Sunteți pe pagina 1din 65

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative Specilalizarea: Drept

ţ e Juridice ş i Administrative Specilalizarea: Drept Lucrare de diplomă Coordonator ş tiin ţific lect.

Lucrare de diplomă

Coordonator ştiinţific lect. univ. dr. Vâlcu Elise Nicoleta

Piteşti

2011

Absolvent Selescu Liviu Cosmin

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative Specilalizarea: Drept

ţ e Juridice ş i Administrative Specilalizarea: Drept Abord ă ri teoretice privind Curtea de Justi

Abordări teoretice privind

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Piteşti

2011

Cuprins

Capitolul 1. Consideraţii generale privind C.J.U.E

3

1.1 Evoluţia istorică a C.J.U.E

 

3

1.2 Delimitări conceptuale

4

1.2.1 Curtea europeană a Drepturilor Omului

5

1.2.2 Curtea penală internaţională

6

1.2.3 Tribunalelor Penale Internaţionale

7

Capitolul 2. Organizare şi funcţionare

9

2.1

Structura CJUE

9

2.2

Organizare

14

2.3

Funcţionare

15

2.4

Metode folosite în interpretarea normelor comunitare

16

2.5

Competenţa de judecată

18

Capitolul 3. Activarea procesuală în faţa Curţii de Justiţie

20

3.1 Procedura în sala de judecată

 

20

3.2 Competenţa " raţione materiae"

26

3.2.1 Recursul în anulare

27

3.2.2 Recursul in carenţa

40

3.2.3 Recursul în interpretare

47

3.2.4. Recursul în responsabilitate

54

3.2.5 Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor

decurgând din tratatele constitutive

58

Capitolul 1. Consideraţii generale privind C.J.U.E. 1.1 Evoluţia istorică a C.J.U.E.

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind C.E.C.O. Astfel, partenerii prezenţi la negocieri vedeau în Curtea de Justiţie adevăratul organ de control al legalităţii actelor emise de înalta Autoritate si Consiliul Special de Miniştri , menit să sigure dar şi să garanteze neamestecul autorităţilor C.E.C.O. în domeniile care cad sub incidenţa suveranităţii statelor

membre. În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluţii, dar niciuna nu a fost adoptată. Amintim în acest sens, următoarele soluţii propuse: înfiinţarea unei comisii de arbitraj 1 ş recurgerea la serviciile unui organ de justiţie deja existent, eventual Curtea Internaţională de Justiţie. S-a renunţat la această variantă pe considerentul că pe de o parte, legătura strânsă dintre C.I.J. si O.N.U. din care nu făceau parte, la acea dată, toate statele membre ale C.E.C.O., iar pe de altă parte, imposibilitatea persoanelor fizice sau juridice , altele decât statele, de a o sesiza. În cele din urma s-a optat pentru o soluţie propusă încă din anul 1950, de a înfiinţa o Curte de Justiţie proprie care „sa asigure respectul dreptului in interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentului de executare". Mai târziu, cele doua Tratate de la Roma, acte constitutive ale C.E.E. şi

, Justiţie, având acelaşi rol ca si Curtea de Justiţie înfiinţată prin Tratatul de la Paris.

La 25 martie 1957 este adoptată Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, care prevede ca atribuţiile conferite Curţii de Justiţie, de fiecare dintre cele două Tratate de la Roma, vor fi exercitate de o Curte de Justiţie unică şi ca această instituţie unică înlocuieşte Curtea prevăzută în Tratatul de la Paris. Această situaţie a fost prezentată în literatura de specialitate prin formula „une tete a trois casquette". Curtea de justiţie a fost concepută ca mecanism comun al C.EC.O.,C.E.E. si C.E.E.A. atât pentru raţiuni de ordin practic , cât şi, mai ales, pentru crearea unei unităţi în aplicarea şi interpretarea tratatelor cât şi pentru a permite rezolvarea eventualelor conflicte de competenţa dintre comunităţi.

ca şi cele două protocoale care le completează, prevăd crearea Curţii de

C.E.E.A

1 considerata a fi insuficienta.

Curtea de justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Conform prevederilor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă în lumina prevederilor Tratatului reformator, un ansamblu de instanţe, fiecare dintre acestea având competenţe specifice. 2

1.2 Delimitări conceptuale

Constituirea, chiar de la debutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de justiţie având menirea de a veghea la respectarea normelor comunitare a avut o influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei Comunităţilor. Totodată, însăşi existenţa unei Curţi de justiţie este un element determinant pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competenţelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanţia pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituţii, cât şi de către state membre şi, implică pe de altă parte, menţinerea uniformităţii de aplicare a regulilor comune. În doctrina de specialitate se arată că respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea normelor comunitare de către Curtea de justiţie se face în condiţii similare jurisdicţiilor statale. S-a ajuns la această concluzie avându-se în vedere caracterul intern al jurisdicţiei comunitare. Acest caracter este relevat de persoana justiţiabililor, de competenţa Curţii, de natura conflictelor deduse judecăţii, precum şi de procedura de soluţionare a acestora. De vreme ce justiţia internaţională clasică este, în genere, facultativă, competenţa obligatorie constituind excepţia, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competenţă. Jurisdicţia Curţii de justiţie a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată unilateral, chiar împotriva statelor membre 3 , dar şi că, în domeniul care i-a fost dat spre competenţă, în mod exclusiv, nu poate fi supus altei metode de reglementare. Un alt criteriu care susţine caracterul intern al jurisdicţiei comunitare este cel al persoanelor care pot sesiza Curtea de justiţie în vederea soluţionării unui litigiu. Astfel, există situaţii când şi particularii, persoane fizice sau juridice pot

2 E. Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 234 3 Art. 169 şi art. 170 din Tratatul instituind CE.

sesiza Curtea de Justiţie, în timp ce, ca regula, jurisdicţiilor internaţionale le sunt trimise spre soluţionare conflicte interstatale. În prezent, existenţa unor instanţe judecătoreşti, pe plan internaţional, constituie o excepţie. Apariţia acestora se datorează acordurilor interstatale, dar în acelaşi timp asistăm la o creştere a numărului instanţelor cu caracter regional.

1.2.1 Curtea europeană a Drepturilor Omului

În acest sens au fost create Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Inter Americană. Cele două instanţe judiciare au o vocaţie regională, iar rolul acestora este de a veghea la respectarea drepturilor omului. De asemenea, de-a lungul timpului s-a dorit ca, pe cât cu putinţă, diferendele de natură politică sau juridică ivite să fie soluţionate pe cale paşnică. În acest sens, prin Convenţia de la Haga (1907) se revede că pentru litigiile pe probleme cu caracter juridic, ar fi de preferat ca, în caz de nevoie, părţile contractante să recurgă la arbitraje pe cât le-ar permite împrejurările. Tot prin Convenţia de la Haga a luat naştere Curtea Permanentă de Arbitraj, însă doar un număr mic de litigii au fost deduse spre soluţionare acesteia. Din acest considerent rolul acesteia în prezent este acela de a propune candidaţi la Curtea de Justiţie internaţională. Aşadar, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, aşa cum o arată şi denumirea acesteia, este o jurisdicţie facultativă la care părţile aflate în conflict pot apela în vederea soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului. De asemenea, sub egida organizaţiilor cu vocaţie universală, îşi desfăşoară activitatea instanţe cu caracter administrativ. Ideea de a înfiinţa o structură judicară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaţionale a inspirat mulţi autori şi a data naştere unor iniţiative din partea mai multor state. Prima instanţă judiciară a fost Curtea de justiţie Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, dar aceasta şi-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunţării de către Nicaraguaa Convenţiei prin care a fost înfiinţată. Pactul Societăţilor Naţiunilor la art. 14 este cel care pune bazele apariţiei primei Curţi Internaţionale de Justiţie. Din punct de vedere al competenţei, se poate observa că aceasta era lăsată la aprecierea statelor, statuându-se însă că statele pot hotărâ ca jurisdicţia Curţii să fie obligatorie. Din momentul înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a statuat, în cuprinsul articolului 95 din Cartă, că organul judiciar principal al Naţiunilor Unite

este Curtea Internaţională de Justiţie la care vor fi părţi toate statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Este posibil ca un stat care nu este membru ONU să devină parte la Statut în condiţiile care urmează să fie stabilite, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. În faţa Curţii sunt deduse judecăţii litigiile interstatale, cu condiţia ca părţile să fi subscris Statului acesteia şi să accepte jurisdicţia Curţii. În conformitate cu Statutul Curţii, în competenţa acesteia intră toate cauzele care-i vor fi supuse de părţi, precum şi toate cauzele speciale prevăzute de Carta ONU sau în tratatele în vigoare 4 . Curtea Europeană a Drepturilor Omului este competentă potrivit Convenţiei (1953) să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale care îi sunt supuse spre judecare prin sesizări statale sau prin cereri individuale. Normele referitoare la procedura jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt cuprinse în: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum aceasta a fost amendată prin Protocolul nr. 11 adoptat în anul 1998; Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Acordurile europene privind persoanele care participă la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pentru buna desfăşurare a procesului, părţile, reprezentanţii acestora şi celorlalţi participanţi li se acordă anumite imunităţi şi facilităţi. Imunităţile şi facilităţile prevăzute în Acordurile europene privind persoanele care participă la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt acordate pentru asigurarea libertăţii cuvântului, aflării adevărului şi a independenţei necesare îndeplinirii funcţiilor ce revin unor persoane implicate în activitatea jurisdicţională a Curţii ori pentru a oferi posibilitatea de exercitare a unor drepturi ce aparţin părţilor în proces. CEDO soluţionează litigiile care i-au fost înaintate, dar competenţa sa nu este obligatorie decât pentru statele părţi care i-o recunosc printr-o declaraţie specială.

1.2.2 Curtea penală internaţională

4 A. Fuerea, Instituţiile Uniunii europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 110.

Curtea penală internaţională (CPI) a fost înfiinţată ca organ jurisdicţional permanent cu competenţă obligatorie pentru statele părţi la Statut. Statutul Curţii penale Internaţionale a fost adoptat la 17 iulie 1998 cu ocazia Conferinţei Dipolmatice a Plenipotenţiarilor, organizată la ROMA (15 iunie - 17iulie 1998), în conformitate cu rezoluţiile Adunării generale a ONU nr. 51/207 din 17 decembrie 1996 şi nr. 52/160 din 15 decembrie 1997. Sediul Curţii penale Internaţionale este stabilit la Haga. Curtea penală internaţională se pronunţă asupra celor mai grave crime care privesc comunitatea internaţională în ansamblul său. Potrivit art. 1 din Statut jurisdicţia CPI este considerată complementară jurisdicţiilor naţionale. Jurisdicţia CPI se referă la crima de genocid (definită în art. 6), crimele contra umanităţii (definite în art. 7), crimele de război (art. 8) şi crima de agresiune. CPI nu poate judeca decât crime comise ulterior intrării în vigoare a Statutului (art. 11). Curtea poate fi sesizată, prin procurorul său, de către un stat parte, de către Consiliul de Securitate sau din oficiu. CPI nu are jurisdicţie asupra persoanelor sub 18 ani la momentul săvârşirii crimei, iar capacitatea oficială 5 nu este relevantă pentru exonerarea de răspundere. Curtea penală internaţională are personalitate juridică internaţională şi capacitate juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea obiectivelor sale, pe teritoriul oricărui stat parte şi, prin acord special, al oricărui alt stat. Pe plan internaţional, au fost create instanţe de jurisdicţie penală, cu competenţă specială şi cu durată determinată de durata soluţionării cauzelor trimise spre judecată. Printre asemenea instituţii putem aminti: Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg 6 . Obiectivul acestei instanţe a fost urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război.

1.2.3 Tribunalelor Penale Internaţionale

De asemenea din categoria tribunalelor penale internaţionale ad-hoc face parte şi Tribunalul internaţional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru violări grave ale Dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii (TPII).

5 inclusiv de şef de stat sau membru în guvern ori în Parlament.

6 Acordul de la Londra 1945.

Tribunalul a fost creat prin Rezoluţia nr. 827/28 mai 1993 a Consiliului de Securitate ONU cu scopul de a judeca aceste persoane pentru faptele amintite, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii „între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce va fi stabilită de Consiliul de Securitate după restabilirea păcii". Jurisdicţia acestuia este determinată de Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid pentru încălcările normelor războiului şi pentru săvârşirea crimelor contra umanităţii. Competenţele TPII se întind inclusiv la cazuri de crime săvârşite în condiţii de conflict intrastatal, nu doar de conflicte internaţionale. Având în vedere că Tribunalul a fost creat de Consiliul de Securitate în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU se poate spune că acesta este un organism internaţional veritabil. Statutul TPII prevede proceduri penale detaliate care includ şi dreptul la apel al inculpatului. Articolul 9 alin. (2) prevede primatul TPII faţă de instanţele naţionale, în ipoteza în care acesta solicită instanţelor naţionale transferul acuzatului şi investigaţiei către jurisdicţia sa. În componenţa Tribunalului intră 11 judecători aleşi de Adunarea generală a ONU în septembrie 1993 şi un procuror-şef pentru efectuarea urmăririi şi trimiterii în judecată. TPII poate dispune condamnarea inculpaţilor la executarea pedepsei cu închisoarea, dar nu poate acorda pedeapsa cu moartea. Prima sentinţă a fost pronunţată în decembrie 1996. O altă instituţie penală cu caracter ad-hoc a fost instituită prin Rezoluţia 995/8 noiembri 1994 a Consiliului de Securitate ONU. Tribunalul internaţional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru genocid şi alte violări grave ale Dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi a cetăţenilor rwandezi responsabili pentru genocid şi alte violări grave comise pe teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994. Ca urmare a conflictelor declanşate aproape un milion de persoane au fost ucise în regiunea menţionată din Africa. De menţionat este faptul că, spre deosebire de ostilităţile desfăşurate pe teritoriile fostei Iugoslavii unde putem surprinde atât elemente specifice unui conflict naţional, cât şi internaţional, în cazul înfruntărilor de pe teritoriul Rwandei a fost vorba de un conflict naţional.

Capitolul 2. Organizare şi funcţionare 2.1 Structura CJUE

Curte de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Acesta este asistat de avocaţi generali. Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi din personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă. Aceştia sunt numiţi de comun acord de ătre guvernele statelor membre pentru şapte ani.Judecătorii şi avocaţii care işi termină mndatul pot fi numiţi din nou. 7

l. Judecătorii. Începând cu anul 2007, conform Tratatului de la Nisa, Curtea este compusă din 27 de judecători stabilindu-se ca principiu desemnarea unui judecător de către fiecare stat membru şi din 8 avocaţi generali. La început, Curtea era formată din 6 judecători, apoi, odată cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi a Marii Britanii, numărul lor a crescut la 9, pentru, ca în 1981 odată cu aderarea Greciei, numărul să crească la 11, iar în 1986 odată cu aderarea Spaniei şi Portugaliei, numărul judecătorilor să ajungă ta 13. 8 Judecătorii sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o perioada de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Practica arată că, ei rămân în funcţie, în medie, două mandate 9 . Din 3 in 3 ani are ioc o reîmprospătare a corpului de judecători, fiind înlocuiţi 7 sau 8 dintre aceştia. Judecătorii pot fi aleşi din rândul personalităţilor care oferă ga- ranţia unei independenţe şi obiectivităţii în luarea deciziilor în statele lor de provenienţa, îndeplinind toate condiţiile necesare pentru ocuparea funcţiei de judecător ori sunt jurişti de o capa - citate excepţională recunoscută 10 . Nu este necesar ca persoana aleasă să fi fost judecător în ţara de provenienţa astfel că pot fi numite chiar şi persoane fără studii juridice în cazul în care în ţările lor de origine asemenea persoane pot ocupa funcţia de judecător la instanţa supremă. De exemplu, judecătorii italieni şi spanioli provin dintre profesorii universitari, francezii sunt de obicei foşti judecători naţionali, în timp ce printre judecăto rii germani putem găsi atât profesori universitari, funcţionari superiori, dar şi politicieni.

7 E. Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 235

8 a se vedea, C. Leicu, I.Leicu, op. cit., p.79
9

a se vedea în acest sens, A. Fuerea, op. cit. II, p.l 15

10 art.223 alin.l, fostul art.167 din T.C.E.

Judecătorii, pe timpul exercitării mandatului beneficiază de imunitate de jurisdicţie 11 , aceasta însă, putând fi ridicată de Plenul Curţii Europene de Justiţie în cazuri bine întemeiate 12 . De asemenea, ei beneficiază, pe de o parte, de inamovibilitate pe durata mandatului, neputând fi eliberaţi din funcţie, şi nu pot fi decăzuţi din dreptul lor la pensie decât cu acordul unanim al plenului, 13 dar şi de independenţă. Pe durata mandatului, judecătorii au şi anumite obligaţii, cum ar fi rezidenţa obligatorie în Luxemburg, unde se află sediul Curţii. De reţinut că, pe parcursul desfăşurării mai multor şedinţe determinate, Curtea poate să îşi ia ca sediu orice capitală a oricărui stat membru 14 .

2. Preşedintele.

Judecătorii aleg Preşedintele Curţii din mijlocul lor (art.223 fostul art.167 din T.C.E.), pentru o perioada de 3 ani, prin vot secret, fără participarea avocaţilor generali. Potrivit art.8 din Codul de procedură, preşedintele conduce activitatea jurisdicţională şi administraţia Curţii de Justiţie Europene. În virtutea acestei funcţii, preşedintele conduce procedura orală sau dezbaterile, respectiv deliberările plenului. El numeşte de fiecare dată «judecătorul raportor » pentru fiecare caz în parte, fără ca el însuşi să exercite vreodată funcţia de judecător raportor. În schimb, preşedintele decide singur, de fiecare dată, când se solicită eliberarea unor « ordonanţe preşedinţiale » 15 . Preşedintele are atribuţii în ceea ce priveşte admi- nistrarea generală a Curţii şi fixarea termenelor de judecată. 16

3. Avocaţii generali.

O primă trăsătură a Curţii Europene de Justiţie o constituie prezenţa în

componenţa sa a avocaţilor generali, care nu au corespondent la nivelul jurisdicţiilor corespunzătoare naţionale.

11 „Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicţie. In ceea ce priveşte actele îndeplinite de aceştia, inclusiv cuvintele rostite şi scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate şi după încetarea funcţiei lor."-art. 3 alin 1 din „Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie", anexat Tratatului de la Nisa

12 În cazul în care, după ridicarea imunităţii, se declanşează o acţiune penală împotriva unui judecător, acesta poate fi judecat, în oricare stat membru, numai de instanţa care are competenţa de a judeca magistraţii celei mai înalte autoritati judiciare naţionale.

11 a se vedea în acest sens, F. Gyula, Curtea de Justiţie Europeană. Instanţa de judecată supranaţională", Editura Rosetti, Bucureşti, 2002,p. 39

14 a se vedea, A. Fuerea, op. cit. II, p.l 15

15 art.36 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
16

a se vedea, F.Gyula, op.cit,pp. 39-40

Prezenţa avocaţilor generali în componenţa Curţii este inspirată de « commissaires de gouvernement» ce apar în faţa Consiliului de Stat francez 17 . În prezent, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, numărul avocaţilor generali este de 8 18 . În ceea ce priveşte numărul acestora, la cererea Curţii, poate fi mărit sau micşorat de Consiliu prin vot unanim, aşa cum s-a întâmplat până acum ori de cate ori a fost necesară completarea numărului de judecători cu ocazia aderării a unor state noi la Uniunea Europeană. 19 Patru dintre avocaţii generali sunt numiţi de 4 state membre « mari», adică de Germania, Franţa, Anglia si Italia, urmând ca restul să fie numiţi prin rotaţie de celelalte state membre « mici». Toate condiţiile, modalităţile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi în cazul avocaţilor generali care au un mandat de 6 ani, cu posibilitatea de reînoire. O înlocuire parţială a acestora are loc la fiecare 3 ani 20 . Avocaţii generali au următoarele atribuţii 21 :

1) Avocaţii generali asista Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în activitatea sa de asigurare a respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar. 2) La fiecare şedinţa de judecată participă un avocat general care după încheierea procedurii orale va depune concluziile finale. 3) În ceea ce priveşte deliberarea, ei nu au decât un rol consultativ, judecătorii fiind singurii în măsură să delibereze în secret, în Camera de Consiliu. 4) Într-o serie de proceduri, avocatul general participa fără sa fie sesizată prezenţa sa de public, acestea fiind cazurile când procedura prescrie anterior adoptării unei soluţii procedurale, ascultarea avocatului general. Asemenea cazuri sunt de exemplu alegerea unei alte limbi ca limbă . 22 5) În timp ce judecătorii lucrează în colectiv, avocatul general elaborează întotdeauna singur concluziile finale care nu sunt altceva decât un conglomerat de avize juridice, articole doctrinare de specialitate şi de hotărâri judecătoreşti. 23

17 a se vedea, T. Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editară C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 14. 18 în 2006 componenţa Curţii Europene de Justiţie, în ceea ce priveşte avocaţii generali, se prezenta astfel:

Philippe Leger, Damato Ruiz- Jarabo,Leendert A. Geelhoed,Christine Stix- Hackl, Juliane Kokott, Luis Miguel Poiares Pessoa Maduro, Eleonor Skarpson, Paolo Mengozzi.

a se vedea în acest sens, F.Gyula, op. cit. p.38 20 Înlocuirea parţială a avocaţilor generali priveşte de fiecare dată patru avocaţi generali. 21 Avocaţii generali se apropie, prin atributii, mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.

22 art.29 § 2, lit.c din C.proc.

23 E.VÂLCU, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag.215

19

Declaraţia cu privire la articolul 222 din Tratatul de la Lisabona privind funcţionarea Uniunii Europene referitoare la numărul de avocaţi generali ai Curţii de Justiţie. Conferinţa declară că, în cazul în care, în conformitate cu art. 222 parag. 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea solicită ca numărul de avocaţi să se majoreze cu trei persoane, Consiliul, hotărând în unanimitate, îşi va da acordul cu privire la această majorare. În acest caz, Conferinţa convine ca Polonia, Germania, Franţa, Italia, Spania şi Regatul Unit, să aibă un avocat general permanent şi să nu mi participe la sistemul de rotaţie, iar sistemul de rotţie va funcţiona numai prin rotaţia a trei avocaţi generali. 24

4. Grefierul-sef. Grefierul-şef 34 este numit de membrii Curţii de Justiţie (judecători şi avocaţi generali) potrivit art.224 (fostul art.168) din T.C.E. si art.12 §1 din C.proc. pe o durata de 6 ani cu posibilitatea de realegere. Grefierul-sef exercită două funcţii de natură diferită astfel că, pe de o parte are funcţii jurisdicţionale, iar pe de altă parte este şeful administraţiei în sens restrâns. 1) Funcţiile sale jurisdicţionale sunt asemănătoare cu cele ale grefierilor şefi de la instanţele naţionale. Grefierului-şef îi revine sarcina îndeplinirii procedurii din punct de vedere tehnic, inclusiv în ceea ce priveşte adoptarea încheierilor, sentinţelor şi deciziilor. Grefierul-şef verifică din punct de vedere formal regularitatea actului de sesizare şi în caz de nerespectare a condiţiilor cerute ia măsuri. Se ocupă pe baza împuternicirii preşedintelui, de comunicarea tuturor actelor părţilor, participanţilor, instituţiilor în cursul procedurii scriptice. Pentru procedura orală elaborează lista cu termenele şi redactează procesul- verbal în şedinţele de judecată publice. În afară de aceste atribuţii, se ocupă de elaborarea variantelor originale, oficiale ale sentinţelor, deciziilor şi încheierilor Curţii. Dovada de comunicare pe fiecare exemplar este semnată de grefierul-şef. Grefierul-şef se ocupă de executarea încheierilor privind cheltuielile de judecata şi ale celor date pe baza dreptului săracilor. De asemenea, este competent să conducă arhiva şi răspunde pentru publicaţiile oficiale ale Curţii. 2) Grefierul-şef este şeful administraţiei numai în sens restrâns deoarece conducerea administraţiei face parte din competenţa preşedintelui Curţii. Altfel

24 Art. 222, parag. 1 din Tratatul de la Lisabona

spus, grefierul şef îşi exercită funcţia de şef al administraţiei numai pe baza împuternicirii primite de la preşedintele Curţii şi răspunde în faţa acestuia pentru activitatea tuturor serviciilor administraţiei.

5.Sistemul sectorului administrativ. Administraţia este formată din următoarele structuri:

serviciul de translatori.

direcţie de traduceri cu secţii pentru limbile oficiale.

serviciu de informaţii care are atribuţiile unui birou de presă;

Direcţia de serviciu ştiinţific.

Administraţia propriu-zisă aflată sub supravegherea directă a grefierului-ajutor este formată din Secţia de bu- getfinanţe, consilierul juridic pentru probleme de administraţie, secţia serviciului intern, secţia de personal (cadre ) şi secţia de informatică. Administraţia Curţii se completează cu controlorii financiari fi cu reprezentanta personalului care apără interesele funcţionarilor şi tuturor angajaţilor Curţii.

6.Raportorii adjuncţi. Protocoalele adiţionale reglementează o instituţie, 25 asemănătoare auditoriatului din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţia raportorilor adjuncţi care, în practică, nu a fost însă folosită niciodată până în prezent. Art.12 din Protocolul C.E.E. prevede că « La propunerea Curţii, Consiliul hotărând cu unanimitate, poate prevedea numirea de raportori adjuncţi şi să le fixeze statutul. Raportorii adjuncţi pot fi chemaţi, în condiţiile ce vor fi determinate de Regulamentul de procedură, să participe la cercetarea cauzelor cu care Curtea este sesizată şi să colaboreze cu judecătorul raportor. Raportorii adjuncţi, aleşi dintre persoane oferind toate garanţiile de independentă şi reunind titlurile juridice necesare, sunt numiţi de Consiliu. Ei depun jurământ în faţa Curţii urmând să-si exercite funcţiile cu deplină imparţialitate şi cu toată scrupulozitatea şi să nu divulge nimic din secretul delibe-

22 Prevăzută încă de la înfiinţarea Curţii de justiţie a C.E.C.O

rărilor ». Raportorii adjuncţi numiţi de Consiliu au sarcina, în principiu, să ajute pe Preşedinte în procedura de urgenţă (sau recurs) şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor fără a avea dreptul de a participa la vot, pot lua însă parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

7. Referenţii. Fiecare judecător şi avocat-general primeşte asistenţa personală a doi referenţi, care sunt jurişti calificaţi, de regulă doctori în drept şi care au aceeaşi naţionalitate ca şi el. 26

2.2 Organizare

În mod obişnuit, Curtea îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare dar, datorită numărului mare de cauze şi pentru respectarea principiului celerităţii, s-a prevăzut posibilitatea creării unor camere în cadrul Curţii, compuse din 3 sau 5 judecători. Judecătorii aleg dintre ei preşedinţii camerelor. Fiecare judecător, cu excepţia Preşedintelui , făcând parte din două camere, acestea din urmă nefiind specializate în ceea ce priveşte obiectul dedus judecăţii. 27 De asemenea, Curtea înfiinţează în cadrul ei, potrivit Tratatului de la Nisa, Marea Camera care este alcatuită din 11 judecători. Aceasta este prezidată chiar de Preşedintele Curţii. Alături de acesta din Marea Cameră mai fac parte :

preşedintele camerei, de 5 judecători şi alţi judecători, în condiţiile prevăzute de regulamentul de procedură. Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Conform textelor, deciziile Curţii sunt valabile în caz de şedinţă plenară, dacă sunt prezenţi 11 judecători, iar în caz de şedinţe ale Camerelor, dacă sunt prezenţi 3 judecători 28 .Deciziile Marii Camere sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenţi 9 judecători. Curtea neputând delibera valabil decât în compunere impară, în cazul în care, datorită indisponibilităţii unui judecător, numărul membrilor este par, judecătorul cu vechime mai mică în funcţie se va abţine sa participe la deliberări 29 . Majoritatea cazurilor sunt rezolvate de Curte în plen, existând cauze care nu pot face niciodată obiectul deliberărilor în cadrul camerelor, cum sunt cele în care

26 E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag.218

27 E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 220 28 In condiţii speciale, daca o parte din judecătorii unei Camere sunt indisponibili, Preşedintele Curţii numeşte judecători din cealaltă Camera spre a se putea întruni quorumul necesar.

29 Conform art.4 din Regulamentul de procedura, vechimea judecătorilor si a avocaţilor generali se stabileşte după vechimea în funcţie, iar daca au aceeaşi vechime in funcţie, după vârsta.

Curtea este sesizată de un stat membru sau un organism al Comunităţilor, sau care au legătură cu recursul în interpretare supus înaltei instanţe. Totodată, în funcţie de importanţa cauzelor, camerele pot să le retrimită spre rezolvare Curţii, care va delibera în şedinţa plenară. Curtea judecă în plen :

cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European;

atunci când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale

atunci când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei. Cele două camere sunt competente să se pronunţe pe cale de ordonanţă nesusceptibilă de recurs, asupra acordării de asistenţă judiciară gratuită, totală sau parţială, ca şi asupra cheltuielilor de judecată recuperabile când acestea sunt contestate. Nu în ultimul rând, camerele acţionează ca organe de jurisdicţie şi pentru recursurile intentate de funcţionari sau de ceilalţi agenţi contra organismelor comunitare pe lângă care funcţionează, repartizarea acestora din urmă, între Camere, făcându-se anual prin hotărârea Curţii.

2.3 Funcţionare

Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa numitei „Camera de Consiliu", desfaşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza procedurii orale, avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nefiind admişi. Votul începe cu judecătorul care are cea mai mica vechime şi pentru ca o hotărâre sa fie adoptată este suficientă întrunirea majorităţii. Deliberările sunt strict secrete şi „opinia separată" nu este admisă. Astfel, opiniile contrare nu vor fi făcute publice aşa cum se întâmpla în sistemele de drept naţionale. Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcţionării acesteia,ca organ comunitar care se administrează el însuşi , la ele participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ şi asistă şi grefierul. Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul sunt obligaţi prin tratate să aibă reşedinţa la sediul Curţii 30 . Deşi pentru una sau mai multe şedinţe determinate,

30 art.13 din Protocolul C.E.E. Sediul este fixat provizoriu, încă din 1952, la Luxemburg.

Curtea poate să îşi aleagă ca sediu oricare din capitalele ţărilor membre, până în prezent nu a făcut niciodată uz de această facultate. Hotărârea luată de reprezentanţii guvernelor statelor membre, cu prilejul semnării Tratatului de fuziune, „cu scopul de a regla anumite probleme speciale ale Marelui Ducat" prevede şi ea ca sediul Curţii rămâne la Luxemburg unde ar urma să se instaleze şi organismele jurisdicţionale existente sau care se vor crea în virtutea celor trei tratate şi a convenţiilor încheiate în cadrul comunităţii. În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor de judecată şi chiar întregul act procedural, Curtea de Justiţie funcţionează permanent, vacanţele judiciare, fixate de ea însăşi, întrerupând activitatea, dar nesuspendând termenele procedurale. In caz de urgenţă, Preşedintele Curţii are posibilitatea sa convoace şedinţele chiar în aceasta perioadă 31 . În funcţie de sediul stabilit, ca soluţie raţională, Curtea respectă sărbătorile legale ale statului Luxemburg 32 , fapt important pentru părţi, termenele de procedură care expiră într-o zi de sărbătoare legală urmând să fie prorogate până la finele zilei lucrătoare imediat următoare. Lucrările Curţii se desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deşi se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Comunitate, deoarece pentru fiecare cauză, limba utilizată este cea a pârâtului, mai puţin cazul când pârâtul este Comisia sau Consiliul ( situaţie în care reclamantul poate decide limba de procedură). 33

2.4 Metode folosite în interpretarea normelor comunitare

Din analizele făcute de specialiştii în drept comunitar a rezultat că, încă de la originile sale, metodele folosite au evocat un aşa — numit funcţionalism judiciar. S-a convenit ca specificitatea metodelor utilizate de Curtea de Justiţie rezultă din poziţia sa particulară de instituţie comunitară ce trebuie să interpreteze şi să aplice într-un cadru multinaţional noţiuni juridice ce au cel mai adesea un conţinut economic (dreptul material comunitar). De aceea, Curtea de Justiţie trebuie sa folosească o combinaţie multiplă de metode:

exegetice - bazate pe textele tratatelor comunitare şi pe succesiunea articolelor (în special pe raportul dintre dispoziţiile generale şi cele speciale);

31 art.28 din Regulamentul de procedura.
32

33 a se vedea în acest sens, B.Stefanescu, op.cit.,pp.43-45.

enumerate in Anexa 1 a Regulamentului de procedura.

finaliste - sau creatoare de efect util, care să ţină cont de obiectivele comunitare explicite sau implicite prevăzute de Tratate;

de conformitate - care sunt determinate, pe de o parte, de scopurile constituirii Comunităţilor Europene şi, pe de altă parte, de stadiul de dezvoltare istorică şi tehnică a lor. 34 Metodele folosite în interpretarea normelor comunitare sunt :

1. Interpretarea literal-gramaticală În realizarea interpretării literal-gramaticale a normelor comunitare, Curtea Europeană de Justiţie are dificila sarcină de a depăşi obstacolul naturii plurilingvistice a dreptului comunitar. Astfel, toate cele 23 variante corespunzătoare celor 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene sunt valabile şi pot constitui puncte de plecare pentru interpretările realizate de Curte. Procesul traducerii textelor juridice este unul complex şi dificil, implicând nu numai armonizări lingvistice, ci şi stabilirea corespondentelor între instituţiile juridice ale diferitelor sisteme de drept naţionale. O consecinţa a acestui fapt o constituie variaţiile de nuanţă care, în mod inevitabil, vor apărea între variantele exprimate în limbi diferite ale aceluiaşi text juridic. Curtea de Justiţie, aflându-se în faţa mai multor variante ale textului juridic comunitar (tradus în limbile comunitare), va opta nu neapărat pentru varianta care se regăseşte cu fidelitate în mai multe traduceri, ci pentru acea variantă care este mai apropiată de intenţia legiuitorilor comunitari, precum şi de principiile generale ale dreptului comunitar. De aici rezultă necesitatea imperioasă ca traducătorii angajaţi la Curte sa fie dublu licenţiaţi - în ştiinţe juridice şi în limbi străine - deoarece un simplu translator nu se va putea ridica la exigenţele realizării de traduceri juridice riguroase. În legătură cu metoda de interpretare literal-gramaticală se poate releva, pe de o parte, dificultatea ei, iar pe de altă parte, preocuparea de a beneficia de traduceri calificate pentru a nu se produce distanţări care să altereze caracterul iniţial al textului juridic comunitar. Şi acest din urmă aspect ilustrează deosebirea existentă între Curţile naţionale şi Curtea Europeană de Justiţie.

2. Interpretarea sistematică şi de scop

34 a se vedea în acest sens,C. Lefter,op. cit. p.125

Această metodă este frecvent folosită de Curte, date fiind limitele interpretării literal- gramaticale şi istorice. Esenţa acestei interpretări constă în analiza fiecărei dispoziţii de drept comunitar, luată în considerare în raport cu ansamblul normelor de drept comunitar, cu finalitatea urmărită prin reglementarea normelor respective şi cu gradul de evoluţie atins în dezvoltarea sistemului de norme juridice la momentul în care se impune aplicată respectiva normă . Spre exemplu, atunci când se realizează analiza unei dispoziţii a Tratatului de la Roma, Curtea de Justiţie va interpreta norma în contextul stabilit de tratat, acordând o atenţie deosebită articolelor din preambulul tratatului care enunţă obiectivele acestuia.

2.5 Competenţa de judecată

Curtea de justiţie este instituţia jursidicţională a Uniunii Europene, aceasta însemnând că în domeniile în care se aplică legislaţia U.E., Curtea de Justiţie este Curtea Supremă a U.E. Curtea de justiţie este instituţia comunitară care funcţionează permanent şi care adoptă hotărâri care nu pot fi recurate în faţa unei alte instanţe. Competenţa ce revine Curţii, potrivit tratatelor comunitare nu este o competenţă de drept comun, ci o competenţă de atribuire, deoarece este în mod expres prevăzută în tratatul CE, care la art. 183 menţionează că „sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de justiţie prin prezentul tratat, litigiile în care Comunitatea este parte, nu sunt excluse pe acest motiv din competenţa tribunalelor sau Curţilor statelor membre". • Competenţa cu privire la persoane - ratione personae Curtea de justiţie a Comunităţilor europene, aşa cum apare din analiza dispoziţiilor Tratatelor europene, are în sarcina sa soluţionarea litigiilor dintre statele membre ale UE, între statele membre şi instituţiile comunitare, precum şi conflictele ivite între instituţiile comunitare. Aşadar, calitate procesuală activă, respectiv de reclamant în faţa Curţii de justiţie, o pot avea atât statele membre, cât şi particularii persoane fizice sau juridice care au intrat într-un conflict de interese cu instituţiile comunitare. Din punct de vedere a calităţii procesuale pasive, pot fi pârâţi în faţa Curţii statele membre, precum şi instituţiile Uniunii Europene. Totodată, Curtea, spre deosebire de orice alt organ jurisdicţional internaţional, are obligaţia -în anumite ipoteze şi cu îndeplinirea mai multor

criterii- să soluţioneze pricini şi între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanţi ai statelor membre şi aceste state membre sau între particulari şi organele/instituţiile comunitare. • Competenţa materială - ratione materiae Trebuie menţionat faptul că, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene este obligată şi în egală măsură are responsabilitatea de a observa şi de a asigura justa interpretare şi aplicare a dreptului comunitar, astfel cum reiese el din legislaţia primară conferită de Tratatele Comunităţilor, precum şi de instituţiile Comunităţilor europene. Curtea de justiţie europeană este instituţia jurisdicţională care exercită prerogative precum:

controlul normativ, care presupune verificarea compatibilităţii actelor juridice emise de Consiliu sau Comise cu prevederile tratatelor şi principiile generale de drept comunitar;

joacă rolul unei curţi constituţionale clarificând drepturile şi obligaţiile reciproce ale instituţiilor europene şi a relaţiilor juridice între statele membre U.E.;

are atribuţiile unui tribunal administrativ examinând plângerile depuse de persoane fizice sau juridice interesate cu privire la deciziile Uniunii, precum şi recursurile introduse de agenţii instituţiilor europene împotriva angajatorilor lor;

îndeplineşte funcţiile unui tribunal civil determinând răspunderea extracontractuală în ceea ce priveşte repararea prejudiciilor produse în exercitarea de către U.E. a atribuţiilor sale oficiale;

acţionează precum o curte de arbitraj în anumite cazuri strict determinate. Raportată la aceste competenţe, Curtea apare ca o jurisidicţie permanentă şi obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

Capitolul 3. Activarea procesuală în faţa Curţii de Justiţie 3.1 Procedura în sala de judecată

1. Caractere generale.

În ceea ce priveşte procedurile în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,

Prin Tratatul de la Lisabona se menţin prevederile ce menţin prevederile din Tratatul ce instituie o contituţie pentru Europa.

Statele membre precum şi instituţiile Uniunii sunt reprezentate în faţa Curţii de Justiţie de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

Statele părţi la Acordul privind Spaţiul Economic European, altele decât statele membre, precum şi Autoritatea de supraveghere AELS menţionată de acest acord, sunt reprezentate în acelaşi fel.

Celelalte părţi trebuie să fie reprezentate de un avocat.

Numai un avocat autorizat să practice în faţa unei instanţe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spaţiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în faţa Curţii.

Agenţii, consilierii şi avocaţii care compar în faţa Curţii se bucură de drepturile şi garanţiile necesare exercitării independente a funcţiei lor, în condiţii care se stabilesc prin regulamentul de procedură.

În raporturile cu consilierii şi avocaţii care se prezintă în faţa ei, Curtea se bucură de competenţele atribuite în mod normal curţilor şi tribunalelor, în condiţii care se stabilesc prin acelaşi regulament.

Profesorii universitari resortisanţi ai statelor membre a căror legislaţie le recunoaşte dreptul de a pleda se bucură în faţa Curţii de drepturile acordate avocaţilor prin prezentul articol.

Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie este contradictorie, publică, mixtă (scrisă şi orală), de tip inchizitorial şi teoretic gratuită. 35 Procedura este contradictorie deoarece toate documentele şi memoriile utilizate de părţi în faţa Curţii sunt comunicate părţii adverse căreia i se acordă, la nevoie, chiar un termen pentru a putea lua la cunoştinţă de eventualele noi acte pre- zentate de cealaltă parte. Procedura are, în principiu, caracter public, orice persoană interesată putând lua la cunoştinţă raportul asupra audierilor în care sunt rezumate argumentele din memoriile scrise şi putând participa la dezbaterile orale, ascultând

35 E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 222

concluziile avocaţilor generali, ca şi lectura hotărârii care de altfel se publică într-o culegere anuală. Procedura este publică numai în principiu deoarece există situaţii când, pentru motive întemeiate, la cererea părţilor sau din oficiu, se poate dispune desfăşurarea procedurii cu uşile închise. Procedura este mixtă, ea comportând o fază scrisă şi una orală, demarcate, uneori, prin desfăşurarea eventualelor măsuri de anchetă. Procedura are şi un caracter inchizitorial, în sensul că judecătorii au un rol relativ activ. Ei pot pune întrebări părţilor cerându-le informaţii asupra punctelor litigioase ce li se par încă neelucidate după epuizarea fazei scrise sau a celei orale, sau pot ordona măsurile de anchetă ce le consideră necesare. Teoretic, procedura în faţa Curţii este gratuită, aşa cum reiese de altfel şi din Regulamentul de procedură 36 , cu excepţia anumitor activităţi excepţionale, cum ar fi traducerile.

2. Procedura ordinară. Procedura ordinară cuprinde mai multe faze succesive, şi anume:

faza scrisă;

faza orală;

faza deliberărilor.

A) Faza scrisă începe prin sesizarea Curţii de către un stat membru, un resortisant al unui stat membru, persoană fizică sau juridică, un organ al UE sau, mai rar, de către o instanţa naţională. Atât statutul Curţii, cât mai ales Regulamentul de procedură, fixează conţinutul obligatoriu al cererii. Aceasta trebuie sa cuprindă:

numele şi domiciliul reclamantului;

numele părţii adverse;

obiectul litigiului şi o sumara expunere a mijloacelor invocate;

concluziile reclamantului;

eventualele propuneri;

oferte de probă;

domiciliul ales la locul unde se afla sediul Curţii cu indicarea persoanei autorizate şi care a acceptat să primească toate comunicările 37 .

36 art.72 din Regulamentul de procedură

37 Una din condiţiile de procedură este ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg, statele rezolvând aceasta problema prin reprezentantele lor diplomatice din Luxemburg, persoanele fizice si juridice însă trebuie să apeleze la un rezident luxemburghez, care va fi folosit ca şi „cutie poştală" pentru introducerea acţiunii.

Cererea trebuie introdusă în anumite termene peremptorii, care variază după obiectul cauzei de la o lună la cinci ani şi care sunt expres prevăzute chiar în textul tratatelor 38 . Acestor termene de recurs li se adaugă suplimentar aşa numitele „ter- mene de distanţă". Modalitatea de calcul a termenului se face astfel, se exclude dies a quo, dar se include dies ad quem. Când actul atacat emană de la un organism comunitar, termenul începe cu ziua imediat următoare notificării sau 15 zile după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În cazul în care, ultima zi a termenului este o duminică sau o altă sărbătoare legală, acesta expiră abia la finele zilei lucrătoare ce urmează. În principiu, termenele nu pot fi suspendate, cu o singură excepţie, aceea a cazului fortuit sau a forţei majore care, suspendă termenul, dar numai când este vorba de reclamant şi numai pe perioada când acesta a fost împiedicat să acţioneze. De asemenea, trebuie menţionat că, vacanţele judiciare nu suspendă termenele. Cererea se depune la grefier 39 care are obligaţia s-o trimită celeilalte părţi cu toate piesele anexe indicând şi termenul în care trebuie depus memoriul. În principiu, termenul este de o lună, existând însă posibilitatea prorogării lui de către preşedinte, dar numai pe o durată scurtă în funcţie de distanţă şi numai la cererea părţii. Întâmpinarea trebuie să fie trimisă prin intermediul grefierului către cealaltă parte care are facultatea ca într-un anumit termen fixat tot de preşedinte, să prezinte un memoriu în replică, în contra căruia pârâtul poate prezenta un alt memoriu în duplică, termenele prevăzute în acest caz reducându-se numai la termenele de distanţă. Regula prevede ca fiecare parte poate depune în proces numai două memorii, situaţie determinată în special de raţiuni de celeritate. După ce schimbul de memorii între părţi s-a epuizat sau dacă reclamantul nu a uzitat de facultatea de a răspunde în replică, după prezentarea întâmpinării, preşedintele stabileşte data la care judecătorul raportor va prezenta un raport prealabil care să evidenţieze dacă în cauza respectivă este sau nu necesară o anchetă. Raportul acestuia este discutat în Camera de Consiliu şi după ascultarea avocatului general, Curtea decide dacă este necesar cu adevărat să se procedeze la o asemenea cercetare,

3 În acest sens, Tratatele C.E.E. si C.E.E.A. prevăd un termen de recurs de două luni.

31 Plângerea se înregistrează într-un registru. în care toate cauzele figurează sub un anumit număr de ordine, numerotarea facându-se anual.

În cazul în care hotăreşte asupra deschiderii unei anchete, Curtea poate cere părţilor sau reprezentanţilor ori agenţilor lor, precum şi guvernelor statelor membre, să dea toate informaţiile sau să producă toate documentele pe care instanţa le consideră necesare, după cum poate ordona şi prezentarea părţilor, proba cu martori, expertize, cercetare la faţa locului, apelând, sub aspect procedural, la comisii rogatorii daca este cazul. Cât priveşte desfăşurarea anchetei, Curtea poate decide ca aceasta să fie făcută de judecătorul raportor cu participarea avocatului general, părţile având facultatea de a asista. Există situaţii când Curtea însăşi poate da un termen în favoarea părţilor pentru ca acestea să poată prezenta în scris observaţii cu privire la măsurile de anchetă şi la rezultatele lor. B) Faza orală începe cu audierea publică care, de obicei, este prezidată de preşedintele camerei căreia i-a fost repartizată cauza. În ipoteza în care una din părţile în litigiu este un stat membru al Uniunii, în mod obligatoriu audierea are loc în şedinţa plenară a Curţii sub conducerea preşedintelui acesteia. Preşedintele camerei sau, după caz, al Curţii, fixează ordinea de zi, înscrierea cauzelor făcându-se în ordinea în care ele au fost terminate. În cazul în care, două cauze sunt gata în aceeaşi zi, prima înscrisă pe rol va fi cea mai veche dintre ele. Şedinţa publică de audiere începe prin citirea aşa-numitu- lui raport de audiere de către judecătorul raportor, raport care cuprinde o prezentare generală a întregii cauze ridicate în faţa Curţii, ca şi a argumentelor invocate de părţi şi a concluziilor deduse de acestea 40 . După citirea raportului, preşedintele camerei deschide dezbaterile. Părţile nu au dreptul sa pledeze personal, pentru ele pledând agenţii, consilierii sau avocaţii, cărora, în cursul dezbaterilor, oricare dintre magistraţii completului le poate pune întrebări înainte sau după terminarea pledoariilor pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei sau pot cere explicaţii suplimentare. Pledoariile părţilor, în general, se menţin în limitele conţinutului memoriilor înaintate anterior în scris. În continuarea şedinţei publice de audiere se dă cuvântul avocatului general care prezintă concluziile sale asupra cauzei aşa cum rezultă ele în raport cu situaţia de drept. După ascultarea avocatului general, preşedintele închide procedura orală şi anunţă luarea cauzei în deliberare.

40 În practică însă, situaţia este diferită, hotărârile fiind de cele mai multe ori foarte lungi, cuprinzând fundamentări teoretice detaliate.

În mod excepţional, se poate proceda la redeschiderea procedurii orale dacă, spre exemplu, avocatul general demonstrează necesitatea unei măsuri de anchetă sau a unor explicaţii suplimentare din partea părţilor. În general însă, Curtea nu ad- mite redeschiderea procedurii la iniţiativa părţilor decât daca acestea pot invoca fapte noi, evitându-se astfel o revizuire. 41 C) Deliberarea şi hotărârea. Ca şi în sistemul de drept românesc, deliberările sunt secrete, acestea având loc în Camera de Consiliu. Pentru a nu exista dubii provocate de limba de redactare, flecare judecător poate cere ca problemele ce se ridică şi urmează a fi supuse la vot să fie formulate în limba

oficiala indicată de el. Curtea nu admite « procedura opiniei separate », spre deosebire de procedura urmată de Curtea Internaţională de Justiţie. Hotărârea se citeşte în şedinţă publică şi trebuie să fie semnată de preşedinte, judecătorul raportor, judecătorii care au luat parte la deliberări şi de grefier. Minuta hotărârii, parafată şi ea, va fi depusă la grefă şi câte o copie certificată a hotărârii se notifică părţilor. Din punctul de vedere al redactării hotărârii, aceasta trebuie să fie concisă, bine proportionată şi cât mai scurtă posibil 363 . Întocmai ca şi soluţiile din sistemul de drept românesc, consacrat prin codurile de procedură după caz, hotărârile conţin:

1. prima parte, intitulată „în fapt", corespunde mai mult sau mai puţin raportului de audiere al judecătorului raportor, fiind o expunere a faptelor ce sintetizează dezbaterile orale, concluziile părţilor, mijloacele şi argumentele prezentate de fiecare dintre ele;

2. a doua parte, intitulată „în drept", conţine raţionamentul Curţii faţă de

pretenţiile formulate de părţi şi afirmă poziţia luată referitoare la obiectul dedus judecăţii;

3. a treia parte denumită dispozitiv, cuprinde soluţia Curţii cu privire la

cauza dedusă judecăţii. În sfârşit, pentru a fi aplicabilă, hotărârea Curţii trebuie să

fie investită cu formulă executorie Hotărârile Curţii sunt publicate în aşa numitele „Colecţii de jurisprudenţă" (în franceză se numesc „recueil", iar în engleză „case law"), fiind precedate de litera „C" (de la Curtea de Justiţie). 42 În acelaşi timp, Curtea decide şi asupra cheltuielilor, obligând, dacă este cazul, la plata lor partea care pierde litigiul 43 .

41 E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 226 42 a se vedea în acest sens, C. Lefter, op. cit, pp.125-129

D) Executarea hotărârilor. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene beneficiază în calitate de instanţă supranaţională de un sistem execuţional eficient. Potrivit prevederilor art.244 (187) din T.C.E., hotărârile Curţii au forţa executorie, adică sunt executorii. Astfel ele dobândesc calitatea de „titlu executoriu", dar cu toate aceste prevederile comunitare necesită o completare din partea ordinii juridice naţionale ale statelor comunitare. În concret, conform art.256 (192) alin.2- 4 din T.C.E., executarea silită este guvernată de regulile de procedură civilă aflate în vigoare în statul pe teritoriul căruia urmează să aibă loc. Decizia este investită cu formula executorie (fără îndeplinirea altei formalităţi decât aceea a verificării autenticităţii titlului, adică a faptului că provine de la Curtea de Justiţie) de autoritatea naţională desemnată în acest scop de guvernul fiecărui stat membra şi adusă la cunoştinţa Comisiei şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. După îndeplinirea acestor formalităţi la cererea celui interesat, acesta poate porni executarea silită, conform legislaţiei naţionale sesizând direct organul competent. Executarea silită comunitară care, în principiu, ar putea urma oricărei hotărâri, are însă anumite limite, astfel, sunt executorii acele hotărâri care stabilesc o obligaţie de plată sau o obligaţie de a da, în sarcina celui care a căzut în pretenţii, dacă aceasta este o persoana fizică sau juridică de drept privat (de exemplu o societate comercială). În principiu însă, statele membre nu pot fi „executate silit". În lumina tratatelor şi a Regulamentului de procedură, hotărârile Curţii, ca şi ordonanţele asupra cheltuielilor recuperabile, au „forţă obligatorie" fiind susceptibile de executare imediată. Organe naţionale special împuternicite 44 de fiecare guvern în parte, după verificarea, la solicitarea părţii interesate, a autenticităţii hotărârii Curţii, o învestesc cu formula executorie. Executarea silită nu poate fi suspendată decât în baza unei decizii a Curţii de Justiţie. Totuşi, controlul legalităţii măsurilor de executare este de competenţa jurisdicţiilor naţionale. Nici o instanţă naţională nu se poate prevala de propriile sale reguli de procedură pentru a suspenda executarea silită a unei hotărâri a Curţii,

43 Curtea obligă numai la plata aşa numitelor „cheltuieli recuperabile" singurele care pot fi admise în lumina principiului gratuităţii procedurii care este menţionat în Regulamentul Curţii. Prin cheltuieli recuperabile se înţeleg cheltuielile şi onorariile agenţilor, consilierilor si avocaţilor, sumele datorate martorilor şi experţilor, cheltuielile de deplasare făcute de părţile însăşi.

44

De exemplu, în Belgia, grefierul şef al Curţii de Apel din Bruxelles (conform legii din 2 mai 1967)

acest drept fiind rezervat expres numai forului unional de jurisdicţie, procedurile acestea fiind sustrase procedurii de exequatur. 45 E) Reprezentarea. Părţile sunt în mod obligatoriu reprezentate în faţa Curţii, chiar şi pentru recursurile în anulare. Reprezentarea depinde de categoria de „parte" aflată în litigiu. Astfel, instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate de către „agenţii" lor. De regulă, agenţii instituţiilor comunitare sunt membrii serviciilor lor juridice, iar agenţii statelor sunt funcţionarii serviciului contencios sau juridic al Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru politică externă şi securitate comună. Persoanele private, fizice sau juridice trebuie reprezentate de avocat 368 . Deoarece nu există un barou propriu al Curţii, teoretic orice avocat înscris în baroul unui stat membru poate semna cererea introductivă şi pleda în faţa Curţii. De asemenea, profesorii de drept, resortisanţi ai statelor membre, pot reprezenta „partea"în faţa Curţii, dacă legislaţia sa naţională îi recunoaşte dreptul de a pleda (a se vedea cazul Germaniei). F) Limba folosită în cursul procesului. Ca şi celelalte instituţii comunitare, Curtea de Justiţie este o instituţie multilingvă, fiind folosite limbile tuturor statelor comunitare, deoarece judecătorii ca şi părţile trebuie să se înţeleagă şi să se facă înţeleşi în limba care le este mai cunoscută. De asemenea, martorii, experţii, avocaţii generali pot utiliza în cadrul audierilor oricare din limbile oficiale ale Comunităţilor. Totuşi, în practică, pentru rezolvarea fiecărui caz se foloseşte una din limbile oficiale, care devine astfel „limba de procedura" a respectivului caz. Regula este ca limba aleasă să fie limba naţională a pârâtului sau a statului membru, sau a resortisantului unui stat membra. Când pârâtul este o instituţie comunitară, reclamantul poate alege liber „limba de procedură". Odată aleasă limba de procedură, doar ea va fi aceea în care părţile şi avocaţii lor se pot adresa Curţii. Ordonanţele şi hotărârile Curţii vor avea valoare juridică doar dacă au fost redactate în aceasta limbă, iar orice versiuni redactate în altă limbă vor avea doar valoarea unei traduceri. Practica în domeniu arată că, limba franceză este cea mai des folosită în faţa Curţii.

3.2 Competenţa " raţione materiae"

45 a se vedea în acest sens, B.Ştefănescu, op.cit., pp. 135-136

În conformitate cu prevederile actelor constitutive, Curtea de la Luxemburg „asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor", sarcina esenţială pe care o realizează pe calea multiplelor şi variatelor recursuri care pot fi deduse în faţa ei. Curtea de Justiţie are, în îndeplinirea misiunii sale de „gardian ai tratatelor", mai ales o competenţă contencioasă. 1. Principala competenţă atribuită Curţii este controlul legalităţii actelor comunitare, obligatorii din punctul de vedere al compatibilităţii lor cu dispoziţiile tratatelor, atribuţie realizată îndeosebi pe calea recursului în anulare şi a excepţiei de ilegalitate, ca şi pe calea recursului în carenţă.

2. Curtea este abilitată să realizeze interpretarea unitară a tratatelor şi actelor

comunitare, mai ales pe calea recursului în interpretare, soluţionând problemele ridicate în acest sens în faţa instanţelor naţionale.

3. Curtea de la Luxemburg este competentă să soluţioneze acţiuni relative la

repararea pagubelor cauzate de organele Comunităţilor sau de agenţi ale acestora.

4. Instanţa comunitară poate acţiona în soluţionarea litigiilor privind raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de care depind, comportându-se în mod apropiat cu Tribunalul administrativ al O.N.U.

5. Ea poate deveni instanţa arbitrală dacă printr-o clauză compromisorie s-a

prevăzut acest lucru, clauza făcând parte integrantă dintr-un contract încheiat de una dintre Comunităţi.

6. Curtea acţionează ca o instanţa de recurs, de ultim grad faţă de hotărârile

Comisiei de Arbitraj. 7. Curtea de Justiţie are şi o competentă consultativă trebuind să emită avize în aşa - numita ipoteză a „micii revizuiri" prevăzute de art.95 din Tratatul de la Paris, ca şi în cazul încheierii de acorduri cu terţe state sau organizaţii, situaţie pre- văzută de art. 228 din Tratatul de la Roma. În concluzie, Curtea de la Luxemburg apare ca jurisdicţie permanentă şi obligatorie a ordinii juridice, definită de chiar organul în cauză ca fiind „ o nouă ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora. “

3.2.1 Recursul în anulare

1. Natura recursului în anulare. Reglementat în art. 33 din Tratatul C.E.C.O., în art. 173 din Tratatul C.E.E. şi în art. 146 din Tratatul C.E.E.A. 46 ,

46 Art. 33 din Tratatul C.E.C.O.: „Curtea este competentă să se pronunţe asupra recursului în anulare pentru incompetenţă, violarea formelor substanţiale, violarea (încălcarea) tratatului sau a oricărei reguli de drept relativă la

recursul în anulare constă în posibilitatea deschisă statelor, organelor comunitare şi persoanelor fizice ori juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia. Este, aşadar, expresia acelei categorii de competenţe care — apropiindu-se de ceea ce legislaţiile naţionale înţeleg prin controlul constitu- tionalităţii legilor — face ca instanţa de la Luxemburg să fie asemănată în literatura de specialitate cu o jurisdicţie federală. Recursul în anulare reprezintă un mijloc de „control al conformităţii actelor autorităţii comunitare", un control de legalitate privind Consiliul şi Comisia care sunt subordonate dreptului comunitar fiind ţinute să respecte atât tratatele constitutive pe care trebuie să le aplice, cât şi regulile gene- rale pe care le-au elaborat în aplicarea acestor tratate. Recursul în anulare urmăreşte desfiinţarea şi nu modificarea unui act ilegal. 2. Natura actelor atacabile. Prin recursul în anulare pot fi atacate numai actele obligatorii, fie emanând de la Comisia executivă, fie de la Consiliul Ministerial. Aceste acte diferă însă de la un tratat la altul. Prin Tratatului de la Paris, pot fi atacate prin recurs în anulare numai deciziile şi recomandările 47 Înaltei Autorităţi. Curtea a apreciat că natura actului în discuţie trebuie stabilită în raport de conţinutul acestuia şi nu pornindu-se neapărat de la exprimarea sa formală. Astfel, s-a apreciat că un aviz — care în mod normal nu are caracter obligatoriu 48

aplicarea lui, sau deturnare de putere, introdus împotriva deciziilor şi recomandărilor înaltei Autorităţi de către unul din statele membre sau de către Consiliu. Totuşi, examenul Curţii nu poate purta asupra aprecierii situaţiei decurgând din fapte sau circumstanţe economice în vederea căreia au intervenit menţionatele decizii sau recomandări, afară numai dacă se. reproşează înaltei Autorităţi de a fi comis o deturnare de putere sau de a fi ignorat de o manieră manifestă (evidentă) dispoziţiile tratatului sau oricare regulă de drept relativă la aplicarea sa. Întreprinderile sau asociaţiile vizate în art. 48 pot introduce, în aceleaşi condiţii, un recurs împotriva deciziilor şi recomandărilor individuale care le privesc sau împotriva deciziilor şi recomandărilor generale pe care le apreciază ca afectate de deturnare de putere în privinţa lor. Recursurile, prevăzute în primele două alineate ale prezentului articol trebuie introduse în termen de o lună de la, după caz, notificarea sau pu- blicarea deciziei sau recomandării". Art. 173 din Tratatul C.E.E.: „Curtea de justiţie controlează legalitatea actelor Consiliului şi Comisiei, altele decât recomandările sau avizele, În acest scop, ea este competentă să se pronunţe asupra recursurilor pentru incompetenţă, violarea formelor substanţiale, încălcarea prezentului tratat sau a oricărei reguli de drept relativă la aplicarea sa, ori deturnare de putere, introduse de un stat membru, de Consiliu sau de Comisie. Orice persoană fizică sau morală (juridică) poate introduce, în aceleaşi condiţii, un recurs împotriva deciziilor a căror destinatară este şi contra deciziilor care, deşi date sub aparenţa unui regulament sau a unei decizii adresate linei alte persoane, o privesc direct şi individual. Recursurile prevăzute în prezentul articol trebuie introduse într-un termen de două luni de la, după caz, publicarea actului, notificarea sa reclamantului sau, dacă nu i s-a notificat, din ziua în care acesta a avut cunoştinţă de act." Art. 146 din Tratatul C.E.E.A., text identic cu art. 173 din Tratatul C.E.E.

47 Cf. art. 14 din Tratatul C.E.C.O., deciziile sînt acte obligatorii în toate elementele lor, în timp ce recomandările sunt obligatorii cât priveşte scopul prevăzut de ele, alegerea mijloacelor de atingere a acestui scop rămânând la latitudinea celor interesaţi.

48 Art. 14 C.E.C.O.

constituie o hotărâre deghizată dacă stabileşte o regulă susceptibilă de a fi aplicată în mod imperativ, în ipoteza întrunirii anumitor condiţii 49 . Tot astfel, o scrisoare prin care Înalta Autoritate indică în mod precis atitudinea pe care o va adopta în cazul întrunirii anumitor condiţii specificate în această scrisoare, a fost considerată o decizie obligatorie. În legătură cu caracterul actului atacabil prin recurs în anulare, Tratatul de la Paris distinge, de asemenea, între acte obligatorii — decizii şi recomandări — cu caracter general şi acte obligatorii individuale, fără însă a preciza expres elementele definitorii ale fiecărei categorii, lacună complinită pe cale de practică, de către Curte, care a arătat că „pentru a cerceta caracterul general sau individual al unei decizii a Înaltei Autorităţi, trebuie examinat mai ales conţinutul acestui act spre a se constata dacă aceste dispoziţii sunt de natură să afecteze, de o manieră individuală şi directă, situaţia celor obligaţi (celor la care se referă)" 50 . Cu un alt prilej, Curtea a apreciat că o decizie (nr. 2/1957), în discuţie, este generală, deoarece „vizează ansamblul întreprinderilor enumerate de art. 80 din Tratat, în măsura în care ele utilizează fier vechi, atât cele care există în prezent, cât şi cele care creează pe durata aplicării deciziei. Este o decizie generală; stabileşte un principiu normativ; pune condiţii ale aplicării ei, de o manieră abstractă şi enunţă consecinţele juridice care decurg din acestea" 51 . În acelaşi sens, în opinia Curţii, are un caracter general o decizie care stabileşte reguli de organizare generală „care pot prezenta o importanţă identică într-un număr nedeterminat de cazuri, sunt aplicabile tuturor adresanţilor care se găsesc în condiţiile prevăzute pentru aplicarea lor" 52 . Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii, o decizie aplicabilă totalităţii întreprinderilor şi tranzacţiilor vizate de regimul pe care-l stabileşte este de o decizie generală. Ea conservă acest caracter chiar daca se aplică pe un teritoriu limitat, cu privire la o asociaţie reclamantă grupând totalitatea întreprinderilor vizate 53 .

49 Hotărirea din 10 decembrie 1957 în cauzele 1/1957 şi 14/1957, în „Rec. III", p. 221-222. 50 Hotărârea in cauzele conexe 55 — 59/1963, 61 63/1963, AcciaierieFon- derie Ferriere di Modena contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. X", p. 447.

42 Hotărârea in cauza 13/1957 Wirtschaftsvereinigung Eisen-und Stahl- industrie contra înaltei Autorităţi, în „Rec. IV", p. 286; hotărârea în cauza 3/1964, Chambre Syndicale de la siderurgie francaise contra înaltei Autorităţi, în „Rec. XI", p. 584.

Hotărîrea din 17 iulie 1959, în cauzele 36-38/1958, 40 şi 41/1958, Societa Industriale Metallurgica di Napoli contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. V", p. 352. 53 v. Gide-Loyerette, Nouvel Dlctionnaire di Marche Commun, voi. II, Paris, 1973, p. 47.

52

Din contră, este individuală o decizie prin care înalta Autoritate autorizează reglementări comerciale şi alte acorduri pronunţându-se astfel „asupra validităţii juridice a unei decizii concrete adoptată de întreprinderi bine individualizate" 54 . Distincţia între actul obligatoriu general şi actul individual are o deosebită importanţă cât priveşte posibilitatea întreprinderilor de a recurge la un recurs în anulare. În lumina Tratatelor de la Roma, care conţin reglementări identice, pot face obiectul unui recurs în anulare numai actele având forţă obligatorie, emanând de la Consiliu sau Comisie, respectiv regulamentele 55 şi directivele 56 şi în anumite situaţii deciziile 57 . Este important de subliniat diferenţa dintre regulamente şi decizii, pentru că numai acestea din urmă pot fi atacate de persoanele fizice sau juridice. De aceea, pe cale de juris- prudenţă, Curtea a simţit nevoia să facă o delimitare netă între aceste două categorii de acte. În acest sens, Curtea a precizat că trebuie să fie considerat ca decizie actul comunitar care vizează un număr limitat de destinatari şi nu are efect obligatoriu decât faţă de aceştia. „Regulamentul de caracter esenţialmente normativ — se arată într-o hotărâre a Curţii — este aplicabil nu unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în ansamblul lor", în timp ce „trăsăturile esenţiaţe ale deciziei rezultă din limitarea «destinatarilor» cărora se adresează" 58 . Astfel, Curtea a apreciat că un regulament referitor la un ansamblu de cereri de autorizaţii de import ai căror număr nu mai poate creşte datorită expirării termenului acestor cereri, trebuie să se analizeze nu ca un regulament, ci ca un fascicol de decizii individuale, fiecare interesând individual pe fiecare autor de cerere 59 . Curtea a precizat că elementul de distincţie între un regulament şi o decizie trebuie sau nu căutat în aplicabilitatea generală a actului în discuţie 60 ." 3. Legitimarea procesuală activă m cadrul recursului în anulare. În legătură cu calitatea de reclamant în recursul în anulare, tratatele, înfiinţând cele

54

Hotărârea din 20 martie 1959, in cauza 18/1957, in „Rec. V", p. 112. 55 Cf. art. 189 C.E.E. şi art. 161 C.E.E.A., „Regulamentul are o aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în orice stat membru". 56 Idem („Directiva leagă orice stat membru destinatar cit priveşte rezultatul de atins, lăsându-se instanţelor (organelor) naţionale compe tenţa cât priveşte forma şi mijloacele").

Hotărârea în cauzele 16 şi 17/1962, Confederation naţionale des pro- ducteurs de fruits et legumes contra Comisiei C.E.E., în „Rec. VIII", p. 918; hotărârea din 15 iulie 1963 în cauza 25/1962, Plauman contra Comisiei C.E.E., în „Rec. IX", p. 199 — 223. În acelaşi sens, sunt şi concluziile avocatului general Roemer în cauza 25/1962, în „Rec. IX", p. 235 şi P. Reuter, Aspects de la C.E.E., în „Revue du Marelui Commun", 1958, p.162.

59 Hotărârea şi concluziile avocatului general, din 13 mai 1971, în cauzele 41-44/1970, în „Rec. XVII", p. 411. v. şi Robert Kovar, Vlad Con- stantinesco, Chronique de jurisprudence de la Cour de Justice des Communau- tes europeennes, în „Journal du droit internaţional", 1972, nr. 3, p. 87.

58

60

Concluziile avocatului general Roemer în cauza 40/1964, Sgarlata contra Comisiei C.E.E., în „Rec. XI", p. 300.

trei organizaţii, disting între statele membre, Consiliu şi Comisie, pe de o parte, şi particulari, persoane fizice sau juridice, pe de altă parte. Cât priveşte prima categorie, literatura de specialitate din ţările comunitare, pornind de la prevederile tratatelor constitutive, apreciază că statele membre, Consiliul şi Comisia sunt „o categorie de reclamanţi privilegiaţi", care pot cere anularea oricărui act obligatoriu al autorităţii în cauză, invocând orice motiv de anulare şi fără a avea de justificat vreun interes 61 . Referitor la posibilitatea statelor membre de a cere anularea oricărui act emanând de la Consiliu sau Comisie, credem că nu este vorba de un privilegiu şi nici de o „compensaţie" 62 , ci de un atribut normal decurgând din calitatea de membru al organizaţiei ale cărei organe au emis actul în discuţie. Posibilitatea Comisiei de a cere anularea actelor obligatorii ale Consiliului apare însă ca o manifestare a elementelor de supranaţionalitate, întrucât Comisia este un organ cu o compunere ponderată şi având atribuţii executive, organ care, prin recursul în anulare, poate obţine desfiinţarea unui act obligatoriu emanând de la organul de decizie în care sunt egal reprezentate toate statele şi, deşi votul poate fi ponderat, hotărârile se adoptă încă cu unanimitate. Această posibilitate nu figurează în Tratatul de la Paris în lumina căruia nu se formulează un recurs în anulare de către Înalta Autoritate. Prevederea este desigur justificată prin aceea că recursul în anulare poartă numai asupra actelor comunitare cu caracter normativ, ori acestea emană, potrivit Tratatului de la Paris, numai de la Înalta Autoritate şi nu ar apărea deci raţional ca acest for unic de decizie să-şi atace propriile acte. Aceleaşi elemente de supranaţionalitate sunt ilustrate şi de dreptul particularilor de a formula un recurs în anulare, domeniu în care reglementările din tratatele constitutive se diferenţiază. În lumina Tratatului de la Paris. Potrivit Tratatului de la Paris, recursul în anulare este deschis particularilor — întreprinderi siderurgice şi carbonifere 63 ori asociaţii de întreprinderi 64 — împotriva deciziilor ai căror destinatari sunt, ei putând invoca oricare din motivele de anulare. Dacă este ridicată problema anulării deciziilor sau recomandărilor individuale, dar care nu se adresează direct reclamantului particular, pentru ca acesta să poată formula un recurs în sensul art. 33, trebuie ca actul avut în vedere „să-l privească", să se raporteze la interesul acestui reclamant.

61 v. Gerhard Behr, Le recours en annulation et en carence, în Droit des Communautes europeennes, Larcier, Bruxelles, 1969, p. 311.

63

55

Art. 80 C.E.C.O.

Art. 48 C.E.C.O.

Jurisprudenţa Curţii evidenţiază ideea că numai afectarea directă a intereselor unui particular dă posibilitatea atacării cu recurs în anulare a unei decizii adresate unei terţe persoane particulare sau stat 65 . Este de reţinut că pe această cale a recursului deschis de art. 33 alin. 2, persoanele particulare — definite în modul specific al Tratatului de la Paris pot ataca chiar decizii comunitare adresate unui stat membru, dovadă certă de limitare, de încălcare chiar a suveranităţii acestuia, în ultimă instanţă. Particularii — aşa cum sunt ei definiţi de Tratatul de la Paris — pot ataca cu recurs în anulare şi decizii sau recomandări generale, dar numai în situaţii excepţionale, respectiv, dacă acestea sunt afectate de deturnare de putere în ceea ce-i priveşte. Pe cale de practică, Curtea a stabilit că un asemenea recurs poate fi acceptat dacă particularul face dovada existenţei unei deturnări de putere din partea Înalte Autorităţi şi dacă — cumulativ deci — demonstrează că este „obiectul sau victima" acestei acţiuni ilegale. 66 Curtea a apreciat că, în ultimă instanţă, reclamantul interesat trebuie să justifice suficient un „interes direct sau individual" 67 lezat prin — şi numai prin — deturnare de putere. Este de reţinut precizarea Curţii în sensul că „dacă Tratatul prevede că întreprinderile private dispun de dreptul de a cere anularea unei decizii generale pentru cauză de deturnare de putere în privinţa lor, înseamnă că un drept de recurs pentru alte motive nu le este atribuit" 68 . Se regăseşte aici materializarea grijii semnatarilor Tratatului de la Paris de a nu accepta, în fond, diminuarea în prea mare măsură a atributelor derivând din calitatea de stat membru, în raport cu resortisanţii acestor state. În lumina Tratatelor de la Roma. Desigur că, şi în lumina Tratatelor de la Roma, nu se ridică probleme speciale cât priveşte dreptul persoanelor fizice sau juridice particularilor deci — de a formula un recurs în anulare contra deciziilor, ai căror destinatari sunt. Rămâne de analizat situaţia deciziilor individuale adresate altor destinatari decât cei ce formulează recursul, precum şi a actelor generale, respectiv, a regulamentelor.

65 Aşa cum preciza în concluziile sale avocatul general Lagrange, „desigur nu este vorba de orice interes: cuvântul «îl priveşte » este prin el însuşi destul de puternic şi pare echivalent cu un interes direct" (hotărârea în cauza 30/1959, De Gezamenlijke Steenkolenmijnen in Limburg contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VII", p. 69). v. şi hotărârea în cauza 1/1958, Friedrich Stork contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. V", p. 61; concluziile avocatului General Roemer în cauzele 24/1958 şi 38/1958, Cliambre syndi- cale de la siderurgie de l'Est de la France contra înalte Autorităţi, în „Rec. VI", p. 622 şi arm. 66 v. în acest sens Bebr Gerhard, op. cit., p. 317.

Hotărârea în cauzele reunite 56—59/1963 şi 61/1963, Acciaierie Fon- derie di Modena contra înaltei Autorităţi, în „Rec. X", p. 447—488; hotărârea în cauza 8/1955, Fedechar contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. II", p. 226. v. şi Jean Claude Seche, La notion d'interit a agir dans le droit de la C.E.C.A., în „Revue generale de droit internaţional public" (citată în continuare „R.G.D.I.P".), 1962, nr. 2, p. 326 şi urm.

67

68

Hotărârea în cauza 8/1955, în „Rec. II", p. 226.

Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma cuprind formulări mai complete şi mai explicite, reţinând, în domeniul ce ne interesează că,

potrivit art. 173 alin. 2 (C.E.E.), „orice persoana fizica sau morală (juridică) poate

formula

regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi individual". Textul Tratatelor de la Roma, necuprinzând criterii precise de determinare a caracterului „direct şi individual" al unui act comunitar, Curtea a precizat, pe cale de practică, că „subiectele, altele decât destinatarii unei decizii, nu ar putea

pretinde a fi priviţi individual, decât dacă această decizie îi atinge în virtutea

anumitor calităţi ce le sunt specifice sau a unei situaţii de fapt care-i caracterizează,

în raport de orice altă persoană şi prin aceasta, îi individualizează într-o manieră

similară cu destinatarul" 69 . Este vorba deci — în opinia Curţii — de cazul în care, cel puţin indirect şi în ultimă instanţă, reclamantul este individualizat ca destinatar de decizia adresată terţilor şi atacată. Astfel, o decizie priveşte în mod individual un reclamant dacă ea afectează, pe lângă destinatar, una sau mai multe persoane ce pot fi precis

determinate şi în categoria cărora se poate îngloba şi reclamantul 70 .

contra deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui

un

recurs

Potrivit textului evocat, pentru ca un particular să poată introduce un recurs

în anulare contra unei decizii adresate unei terţe persoane, nu este suficient însă ca

decizia în discuţie să-l individualizeze în ultimă instanţă, ci se cere ca respectivul act comunitar să-l privească în mod direct. Sunt semnificative, în acest sens, concluziile avocatului general Roemer într-

o speţă adusă în faţa Curţii, în 1964, şi în legătură cu care instanţa a respins

recursul în anulare, apreciind că decizia în discuţie nu priveşte direct şi individual pe reclamant. Avocatul general arăta — cu acest prilej — că autorizaţia dată de comisie guvernului francez nu putea fi considerată ca o decizie privind direct pe reclamant, deoarece ea presupunea o acţiune ulterioară lăsată la discreţia guvernului respectiv: „Nu vedem cum, în special în cazul unei autorizaţii date unui stat membru, s-ar putea totuşi recunoaşte că particularul este privit în mod direct, fără a priva această noţiune de semnificaţia sa cea mai marcantă" 71 . Într-o altă speţă, Curtea a admis recursul în anulare introdus de un particular împotriva deciziei adresate unui stat, acceptând că „dacă intervenţia statului membru se

69 Hotărirea în cauza 25/1962 Plauman contra Comisiei C.E.E., in „Rec. IX", p. 223.

70 v. Georges Ferriere, Le conlrole de la legalite des ades etatiques par la Cour de Justice des Communautes europeennes, in „R.G.D.I.P.", 1967, nr. 4, p. 958.

71 Cauza 1/1964, in „Rec. X", p. 834; cauza 25/1962, Plauman contra Comisiei C.E.E., în „Rec. IX" p. 238—239.

limitează la o executare pur tehnică, decizia comunitară priveşte direct pe particular" 72 . Decizii comunitare care pot privi „direct şi individual" pe reclamantul particular, dar adresate terţilor, pot avea ca destinatari alţi particulari, dar şi state. Ca atare şi Tratatele de la Roma deschid persoanelor fizice şi juridice posibilitatea de a acţiona împotriva unor acte comunitare adresate statelor ai căror resortisanţi sunt, cu alte cuvinte, trecând în ultimă instanţă peste suveranitatea acestora. Este adevărat că destul de greu şi în puţine cazuri 73 a admis Curtea un recurs în anulare introdus de un particular împotriva unei decizii individuale adresate unui stat şi numai dacă aceasta afecta, în ultimă instanţă, direct şi individual pe reclamantul respectiv, dar modalitatea rămâne una din activităţile instanţei şi este de natură să ducă — în cele din urmă — la limitarea suveranităţii statelor membre, la un amestec al particularilor în activitatea decizional a organelor organizaţiilor comunitare. Art. 173 alin. 2 din Tratatul C.E.E. şi respectiv art. 146 alin. 2 din Tratatul C.E.E.A. reglementează şi posibilitatea particularilor de a ataca cu recurs în anulare un regulament actul comunitar direct — aplicabil, de valoare supremă, general, dar numai dacă acesta deghizează în fond o decizie individuală, privind direct şi individual pe reclamant. Juris- prudenţa Curţii este constantă în a aprecia că în nici un caz nu este şi nu poate fi vorba de un regulament, ci numai de o decizie, „conţinutul material şi nu forma" determinând, în opinia instanţei comunitare, natura actului atacat. Curtea a decis constant că un particular nu are clitatea de a ataca un veritabil regulament sau un act care, prin conţinutul său ma- terial, constituie un regulament 74 . Curtea a apreciat că „pentru a determina în cauzele îndoielnice dacă suntem în prezenţa unei decizii sau a unui regulament, trebuie cercetat dacă actul în chestiune priveşte în mod individual subiecte determinate"; în aceste condiţii, „dacă un act calificat ca regulament de autorul său conţine dispoziţii care sunt de natură să privească anumite persoane fizice sau morale (juridice) de o manieră nu numai directă, dar şi individuală, trebuie admis că aceste dispoziţii nu au un caracter de reglementare şi pot, deci, să fie atacate de aceste persoane în temeiul art. 173 alin. 2 75 . Este de reţinut şi precizarea făcută de avocatul general Lagrange,

72

Concluziile avocatului general Gand în cauza 38/1964, Getreide — Import Gesellschaft contra Comisiei C.E.E., în „Rec. XI", p. 275; Alfred Toepfer contra Comisiei C.E.E., în „Rec. XI", p. 540.

73

74

Cauzele 106 şi 107/1963, în „Rec. XI" p. 540.

Cauzele 16 şi 17/1962, Confederation naţionale des producteurs de fruits et 16gumes contra Comisiei C.E.E., in „Rec. VIII", p. 119; cauza 40/1964, Sgarlata contra Comisiei C.E.E., în „Rec. XI", p. 296.

Cauzele 16 şi 17/1962, Confederation naţionale des producteurs de fruits et legumes contra Comisiei C.E.E., în „Rec. VIII", p. 918 şi 919.

75

care arăta că „în Tratatul de la Roma, un acelaşi act nu poate fi în acelaşi timp un regulament şi o decizie" 76 . Dacă ne raportăm la prevederile simetrice din Tratatul de la Paris, se constată condiţii mai dificile impuse particularilor în cadrul Tratatelor de la Roma pentru a putea formula un recurs în anulare. Este aici o manifestare a încercărilor făcute de statele semnatare de a limita — de această dată, spre deosebire de momentul înfiinţării C.E.C.O. — cât mai mult elementele de suprastatalitate, încercare care însă nu afectează în fond puterile supranaţionale ale Curţii de Justiţie, care, la sesizarea oricărui particular, poate proceda la anularea unui act

comunitar uneori provenind chiar de la forul suprem de decizie al organizaţiilor — Consiliul. Din activitatea practică a Curţii, se remarcă uneori chiar strădania de a interpreta de o manieră foarte elastică tratatele constitutive spre a putea lărgi cât mai mult posibilitatea particularilor de a folosi mijloacele deschise de art. 173 alin. 2, mergând până la a considera un regulament general atacat ca fiind „un fascicol de decizii individuale adoptate sub aparenţa unui regulament, fiecare afectând situaţia juridică a fiecărui autor de plîngere" 77 .

4. Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în anulare. Art. 33

din Tratatul instituind C.E.C.O. reţine posibilitatea formulării unui recurs în anulare numai împotriva actelor — decizii sau recomandări — emanând de la Înalta Autoritate, în timp ce art. 173 din Tratatul C.E.E. şi art. 146 din Tratatul C.E.E.A. reglementează legitimarea procesuală pasivă atât a Comisiei, cât şi a Consiliului. Diferenţa de reglementare pare să-şi aibă izvorul în diferenţa de puteri ale

organelor celor trei organizaţii. Din examinarea textelor tratatelor constitutive, apare certă ideea deschiderii recursului în anulare numai împotriva actelor de decizie ori dacă, în lumina Tratatelor de la Roma, decizia aparţine mai ales Consiliului şi, în mai mică măsură, Comisiei, în temeiul Tratatului de la Paris, decizia era în puterea discreţionară a Înaltei Autorităţi.

5. Procedura recursului în anulare. Conform art. 33 din Tratatul C.E.C.O.,

recursul în anulare trebuie să fie formulat într-un termen de o lună de la publicarea actului comunitar de valoare generală sau de la notificare, dacă este vorba, desigur, de un act individual.

76 Idem, p. 930. v. şi Robert Kovar, Vlad Constantinesco, Chronique de jurispmdence de la Cour de Justice des Communautes europeennes, în „Journal du droit internaţional", 1972, nr. 3, p. 687 şi urm. 77 Cauzele 41 si 44/1970, N. V. United Fruit Company s. a. contra Comisiei C.E.E., in „Rec. XVII", p. 422.

Practica Curţii este unitară în sensul de a lua în considerare ca moment de începere a curgerii termenului de recurs, data depunerii la grefă şi nu data remiterii la poştă 78 . Potrivit art. 173 din Tratatul C.E.E. şi art. 146 din Tratatul C.E.E.A., termenul înlăuntrul căruia se poate formula recursul în anulare este de două luni şi curge pentru actele generale de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către interesat. Tratatele de la Roma reţin ca moment al începerii termenului de recurs şi ziua în care interesatul a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului desigur individual — dacă acesta nu i-a fost notificat oficial. Regulamentul de procedură al Curţii prevede că termenul curge în caz de notificare din ziua următoare acestei nofificări, iar în caz de publicare, cu începere din a 15-a zi următoare publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Comuni- tăţilor 79 . 6. Cauze de ilegalitate invocabile pe calea recursului în anulare. Aşa cum am arătat mai sus, tratatele constitutive ale Comunităţilor europene sunt unanime în a reţine, ca motive ale recursului 80 în anulare, incompetenţa 81 , violarea formelor substanţiale 82 , violarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea acestuia 83 sau deturnarea de putere 84 .

78 Hotărîrea din 17 iulie 1959 în cauzele 36—38 şi 40—41/1958, în „Rec. V", p. 351.

79

Art. 81 § 1 din Regulamentul de procedură. 80 Mijloacele de ilegalitate invocabile ca temeiuri ale recursurilor ce se pot introduce în faţa Curţii, ca judecător constituţional, sunt inspirate din temeiurile de anulare a actelor, aşa cum sunt ele prevăzute in dreptul administrativ francez. Inserate în cele trei tratate, aceste temeiuri, în număr de 4, interesează incompetenţa instituţiei al cărui act este atacat, violarea formelor substanţiale, violarea prezentului tratat sau a oricărei reguli de drept relative la aplicarea sa şi, în fine, deturnarea de putere (art. 173 din Tratatul de la Roma).

81 Incompetenţa reprezintă un viciu de o importanţă specială în cadrul comunităţilor, fiecare instituţie având un rol bine conturat prin tratate şi deci ea nerespectându-şi acest rol, echilibrul tratatului este deteriorat. Dealtfel, în practică, cazurile de incompetenţă se întâlnesc extrem de rar. 82 Violarea formelor substanţiale, spre deosebire de cea a formelor nesubstanţiale (distincţie împrumutată din dreptul francez), antrenează anularea actului violat. Doctrina şi practica neajungând la o definiţie clară a ceea ce se poate înţelege prin formă substanţială, interpretarea dată de Curte s-a limitat la o exemplificare cazuistică. În general, se consideră, prin formă substanţială, tot ceea ce ar pune în discuţie garanţiile generale ale statelor sau ale întreprinderilor, garanţii date prin tratatele constitutive (concluziile avocaţilor generali Roemer şi Lagrange, în „Rec. II").

83 Noţiunea de violare a tratatului şi a oricăror norme de drept relative la aplicarea acestuia a fost lămurită la Conferinţa din 1962, asupra dreptului aplicabil in comunităţi. De remarcat este faptul că noţiunea, ca atare, este foarte largă, ea înglobând violarea Tratatului, a oricăror alte reguli de drept relative la aplicarea acestuia, a regulamentelor de aplicare deci, precum şi a principiilor generale de drept recunoscute de ţările comunitare sau a oricărei alte dispoziţii speciale cuprinse în Tratat.

84 Ne aflăm în faţa unei deturnări de putere atunci când autoritatea administrativă şi-a folosit puterile într-un alt scop decât acela pentru care aceste puteri i-au fost date prin Tratat. Într-o hotărâre din 21 martie 1955, dată în litigiul dintre guvernul Olandei şi înalta Autoritate, Curtea defineşte deturnarea de putere în termenii următori:

„Înalta Autoritate ar fi uzat, deci, după spusele reclamantului, de puterile pe care i le dă art. 61 al Tratatului, într-un

Tratatul de la Paris, aşa cum am văzut, pare a acorda un loc special deturnării de putere ca motiv de recurs, fiind, în lumina art. 33, singurul temei de ilegalitate pe baza căruia particularii pot cere anularea unui act general al Înalte Autorităţi. Este şi motivul pentru care — pe cale de practică — Curtea a adus o serie de precizări în legătură cu deturnarea de putere, stabilind, în acest sens, că, pentru a conclude asupra existenţei acestui temei de ilegalitate, trebuie să se demonstreze că decizia atacată urmăreşte un scop diferit de cel cu privire la care Înalta Autoritate era în drept sa acţioneze 85 . În cazul în care sunt urmărite mai multe scopuri, chiar dacă un motiv fără just temei se adaugă unor motive valabile, legale, hotărârea — apreciază Curtea — nu este afectată de deturnare de putere, dacă nu sacrifică scopul esenţial 86 . Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma, având ca obiect de reglementare o sferă mai largă a relaţiilor economice, renunţă la o ierarhizare a temeiurilor de ilegalitate invocabile pe cale de recurs în anulare. Este de remarcat însă că, pe calea recursului în anulare, invocând deturnarea de putere, spre exemplu, comisia executivă ar putea cere şi obţine anularea unui regulament emanând de la Consiliul de Miniştri, organ în care sunt reprezentate toate statele membre şi unde hotărârile, în ciuda prevederilor Tratatului de la Roma şi a speranţelor adepţilor integrării, se iau cu unanimitate. Este încă un exemplu prin care se manifesta elementele suprastatale ce caracterizează activitatea Curţii, care — pe această cale — se amestecă în puterea de decizie suverană a statelor membre ale Comunităţilor. 7. Excepţia de ilegalitate 87 . Aşa cum am văzut mai sus, particularii nu pot ataca — pe calea recursului în anulare — acte generale comunitare cu valoare normativă — decizii sau regulamente. Particularii pot însă invoca ilegalitatea unor asemenea acte, în mod indirect, ridicând, cu prilejul punerii în discuţie a unei decizii individuale nerespectate, excepţie de ilegalitate a actului general pe baza căruia a fost emisă decizia individuală. Pe această cale, particularii pot cere nu anularea actului general de bază, ci doar pronunţarea de către Curte a neaplicării acestuia cu privire la reclamant. Aşadar, Curtea nu poate anula actul a cărui legalitate este contestată, ci

scop, altul decât acela în vederea căruia aceste puteri i-au fost conferite." Simpla existenţă a unei erori nu constituie deturnare de putere.

85 Hotărârea din 12 iunie 1958 in cauza 2/1957, în „Rec. IV", p. 147; 77 hotărârea din 12 iunie 1958 în cauza 15/1957, în „Rec. IV", p. 194.

Hotărârea din 21 decembrie 1954 în cauza 1/1954, în „Rec. I", p. 32; hotărârea din 21 decembrie 1954 în cauza 2/1954, în „Rec. II", p. 102. v. Jean Claude Siche, op. cit., p. 349 351.

87

doar să-l declare inaplicabil, în limitele cazului în discuţie, cu privire la recla- mantul respectiv. Excepţia de ilegalitate este reglementată foarte succint în Tratatul de la Paris, care prevede posibilitatea ele a fi invocata numai cu ocazia recursurilor introduse contra sancţiunilor (pecuniare sau alte constrângeri), pronunţate în virtutea Tra- tatului. Conform art. 36 alin. 3 din Tratatul de la Paris, „reclamanţii — deci şi particularii (subl. ns.) — pot să se prevaleze, în sprijinul acestui recurs în condiţiile prevăzute în primul alineat al articolului 33 din prezentul Tratat, de iregularitatea deciziilor şi recomandărilor a căror ignorare le este reproşată". Făcând aplicarea acestei prevederi, Curtea a subliniat că deşi textul se referă numai la iregularitatea deciziilor şi recomandărilor a căror ignorare este reproşată reclamantului, fără a preciza că trebuie să fie vorba de decizii sau recomandări generale, textul trebuie interpretat numai în acest sens, întrucât atacarea deciziilor individuale este reglementată de art. 33, care ar rămâne fără substanţă dacă „reclamantul, neatacînd în termen o decizie individuală, care-l priveşte direct, ar avea în plus facultatea de a contesta legalitatea acestei decizii atacând o decizie de aplicare a deciziei precedente neatacate" 88 . Curtea a decis, de asemenea, că dispoziţiile art. 36 alin. 3 nu trebuie aplicate doar cu privire la situaţia singulară a sancţiunilor, ci că „ilegalitatea deciziei generale poate fi invocată în sprijinul unei decizii individuale chiar dacă acestea nu se referă la sancţiuni" 89 . Curtea a apreciat deci — făcând o interpretare extensivă a Tratatului de la Paris — că excepţia de ilegalitate prevăzută în art. 36, nu este limitată la cazurile prevăzute prin acest text, ci că ea se aplică chiar dacă o dispoziţie expresă a tratatului nu a menţionat-o „dat fiind că nu trebuie considerată această dispoziţie a art. 36 ca o reglementare specială aplicabilă numai în caz de sancţiuni pecuniare şi constrângeri, ci ca o reflectare a unui principiu general, a cărui aplicare o prevede art. 36 în cazul particular al unui recurs în plină jurisdicţiei" 90 . Este ideea care a fost consacrată de reglementarea dată excepţiei de ilegalitate în Tratatele de la Roma.

88 Hotărârea din 8 martie 1900 in cauza 3/1959, în „Rec. VI", p. 129; v. si P. Reuter, Le Plan Schwnan, în „Recueil des cours de l'Haye", II, 1952, p. 560.

Hotărârea din 13 iunie 1958 în cauza 9/1956 (Meroni), în „Rec. IV", p. 23 (cu acest prilej Curtea a aplicat art. 36 alin. 3 în materie de repartizare de fier vechi importat); hotărârea din 12 iunie 1958 în cauza 15/

- Companie des Hautes Fourneaux de Cliasse, în „Rec. IV", p. 155 şi urm.; v. şi J. Rivero, Le probleme de

l'influence des droits inlernes sur la Cour de Justice de C.E.C.A., în „Annuaire francaise de droit internaţional",

-

90 Hotărârea din 13 iunie 1958 în cauza 9/1956, în „Rec. IV", p. 26.

89

p. 302.

Conform art. 184 din Tratatul C.E.E. (156 din Tratatul C.E.E.A.), „în ciuda expirării termenului prevăzut de art. 173 alin. 3, orice parte poate, cu ocazia unui litigiu punând în cauză un regulament al Consiliului sau al Comisiei, să se prevaleze de mijloacele prevăzute în art. 173 alin. 1 pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie inaplicabilitatea acestui regulament". În legătură cu invocarea excepţiei de ilegalitate, Curtea a precizat că „apare din textul art. 184 şi din economia sa că nu vizează declararea inaplicabilităţii unui regulament pe cale incidentală şi cu efecte restrânse, decât într-o procedură armată în faţa Curţii însăşi, pe baza unei alte dispoziţii a Tratatului" 91 . Remarcăm deci că — pe calea excepţiei de ilegalitate — se deschide posibilitatea şi particularilor, subiecte supuse suveranităţii statelor membre, să atace un act general emanând în ultimă instanţă de la aceste suveranităţi. Regăsim, din nou, un exemplu ilustrând manifestarea supranaţionalului în activitatea instanţei comunitare. 8. Recursuri speciale în anulare. Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene reglementează şi unele recursuri în anulare, având un caracter special, precum:

recursul deschis cumpărătorului vizat de art. 63 alin. 2 b C.E.C.O., care ar fi lovit de sancţiunile pronunţate de Înalta Autoritate (respectiv interzicerea pentru alte întreprinderi de a trata cu acel cumpărător);

recursul deschis de art. 60 §5 alin. 2 C.E.C.O. oricărei persoane „direct interesate de o decizie interzicând o concentrare ilicită, recurs întemeiat pe condiţiile art. 33";

recursul prevăzut de art. 180 b C.E.E. şi deschis statelor membre, Comisiei şi Consiliului de administraţie al Băncii Europene de Investiţii împotriva deliberărilor Consiliului guvernatorilor acestei Bănci, recurs întemeiat pe art. 173;

recursul prevăzut de art. 180 c C.E.E. şi deschis în condiţiile art. 173, statelor membre sau Comisiei împotriva deliberărilor Consiliului de administraţie al B.E.I., recurs ce poate fi formulat numai pe temeiul violării formelor prevăzute în art. 21 alin. 2 şi 5—7 din statutul acestei Banei. În demonstrarea ideii urmărite de lucrarea de faţă interesează însă recursul prevăzut de art. 38 C.E.C.O., care crează posibilitatea anulării de către Curte a

91 Hotărârea din 14 decembrie 1962 în cauzele 31 şi 32/1962, în „Rec. "VIII", p. 969, 979, 980.

deliberărilor Adunării sau Consiliului, la cererea unui stat membru, dar şi a Înalte Autorităţi, invocându-se incompetenţa sau violarea formelor substanţiale. Este de reţinut că în temeiul art. 38 C.E.C.O., Înalta Autoritate organ cu compunere ponderată, având puteri discreţionare şi caracterizat de chiar Tratatul de la Paris ca supra- naţional — poate cere şi obţine de la Curte anularea deliberărilor singurului organ în care toate statele sunt reprezentate egal şi hotărârile se iau încă, în ciuda prevederilor din tratat, cu unanimitatea Consiliul. Este încă o dovadă a manifestării caracterului suprastatal al integrării vest europene.

3.2.2 Recursul in carenţa 92

1. Natura recursului în carenţă 93 . Recursul în „carenţă" constă în

posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, orga- nelor comunitare, precum şi întreprinderilor sau chiar particularilor — în anumite situaţii strict limitate — de a

ataca în faţa Curţii de Justiţie abstenţiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de Miniştri de a decide în materii în care aceste organe comunitare au prin tratate obligaţia de a lua o anumită măsură. Aşadar, tăcerea, refuzul implicat de a acţiona atunci când dispoziţiile tratatelor constitutive prescriu o asemenea acţiune, refuz dedus tocmai din această tăcere din partea organelor comunitare, poate fi atacat în faţa Curţii, prin introducerea unui recurs aşa-zis în „carenţă" .

92 Termenul este impropriu, dar întrucât el este folosit şi încetăţenit în literatura de specialitate occidentală, ni se pare necesar să-l utilizăm ca atare (v. Brînduşa, Ştefănescu, Recursul in carenţă în fata Curţii de Justiţie a Comunităţilor europene, în, „S.C.J.", 1971, nr. 4, p. 627 şi urm.). 93 Art. 35 din Tratatul C.E.C.O.: „În cazul în care Înalta Autoritate, ţinută, printr-o dispoziţie a prezentului Tratat sau

a regulamentelor de aplicare, să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, nu se conformează acestei obligaţii,

aparţine, după caz, statelor, Consiliului sau întreprinderilor şi asociaţiilor să o sesizeze. Se procedează la fel în cazul în care Înalta Autoritate, abilitată printr-o dispoziţie a prezentului Tratat sau a regulamentelor de aplicare să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, se abţine şi când această abţinere constituie o deturnare de

putere. Dacă, la expirarea unui termen de două luni, Înalta Autoritate nu a luat nici o hotărâre sau nu a formulat nici

o recomandare, un recurs poate fi formulat în faţa Curţii într-un termen de o lună contra hotărârii implicite de refuz

ce se consideră a rezulta din această tăcere". Art. 175 din Tratatul C.E.E.: „În cazul în care, cu încălcarea prezentului Tratat, Consiliul sau Comisia se abţine să hotărască, statele membre şi celelalte instituţii ale Comunităţii pot sesiza Curtea de Justiţie spre a se constata această încălcare. Acest recurs nu este admis (acceptabil) decât dacă instituţia în cauză a fost invitată in prealabil să acţioneze. Dacă la expirarea unui termen de două luni, considerate de la această invitaţie, instituţia nu a luat poziţie, recursul poate fi formulat într-un nou termen de două luni. Orice persoană fizică sau morală poate sesiza Curtea de Justiţie in condiţiile fixate de aliniatele precedente pentru

a reproşa uneia dintre instituţiile comunitare de a fi omis să-i adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz".

Ca mijloc de control jurisdicţional recursul în carenţă joacă un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin tratatele constitutive şi urmărind să oblige organul competent să acţioneze 94 . Reglementarea de amănunt a recursului în carenţă este diferită — după cum vom vedea — în Tratatul instituind C.E.C.O. faţă de Tratatele instituind C.E.E. şi C.E.E.A., aceste diferenţe avându-şi sorgintea, în principal, în întinderea diferita a puterilor şi domeniilor de activitate ale organizaţiilor în discuţie. Examinând natura recursului în cauză, Curtea a decis, într-o hotărîre din 23 aprilie 1956, că „recursul formulat de reclamant în aplicarea alineatului 3 al

articolului 35 al Tratatului (C.E.C.O.) este

prevăzut în art. 33 din acelaşi Tratat şi deci, supus condiţiilor sale" 95 . Absolutizarea acestei apropieri a condus la concluzii eronate criticate, dealtfel, de specialiştii în materie — care au arătat că, deşi este evident că recursul reglementat de art. 35 este o formă particulară a recursului în anulare, este mai

puţin evident că acesta trebuie supus aceloraşi condiţii cu recursul în anulare, condiţii prevăzute în art. 33 96 . Recursul în carenţă, prin obiectul său, este totuşi diferit de recursul în anulare; acesta din urmă vizează desfiinţarea existenţei legale a unui act, în timp ce recursul în carenţă tinde să oblige instituţia competentă, să acţioneze. Dealtfel, pornind de la interpretarea art. 35, în lumina art. 33, într-o perioadă de început a aplicării Tratatului C.E.C.O., s-au produs unele confuzii care au determinat o practică neunitară a Curţii. Astfel, exagerând apropierea dintre recursul în carenţă şi recursul în anulare, Curtea de la Luxemburg a admis un recurs în carenţă în temeiul art. 35, introdus chiar şi împotriva unui refuz expres al Înaltei Autorităţi, act împotriva căruia, în fond, numai un recurs în anulare ar fi fost posibil. Confuzia

aşa cum este

un recurs în anulare

94 Instiuirea carenţei se aplică din dreptul administrativ francez (de exemplu, J. M. Auby şi R. Drago, Trăite de contentieux administratif, Paris, 1962) care consideră că tăcerea unui organ administrativ, un anumit timp, echivalează cu refuzul de a satisface cererea ce i-a fost adresată. Jurisprudenţa Consiliului de Stat francez, mai ales, şi a Consiliului de Stat italian, a căutat un remediu pentru ipotezele în care un organ administrativ opunea tăcerea sa unei cereri determinate din partea celor interesaţi, tăcere care a fost asimilată unei decizii explicite de refuz. Aşadar, la expirarea unui anumit termen de la punerea în întârziere a organului administrativ în culpă, se consideră că acesta din urmă refuză să adopte o măsură precisă şi, din acest moment, cei interesaţi au posibilitatea să intenteze un recurs care, în fond, nu este altceva decât un recurs în anulare îndreptat împotriva unei hotărâri implicite asimilate unei hotărâri explicite .Recueil de jurisprudence de la Cour du Marche Commun",II, p. 57 şi urm., speţele 7 şi 9/1954. Este vorba, de

fapt, de „însusirea" de către Curte, a concluziilor avocatului general Roemer, care examinase minuţios această problemă în cadrul recursului grupurilor industriilor siderurgice luxemburgheze, contra Înaltei Autorităţi. 96 v. în acest sens V. I. Boulouis, Les recours en carence, raport prezentat la Congresul european de la Colonia 1963, în Dix ans de jurisprudence de la Cour de Juslice des Communautes europeennes, Cologne, 1965, p. 359 şi urm. În acelaşi sens şi Georges Ferriere Le controle jurisdictionnel des actes des Communautes, în „Revue generale du droit internaţional public", 1967, nr. 4, p. 933, v. şi „Recueil de jurisprudence de la Cour", II, p 85 şi p. 121.

95

v.

la care ne referim a fost înlăturată în 1959, când, prin hotărârea dată în speţa „De Gezamenlijke Steen- kolenmijen in Limburg contra Înaltei Autorităţi" 97 , Curtea a renunţat la a asimila total recursul în carenţa cu recursul în anulare şi a admis că un recurs în carenţă nu poate fi introdus decât împotriva unui refuz implicit al înaltei Autorităţi, refuz dedus din tăcerea acesteia. „În sfârşit — se arăta în hotărâre -— carenţa vizată de art. 35 al Tratatului, este caracterizată prin absenţa unei hotărâri exprese" 98 . În aceeaşi hotărâre, Curtea a declarat că refuzul expres de a adopta vreo măsură, la care instituţia comunitară era obligată, poate face obiectul eventual al unui recurs în anulare. Din acest punct de vedere, orice confuzie a putut fi evitată, cu privire la reglementarea în materie, în cadrul Tratatului C.E.E., care dă articolului 175, ce are ca obiect recursul în carenţă, o formulare mult mai precisă, prevăzându-se expres că scopul acestui recurs este de a permite Curţii să constate că instituţia competentă a violat Tratatul, abţinându-se de a lua măsurile menţionate de acesta. În lumina formulărilor cuprinse în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, este greu de admis o asimilare a recursului în carenţă, reglementat de art. 175, cu recursul în anulare reglementat de art. 173 99 . Formularea mai exactă, cuprinsă în art. 175 alin. 2, exclude, de la bun început, posibilitatea introducerii unui recurs în carenţă în cazul unei hotărâri exprese de refuz, acesta fiind deschis numai în cazul în care instituţia nu a luat nici o poziţie. Prin urmare, carenţa vizată de acest text nu poate fi asimilată unui răspuns negativ expres din partea instituţiei chemate să-l dea 100 , răspuns care poate fi, eventual, atacat conform art. 173, art. 175, aplicându-se numai abţinerilor stricto- sensu, abţinerea analizându-se nu ca un refuz de a acţiona sau de a rezolva cererea — aşa cum Curtea admisese cu privire la reglementările cuprinse în Tratatul de la Paris (C.E.C.O.) —, ci ca lipsa oricărei hotărâri formale. Rezultă clar deci că trecerea însăşi, independent de semnificaţia sa negativă, abţinerea de a statua, carenţa în sensul propriu al cuvântului, dă posibilitatea introducerii unui recurs numai în temeiul art. 175. 2. Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în carenţă. Cât priveşte problema de a şti cine anume poate introduce un recurs în carenţă, Tratatele se pronunţă diferit.

97 Cauza 30/1959, în „Rec. VII", p. 3. În acelaşi sens, v. şi R. M. Che - vallier, L'arret 30/1959 de la Cour de Juslice des Communautes europeennes in „R.G.D.I.P.", 1962, nr. 3, p. 540.
98

Cauzele reunite 42 şi 49/1959, S.N.U.T.A.T. contra înaltei Autorităţi, in „Rec. VII", p. 144 si cauzele reunite 22 — 26/1961, Meroni contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VIII", p. 154. 99 Aşa cum a fost posibil, la o examinare superficială, cit priveşte art. 33 şi 35 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.
100

v. în acest sens Georges Ferri&re, op. cit., p. 967 şi hotărârea Curţii de la Luxemburg din 1 martie 1966, în „Rec. XII", p. 39.

În lumina Tratatului de la Paris. Aşa după cum prevede art. 35 în caz de carenţă a Înaltei Autorităţi, obligată sau abilitată să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, cu respectarea formelor şi termenelor procedurale stabilite, tăcerea acesteia poate fi atacată în faţa Curţii de statele membre, Consiliul de Miniştri sau de întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi. Formularea nu ridică probleme cu privire la calitatea statelor membre sau a Consiliului de a introduce recurs în carenţă împotriva tăcerii ilegale a Înaltei Autorităţi. Statele au acest drept în virtutea calităţii lor de semnatare ale Tratatului constitutiv. În limitele principiilor generale operand în materie, se poate admite, chiar şi calitatea Consiliului de a sesiza Curtea, Consiliul fiind organ al Comunităţilor format din împuterniciţi ai statelor şi reprezentând voinţa acestora. Probleme deosebite se ridică însă cu privire la posibilitatea acordată prin tratat, întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi, de a introduce recurs în faţa Curţii. Preocupate permanent ca, în fapt, integrarea economică prevăzută de Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene să nu atingă, să nu prejudicieze intereselor lor fundamentale politice — şi chiar economice uneori — statele membre au ţinut să insereze în înseşi textele tratatelor, dar mai ales ulterior, în regulamentele de aplicare ale acestora, clauze şi reglementări care să limiteze strict posibilitatea de ingerinţă în treburile lor interne sau de politică externă din partea organelor cu configuraţie supranaţională. Tocmai această preocupare a statelor semnatare ale tratatelor este evidenţiată şi prin reglementarea dată de Tratatul instituind C.E.C.O., cu privire la posibilitatea particularilor de a putea introduce recursul în carenţă. În primul rând, dreptul statelor membre şi al Consiliului de Miniştri de a introduce un recurs în carenţă, este mult mai larg decât al persoanelor particulare, aceste subiecte privilegiate netrebuind să dovedească că inacţiunea atacată le-a produs un prejudiciu şi fiind indiferent dacă Înalta Autoritate s-a abţinut de la adoptarea unui act individual sau general. Cât priveşte cauzele de ilegalitate, pentru care recursul poate fi introdus, situaţia este diferită, după cum este vorba de o persoană particulară sau de un stat ori de Consiliul de Miniştri, aceştia din urmă putând invoca, în cazul neadoptării unui act obligatoriu, fie violarea tratatului, fie „deturnarea de putere". Persoanele particulare — în plus — sunt obligate, în opinia Curţii, să stabilească nu numai inacţiunea constând în abţinerea de a adopta un act, ci şi natura generală sau individuală a actului, ele putând sesiza instanţa pentru violarea tratatului sau deturnare de putere, dacă . Înalta Autoritate s-a abţinut de a adopta un act general şi numai dacă actul respectiv îi poate prejudicia indirect. Mai mult, în

accepţia Tratatului instituind C.E.C.O., persoane particulare sunt considerate numai întreprinderile producătoare de cărbune şi oţel, sau asociaţii de asemenea întreprinderi 101 , respectiv, persoane juridice şi nicidecum persoana fizică 102 . În urma Tratatelor de la Roma. Art. 175 din Tratatul de la Roma distinge şi mai precis între dreptul statelor membre sau ale instituţiilor comunitare de a introduce un recurs în carenţă şi cel al persoanelor particulare. Din compararea pri- mului şi celui de-al treilea alineat al articolului amintit, apare clar că statele membre sau organele comunitare pot sesiza Curtea dacă Consiliul sau Comisia se abţin să adopte unul din actele cu caracter obligatoriu, vizate de art. 189 regu- lament, directivă sau decizie — ori care ar fi destinatarul acestor acte şi indiferent dacă inacţiunea le-a produs sau nu vreun prejudiciu, recursul în carenţă apărând astfel ca mijloc de control al modului în care organele competente ale Comunităţii îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin în temeiul tratatului şi ca fiind introdus în interesul ordinii juridice comunitare 103 . Spre deosebire de aceste subiecte, persoanele particulare, înţelegând prin aceasta „orice persoană fizică sau morală", pot introduce recursul în carenţă numai dacă Comisia sau Consiliul s-a abţinut de a le adresa un act „altul decât o recomandare sau un aviz". Tratatul instituind C.E.E., acoperind un câmp de activitate economică cu mult mai larg şi având un caracter mai general decât Tratatul instituind C.E.C.O., ar fi fost imposibil să prevadă de la început ce tipuri de întreprinderi ar putea, dacă este cazul, să fie interesate să introducă un recurs în carenţă. În schimb, condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate introduce un recurs în carenţă, sunt mult mai restrânse şi mai stricte decât în cadrul Tratatului instituind C.E.C.O. În primul rând, persoanele fizice sau juridice nu pot, în prin- cipiu, să se refere decât la neadoptarea unei decizii individuale, ale cărei

101 Art. 80 din Tratatul de la Paris instituind C.E.C.O. 102 Cauza 12/1963, Marga Schleiker contra Înaltei Autorităţi, in „Rec. IX", p. 873 şi urm. Situaţia de fapt care a dat naştere cauzei in discuţie este următoarea: d - n a Schleiker, participantă minoritară în două din întreprinderile depinzând de grupul Schleiker, a cerut în noiembrie 1962 Înaltei Autorităţi să declare nule contractele încheiate în cadrul grupului Schleiker, cu întreprinderile exterioare, ca fiind contrare prescripţiilor Tratatului C.E.C.O., relative la înţelegeri sau, cu titlu subsidiar, să ordone restabilirea situaţiei anterioare. Ca urinare a tăcerii Înaltei Autorităţi, in februarie 1963, d-na Schleiker introduce un recurs în carenţă în faţa Curţii. Recursul este respins, Curtea constatind, între altele, că d-na Scheliker nu poate fi considerată ca o întreprindere în virtutea definiţiei date de art. 80, care re- zervă această calificare întreprinderilor având o activitate de producţie in domeniul cărbunelui şi oţelului. Reclamanta, participantă minoritară a grupului Schleiker, nu a acţionat ca mandatară a acestui grup, ci în nume propriu. Astfel, neavând, conform stipulaţiilor Tratatului, calitatea de a sesiza Înalta Autoritate, reclamanta nu are nici calitatea de a introduce un recurs in faţa jurisdicţiei comunitare. În acelaşi sens, v, şi Lau- rent Lucchini, Chronique de la jurisprudence de la Cour de Justice des Communautes europeennes, în „Journal du droit internaţional", 1964, nr. 2, p. 410-412. 103 v. în acest sens Droit des Communautes europeennes, Bruxelles, 1969, p. 322.

destinatare sunt 104 . În al doilea rând, persoanele fizice sau juridice pot, totuşi, să intenteze un recurs în carenţă, cu privire la deciziile care nu le sunt direct adresate

şi care, din contra, sunt adresate unei alte persoane, dar cu stricta condiţie ca, în

realitate, aceste decizii să le privească „direct şi individual". Aşadar, în nici un caz

persoanele fizice sau juridice nu pot ataca inacţiunea organelor comunitare cu pri- vire la adoptarea unui act general cu valoare de lege comunitară. Este un exemplu elocvent de situaţie în care, în fapt, se încearcă respectarea suveranităţii membrilor deşi, în raport cu anumite prevederi inserate în Tratat, s-ar părea că se aduce atingere acestui atribut inalienabil al statelor. 3. Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în carenţă. Art. 35 din Tratatul instituind C.E.C.O. prevede posibilitatea atacării, în faţa Curţii, numai a carenţei Înaltei Autorităţi, în timp ce art. 175 din Tratatul instituind C.E.E. se referă şi la carenţa Consiliului, nu numai a Comisiei. Diferenţa de reglementare pare justificată dacă se apreciază problema în contextul general al atribuţiilor organelor comunitare şi al mecanismului

decizional, aşa cum reiese din cele două tratate. Este evidentă intenţia tratatelor de

a deschide posibilitatea introducerii unui recurs în carenţă numai împotriva

organelor de decizie. În sistemul organizat de Tratatul de la Paris, organul suprem de decizie singurul de altfel — era Înalta Autoritate şi, deci, numai inactivitatea acestui organ avea raţiune de a fi atacată, în timp ce, în sistemul instituţional al Tratatului de la Roma, organul principal de decizie a devenit — şi devine tot mai mult — Consiliul, existînd numai anumite puteri, de acest gen, în favoarea Comisiei. 4. Procedura recursului în carenţă. Procedura care trebuie urmată spre a se ajunge la introducerea unui recurs în carenţă 105 , cuprinde două etape, o etapă preliminară, de punere în întârziere a organului aflat în carenţă, şi o a doua, imediat următoare, constând în procedura contradictorie în faţa Curţii şi în timpul căreia se examinează legalitatea inacţiunii organului comunitar. În prima etapă, partea interesată trebuie să ceară organului competent al comunităţii să pună capăt inactivităţii sale. Această cerere reprezintă, de fapt, o punere în întârziere şi este de o deosebită importanţă pentru desfăşurarea ulterioară

a procedurii, ea trebuind să fie clară şi precisă şi să avertizeze organul comunitar că perseverarea în inactivitate va duce la un recurs în carenţă. În sfârşit, este necesar

ca cererea preliminară să precizeze data de la care curge termenul de două luni în

104 Curtea a lărgit considerabil, în fond, dreptul de recurs al întreprinderilor supuse reglementărilor din Tratatul C.E.C.O., considerând că acestea ar putea ataca nu numai carenţa cu privire la decizii ale căror destinatare sunt, ci şi carenţa privind orice decizie având un caracter individual.

105

Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a C.E.E., art. 19.

decursul căruia organul comunitar trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară trebuie adresată numai organului competent şi obligat la o anumită acţiune, ea trasând, dealtfel, limitele în care viitorul recurs în carenţă va putea fi introdus. Dacă la capătul celor două luni, ce au trecut de la punerea în întârziere, organul în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziţie un nou termen de o lună — în reglementarea dată de Tratatul de la Paris — sau de două luni — în cea dată de Tratatul de la Roma — pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carenţă propriu-zis. Diferenţa de întindere a acestui al doilea termen între cele două tratate este greu de explicat; s-ar justifica, ni se pare, prin caracterul special al materiei reglementate prin Tratatul instituind C.E.C.O., şi care, dată fiind importanţa resur- selor energetice pentru economia oricărei ţări, impune o celeritate mai mare în rezolvarea tuturor problemelor litigioase şi în înlăturarea eventualelor perturbări pe care le-ar produce. De subliniat este faptul că, aşa cum arată Curtea „recursului în carenţă nu este acceptat decât dacă, la expirarea termenului de două luni, organul respectiv nu a luat poziţie" 106 . Curtea a apreciat că orice act sau acţiune a organului în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal şi obligatoriu, trebuie considerat ca fiind o luare de poziţie şi deci ca punând capăt carenţei. 5. Cauze de ilegalitate invocabile pe calea recursului în carenţă. Aşa cum am arătat, recursul în carenţă este mijlocul de a invita instituţia comunitară competentă, să acţioneze atunci când refuză nejustificat să-şi îndeplinească obliga- ţiile. Natura şi obiectul acestui recurs exclud practic orice acţiune în faţa Curţii care ar avea drept temei incompetenţa organului sau violarea formelor substanţiale. Rămân de discutat deci drept cauze de ilegalitate, temeiuri de atac cu recurs în carenţă, violarea tratatului şi deturnarea de putere. Aceste temeiuri de ilegalitate pot fi invocate la introducerea recursului în carenţă, atât în reglementarea dată de Tratatul de la Paris, cat şi în aceea dată în Tratatul de la Roma. Articolul 35 din Tratatul de la Paris, distingând între obligaţia şi facultatea de a acţiona, menţionează posibilitatea de a invoca drept temei de ilegalitate în cazul neîndeplinirii obligaţiei legale de a lua o anumită măsură de către organul sesizat, fie violarea tratatului, fie deturnarea de putere, iar în cazul în care organul

106 Hotărârea dată în cauza 48/1965 (Liitticke), în „Rec. XII", p. 39.

culpabil ar fi avut numai facultatea de a adopta o anumită măsură şi nu obligaţia de a o face, numai deturnarea de putere. \ Articolul 175 din Tratatul de la Roma nu face distincţie între obligaţia de a lua o anumită poziţie şi facultatea de a avea o asemenea conduită; în această situaţie s-ar părea că o carenţă poate face obiectul unui recurs dacă ea s-a produs cu violarea Tratatului. Interpretarea dată de Curte — chiar în tăcerea textului — este însă mai largă, considerând şi deturnarea de putere ca temei de ilegalitate pentru introducerea unui recurs în carenţă, alături de violarea Tratatului 107 . Deschis — după cum am văzut — şi particularilor, persoane fizice sau juridice, recursul în carenţă constituie o expresie a elementelor supranaţionale ce caracterizează Comunităţile europene 108 . Cât timp însă recursul în carenţă ar fi deschis numai statelor membre sau organelor unei organizaţii interguvernamen- tale, instituţia ca atare ar putea fi admisă în cadrul oricărei instanţe internaţionale, ea fiind menită să pună capăt inac- ţiunii organelor respectivei organizaţii, inacţiune prin care acestea încalcă, în fond, atribuţiile ce le reveneau conform tratatului constitutiv al organizaţiei pe lângă care fiinţează instanţa. În termeni similari trebuie, credem, apreciată şi instituţia recursului în anulare care, dacă ar reţine legitimarea activă numai a statelor membre şi ar urmări anulare actelor ilegale sau netemeinice ale organelor organizaţiilor interguvergnamentale ale acestor state, ar fi de natură să contribuie la buna funcţionare a oricărei organizaţii interstatale.

3.2.3 Recursul în interpretare

1. Natura recursului în interpretare. Aşa cum am văzut mai sus, Curtea de la Luxemburg are misiunea de a veghea la corecta aplicare a tratatelor constitutive, precum şi de a realiza o interpretare unitară a acestor tratate ca şi a dreptului comunitar în general. Cu alte cuvinte, instanţa de la Luxemburg este abilitată să interpreteze tratatele instituind cele trei organizaţii comunitare, dar şi regulamentele, deciziile, directivele, recomandările adoptate de instituţiile comunitare în aplicarea acestor tratate. Această activitate se realizează, mai ales, pe

107 v. K. Roemer, Die U ntaligkeitsklage im Recht der Europaischen Ge- mcischafien, în „Social economische wetgeving", 1966, p. 14.

108 Nu este mai puţin adevărat însă că, date fiind condiţiile restrictive în care particularii au acces în faţa Curţii de Justiţie, aceste elemente de supranaţional trebuie apreciate nuanţat.

calea contenciosului propriu-zis. Tratatele constitutive prevăd. însă şi posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare de către Curte şi cu titlu incidental, prealabil — în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în faţa instanţei comunitare — pe calea recursului aşa-numit în interpretare care însă este reglementat diferit în Tratatele de la Roma, faţă de Tratatul de la Paris 109 . În lumina Tratatului de la Paris. Art. 41 din Tratatul C.E.C.O. prevede:

„Curtea este singura competentă să sta- tuteze, cu titlu prejudiciar (prealabil) asupra validităţii deliberărilor Înaltei Autorităţi şi ale Consiliului, în cazul în care un litigiu adus în faţa unui tribunal naţional ar pune în cauză (în discuţie) această validitate". În urma acestei dispoziţii apare evident că:

instanţei de la Luxemburg nu i s-a atribuit nici o competenţă cu privire la interpretarea actelor comunitare cu titlu prejudiciar (prealabil) în ipoteza în care o problemă de interpretare s-ar ridica în faţa unui tribunal naţional;

instanţele naţionale nu au nici un fel de competenţă cu privire la aprecierea validităţii actelor C.E.C.O.;

aprecierea de „validitate" se referă numai la „deliberările" Înaltei Autorităţi şi ale Consiliului, adică la deciziile generale sau individuale, precum şi La recomandări 110 ;

ori de câte ori, în faţa tribunalelor naţionale, de orice grad ar fi ele, este dedus un litigiu care pune în cauză validitatea deliberărilor Înaltei Autorităţi sau ale Consiliului, acestea sunt obligate să suspende cauza şi să se adreseze pe calea recursului în interpretare Curţii de la Luxemburg pentru ca instanţa comunitară să statueze asupra validităţii actului în discuţie. Deşi art. 31 C.E.C.O. prevede că instanţa comunitară „asigură respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea" tratatului şi a regulamentelor de executare, în lumina art. 41 din Tratatul C.E.C.O. nu este exclus ca jurisdicţiile naţionale, pe cale incidentală, să poată face şi ele interpretarea unor dispoziţii ale actului de la Paris. Această ipoteză „contrară ideii de supranaţionalitate care a stat la baza înfiinţării C.E.C.O." a făcut ca doctrina să exprime critici serioase la adresa

109 v. în acest sens A. Pepy, Les questions prejudicielles dans Ies trailts de Paris et de Rome, în Cahiers de droit europeen, Louvain, 1965, p. 202 şi urm.; J. P. Colin, op. cit., p. 85 şi urm.; Collette Constantini des-Megret, Le droit de la C.E.E. et l'ordre juridique des Etats membre, Paris, 1967, p. 113 şi urm.; Brînduşa Ştefănescu, Recursul in interpretare in fala Curţii de Justiţie de la Luxemburg, comunicare susţinută la A.D.I.R.I. (manuscris), martie, 1973.

110 v. şi F. Dumon, Le renuoi prejudiciel, în Droit communautaire et droit naţional, Bruges, 1965, p. 205 206.

formulării din art. 41. Astfel, s-a apreciat că „această situaţie juridică este foarte puţin fericită, întrucât judecătorul normal competent să interpreteze tratatul este

Curtea de Justiţie"

poate hazardată, s-ar putea găsi în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii" 111 . Cu toate

opiniile contrare, exprimate de doctrină, Tratatul de la Paris nu a fost modificat şi nici practica Curţii de Justiţie nu a reţinut soluţii de natură să depăşească limitele prevăzute de art. 41 din Tratatul C.E.C.O. 112 . Reţinem, sub aspectul ilustrării elementelor supranaţionale, obligaţia tuturor tribunalelor naţionale de a se abţine să aprecieze validitatea actelor comunitare, de a cere o asemenea apreciere Curţii şi de a se supune deciziei acesteia în soluţio- narea cauzei date, dincolo şi peste indicaţiile propriei lor suveranităţi. Prin Tratatelor de la Roma. Conform art. 177 din Tratatul C.E.E. 1 „Curtea de Justiţie este competentă pentru a hotărâ cu titlu prejudiciar (prealabil):

şi că „Asupra punctelor esenţiale., o interpretare naţională,

asupra interpretării prezentului Tratat;

asupra validităţii şi interpretării actelor luate de instituţiile comunităţii;

asupra interpretării statutelor organismelor create prin- tr-un act al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd. Dacă o asemenea chestiune este ridicată în faţa unei jurisdicţii a unui stat membru, această jurisdicţie poate, dacă apreciază că o decizie asupra acestui punct este necesară pentru a da hotărârea, să ceară Curţii de Justiţie să decidă asupra acestei chestiuni. Dacă o asemenea chestiune este ridicată într-o cauză pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional de drept intern, această jurisdicţie este ţinută să sesizeze Curtea de Justiţie. Prin urmare Curtea de Justiţie este competentă să interpreteze dreptul comunitar, precum şi să aprecieze validitatea actelor comunitare. În legătură cu aceasta, în literatura de specialitate s-a arătat că, deşi art. 177 alin. 1 c, împuterniceşte Curtea să interpreteze statutele organismelor create printr-un act al consiliului, nu este exclusă deloc o hotărâre prejudicială asupra validităţii acestora,

111 v. M. Lagrange, L'ordre juridique de la C.E.C.A. vu â travers la juris- prudenee de la Cour de Justice, in „Revue du droit public", 1958, p. 894.

112 Singura excepţie a fost întemeiată pe art. 16 din Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor C.E.C.O., astăzi abrogat, în cauza Humblet contra Belgiei, hotărîrea din 16 decembrie 1960, cauza 6/1960, în „Rec. VI", p. 1129. v. şi J. Amphoux, L'arret de la Cour de Justice des Communautes europeennes du 16 decembrie 1960 dans l'affaire Humblet, în „R.G.I.P.", 1961. nr. 3, p. 546-571.

Curtea putând examina acest aspect bazându-se pe art. 177 alin. 1 b, întrucât aceste

statute

S-a apreciat că sunt acte adoptate de instituţiile comunitare si tratatele internaţionale încheiate sub egida Comunităţilor sau de către acestea şi, ca atare, pot face obiectul unei hotărâri ale Curţii privind interpretarea sau validitatea lor în cadrul procedurii recursului în interpretare 114 . În susţinerea acestei opinii se poate cita Protocolul privind interpretarea de către Curtea de Justiţie a Convenţiei din 27 septembrie 1968 referitoare la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care

precizează şi lista instanţelor naţionale având calitatea de a introduce în materie un recurs în interpretare 115 . 2. Condiţiile cererii de recurs în interpretare. Pentru ca instanţa de la Luxemburg să se poată pronunţa în temeiul art. 177, trebuie să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea cerând interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comunitar îni cauză. Pe cale de practică, instanţa de la Luxemburg a precizat că „tratatul subordonează competenţa Curţii numai existenţei unei cereri în sensul art. 177, fără a fi cazul pentru judecătorul comunitar să examineze dacă hotărârea judecătorului naţional a dobândit autoritate de lucru judecat potrivit dispoziţiilor dreptului sau naţional" 116 . Curtea a precizat, de asemenea, că, deoarece „Tratatul nu prevede nici explicit nici implicit forma în care jurisdicţia naţională trebuie să prezinte cererea sa pentru o hotărâre pre- judiciară", „îi este permis judecătorului naţional să redacteze cererea sa într-o formă directă şi simplă care lasă Curţii de Justiţie grija de a nu decide asupra acestei cereri decât în limitele competenţei sale, adică numai în măsura în care ea cuprinde chestiunea de interpretare a Tratatului" 117 . Într-o altă cauză, Curtea a subliniat, de asemenea, că „pentru a conferi competenţă Curţii, trebuie şi este destul să apară în suficientă măsură că chestiunea pusă vizează o interpretare a Tratatului". Se remarcă totuşi din jurisprudenţa Curţii, că temeiurile care au ghidat o instanţă naţională în alegerea problemelor ca şi „pertinenţa pe care înţelege să le

sunt „actele unei instituţii comunitare" 113 .

113 v. A. Pepy, op. cit., p. 212.

114 Ibidem, p. 205.

115 v. şi art. 150 C.E.E.A., cu un conţinut aproape identic. 116 Hotărârea din C aprilie 1962 în cauza 13/1961, Bosch şi Van Rijn contra De Gens, în „Rec. VIII", p. 101; hotărârea din 15 iulie 1964 în cauza 6/1964, Costa contra E.N.E.L., in „Rec. X", p. 141. 117 Hotărârea în cauza 13/1961, în „Rec. VIII", p. 102.

atribuie în cadrul unui litigiu supus judecării sale, rămân sustrase aprecierii Curţii" 118 . La o cercetare atentă a practicii instanţei de la Luxemburg în această materie se constată că nereţinându-se „nici o formulă sacramentală" 119 pentru sesizarea Curţii în baza art. 177, jurisdicţia comunitară a dovedit totdeauna cea mai mare largheţe în acceptarea cererilor, îndepărtând în mod constant obiecţiile opuse introducerii de recurs în interpretare mai ales de către state şi aceasta tocmai spre a lăsa câmp liber amestecului în suveranitatea lor. 3. Legitimarea procesuală activă. Aşa cum am văzut, numai instanţa naţională în faţa căreia se derulează procesul în fond, poate sesiza Curtea cu un recurs în interpretare. Părţile la un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale nu se pot adresa direct Curţii cu un recurs în anulare 120 , iar Curtea nu poate răspunde din oficiu întrebărilor care nu i-au fost puse de tribunalul naţional şi nici să modifice sensul sau întinderea chestiunilor indicate de acest tribunal 121 . Conform art. 177 din Tratatul C.E.E., au calitate procesuală activă în recursul în interpretare numai jurisdicţiile naţionale, adică acele organe naţionale care, în raport de statutul şi funcţia lor definite de dreptul naţional, au atribuţii jurisdicţionale în mod curent 122 şi nu autorităţile care exercită asemenea atribuţii numai în mod cu totul excepţional 123 . Nu sunt considerate jurisdicţii naţionale, în sensul art. 177, nici instanţele arbitrale care nu întrunesc elementele unui tribunal (în sensul art. 41 din Tratatul C.E.C.O.), îşi au sorgintea în compromisul părţilor şi uneori arbitrează în echitate, amiables compositeurs. Dealtfel, arbitrii au decis la 22 iulie 1964, că arbitrajul „nu constituie o jurisdicţie în sensul art. 177 C.E.E." 124 . Potrivit art. 177 din tratatul menţionat şi 150 C.E.E.A., unele instanţe naţionale au facultatea de a formula un recurs în interpretare, în timp ce altele, respectiv „acelea ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional

119 118 Hotărârea din 9 februarie 1962 in cauza 26/1962, in „Rec. IX", p. 22. v. A. I'apy, op. cit., p. 2.

Hotărârea din 1 decembrie 1962 in cauzele 31 şi 33/1962, Milchwerke H. Wohrmann şi Soc. a Liittike, în „Rec. VIU", p. 970 şi urm.; v. şi concluziile avocatului general Roemer la hotărârea din 18 februarie 1964 în cauzele 73 şi 74/1963, Internatio şi Pattersehoeeh, în „Rec. X", p. 54.

121 Concluziile avocatului general Gand la hotărirea din 9 decembrie 1965 în cauza 44/1965, Hessische Knappschaft contra Singer, în „Rec. XI" p. 1198 şi 1199.

v. în acest sens A. Pepy, op. cit., p. 25, nota 24; J. C. Schults, La procedure selon l'art. 177 du Traite C.E.E., in „Sociaal Economische Wetgeving" („S.E.W."), 1965, p. 510; L. J. Brinkhorst, De Nedertandse- rechter in het gemeenschapsrecht, in „S.E.W.", 1966, p. 88; F. Dumon, Ques- tions prejudicielles, în „Droit des Communautes europeennes", Larcier, Bruxelles, 1969, p. 350 şi urm.

123 v. A. Astolfi, La procedure suivant Vart. 177 du Traite C.E.E., in „S.E.W.", 1965, p. 456.

124 Hotărârea dată de Fransen Van de Putte, Brands şi Moret, în Arbitrale Rechtspraak, 1964, p. 240.

122

120

de drept intern" sunt obligate să deschidă un asemenea recurs la Curtea de la Luxemburg. Pornind de la natura şi locul jurisdicţiilor în ierarhia organizării judecătoreşti naţionale, Curtea a apreciat totuşi că „în termenii art. 177, jurisdicţiile naţionale ale căror hotărâri sunt nerecurabile, trebuie să sesizeze Curtea pentru a hotărî cu titlu prejudiciar (prealabil) dacă o asemenea problemă este ridicată în faţa lor" 125 . Aşadar, sunt obligate să formuleze recurs în interpretare nu numai jurisdicţiile supreme, dar şi jurisdicţiile care dau în speţa concretă, o hotărâre nesusceptibilă de recurs de drept intern 126 . Dacă jurisdicţiile inferioare pot evita recursul în interpretare fără a fi obligate să justifice aceasta 127 , jurisdicţiile naţionale, obligate de art. 177 C.E.E. şi 150 C.E.E.A. la un asemenea recurs, au încercat, în practică, să ocolească aplicarea dispoziţiilor evocate invocând, cel mai adesea, aşa numita teorie a „actului clar" 128 . Astfel, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, instanţele naţionale supreme, în special, consideră că dispoziţiile puse în cauză în fiecare speţă în parte „sunt acte perfect clare, care nu necesita nici o interpretare specială" şi pe baza cărora „pot judeca în deplin acord cu tratatele constitutive" 129 . Dealtfel, chiar unul din avocaţii generali a declarat în susţinerea teoriei „actului clar", că pentru a pune în mişcare procedura recursului în interpretare, „trebuie evident să te găseşti în prezenţa unei chestiuni şi ca această chestiune să fie relativă ia interpretarea textului în cauză. În caz contrar, dacă textul este perfect clar nu se pune problema interpretării, ci a apli- cării, ceea ce aparţine competenţei judecătorului însărcinat tocmai cu aplicarea legii. Este ceea ce se numeşte uneori, cu o expresie poate inexactă, dar adesea rău înţeleasă teoria «actului clar»" 130 . Teoria actului clar, apreciată ca expresie a demnităţii judecătorilor naţionali, a independenţei judecătorilor 131 este — în fond — o materializare a încercărilor repetate din partea instanţelor naţionale — în cele din urmă din partea suzeranităţilor statale — de a se opune elementelor de supranaţio- nalitate ce definesc misiunea Curţii de la Luxemburg. În numele acestei supranaţionalităţi, Curtea a declarat „că art. 177, alineatul ultim, obligă fără nici o restricţie jurisdicţiile naţionale ale căror hotărâri nu sunt

125 Hotărârea din 15 iulie 1964 în cauza 6/1964, Costa contra E.N.E.L., in, „Rec. X", p. 1150. 126 v. in acest sens şi C.C. Megret, op. cit., p. 118.

127

128

Până in 1967, doar 13 recursuri în interpretare au fost formulate de instanţe inferioare.

Teoria „actului clar" a fost evidenţiată mai ales de doctrina şi practica judecătorească franceză.

129 Spre exemplu, hotărârea Consiliului de Stat francez in cauza Shell (19 iunie 1964), în „Gazette du Palais", 1964, nr. 190 şi nr. 192. 130 Concluziile avocatului general Lagrange la hotărârea din 27 martie 1963, in cauzele 28-30/1962, în „Rec." IX", p. 88. 131 P. Reuler, Conferinţa. în faţa magistraţilor francezi din 29 ianuarie 1969 (mss., Biblioteca Universităţii din Nancy).

susceptibile de un recurs jurisdicţional de drept intern, să supună Curţii orice problema de interpretare ridicată în faţa lor" 132 . Ideea este susţinută şi de teoreticienii integrării care, pledând pentru formularea obligatorie şi automată a recursului în interpretare, declară că teoria actului clar, nu se poate şi nu trebuie aplicată „dacă interpretarea sau validitatea textelor tratatelor şi actelor C.E.E. şi C.E.E.A. sunt puse în cauză în faţa unei jurisdicţii de ultim grad" 133 . 4. Valoarea hotărârii Curţii de Justiţie. Hotărârea dată de Curte în materie de recurs în interpretare are, conform doctrinei majoritare şi jurisprudenţei comunitare, autoritate de lucru judecat relativa 134 (care privesc numai părţile inte- resate). Curtea nu poate în baza art. 177 C.E.E., 150 C.E.E.A. şi 41 C.E.C.O., „nici să aplice Tratatul la o speţă determinată, nici să hotărască asupra validităţii unei măsuri de drept intern în legătură cu aceasta" 135 . Judecătorul naţional rămâne liber să folosească din hotărârea Curţii acele elemente necesare spre a soluţiona cauza sau, dacă întrevede o altă soluţie, să nu uziteze deloc de această hotărâre, întemeindu-se pe alte elemente decât cele interpretate. Dacă aceeaşi chestiune este din nou ridicată pe calea recursului în interpretare, într-un alt litigiu, nici instanţa naţională în cauză şi nici Curtea nu sunt legate de hotărârea anterioară 136 . Reţinem că hotărârea Curţii prin care se pronunţa asupra validităţii unui act în baza art. 177, art. 150 şi art. 41 nu suprimă acest act şi are autoritate de lucru judecat doar între părţile din litigiul concret dedus în faţa judecătorului naţional 137 . 5. Procedura recursului în interpretare 138 . Potrivit art. 20 din Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie a C.E.E. şi art. 21 din Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie a C.E.E.A., judecătorul naţional, care deschide un recurs în interpretare, suspendă procesul pendinte şi comunică hotărârea sa Curţii care o notifică prin grefier părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi Consiliului dacă actul în discuţie emană de la acesta. Într-un termen de două luni de la comunicare, părţile, statele membre, Comisia şi, dacă a fost anunţat, Consiliul, au dreptul să depună Curţii memorii sau observaţii scrise.

132 Hotărârea din 27 martie 1963 în cauzele 28-30/1962, Da Costa en Schaake, în „Rec. IX", p. 64.

133 v. M. Chevalier, Le droit de la Communautes europiennes et Ies juris- dictions franţaises, în „Revue de droit privee", 1962, p. 646.

134 Hotărârea din 27 martie 1963 în cauza Da Costa. 135 Hotărârea din 4 februarie 1969 în cauza 20/1964, S.A.R.L. Albatros contra S.O.P.E.C.O., în „Rec. XI", 3, p. 1. 137 Hotărârea din 27 martie 1963 în cauza Da Costa

138 v. M. Erades, De verhonding van de rechtspraak von het Hof der Euro- pese Gemeenschappen tot die der naţionale rechters in de lid-Staten, în „Me- deledlingen van de Nederlandse Vereniging voor internationaal reckt", 1964, nr. 49, p. 7-8.

După depunerea acestor considerente scrise sau dacă cei interesaţi declară că renunţă să prezinte asemenea considerente ori în tăcerea celor care au primit notificarea, se urmează procedura obişnuită prevăzută de art. 44 şi următoarele din regulamentul de procedură 139 . Cât priveşte aplicarea art. 41 din Tratatul C.E.C.O., în tăcerea Protocolului asupra statutului Curţii de Justiţie a C.E.C.O., se aplică art. 103 § 2 din Regulamentul de procedură, potrivit căruia hotărârea tribunalului naţional interesat este notificată părţilor în cauză, statelor membre, înaltei Autorităţi şi Consiliului care, în termen de două luni de la comunicare, pot prezenta Curţii memorii sau observaţii scrise. După depunerea considerentelor scrise, sau după scurgerea termenului, se urmează procedura generală în faţa Curţii 140 . Recursul în interpretare, mai ales în lumina art. 41 din Tratatul C.E.C.O. şi art. 177 alin. 3 din Tratatul C.E.E. şi art. 150 alin. 3 din Tratatul C.E.E.A. formulând obligaţia instanţelor naţionale (toate sau numai cele de ultim grad) de a suspenda procesul pendinte şi a se adresa Curţii de Justiţie, reprezintă o materializare evidentă a puterilor deosebite pe care le are instanţa de la Luxemburg de a interveni dincolo şi peste suveranitatea statelor membre, singurele cărora ar fi normal să li se supună, în toate situaţiile şi sub toate aspectele, organele judecătoreşti de orice grad ar fi acestea.

3.2.4. Recursul în responsabilitate extracontractuală.

Răspunderea lelictuală a celor trei Comunităţi cunoaşte reglementări diferite după cum este vorba de Tratatul de la Paris sau de Tratatele de la Roma. A. Conform Tratatului de la Paris 141

139 Art. 103 alin. 1 şi 2 din Regulamentul de procedură. 104 Art. 44 şi urm. din Regulamentul de procedură.

141 v. în acest sens Leon Goffin, La responsabilite nori contractuelle des Communautes, Larcier, Bruxelles, 1969, p. 141 şi urm.; idem, Recours en indemnite., Larcier, Bruxelles, 1969, p. 333 şi urm.; V. Lagrange, The non contractual liability of the Community in the E.C.S.C. and the E.E.C., C.M.L. Rev., 3, 1965 1966, p. 10; Amigliazza, La responsabilita della C.E.C.A. e la giurisprudenza della Corte di Giustizia della Comunita europea, în „Rivista trimenstriale di diritto e procedura civile", 1961, p. 1568.

a) Specific. Conform art. 40 din Tratatul C.E.C.O. 142 „litigiile născute între Comunitate şi terţi, în afara aplicării clau- zeior prezentului tratat şi ale regulamentelor de aplicare, sunt deduse în faţa tribunalelor naţionale" care au o competenţă generală de drept comun. Această dispoziţie este de natură a sublinia că, în materie de răspundere civilă delictuală, Curtea de la Luxemburg este competentă numai în anumite situaţii, respectiv „în caz de prejudiciu cauzat în executarea prezentului Tratat". Reglementările formulate în Tratatul de la Paris reţin atât răspunderea delictuală directă a Comunităţii, cât şi răspunderea acesteia pentru fapta altuia, respectiv, a agentului său. Cât priveşte răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aceasta este angajată — în lumina Tratatului de la Paris ori de câte ori prejudiciul este cauzat, în legătură cu executarea actului constitutiv, „printr-o greşeală de serviciu a comunităţii" 143 . Or, potrivit art. 6 din acelaşi Tratat, „Comunitatea este reprezentată de instituţiile sale, fiecare în cadrul atribuţiilor ei 144 , ceea ce conduce la ideea că ori de -câte ori o «greşeală de serviciu» este săvârşită de Înalta Autoritate, Consiliu, Adunare Parlamentară sau Curte şi, fiind în legătură cu tratatul, cauzează pagube unui terţ, este angajată răspunderea delictuală directă a Comunităţii însăşi". Este şi ideea reţinută de art. 34 din Tratatul de la Paris care reglementează un caz concret de asemenea răspundere delictuală directă, şi anume răspunderea Comunităţii pentru ipoteza în care Curtea a hotărât anularea unei decizii sau recomandări care a produs un prejudiciu direct şi special unei întreprinderi sau unui grup de întreprinderi, reprezentând, în acelaşi timp, o greşeală de natură a angaja răspunderea C.E.C.O. şi care, înaintată Înaltei Autorităţi, aceasta nu a luat într-un termen rezonabil măsurile necesare spre a executa decizia de anulare pronunţată de instanţă. Pentru ca instanţa de la Luxemburg să oblige Comunitatea la plata de despăgubiri, adică spre a putea reţine în sarcina acesteia o răspundere delictuală directă, trebuie să existe o „greşeală de serviciu" reţinută în sarcina unuia din organele principale ale organizaţiei, adică o acţiune care să „presupună dolul sau cel puţin o neglijenţă culpabilă" 145 , fără însă a trebui să fie vorba de o „greşeală grea sau gravă, ci chiar de o greşeală ordinară" 146 ; trebuie, de asemenea, ca această greşeală de serviciu săvârşită în legătură cu tratatul să fi produs un prejudiciu

142 Aşa cum a fost el modificat prin art. 26 din tratatul de fuziune a executivelor.

143

Art. 41 alin. 1, Tratatul C.E.C.O.

99 Art. 6 alin. 4, Tratatul C.E.C.O.

Cauzele 1/1950 şi 3—7/1957, Algera s. a. contra Adunării, In „Rec. III", p. 128. 146 Concluziile avocatului general Lagrange în cauza Meroni, în „Rec. VII", p. 347.

145

actual şi cert 147 şi să existe „o legătură directă de la cauză la efect între comportamentul reproşat pârâtei şi prejudiciul suferit" 148 . Potrivit practicii Curţii nu este exclusă invocarea deci şi repararea unui prejudiciu moral 149 . Articolul 40 din Tratatul C.E.C.O. reţine însă şi răspunderea delictuală indirectă în sarcina Comunităţii atunci când, în alineatul al doilea se referă la competenţa Curţii „de a acorda o reparaţie în sarcina Comunităţii în caz de preju- diciu cauzat de o greşeală personală a unui agent al acesteia în exerciţiul funcţiunilor sale". Este limpede că textul are în vedere fapta agentului prejudiciind un terţ, deoarece, în finalul aceluiaşi alineat, Tratatul de la Paris precizează că „res- ponsabilitatea personală a agenţilor faţă de comunitate este reglementată în dispoziţiile fixând statutul lor sau regimul care le este aplicabil". Textul art. 40 alin. 2 are în vedere o situaţie similară răspunderii comitetului pentru prepusul său, agentul acţionând în îndeplinirea funcţiilor sale, fiind salariatul, funcţionarul Comunităţii 150 . b) Legitimarea procesuală activă. Pot formula un recurs în repararea pagubelor toate persoanele interesate, adică persoane fizice sau juridice ce cad sub incidenţa Tratatului de la Paris sau sunt în afara Comunităţii şi care fac dovada unui prejudiciu cauzat de greşeala de serviciu a unui organ comunitar sau de fapta personală a unui agent al organizaţiei aflat în exercitarea atribuţiilor sale. Cât priveşte ipoteza avută în vedere de art. 34 din Tratatul C.E.C.O.,recursul poate fi introdus numai de către întreprinderi sau grupuri de întreprinderi 151 care dovedesc un prejudiciu cauzat de o decizie sau o recomandare a cărei anulare au cerut-o şi au obţinut-o şi pe care Curtea o recunoaşte ca fiind afectată de o greşeală „de natură să angajeze responsabilitatea Comunităţii şi dacă Înalta Autoritate obligată să execute decizia de anulare şi să repare paguba nu acţionează într-un termen rezonabil" 152 . B. Conform Tratatelor de la Roma a) Specific. Tratatele de la Roma au reţinut, cât priveşte răspunderea delictuală a Comunităţilor, o formulare mai largă şi deci mai puţin precisă decât Tratatul de la Paris, menţionând: „Comunitatea trebuie să repare, conform prin-

Hotărârea în cauza 36/1962, S.N.U.P.A.T. contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. IX", p. 653. Cauza Meroni. Hotărârea în cauza Leroy, în „Rec. IX", p. 420. Faptul că este vorba de o răspundere a comitentului pentru fapta pre- judiciabilă a prepusului apărea cu mai mare evidenţă în formularea textului în redactarea originară a Tratatului de la Paris — formulare care prevedea expres posibilitatea acţionării, în faţa Curţii, a Comunităţii, dacă partea lezată nu putea obţine reparaţia de la agentul însuşi.

Aşa cum sunt ele definite de Tratatul de la Paris, pentru că numai acestea au calitatea de a formula un recurs în anulare. 152 Termenul avut in vedere este lăsat la aprecicrea Curţii în fiecare caz în parte.

147

148

149

150

151

cipiilor generale comune dreptului din statele membre, pagubele cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi, în exerciţiul atribuţiilor (funcţiilor) lor" 153 . Potrivit tratatelor de la Roma, competenţa soluţionării litigiilor relative la pagubele ivite în legătură cu această răspundere delictuală a Comunităţilor revine Curţii 154 . Orice alt litigiu în care Comunitatea este parte şi nu a fost expres prevăzut în Tratatele de la Roma este de competenţa instanţelor naţionale. Această prevedere formulată în ambele tratate de la Roma este de natură să sublinieze că şi în materia recursului în repararea pagubelor, Curtea de la Luxemburg are o competenţă excepţională 155 . Deşi textele nu fac aceeaşi distincţie, ca şi Tratatul de la Paris, între răspunderea delictuală directă şi indirectă a Comunităţilor, la o analiză coroborată a dispoziţiilor Tratatelor de la Roma, această distincţie reiese în mod implicit. Întrucât atât C.E.E. 156 , cât şi C.E.E.A. 157 au personalitate juridică, ce se manifestă în raporturile cu terţii prin instituţiile comunitare acţionând în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute prin tratatele constitutive, este limpede că pagubele cauzate de aceste instituţii, aflate în exercitarea funcţiilor lor, sunt cauzate de Comunitatea respectivă însăşi şi deci antrenează răspunderea ei delictuală directă. Ori de câte ori fapta prejudiciabilă este produsă de un agent al Comunităţilor aflat în îndeplinirea atribuţiilor sale, decurgând din această calitate, va fi antrenată răspunderea delictuală indirectă a Comunităţii în cauză, în postură de comitent pentru prepusul său. Această idee este susţinută, dealtfel, şi de art. 214 din Tratatul C.E.E. şi art. 187 din Tratatul C.E.E.A., care disting între „membrii instituţiilor comunitare" care exprimă faţă de terţi voinţa organizaţiei însăşi şi „funcţionarii şi agenţii" Comunităţii care sunt pre- puşii acesteia. b) Legitimarea procesuală activă. În tăcerea textului, dar în aplicarea „principiilor comune de drept din statele membre" în materie de răspundere delictuală, apare evident că pot introduce un recurs în responsabilitate în faţa Curţii de la Luxemburg orice persoane fizice sau juridice interesate, care dovedesc că au suportat un prejudiciu cauzat de fapta instituţiei sau agentului comunitar aflat în exercitarea funcţiilor lui.

153 Art. 215 alin. 2 C.E.E. si art. 188 alin. 2 C.E.E.A. 154 Art. 178 C.E.E. si art. 151 C.E.E.A.

155 Art. 183 C.E.E. şi art. 155 C.E.E.A.; v. şi G. Pasetti, Trattato institutivo della C.E.E., Milano, 1965, p. 215. 156 Art. 210 C.E.E. si art. 4 C.E.E. 157 Art. 184 C.E.E.A. si art. 3 C.E.E.A.

În concluzie, se poate sublinia că, în mod excepţional, în virtutea formulărilor exprese ale Tratatelor de la Paris şi Roma, Curtea de la Luxemburg este abilitată să soluţioneze litigii în legătură cu răspunderea delictuală a Comunităţilor ori de câte ori fapta prejudiciabilă a fost comisă în exercitarea atribuţiilor comunitare. Cu alte cuvinte, resortisanţii statelor membre (sau chiar terţe), persoane fizice sau juridice,. care au suferit un prejudiciu cauzat prin fapta instituţiilor ori agenţilor comunitari aflaţi în exercitarea atribuţiilor lor, sunt obligaţi — spre a-şi valorifica pretenţiile — să ocolească instanţele naţionale de la locul producerii faptei cauzatoare de prejudicii normal competente, potrivit principiilor general admise de dreptul internaţional privat — şi să se adreseze instanţei de la Luxemburg. Este încă o dovadă a caracterului specific pe care au înţeles statele vest- europene să-l atribuie Curţii de Justiţie a Comunităţilor.

3.2.5 Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive

1. Specific. Prin Tratatele de la Paris şi Roma, statele membre au înţeles să confere executivelor comunitare, Înalta Autoritate (C.E.C.O.) şi Comisiile C.E.E. şi C.E.E.A., misiunea de a veghea la aplicarea acestor tratate, misiune în virtutea căreia organele evocate au a urmări modul şi măsura în care statele semnatare îşi îndeplinesc obligaţiile decurgând din actele constitutive ale celor trei Comunităţi. Conform acestor competenţe, organul executiv are posibilitatea să constate, pe cale de decizie, că un stat membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie derivând din tratatele constitutive, decizie ce poate fi atacată de acest stat, în faţa Curţii, care, în urma unui contencios în plină jurisdicţie, urmează a se pronunţa asupra măsurilor hotărâte de organul executiv, confir- mându-le, modificându-le sau anulându-le. 2. După cum se cunoaşte, deşi executivele s-au unificat, ele au puteri diferite şi continuă să acţioneze în limitele acestora potrivit fiecărui tratat în parte 158 . Din această cauză, între altele, şi recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive, este reglementat diferit în Tratatul de la Paris faţă de Tratatele de la Roma.

158 Este şi motivul pentru care în lucrarea de faţă, deşi tratatul de fuziune organizează o comisie unică, am menţinut şi denumirea anterioară, de Înaltă Autoritate, ori de câte ori ne-am raportat la atribuţii exercitate de Comisia Executivă in temeiul Tratatului de la Paris.

A. Tratatului de la Paris 159 a) Specific. Potrivit art. 88 C.E.C.G., „Daca înalta Autoritate apreciază că un

stat nu şi-a respectat una din obligaţiile ce-i incumbă în virtutea prezentului Tratat,

ea

constată această nerespectare printr-o decizie motivată, după ce a pus acest stat

în

situaţia de a-şi prezenta observaţiile. Ea acordă statului în cauză un termen

pentru a realiza executarea obligaţiei. Un recurs în plină jurisdicţie este deschis acestui stat în faţa Curţii într-un termen de două luni de la notificarea deciziei". Deci, înainte de toate, trebuie să fie vorba de neîndeplinirea unei obligaţii rezultând din Tratatul de la Paris de către un

stat membru. Desigur că prevederea din art. 88 C.E.C.O. poartă nu numai asupra obligaţiilor rezultând direct şi expres pentru statele membre din tratatul de la Paris,

ci şi asupra acelora care se degajă din actele comunitare obligatorii, decizii sau

recomandări, adoptate pe baza tratatului constitutiv şi în aplicarea lui. Este ceea ce rezultă şi din prevederile art. 86 C.E.C.O. care menţionează că „statele membre se angajează să ia toate măsurile generale sau speciale necesare asigurării executării obligaţiilor rezultând din deciziile şi recomandările instituţiilor Comunităţii", precum şi din soluţiile constant formulate în jurisprudenţa Curţii 160 şi în literatura de specialitate (occidentală) 161 . În lumina art. 88 C.E.C.O., o a doua condiţie prealabilă deschiderii recursului de care ne ocupăm este existenţa unei decizii de constatare a neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiei decurgând din tratat sau din acte obligatorii emise pe baza tratatului, decizie ce trebuie dată de către Înalta Autoritate şi în absenţa căreia, statul în cauză nu se poate adresa Curţii. Decizia de constatare va fi dată de Înalta Autoritate numai după ce statul în culpă a fost pus în situaţia de a-şi prezenta observaţiile, adică a avut posibilitatea să-şi formuleze apărările şi, eventual, să se disculpe, ducând, în această ultimă ipo- teză, la suspendarea procedurii în faţa executivului comunitar. Numai dacă, după observaţiile prezentate de statul în cauză, Înalta Autoritate reţine totuşi existenţa neîndeplinirii unei obligaţii de către acesta, ea va putea da decizia de constatare

159 Giuseppe Marchesini, Recours en constatation des manqement des Etats Le Traite C.E.C.A. în Droit des Communautes europeennes, Larcien, Bruxelles, 1969, p. 367378; G. Ferriere, op. cit., p. 894.

Hotărârea in cauza 3/1959, R.F.G. contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VI" p. 133 şi concluziile avocatului general Lagrange, p. 145; hotărîrea în cauză 20/1959, Italia contra Înaltei Autorităţi, in „Rec. VI", p. 69l; hotărârea în cauza 25/1959, Olanda contra Înaltei Autorităti, în „Rec. VI", p. 760. 161 G. Rasquin, Les manquements des Etats membres des Communautes earopeennes devant la Cour de Justice, Luxemburg, 1964, p. 8; E. Wohl- fahrth, B. Sc.hloh, Les acts des insiitutions, în Droit des Communautes europeennes, Larcier, Bruxelles, 1969, p. 419 şi urm.

160

motivată temeinic 162 prin care, notificând-o statului respectiv, îl invită să-şi îndeplinească angajamentul în raport de care se află în culpă. Dacă statul vizat nu este de acord cu conţinutul deciziei de constatare, emanând de la Înalta Autoritate, poate ataca această decizie, respectiv, măsurile avute în vedere de organul executiv, în faţa Curţii, introducând un recurs în plină jurisdicţie în temeiul art. 88 alin. 2 C.E.C.O. b) Legitimarea procesuală activă. Recursul avut în vedere de art. 88 alin. 2 C.E.C.O. poate fi formulat numai de către un stat membru, şi anume cel în raport de care Înalta Autoritate a reţinut o neîndeplinire a unei obligaţii decurgând din tratat sau alte acte normative comunitare. c) Legitimarea procesuală pasivă. Statele membre pot introduce în faţa Curţii un recurs în temeiul art. 88 alin. 2 C.E.C.O. numai împotriva Înaltei Autorităţi, atacând decizia dată de aceasta prin care constată neîndeplinirea unei obligaţii de către statul reclamant. Aşa cum rezultă din art. 88 C.E.C.O. procedura avută în vedere nu se poate referi, în nici un caz, la un alt act emanând de la executivul comunitar, spre exemplu, actul obligatoriu neîndeplinit de statul reclamant, şi nici nu poate fi deschisă împotriva altui organ comunitar, ori a unui alt stat membru. d) Procedura recursului prevăzut în art. 88 alin. 2 C.E.C.O. presupune obligatoriu două etape, şi anume: prima, prealabilă, obligatorie şi desfăşurată, în totalitate, cum am văzut, la iniţiativa şi în faţa Înaltei Autorităţi şi, a doua, contenciosul propriu-zis, desfăşurată în faţa Curţii. Contenciosul propriu-zis urmează regulile generale care di- recţionează procedura judiciară în faţa instanţei de la Luxemburg, reţinând, în legătură cu aceasta, termenul de două luni care curge de la notificarea către statul în cauză a deciziei constatatoare a Înaltei Autorităţi şi înăuntrul căruia statul respectiv are facultatea de a formula plângerea către Curte. e) Consecinţele recursului prevăzut de art. 88 alin. 2 C.E.C.O. Sesizată cu un recurs în temeiul art. 88 alin. 2 Curtea de Justiţie are de constatat dacă există sau nu o încălcare a unei obligaţii din partea statului reclamant; dacă statul reclamant se află în culpă, Curtea va respinge recursul, iar dacă nu, va anula decizia constatatoare emanând de la înalta Autoritate, ori, dacă este cazul, o va modifica în ipoteza unei neobservări parţiale de către statul respectiv a obligaţiei în discuţie. Este şi ceea ce se desprinde din jurispru- denţa instanţei de la Luxemburg care precizează „recursul prevăzut de art. 88 alin. 2 are ca obiect să supună

162 v. G. Rasquin, op. cit., p. 10.

controlului Curţii constatarea făcută de înalta Autoritate a unei încălcări din partea unui stat membru ca şi măsurile urmând acestei constatări", „să obţină anularea sau modificarea măsurilor stabilite ca o consecinţă a constatării încălcării". 163 B. Tratatului de la Roma 164 a) Specific. Recursul în constatarea încălcării de către state a obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive, aşa cum este reglementat în art. 163—171 C.E.E. şi, respectiv, art. 141— 143 C.E.E.A., se deosebeşte substanţial de soluţiile reţinute de art. 88 C.E.C.O. Conform art. 169 C.E.E.: „Dacă Comisia apreciază că un stat membru a încălcat una din obligaţiile ce-i revin în virtutea prezentului Tratat, ea emite un aviz motivat în legătură cu aceasta, după ce a pus statul în măsură să-şi prezinte observaţiile. Dacă statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie." Conform art. 170 C.E.E.: „Fiecare stat membru poate sesiza Curtea de Justiţie dacă apreciază că un alt stat membru a încălcat una din obligaţiile ce-i incumbă în virtutea prezentului Tratat. Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru, un recurs fondat pe o pretinsă violare a obligaţiilor ce-i incumbă în virtutea prezentului Tratat, el trebuie să sesizeze Comisia (despre aceasta). Comisia emite un aviz motivat după ce statele interesate au fost puse în situaţia de a-şi prezenta contradictoriu observaţiile scrise şi orale. Dacă Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la cerere, absenţa avizului nu constituie obstacol la sesizarea Curţii de Justiţie". Aşadar, se disting în optica Tratatelor de la Roma, cât priveşte recursul în constatarea încălcării obligaţiilor de către un stat membru, două situaţii: prima, avută în vedere de art. 169 C.E.E. şi, oarecum, mai apropiată de reglementările simetrice din art. 88 C.E.C.O. şi o a doua, prevăzută de art. 170 C.E.E. şi care vizează mai mult competenţa internaţională a Curţii de la Luxemburg. Aşa cum am văzut, ambele ipoteze au în vedere încălcarea de către un stat membru a unei obligaţii decurgând din tratat. Ni se pare neîndoielnic că textele invocate au în vedere nu numai obligaţiile expres prevăzute în Tratatele de la Roma în sarcina statelor membre, ci şi pe cele decurgând din acte obligatorii emise de organele comunitare în limitele şi pe baza tratatelor, Comisia, implicată în

163 Hotărârea în cauza 3/1959 R.F.G., contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VI", p. 132 şi 133. 164 v. Jean Amphoux, Recours en constation des manquements des Etats Les Traites C.E.E. et EUR ATOM , în Droit des Communautes europeennes, Larcier, Bruxelles, p. 379389; G. Ferriere, op. cit., p. 910930.

procedura avută în vedere de art. 169, dar şi 170 C.E.E., fiind însărcinată „să vegheze la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat ca şi a dispoziţiilor luate de instituţii în virtutea acestuia" 165 . Ca şi art. 88 C.E.C.O., şi art. 169 şi 170 C.E.E. şi, respectiv, 141142 C.E.E.A. stabilesc o procedură prealabilă şi obligatorie ce se desfăşoară cu participarea Comisiei şi care condiţionează posibilitatea introducerii, în materie, a unui recurs în faţa Curţii 166 . În prima ipoteză, avută în vedere de art. 169 C.E.E., Comisia, observând că un stat membru a încălcat o obligaţie derivând din tratat şi după aprecierea observaţiilor justificative prezentate de acesta, emite un aviz motivat constatator al încălcării; numai dacă statul în culpa nu se conformează avizului constatator, în termenul acordat de Comisie, se poate formula recursul în faţa Curţii. Îndeplinirea şi regularitatea acestei faze condiţionează derularea ulterioară a procedurii şi, mai ales, admiterea recursului 167 . Avizul constatator trebuie să fie motivat, cuprinzând „o expunere coerentă a raţiunilor care au dus Comisia la convingerea că statul interesat a încălcat una din obligaţiile ce-i reveneau" 168 . Potrivit jurisprudenţei Curţii, avizul constatator trebuie să cuprindă măsurile pe care comisia le consideră necesare spre a pune capăt încălcării constatate 169 . În cea de-a doua ipoteză, prevăzută de art. 170 C.E.E., statul membru care constată o încălcare a unei obligaţii statutare de către un alt stat membru, sesizează Comisia care, după examinarea observaţiilor justificative ale statelor interesate, emite un aviz motivat. Spre deosebire însă de situaţia anterioară, vor prezenta observaţii scrise, dar şi orale, ambele state, urmându-se o procedură în contradictoriu în faţa Comisiei; şi tot deosebit de ipoteza reglementată de art. 169 C.E.E., recursul poate fi formulat chiar dacă Comisia nu a emis avizul constatator, cu condiţia ca statul în culpă să nu fi pus capăt încălcării şi sa se fi scurs un interval de trei luni de la sesizarea Comisiei de către statul membru reclamant. Articolul 170 reţine doar ca obligatorie şi prealabilă procedurii contencioase în faţa Curţii, sesizarea Comiei, în timp ce art. 169 prevede obligativitatea emiterii avizului constatator al încălcării.

165 Art. 155 C.E.E. şi art. 124 C.E.E.A.

Această fază prealabilă nu este nccesară în cazul recursului similar avut in vedere de art. 93 şi art. 225 C.E.E. şi art. 38 şi 82 C.E.E.A., datorită urgenţei situaţiei de remediat (art. 225 şi art. 38) sau faptului că asemenea procedură fusese deja antamată în condiţii mult mai riguroase (art. 93). 167 v. G. Be.hr, Les principes qai regissent la procedure, în Dix ans de jurisprudenee de la Cour de Justice, Cologne,

166

1965, p. 92 şi urm.

168

Hotărârea în cauză 7/1961, Comisia contra Italiei, în „Rec. VII" p. 654 169 Concluziile avocatului general Lagrange în cauza 7/1961, în „Rec. VII", p. 76.

b) Legitimarea procesuala activa. În conformitate cu art. 169 C.E.E. şi spre deosebire de art. 88 C.E.C.O., recursul în constatarea încălcării obligaţiei de către un stat membru, poate fi introdus numai de către Comisie, în timp ce calitatea procesuală activă este recunoscută, în temeiul art. 170 C.E.E., numai statului care a avut iniţiativa procedurii, adică aceluia care a sesizat comisia. c) Legitimarea procesului pasivă. În lumina art. 169 şi art. 170 C.E.E., recursul avut în vedere poate fi introdus numai împotriva statului membru care a încălcat o obligaţie decurgând din tratat sau dintr-un alt act normativ comunitar. d) Procedura urmată în faza contencioasă este procedura obişnuită pentru orice recurs în faţa Curţii, reţinându-se că, întrucât nici tratatele, nici statutele Curţii şi nici regulamentul de procedură nu fixează un termen pentru introducerea recursului în discuţie, acesta este lăsat la aprecierea reclamantului Comisie sau stat membru. În practică, s-a constatat că posibilii reclamanţi formulează recursul în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre într-un termen de două luni curgând de la expirarea intervalului în care Comisia trebuia să emită avizul constatator. e) Valoarea hotărârii Curţii. Examinând cauza, Curtea va constata dacă şi în ce măsură statul membru pârât a încălcat o obligaţie vizată de Tratatele de la Roma, exprimând constatarea existenţei încălcării în hotărârea sa pe care o comunică acestui stat. Curtea îşi epuizează competenţa prin această constatare, neavând calitatea să aplice statutului în culpă vreo constrângere. Conform art. 171 C.E.E. (143 C.E.E.A), „dacă Curtea recunoaşte că un stat membru a încălcat una din obligaţiile ce-i incumbă în virtutea prezentului Tratat, acest stat este ţinut să ia măsurile pe care le comportă executarea hotărârii Curţii de Justiţie". Hotărârea Curţii, în această situaţie, nu este direct executorie, deoarece, având ca destinatar un stat, scapă de sub incidenţa art. 187 şi 192 C.E.E. Este aici una din situaţiile expres avute în vedere în Tratatele de la Roma spre a salvgarda suveranitatea statelor membre de un amestec din partea organelor comunitare.

Bibliografie

1. FABIAN GYULA , Curtea de justiţie Europeană. Instanţă de judecată

supranaţională, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002

2. DUMITRU MAZILU, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii

europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001

3. M. DUŢU, A. DUŢU, Dreptul contenciosului european, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti 2010

4. ELISE NICOLETA VÂLCU, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova

2010

5. ELISE NICOLETA VÂLCU, A. BARBU, Drept comunitar, Ed. Sitech, Craiova

2007

6. NICOLETA DIACONU, Sistemul jurisdicţional al UE, Ed. Szlvi, Bucureşti

2004