii articolului 15 par. 2, politica locurilor de muncă pentru persoanele cu handicap nu trebuie să se limiteze la posibilităţile de acces la un loc de muncă, ci ea trebuie să vizeze integrarea durabilă a persoanelor cu handicap, de exemplu , cu ajutorul măsurilor privind menţinearea în serviciu. În acest scop, patronii trebuie să fie supuşi unor obligaţii pozitive (obligaţia de reabilitare) şi negative (interzicerea de a concedia o persoană din cauza handicapului).

- Pentru a se asigura respectarea art. 20, statele trebuie să prevadă în legislaţia lor o protecţie adecvată împotriva oricărei măsuri de discriminare sau de retorsiune. Legislaţia trebuie să prevadă redresarea situaţiei respective- spre exemplu, în caz de concediere, reintegrarea persoanei interesate- şi o compensaţie pentru orice pierdere financiară suferită în cursul perioadei intermediare. Atunci când o asemenea soluţie nu este posibilă, poate fi prevăzută o compensaţie financiară, dar numai cu condiţia ca aceasta să fie suficient de importantă pentru a-l descuraja pe patron, dar şi pentru a-l despăgubi pe lucrător.

De asemenea, este posibil să se prevadă o inversare parţială a sarcinii dovezii în cazurile alegaţiilor referitoare la discriminare bazată pe sex, pârâtul trebuind să facă dovada că discriminarea aparentă se datorează unor factori obiectivi care nu au nimic de-a face cu discriminarea bazată pe sex şi nu constituie, deci, o violare a principiului egalităţii de tratament.

-Dreptul la informare şi consultare (art.21), precum şi dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă (art. 22) trebuie să fie însoţite de garanţii care să asigure exercitarea sa efectivă, în special posibilitatea pentru lucrători de a face recurs când drepturile nu le sunt respectate. În plus, trebuie prevăzute sancţiuni în cazul în care întreprinderile nu se conformează obligaţiilor lor în această privinţă.

prevăzute sancţiuni în cazul în care întreprinderile nu se conformează obligaţiilor lor în această privinţă.

- 82 -

IV. ALTE CONVENŢII ALE CONSILIULUI EUROPEI

Conventia pentru prevenirea torturii si a pedepselor si tratamentelor inumane sau degradante

Consiliul Europei a adoptat, in 1987, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în 1989. Aceasta Convenţie completează protecţia asigurată de Convenţia europeană a drepturilor omului instituind un Comitet european pentru prevenirea torturii (CPT).

Comitetul este compus din experţi independenţi şi imparţiali, care provin din domenii diferite: jurişti, medici, experţi în probleme penitenciare sau ale poliţiei.

El poate vizita orice fel de loc de detentie: inchisori si centre de detentie pentru minori, posturi de politie, centre de detinere a detinutilor imigranti si spitale psihiatrice pentru a examina tratamentul aplicat persoanelor private de libertate. El are acces nelimitat la locurile de detentie, poate intervieva fara martori detinutii si poate intra in contact, in mod liber, cu orice alta persoana sau organizatie neguvernamentala susceptibila de a-i furniza informatii.

Obiectivul urmarit de Comitet este intarirea protectiei detinutilor impotriva torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, si nu condamnarea statelor pentru abuzuri. Dupa fiecare vizita, Comitetul elaboreaza un raport in care stabileste rezultatele vizitei si recomandarile pe care le considera necesare pentru imbunatatirea situatiei persoanelor private de libertate. Acest raport confidential este trimis statului in cauza. Raportul include solicitarea unui raspuns scris din partea statului, in care sa se precizeze masurile luate pentru aplicarea recomandarilor facute, reactiile la comentariile formulate si raspunsurile la informatiile solicitate. Rapoartele Comitetului si raspunsurile statelor in cauza sunt confidentiale, dar a devenit o practica obisnuita ca statele sa fie de acord sa faca publice aceste documente.

In cazul exceptional in care un stat nu reuseste sa coopereze, Comitetul european pentru prevenirea torturii poate decide sa faca o declaratie publica.

Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale

prevenirea torturii poate decide sa faca o declaratie publica. Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale

- 83 -

Ca urmare a Summit-ului sefilor de stat si de guvern de la Viena (1993), Consiliul Europei a adoptat in 1994 Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, primul instrument multilateral obligatoriu din punct de vedere juridic destinat protejarii minoritatilor nationale in general. Aceasta conventie-cadru defineste anumite obiective pe care statele contractante se angajeaza sa le urmareasca prin intermediul legislatiei si politicilor nationale, cum sunt egalitatea in fata legii, adoptarea de masuri vizand pastrarea si punerea in valoare a culturilor, protejarea identitatilor, religiilor, limbilor minoritare si traditiilor, garantarea accesului la media, stabilirea de relatii transfrontaliere libere si pasnice.

Conventia-cadru a intrat in vigoare la 1 februarie 1998. Statele contractante trebuie sa pregateasca un raport privind masurile adoptate si sa-l prezinte in termen de 1 an de la data ratificarii si apoi odata la fiecare 5 ani. Comitetul Ministrilor, ajutat de un Comitet consultativ alcatuit din 18 experti independenti sunt implicati in monitorizarea Conventiei cadru. Comitetul Consultativ evalueaza aceste rapoarte si determina daca obligatiile au fost complet indeplinite. Opiniile lui sunt transmise Comitetului Ministrilor care informeaza statele parti asupra concluziilor si recomandarilor. Regulile care guverneaza aceasta procedura de monitorizare permit, de asemenea, organizatiilor neguvernamentale si asociatiilor minoritatilor sa transmita informatii si/sau rapoarte alternative.

Consiliul Europei a imaginat o serie de activitati pentru protectia minoritatilor nationale ca parte a programului sau de cooperare si asistenta: organizarea de reuniuni pentru a oferi informatii detaliate despre Conventia cadru pentru minoritatile nationale (si alte instrumente juridice europene) si incurajeaza statele care nu sunt parte la Conventia-cadru sa o semneze si sa o ratifice. Pentru statele parti reuniunile de informare permit discutarea, de o maniera aprofundata, evolutiile intervenite la nivel national si cel privind aplicarea Conventiei-cadru. Delegatiile includ parlamentari, oficiali guvernamentali si reprezentanti ai minoritatilor nationale. Sunt efectuate, de asemenea, expertize legislative privind chestiuni relative la protectia minoritatilor nationale. Sunt organizate, totodata, seminarii de pregatire asupra redactarii rapoartelor statale cu scopul de a eficientiza procedura de supervizare.

La 3 noiembrie 2004, Delegatii Ministrilor au decis reactivarea Comitetului de experti privind chestiunile relative la minoritatile nationale (DH-MIN). Mandatul DH- MIN prevede cooperarea cu alte organizatii internationale, precum si participarea acestora.

(DH-MIN). Mandatul DH- MIN prevede cooperarea cu alte organizatii internationale, precum si participarea acestora.

- 84 -

Conventia europeana privind lupta impotriva traficului de fiinte umane

In fiecare an, mii de femei, copii si barbati sunt victime ale traficului in scopul exploatarii sexuale sau alt gen de exploatare, in interiorul or in exteriorul frontierelor tarilor lor. Acest fenomen a dobandit o amploare fara precedent, incat se poate vorbi de o noua forma de sclavaj.