Sunteți pe pagina 1din 3

Mustele Jean Paul Sartre Mitul Electrei ca mit literar de esen individual, axat pe condiia unui individ, ca sistem

m literar n sine. Acesta, dei prezint afiniti sinonimice de expresie tematic cu mitul literarizat al Atrizilor, a fost aproape ignorat n cadrul literaturii comparate ca model literar independent, fiind vizat doar ca aspect - dei important - al mitului Atrizilor, i aproape deloc drept obiect autonom al unei cercetri tiinifice. Sub forma de mit literar, adic avnd existena de sistem literar independent, ca expresie a unei situaii fundamentale proprii, mitul Electrei va evolua i se va consolida ca tradiie i tipologie literar n Electra de Sofocle, Electra de Euripide, Din jale se ntrupeaz Electra de ONeill i Electra de Giraudoux, iar ca mit literarizat, adic fiind plasat ca sistem literar n sistemul mai larg al unei situaii fundamentale diferite i mai ample a mitului Atrizilor, supus procesului de literarizare a unui mit etno-religios, mitul Electrei se va manifesta n Orestia de Eschil, Mutele de Sartre i Reuniune de familie de Eliot. Mitul Electrei exprim trecerea de la o mitologie la alta, de la personaj la eroin, de la o situaie exemplar pentru colectivitate la alta, n sensul c aceast povestire axat pe destinul Electrei eprezint un proces al tranziiei de la sacru la profan i invers, de la mit la mit literarizat i mit literar -, de la demitizare - la o nou mitizare, coninnd o nou expunere a materialului i a formei. Ceea ce difereniaz mitul Electrei de celelalte mituri exprimate n dramaturgie i ceea ce a dus la separarea acestui mit de mitul mai amplu al Atrizilor axat pe Agamemnon, Clitemnestra, Oreste i mai puin pe Electra, este concentrarea ateniei scriitorilor n jurul existenei interioare a fiinei umane, n general, opus eroicului i aciunii fizice, i, n particular, datorit reprezentrii tematice a unor acte criminale ce vizeaz pedepsirea i rzbunarea altor acte criminale anterioare, concentrarea ateniei scriitorilor asupra aspectelor vieii interioare ce in de suferin, ur, instinct, n special viznd vina tragic asumat de ctre personaj, i determin brutalitatea i violena aciunii umane, ca aspecte ale reprezentrii tragicului Faptul c mitul Electrei s-a manifestat n Antichitate i n prima jumtate a secolului al XX-lea se datoreaz perspectivelor sale tematice ce corespund unor perioade marcate de crize existeniale, de pierderea valorilor i a echilibrului, de existena brutalitii i a cruzimii n cadrul relaiilor sociale i interumane, de alienarea i frustrarea individului. Aceste aspecte, reprezentative pentru perioada sfritului de epoc modern (prima jumtate a secolului al XXlea), i-au gsit expresia literar i n cadrul mitului Electrei ca sistem literar independent sau ca sistem ncadrat n tradiia mitului literarizat al Atrizilor, sugernd, prin revitalizarea tragicului i a permanenei suferinei umane, o modalitate didactic i etic exemplar de soluionare a crizei existeniale. Criza existenial, alienarea i suferina individului devin n prima jumtate a secolului al XX-lea elementele motorii ale revitalizrii tragicului n creaia literar, unde tragedia, ca specie a genului dramatic, ofer, prin relaia evolutiv a literaturii moderne cu dramaturgia perioadei antice i prin continuitatea unor aspecte i situaii fundamentale ale mitului, modalitatea cea mai convingtoare de exprimare a tragicului existenei umane, ceea ce se va evidenia n dramaturgia lui ONeill, Sartre, Giraudoux .a. Mitul Electrei n viziune antic, se axeaz pe evidenierea felului n care poeii tragici ai antichitii greceti au contribuit la literarizarea mitului Atrizilor i la consolidarea mitului literar al Electrei. Subcapitolul Contribuia lui Eschil la literarizarea mitului Atrizilor scoate n

eviden meritul introducerii personajului Electra n dramaturgie, adic n cadrul creaiei literare ca modalitate a literarizrii mitului etno-religios al Atrizilor, pe care l deine Eschil, dei personajul Electra din Orestia apare sumar i pasiv, parc pierdut n impuntoarea expectativ eroic a trilogiei sale, expectativ ce amintete de poemele epice Iliada i Odiseea. Datorit subtilitii, profunzimii i, nu n ultimul rnd, erudiiei sale, Eschil a reuit s peasc ntr-o nou dimensiune a culturii i artei, ce marcheaz cadrul tranziiei de la epopee la opera dramatic, de la eroul epic la cel tragic, sau, sub aspect mai amplu, ne-am putea referi la o tranziie de tipul erou mitic erou epic erou tragic, ca aspecte distincte, vizate diacronic, ale reprezentrii eroului mitului antic n cadrul literar. Eschil, n primul rnd, dup care i ali autori tragici ai antichitii greceti, vizeaz soarta lui Agamemnon i prezint continuarea destinului neamului Atrizilor, menionate n opera lui Homer. Printrun impuls al creaiei, Eschil preia i dezvolt acest aspect n Orestia, oper al crei titlu prevestete o epopee, dar care reprezint o lucrare aparinnd tragediei ca specie a genului dramatic, unde locul eroicului, fantasticului i aventurosului este luat de tririle personale i de analiza consecinelor dramatice ale mpletirii existenei umane cu cea divin i cu destinul. Cu toate acestea, dei Electra este inclus ca personaj n trilogia lui Eschil, purttorul aciunii este Oreste, rzbuntorul pe linie masculin a crimei predecesorilor. Electra se caracterizeaz prin ur exagerat fa de Clitemnestra i printr-o dorin arztoare de rzbunare a tatlui. Acestea - sugereaz autorul - izvorsc din sentimentul datoriei i dreptii, ca elemente componente ale unei personaliti umane individuale, i nu par trsturitipar ale conceperii i crerii unui eroul tragic, marcat de fora destinului i supus consecinelor hybris-ului. Mai mult chiar, seria de aspecte existeniale ce devin dimensiuni ale tragicului Electrei (1) pierderea printelui, (2) uciderea tatlui, rmas fr rzbunare, (3) nemplinirea existenei personale prin singurtate, lipsa soului i a copiilor, (4) viaa ce trece sub semnul suferinei, (5) condiia inferioar de slujnic n propria cas, (6) pierderea relaiei cu mama, (7) presiunea asupra fiinei sale exercitat de ura mamei pentru faptul c l-a salvat pe fratele ei, (8) administrarea politic injust i tiranic a cetii, (9) tulburarea echilibrului universului i pierderea valorilor morale i spirituale, (10) ndoiala privind revenirea lui Oreste nu doar justific hybris-ul, ci sugereaz, de fapt, necesitatea acestuia. fa de mediul social, ncadrat n istorie i n mentalitatea puritan. Jean-Paul Sartre a urmrit continuitatea literar a reprezentrii destinului Electrei, piesa Mutele de Sartre pare a avea la baz versiunea lui Sofocle, de la care mprumut accentul plasat pe condiia tragic a Electrei, soarta ei patetic, condiia de sclav n propria-i cas, suferina excesiv remergtoare actului rzbunrii, ura fa de Clitemnestra i Egist, discuia violent cu mama, ateptarea lui Oreste ca rzbuntor, scena recunoaterii, rolul Electrei ca participant la actul rzbunrii. De la Eschil, Sartre continu ideea pedepsirii de ctre Furii a celor care comit hybris-ul. De la Euripide, Sartre preia ncercarea de analiz psihologic i condiia Electrei dup svrirea actului rzbunrii, exprimat prin remucare i suferin adnc. n ceea ce privete originalitatea versiunii lui Sartre, n planul elementelor de constituire a nivelului tematic, pe lng schimbrile n statutul Electrei i cel al lui Oreste, ca personaje dramatice, dar i un Jupiter ironic, ca expresie a voinei divine, i roiul de mute ru-mirositoare i dezgusttoare, ca personificare a Furiilor, ce domin ca o plag cetatea i pe locuitorii acesteia, se evideniaz, n

primul rnd, un individ (Oreste) ce alege, exercitndu-i libertatea, crendu-i eul existenial i acionnd mpotriva voinei divine sau a altor factori ce i-ar fi putut sublima libertatea de a alege i aciona. Aceasta formeaz n Mutele o relaie ce reprezint nucleul motoriu al revitalizrii tragediei i constituie sursa exprimrii dramatice a filozofiei existenialiste de ctre dramaturgul i filozoful francez. Mitul Electrei ofer, astfel, n contextul literar al secolului al XX-lea, nu doar oportuniti de exprimare creatoare variate, ci i 14, oportunitatea materializrii, n cadrul textului dramatic, a unei filozofii originale privind condiia omului sfritului de perioad modern, unde Oreste i Electra reprezint posibilitatea aplicrii reuite i, respectiv, eecul aplicrii n practic a unor concepii i idei filozofice

Sartre spunea la un moment dat in legatura cu libertatea ca a incercat sa arate ca, la fiintele umane, este foarte importanta schimbarea faptelor prin alte fapte. Oricare ar fi cercul de foc in care oamenii traiesc, ei sunt liberi sa treaca dincolo. Iar daca nu o fac este pentru ca si aceasta este o alegere libera. Astfel, se condamna singuri la a trai in infern. Prima piesa sartriana pusa in scena, Mustele, este o drama in trei acte. Oreste revine in orasul natal, Argos, pentru a-si gasi concitadinii, de la cel mai simplu muritor pana la suverani, bantuiti de remuscarile crimelor comise in trecut. Nu degeaba, orasul este bantuit de muste-erinii, zeitele remuscarii, insecte murdare si razbunatoare, paranoice si critice (Salvador Dali). Poporul se zbate aproape masochistic in regrete si temeri (frica face din om unul onest), pe fondul sarbatorii mortilor, veniti sa-i pedepseasca pentru greselile lor. Oreste este singurul care-si asuma cele doua crime, pe care le considera drepte. Astfel, se elibereaza de povara remuscarii. In opozitie, desi la inceput de acord cu decizia fratelui ei, Electra se dezice de crime, nu-si asuma responsabilitatea si va fi sfasiata. Asa cum este sugerata de insusi Jupiter, problema libertatii constituie nefericirea zeilor si regilor. Oamenii sunt liberi, iar Egist poate avea putere asupra poporului sau doar pentru ca supusii lui nu sunt constienti de libertatea latenta de care dispun. Sartre combate violent tirania si sustine cauza poporului, singurul in masura sa contribuie la eliberarea sa. Din punct de vedere existentialist, numai cel care-si asuma responsabilitatea pentru actele sale se foloseste cu adevarat de liberul arbitru. Acesta ultim intervine si la finele piesei unde Oreste, asemenea lui Christos, ia asupra sa toate remuscarile poporului, pentru a dovedi ca este nevoie de cineva, de un deschizator, care sa le arate celorlalti imensa putere pe care o au in ei insisi. Sau, cum spune Electra, vindecarea nu vine decat prin violenta; raul nu poate fi invins decat printr-un alt rau. Antiteza existentialista dintre existenta si esenta este si aici bine delimitata. Omul este in primul rand, pentru ca mai apoi, prin suferinte si lupte, sa inceapa sa se descopere, sa se formeze. Oamenii Argosului sunt, adica accepta pasiv sistemul in care s-au nascut. La antipod, Oreste decide sa actioneze, desi acest act il va instraina si angoasa. Dar exilul acesta il va elibera. Pentru a-si contura existenta in lume, omul trebuie sa fie mereu in stare sa aleaga. Dorinta lui de a se pierde in multime, de a fi la fel cu ceilalti, trebuie aneantizata.