DREPT ROMAN prof. Molcut 1. Obiectul si importanta dreptului roman privat 1.

Obiectul DPR Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman si este un sistem extrem de vast si de complex format din numeroase ramuri si institutii juridice. Sistemul juridic roman a trait o viata milenara, caci el s-a format in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea imparatului Justinian (ultimul imparat care a vb latina de Bosfor), adica din sec 8 i.Ch. pana in sec.6. Pentru a intelege specificul dreptului roman, trebuie sa retinem mai intai ca la origine, si romanii ca si celelalte popoare ale lumii antice au confundat dreptul cu religia si cu morala. Dar, spre deosebire de celelalte popare ale Antichitatii, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie clara intre normele dreptului si celelalte categorii de norme sociale. Mai mult chiar, la romani, ideologia juridica, gandirea juridica si-a pus amprenta asupra intregii culturi, ideologii si vieti spirituale; de aceea, in Antichitate se spunea ca asa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt un popor de juristi; si daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica, trebuia sa faca dovada ca a fost discipolul, studentul unui jurisconsult celebru. Cu toate acestea, in unele texte juridice clasice, persista stravechea confuzie dintre drept-religie-morala, cu toate ca, ea fusese demult depasita in practica juridica. Spre exemplu, printr-un text din opera legislativa a imparatului Justinian, ni s-a transmis definitia jurisprudentei (stiintei dreptului). Potrivit acelui text, Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia. Adica, jurisprudenta este cunoasterea locurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept. Asadar, din acest text, se constata ca dreptul se confunda cu religia si cu morala. Printr-un text, Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit acelui text, Juris precepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique. Adica, principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau. De data aceasta, dreptul se confunda cu morala. A trai in mod onorabil este de domeniul moralei. A nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau sunt de domeniul dreptului. Marele jurisconsult Celsus ne-a transmis definitia dreptului. Potrivit lui, jus est ars boni et aequi. Adica, dreptul este arta binelui si a echitabilului. Si de data aceasta, dreptul se confunda cu morala. Conceptul de bine tine de morala. Conceptul de echitate are la romani 2 sensuri, unul moral si unul juridic. Faptul ca in unele texte juridice clasice persista confuzia drept-religie-morala, se explica, in primul rand prin faptul ca romanii erau profund conservatori si nu renuntau la valorile lor traditionale, chiar daca acele valori erau depasite de noile realitati. In al doilea rand, romanii au fost un popor

pragmatic, avea un ascutit simt practic, iar aceasta trasatura a psihologiei lor s-a oglindit si-n cercetarea fenomenului juridic, caci jurisconsultii romanii (oamenii de stiinta din domeniul dreptului) nu-si incepeau lectiile cu teorie, ci cu expunerea unor spete (cazuri practice), pe care le analizau impreuna cu discipolii lor, cu studentii lor si constatau ca in acele cazuri, exista o serie de puncte comune pe baza carora incercau sa formuleze principii juridice. Cu alte cuvinte, principiile juridice romane nu sunt rodul unor consideratiuni teoretice, ci rezultatul confruntarii cu cerintele practicii. De aceea, ei au dat putine definitii si acelea gresite, formulate superficial, pentru ca erau preluate de la Greci (mari filozofi). De aceea, grecii nu faceau distinctie intre drept si morala. Vechii greci considerau ca dreptul este o componenta a moralei (principiile juridice tin de domeniul practicii, iar definitiile de domeniul teoriei). Practica juridica romana a creat concepte, categorii si principii care s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice, incat ele au fost preluate si aplicate cu succes deplin atat in Evul Mediu, cat si-n Epoca Moderna. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii s-au preocupat de reconstituirea valorilor juridice romane inca de la inceputul Evului Mediu, feudalismului. Scoli de drept roman: 1. Astfel, in sec.7, la Ravena, s-a fondat prima scoala de drept roman care si-a propus sa reconstituie si sa valorifice tezaurul gandirii juridice romane. 2. In sec.10, in orasul Pavia, s-a fondat o scoala de drept similara (existenta scolii de la Roma nu e dovedita). Lucrarile elaborate de reprezentantii acestor scoli s-au pierdut, n-au ajuns pana la noi, nu le cunoastem pe cale directa, ci numai prin izvoare / surse indirecte, adica alte lucrari care s-au referit la ele. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea un nivel stiintific remarcabil deoarece, in mod sigur, reprezentantii acelor scoli nu au cunoscut digestele imparatului Iustinian (o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe gand digestele s-au pastrat). Astfel, prin intermediul digestelor, putem reconstitui lucrarile jurisconsultilor clasici. 3. In sec 11, in Bologna, profesorul Irnerius a fondat Scoala Glosatorilor. S-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca au explicat de asa maniera sensul textelor juridice romane incat acele texte sa poata fi intelese si de catre profani, care nu aveau o pregatire juridica de specialitate. Dar acele comentarii, explicatii, denumite glose , nu s-au aplicat in activitatea instantelor judecatoresti astfel incat Scoala Glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost prof. Acursius. El a scris a Marea Glosa care cuprinde 96260 de comentarii (sau glose). 4. In sec 14, la Bologna, prof. Bartolus a fondat Scoala Bartoliana sau Sc. Postglosatorilor. Postglosatorii s-au condus dupa metoda dogmatica, intrucat ei nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au studiat glosele, in special Marea Glosa, cu scopul de a extrage din acele glose principii juridice care sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti, incat Sc. Postglosatorilor a avut o finalitate practica, iar principiile formulate de postglosatori s-au aplicat in intreaga Europa de Apus, mai cu seama Germania, intrucat germanii, in sec.15, au renuntat la dreptul lor national (era primitiv). Au receptat / preluat principiile formulate de Postglosatori, le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania Medievala. Astfel, in secolul 16, in Germania, s-a format un nou sistem de drept, denumit uzus modernus

pandetarum, sau uzus hodiernus pandetarum, adica dreptul modern al pandetelor sau dreptul de astazi pandetelor (digestele imparatului Justinian erau numite pandete de greci). 5. In sec.16, in Franta, profesorul Andr Alciac, a fondat Scoala Istorica a Dreptului Roman. Aceasta scoala a marcat o inflorire a cercetarilor de drept roman, intrucat reprezentantii acestei scoli au valorificat, pe langa textele juridice romane, si cunostinte din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia sau filologia, mai ales filologia. Cel mai ales reprezentant a fost prof Jacques Coujas, care pentru prima oara in istorie, sa reconstituie lucrarile jurisconsultilor pe baza digestelor imparatului Iustinian. 6. La inc sec.19 prin prelegerile pe care le-a tinut la Universitatea din Marbourg, prof. Savigny a fondat Noua Scoala Istorica a Dreptului Roman care a marcat o noua inflorire a cercetarilor de drept roman, deoarece in conceptia acestui prof. , dreptul este expresia sufletului national, exprima psihologia poporului si de aceea, el imbraca forma traditiei juridice sau forma nescrisa a grecului, iar legea are numai rolul de a recunoaste, de a consacra valoarea traditie juridice; altminteri, legea este o simpla creatie a imaginatiei; or, traditia juridica germana s-a format pe baza principiilor formulate de Postglosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. De aceea, in sec 19, cei mai mari romanisti au fost germanii. 7. In a 2-a jum a sec.19, s-a afirmat cu rezultate stralucite, prof. german Theodor Mommsen, care a scris cea mai documentata si poate cea mai buna istorie a Romei, si care a fost socotit cel mai mare romanist al vremii sale. Mommsen s-a condus dupa metoda dialectica, in sensul ca el a cercetat fenomenul juridic roman, in stransa relatie cu realitatile economice, soc + pol. 8.La inc. sec.20, Franta, Sorbonne, s-a remarcat Paul Frdric Girard, autorul unui tratat de drept roman care a ramas un model pentru toti profesorii de pe Pamant. Totodata, PFG a realizat o colectie integrala (coll. Girard) a textelor juridice romane. 9. In per interbelica, in Italia, s-a remarcat prof. Pietro Bonfante, care a publicat c.m. buna editie a operei legislative a imparatului Justinian (4 volume portabile). 10. La romani, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a inceput odata cu Titu Liviu Maiorescu (studii de drept roman la Paris). La 28 ani, a scris o lucrare valoroasa, In contra scoalei Barnutiu. Prin urmare,cf licentei lui Titu Maiorescu, dreptul roman poate fi inteles numai daca este cercetat in stransa legatura cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman, intrucat, spune el, fizionomia institutiilor juridice din epoca Republicii se deosebeste radical fata de fizinomia institutiilor juridice din epica Principatului si din epoca Dominatului. 11. La inc sec.20, s-a remarcat la Bucuresti (UB), prof. Stefan Loginescu, autorul unui tratat de drept roman deosebit de apreciat si-n tara si-n afara. In per. interbelica , s-au remarcat la Cluj, prof. Ion Catuneanu, iar la Bucuresti, prof. Constantin Stoicescu (fost decan, rector), prof. Nicolae Columbeanu, Grigore Dumitrescu, Gheorghe Dumitriu (Stivus); dupa RM2, catedrele de drept roman au fost ilustrate, in mod stralucit, la Bucuresti, de prof. Constantin Tomulescu (membru al Academiei constantiniene de la Perugia). La Cluj prof. Vladimir Hanga, Iasi- Mihai Jakota.

La cursul nostru nu vom cerceta intregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este domeniul in care romanii au dat intreaga masura a spiritului creator. Dreptul privat este domeniul in care romanii au creat notiuni, categorii, principii si institutii care se aplica si in zilele noastre. Fireste, romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre dreptul public drept privat, dar nu au teoretizat aceasta distinctiei (n-aveau mania teoriei). Abia in epoca clasica, la sf. sec.2 d.Ch, jurisconsultul Ulpian, ne infatiseaza criteriul de distinctie intre drept public drept privat. Potrivit lui Ulpian, publicum jus est cvot ad statum rei romane specta privatum cvot ad singulorum utilitatem, adica dreptul public este acela care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia. Aceasta definitie este si ea criticabila, deoarece, in conceptia lui Ulpian, exista norme de drept care dau expresie unor interese generale ale societatii alaturi de alte norme de drept care dau expresie unor interese individuale. In realitate, toate normele dreptului, fara exceptie, dau expresie unor interese generale. De aceea, criteriul de distinctie dintre drept public drept privat este acela al sferei de reglementare juridica, intrucat, dreptul public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar cel privat, reglementeaza alte categorii de relatii sociale. Prin urmare, normele dreptului public reglementeaza relatiile sociale care iau nastere in legatura cu organizarea statului, precum si relatiile dintre stat si cetateni. Pe cand, normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani), precum si relatiile sociale care se formeaza cu ocazia judecarii / solutionarii proceselor private (se numesc private acele procese care au un obiect patrimonial). Fata de aceste precizari, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice institutite sau sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial, precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia judecarii proceselor private. Fata de aceasta fizionomie a normelor de drept privat roman, cursul sau manualul de drept privat roman, care isi propune sa le studieze / cerceteze va avea o structura corespunzatoare. Intradevar, cursul de drept privat roman cuprinde 3 parti: Izvoarele dreptului privat roman Procedura civila romana Dreptul civil roman

In unele manuale, procedura civila este plasata la sfarsit, dupa dreptul civil, deoarece asa procedau jurisconsultii romani in manualele lor. Noi, insa, vom plasa procedura civila inaintea dreptului civil, pentru ca dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurala, incat intelegerea institutiilor de drept civil este conditionata de cunoasterea procedurii civile. La materia izvoarelor, vom cerceta formele de exprimare a normelor dreptului privat roman, care sunt in numar de 6: Obiceiul Legea Edictele magistratilor

Jurisprudenta Senatusconsultele Constitutiunile imperiale

Vom pune accent asupra edictelor magistratilor si asupra jurisprudentei, deoarece dreptul privat roman (DPR) a evoluat sub influenta mijloacelor procedurale create de magistrati prin edictele lor, precum si sub influenta cercetarii stiintifice a jurisconsultilor care este numita jurisprudenta. La procedura civila, vom studia acele norme juridice care reglementeaza desfasurarea proceselor private in cadrul celor 3 sisteme procedurale (procesuale), pe care le-au creat romanii. y y y Procedura legisactiunilor care s-a aplicat in epoca veche Procedura formulara care s-a aplicat in epoca clasica Procedura extraordinara care s-a aplicat in epoca postclasica

Dreptul civil roman ocupa locul central in materie si cuprinde 4 titluri: y y y y Persoane Bunuri Succesiuni Obligatiuni

La materia persoanelor, vom studia statutul juridic al diverselor categorii de persoane, organizarea familiei romane si procedeele juridice prin care romanii au asigurat protectia incapabililor de fapt. La materia bunurilor vom cerceta cele 3 titluri juridice, prin intermediul carora persoanele exercita stapanirea asupra lucrurilor, si anume posesiunea, detentiunea si proprietatea. La succesiuni, vom cerceta acele norme juridice care reglementeaza transmiterea patrimoniului de la defunct la mostenitor in cadrul celor 3 sisteme pe care le-au creat romanii: succesiunea legala, testamentara si cea deferita contra testamentului. Materia obligatiilor prezinta o importnta aparte, intrucat obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb si pentru ca in materia obligatiilor, romanii au creat acele concepte care se utilizeaza si astazi cu sensul lor originar. Materia obligatiilor este structurata in2 parti: partea generala (teoria generala a obligatiilor) si partea speciala (izvoarele obligatiilor). La partea generala vom studia acele principii care sunt comune pentru toate izvoarele de obligatii, iar la partea speciala vom cerceta fiecare izvor de obligatii cu formele, cu elementele si cu efectele sale specifice. 2. Importanta DPR. Universalitatea terminologiei juridice romane. Problema importantei DPR s-a pus inca din epoca Renasterii deoarece DPR a supravietuit societatii care l-a creat si s-a aplicat si in epoca feudala si in Epoca Moderna, spre deosebire de celelalte asa-zise sisteme de drept ale Antichitatii care au ramas simple documente arheologice si nu au o importanta istorica. Acest fenomen de exceptionala vitalitate a fost explicat de cercetatori fie prin faptul de natura obiectiva, fie prin faptul de natura subiectiva. Fapt este ca DPR este expresia juridica generala si abstracta a relatiilor dintr-o societate care se intemeiaza pe proprietatea privata si pe economia de schimb, astfel incat orice societate din orice epoca a istoriei care cunoaste proprietatea privata si

economia de schimb, gaseste gata elaborate in DPR toate procedeele juridice necesare in vederea reglementarii acelor relatii sociale. In al 2-lea rand, DPR este un vast teren de verificare a tezelor teoretice, a doctrinelor cu privire la aparitia si la evolutia dreptului, intrucat societatea nu este o masa amorfa (nu ar trebui sa fie), ci un ansamblu organizat (ar trebui), adica este un sistem format din numeroase componente (politica, soc, cul, rel etc) care se afla intr-o relatie de interconditionare, iar evolutia milenara a DPR ne ofera posibilitatea sa urmarim dialectica relatiilor dintre componenta juridica si celelalte componente ale sistemului social. In al 3-lea rand, romanii sunt aceia care au creat terminologia juridica , limbajul dreptului sau alfabetul dreptului. Deci, la romani ideile si institutiile juridice au fost exprimate printr-un limbaj distinct de limbajul comun, adica prin limbajul dreptului, astfel incat la romani exista un criteriu de ordin formal, de ordin lingvistic pe baza caruia putem distinge intre ceea ce este juridic si ceea ce este nejuridic, pe cand celelalte popoare ale Antichitatii nu au fost in masura sa elaboreze un asemenea limbaj, ci au exprimat toate categoriile de norme sociale prin aceeasi terminologie / limbaj, iar consecinta a fost ca acele popoare n-au reusit sa realizeze distinctia dintre drept religie si morala. 3. Etapele evolutiei dreptului romanesc sub influenta dreptului roman Pentru romani, cercetarea DPR prezinta o mare importanta intrucat dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta DPR. In cadrul acestei evolutii distingem 3 momente istorice: 1. Formarea legii tarii pe fondul juridic daco-roman 2. Aparitia legiuirilor feudale romanesti scrise 3. Elaborarea operei legislative a lui A.I. Cuza 1. In legatura cu acest moment, trebuie sa retinem ca in Dacia Romana, s-a realizat o impletire pana la contopire intre dreptul GD si DPR. Din aceasta impletire a rezultat un nou sistem de drept, un sistem in care conceptele si institutiile juridice romane au dobandit noi functii si noi finalitati sociale, iar la inceputul Evului Mediu, in epoca feudalismului timpuriu, pe acest fond juridic, pe care il denumim daco-roman s-a format legea tarii / obiceiul pamantului, adica dreptul feudal romanesc nescris. Cercetand institutiile DPR si institutiile legii tarii, istoricii dreptului, in frunte cu Andrei Radulescu si Emil Cernea au constat o serie de elemente comune, de puncte comune. Aceste asemanari se explica prin faptul ca institutiile juridice romane au ajuns in legea tarii prin intermediul dreptului daco-roman, care se afla la originea sa. 2. Cu privire la acest moment, au fost elaborate legiurile noastre feudale scrise, mai intai in limba slavona si apoi in romana. Toate aceste legiuiri s-au inspirat din dreptul bizantin (izvoare bizantine), iar dreptul bizantin nu este altceva decat opera legislativa a imparatului Justinian, adaptata la realitatile din societatea feudala bizantina. De aceea, se spune ca dreptul nostru feudal scris a receptat / preluat influenta romana prin filiera bizantina. 3. In vremea lui A.I. Cuza s-a elaborat o uriasa opera legislativa, prin ordinul acestuia. Prin aceasta s-a format sistemul de drept romanesc modern. In cadrul acestei opere legislative, locul central revine

codului civil (codul lui A.I. Cuza) care a fost elaborat prin preluarea valorilor juridice romane in forma pura, fara modificari. 4. Diviziunile DPR Asa cum dreptul roman (DR) se divide in drept public si drept privat, la randul lui DPR cunoaste o impartire de 3 ramuri distincte: y y y Dreptul civil (jus civile) Dreptul gintilor (jus gentium) Dreptul natural (jus nature)

Conceptul de drept civil roman (DCR) este utilizat in textele juridice cu 3 sensuri:  (sensul cel mai vechi) DCR desemneaza ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani; in acest sens, DCR este denumit drept quiritar (dreptul quiritilor) intrucat cetatenii romani erau denumiti quiriti; Actele juridice consacrate prin normele DCR presupuneau respectarea unor conditii de forma extrem de complicate, iar formalismul excesiv al actelor de drept civil se explica in primul rand, prin faptul ca, la origine, in epoca f veche, cetatenii romani nu aveau experienta vietii juridice, nu aveau reprezentarea gravitatii consecintelor actelor juridice; de aceea, romanii care aveau un simt practic ascutit au incojurat toate actele juridice, de formule solemne, gesturi rituale, astfel incat cetatenii sa-si dea seama de gravitatea consecintelor acelor acte. Si-n al 2-lea rand, formalismul excesiv al actelor de DCR se explica prin faptul ca romanii le-au refuzat strainilor (necetateni) accesul la actele de DCR; de altminteri, in epoca f veche, nu se putea pune problema unor relatii juridice intre cetatenii romani si straini, deoarece la acea epoca functiona principiul conform caruia orice strain venit la Roma, cade automat in sclavie. Cu timpul, insa, strainii au inceput sa fie tolerati. Mai intai, in calitate de oaspeti si clienti, daca se puneau sub protectia unor cetateni romani, iar mai tarziu, prin sec.3, s-a admis ca locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu Roma sa poata veni la Roma fara a acadea in sclavie. Acei straini erau denumiti peregrini. Insa, relatiile juridice dintre cetateni si peregrini nu erau reglementate prin normele DCR, ci prin normele dreptului gintilor, pentru ca DCR era rezervat cetatenilor romani DCR se confunda cu jurisprudenta. Adica, se confunda cu activitatea de cercetare stiintifica pe care o desfasurau jurisconsultii romani. (cel mai cuprinzator) DCR se confunda cu intregul DPR, mai putin dreptul pretorian, care a fost creat de pretori prin utilizarea unor mijloace de ordin procedural.

 

Dreptul gintilor are mai multe sensuri:  DG cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini (straini). Acest sens al conceptului este cel mai vechi. Dreptul gintilor in acest sens a aparut pe terenul relatiilor comerciale (dezvoltarea economiei de schimb, a comertului). De aceea, actele de drept al gintilor nu presupuneau respectarea unor conditii de forma, ci, de regula se incheiau prin simpla manifestare de vointa a partilor. Fata de aceste avantaje, cu

 

timpul, actele de drept al gintilor au preluat functiile actelor de DCR; iar, in vremea imparatului Justinian, dreptul gintilor a devenit un drept general (s-a generalizat). (preluat in Evul Mediu), DG cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatia dintre cetati, statele lumii antice, ceea ce astazi ar corespunde DIP. DG se confunda cu dreptul natural deoarece, in conceptia unor jurisconsulti clasici exista anumite norme de DPR cu aplicatiune universala, norme care se aplica tuturor popoarelor din toate timpurile. Aceste norme fac obiectul dreptului natural; dar, din pacate, jurisconsultii clasici n-au putut indica macar o norma de drept cu aplicatiune universala (asa ceva nu exista). Prin urmare, conceptia despre dreptul natural are numai o valoare teoretica, de vreme ce in practica nu se pot identifica norme juridice de drept natural (nu trebuie sa confundam normele juridice cu conceptele, cu categoriile si cu principiile juridice, deoarece conceptele, categoriile si principiile pot avea aplicatiune universala si practica).

2. Scurt istoric (istoria sociala si politica a Romei) Istoria milenara a Romei se periodizeaza in 2 mari epoci: A. Epoca prestatala / gentilica (a gintilor) B. Epoca statala A. A durat de la jum sec 8 .Ch. pana la jum sec.6 .Ch . Insa, istoriografia romanilor (istoria scrisa a Romei) incepe abia din sec.3 .Ch., incat toate informatiile pe care le detine in legatura cu evenimentele anterioare secolului 3, ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte, de regula grecesti, fie prin traditie si prin legenda. Iata de ce, toate acele informatii trebuie privite cu o anumita rezerva; asadar, potrivit acestor informatii nesigure, orasul Roma s-ar fi fondat in 753 .Ch. de catre 3 triburi denumite triburile fondatoare, formate din sabini, latini, etrusci. Membrii celor 3 triburi fondatoare erau denumiti patricieni (populus romanus). B. Alaturi de patricieni, de fondatori, in epoca prestatala, traiau si plebeii care proveneau, in principal, din randurile autohtonilor. Insa, conducerea cetatii era exercitata numai de catre patricieni prin 3 organisme de conducere sociala, fara caracter statal: Comitia curiata Rege Senat

Comitia curiata era Adunarea patricienilor. Ea era organizata in 30 de curii si 300 de ginti. Toate hotararile cu privire la viata cetatii erau adoptate de aceasta adunare. Regele era ales de Comitia curiata si exercita numai atributiuni de ordin militar si de ordin religios. Senatul era format din sefii gintilor (300) si exercita acele atributiuni care revin in societatea gentilica sfatului batranilor.

Fata de faptul ca plebeii participau la viata economica a cetatii, dar nu aveau acces si la conducerea ei, in mod firesc, intre patricieni si plebei s-a declansat un conflict care s-a adancit tot mai mult si s-a finalizat cu fondarea statului roman; caci, din dorinta de a solutiona, de a pune capat acestui conflit, pe la jumatatea sec.6, regele Servius Tulius a initiat 2 reforme prin care a pus bazele statului roman, avand in vedere o reforma sociala si administrativa. In virtutatea reformei sociale, intreaga populatie a Romei a fost impartita in 5 categorii sociale pe criteriul averii. La randul lor cele 5 categorii sociale au fost impartite in centurii care erau in acelasi timp si unitati militare si unitati de vot, fiecare centurie dispunand de un vot. [CURS LIPSA 18.10] Pe plan politic, in epoca Dominatului s-a instaurat fa i despotia de tip oriental, iar imparatul a fost proclamat dominus et deus (stapan si zeu, dupa Edictul de la Milano, stapan si Dzeu). In noile conditii imparatul era aureolat cu puteri supranaturale si conducea statul printr-un consiliu restrans format din 6-7 persoane (Consistorium principis), in subordinea caruia se afla un urias aparat de stat militarizat si birocratizat. Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale, iar vechile magistraturi din epoca Republicii si a Principatului au devenit functii decorative. Pe planul structurii sale, dupa anul 395, statul roman a fost impartit definitiv in Imperiul Roman de Apus si Imperiul Roman de Rasarit. IR de Apus a supravietuit pana la 476 cand Roma a fost ocupata de barbari, iar IR de Rasarit a supravietuit pana 565 (moartea lui Justinian), cand s-a transformat in Imperiu Bizantin. Ceea ce inseamna ca pe plan economic, relatiile de tip sclavagist au fost inlocuite cu relatii de tip feudal, iar pe plan structural, limba latina a fost inlocuita cu limba greaca. Paralel cu istoria statului roman s-a desfasurat si istoria DPR, istorie pe care o putem periodiza in 3 epoci: y y y Epoca veche Epoca clasica Epoca postclasica

Epoca veche a durat de la jum sec.6 i.ch (753 i.Ch) pana la formarea principatului (27 i.Ch), ceea ce inseamna ca epocii vechi ii corespunde Regalitatea si Republica. Epoca clasica a durat din 27 i.Ch pana 224 (?), corespunzandu-i in plan statal Principatul. Epoca postclasica a durat de la 224 la 565 si ii corespunde Dominatul. Aceasta periodizare are n caracter didactic pt ca in realitate institutiile juridice nu pot fi incadrate mecanic in una din cele 3 epoci, deoarece cele mai multe institutii juridice au aparut in epoca veche, au ajuns la apogeu in epoca clasica si au decazut in epoca postclasica. De aceea, in expunerea materiei o sa punem accentul pe fizionomia institutiilor juridice din epoca clasica.

3. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN ROMAN 1. Conceptul de izvor de drept In textele juridice, conceptul de izvor al dreptului este utilizat cu 3 sensuri: y Izvoarele dreptului = conditiile materiale de existenta care determina un anumit tip de reglementare juridica; aceste conditii de existenta sunt denumita izvoare de drept in sens material. Izvoarele dreptului = sursele de cunoastere sau documentele pe baza carora putem reconstitui fizionomia unor institutii juridice. Izvoarele dreptului = totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale dobandesc valoare juridica si devin norme de drept. Toate aceste procedee sunt denumite izvoare formale de drept / forme de exprimare a dreptului.

y y

In epoca veche, izvoarele formale ale DPR au fost: y y y y OBICEIUL LEGEA EDICTELE MAGISTRATILOR JURISPRUDENTA

In epoca clasica, la aceste 4 izvoare care au supravietuit s-au adaugat: y y SENATUS CONSULTELE CONSTITUTIUNILE IMPERIALE

In epoca postclasica, izvoarele formale ale DPR au fost: y y 2. Obiceiul Cel mai vechi izvor al DPR este obiceiul (juridic). In textele romane este denumit mos maiorum, adica obiceiul mostenit din batrani, sau obiceiul ius non scriptum (dreptul nescris). Obiceiul se formeaza prin repetarea anumitor comportari. In epoca prestatala, obiceiul nu avea caracter juridic, intrucat nu exista statul care sa le impuna prin forta sa de constrangere. De altfel, in epoca gentilica (prestatala), obiceiurile exprimau interesele tuturor si de aceea, erau respectate de bunavoie. OBICEIUL CONSTITUTIUNILE IMPERIALE

Insa, dupa fondarea statului, anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile si utile stapanilor de sclavi au fost sanctionate de stat si au devenit obiceiuri juridice, au dobandit forta obligatorie. Sanctionarea de catre stat a obiceiurilor se face prin activitatea instantelor judecatoresti deoarece pronuntarea aceleeasi sentinte in toate cazurile similare duce la formarea unui obicei juridic. Initial, obiceiurile juridice nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret, de catre pontifi. Abia la jum sec.5 i.CH, toate obiceiurile juridice au fost sistematizate si publicate in Forum, pe 12 table de bronz. Din acel moment, vechile obiceiuri au devenit prin sistematizare dispozitii ale Legii celor 12 table. In paralel, odata cu transformarile sociale si economice, s-au format noi obiceiuri care la randul lor au fost sanctionate de stat. Insa, catre sfarsitul Republicii, in conditiile revolutiei economice, functiile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare mult mai evoluate, cum ar fi edictele magistratilor sau jurisprudenta. Cu toate acestea, obiceiul a continuat sa fie un izvor de drept si in epoca clasica, dovada ca Salvius Iulianus, un mare jurisconsult (care a traiat pe vremea lui Hadrian, urmasul lui Traian), spunea ca obiceiul exprima vointa integului popor roman si indeplineste o functie abrogatoare. In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiul si-a redobandit importanta de odinioara imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii, intrucat romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman. 3. Legea Tot in epoca veche, normele DPR au fost exprimate si prin lege. Cuvantul lex, legis, inseamna conventie. Atunci cand conventia se incheia intre 2 persoane fizice, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de contract. Iar atunci cand conventia se incheia intre magistrat si popor, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege, ca izvor formal de drept, intrucat adoptarea legii romane presupunea incheierea unei conventii intre magistrati si popor. In incheierea acestei conventii, magistratul propunea poporului roman un proiect de lege, sub forma unui edict. Dupa ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut timp de 24 de zile in adunari ad-hoc (neorganizate, pe strada, in Forum). Dupa expirarea termenului de 24 de zile, poporul era convocat din nou pentru a se pronunta asupra proiectului de lege. Insa, poporul nu putea aduce amendamente (modificari) la proiectul de lege. Fie vota proiectul de lege in intregime, fie il respingea in intregime. Daca poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunta cuvintele uti logas (de acord), iar daca nu era de acord pronunta cuvantul antiquo. Daca legea era votata de popor, urma sa fie trimisa la Senat, in vederea ratificarii, iar daca era ratificata de Senat, legea intra in vigoare. Originalul legii era depus in tezaurul in statului, iar un numar de copii se afisau in public, pt ca poporul sa cunoasca dispozitiile legii. Legile romane au o structura formata din 3 parti:

y y y

Prescriptio Rogatio Sanctio

In prescriptio, se mentionau numele magistratului care a propus proiectul de lege (de aceea legile la romani aveau nume), de asemenea, adunarea care a adoptat legea; se mai mentiona locul (de regula, forumul), data adoptarii legii, precum si ordinea in care unitatile de vot si-au exprimat dorinta (centurii etc). In rogatio erau curpinse dispozitiile legii (reglementarea juridica a legii). Iar daca erau mai multe erau sistematizate pe capitole (2-3-4) si pe paragrafe. In sanctio, se preciza ce consecinte vor decurge in ipoteza incalcarii dispozitiilor din rogatio. Iar in functie de sanctiunea lor, legile romane erau de 3 feluri: y y y Leges perfecte Leges minus qua perfecta Leges imperfecte

In cazul legilor perfecte, sanctiunea prevedea ca orice act juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio este nul. In cazul legilor mai putin perfecte, se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio nu este nul, este valabil, isi produce efectele, dar autorul aceleia va fi pedepsit cu plata unei amenzi. Iar in cazul legilor imperfecte, se mentioneaza ca nu este permis sa se calce dispozitiile cuprinse in rogatio fara a se mentiona, preciza ce consecinte vor decurge in cazul unei asemenea incalcari. Cea mai veche si cea mai importanta lege romana este Legea celor 12 table sau Lex duo decim tabularum. S-a adoptat pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei, caci la origine normele dreptului au fost exprimate numai in forma obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre ponti. De aceea, plebeii au cerut cu insistenta ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, sa fie codificate si sa fie publicate in Forum, astfel incat toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Fata de aceste presiuni repetate, in anul 451 i.Ch., patricienii au acceptat sa formeze o comisie formata din 10 barbati care sa scrie legile: decemvrii legibus scriburus. Comisia a sistematizat obiceiurile si le-a afisat in acelasi an (451 i.Ch.) pe 10 table de lemn. Dar plebeii au afirmat ca acea codificare nu este completa, astfel incat s-a format o noua comisie din care, de data aceasta, faceau parte si 5 plebei care au facut o sistematizare completa a obiceiurilor, care au fost afisate in Forum pe 12 table de bronz in 449 i.Ch. Aceasta lege a fost denumita si Codul decenvirar sau Codul decemvirilor, caci este un adevarat cod de vreme ce cuprinde intregul drept public si privat roman de la acea epoca.

In domeniul privat, cele mai importante dispozitii se refera la organizarea familiei, la proprietatea privata si la succesiuni. Pe cand, dispozitiile din materia obligatiilor sunt putin, f putine, dovada ca legea reglementeaza un singur contract, intrucat obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb; or, din sec.5 i.ch, romanii nu cunosteau economia de schimb si traiau in conditiile economiei naturale, primitive, inchise. Multa vreme s-a afirmat, in mod gresit, ca aceasta lege nu ar fi originala, o creatie romana si ca ar fi fost preluata de la greci. Aceasta teorie se bazeaza pe un text din istoricul Titus Livius, care spunea ca inainte de adoptarea Legii celor 12 table, o comisie formata din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare (in S-ul Italiei) pentru a cerceta dreptul grecesc. In realitate, aceasta lege este profund originala, in primul rand, pt ca textele redau in mod in fidel modul de viata al romanilor; si in al doilea rand, pentru ca s-au facut studii comparative intre Legea celor 12 table si legilor lui Solon (c.m. mare legislator atenian). S-a constatat ca exista numai 3 elemente comune. Cele 12 table de bronz nu s-au pastrat, n-au ajuns pana la noi, au fost distruse de gali, cu ocazia incendierii Romei, la inceputul sec.4 i.Ch. Dupa alungarea galilor, dispozitiile legii nu au fost republicate si nici nu era nevoie sa fie republicate, deoarece textele acelei legi se fixasera definitiv si in memoria si in constiinta poporului roman. In acest sens, Cicero ne relateaza ca pe vremea copilariei sale, la 350 de ani de la adoptarea legii, elevii erau obligati sa invete pe de rost Legea celor 12 table, iar invatarea pe de rost a textului legii era carmen necesarum, adica lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa. In sens formal, aceasta lege a fost in vigoare pana in vremea lui Justinian, deoarece romanii nu au acceptat niciodata ideea de abordare a legilor intrucat ei acreditau ideea ca legile sunt de origine divina, iar vointa zeilor nu poate fi modificata de pamanteni. Toate acestea, in fapt, catre sfarsitul Republicii, odata cu declansarea revolutiei economice, multe din dispozitiile legii au devenit inaplicabile, au cazut in desuetudine. De aceea, Cicero spune ca pe vremea lui, in practica instantelor judecatoresti, locul Legii celor 12 table fusese luat de Edictul pretorului, intrucat in epoca veche, normele DPR au fost exprimate si prin edictele magistratilor. 4. Edictele magistratilor Intrucat magistratii romani se bucurau de ius evicendi sau dreptul de a publica, de a afisa un edict la intrarea in functie prin care aratau cum inteleg sa-si exercite atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Initial, edictele au fost date in forma verbala, dar incepand din sec.3, ele erau scrise pe table de lemn vopsite in alb (album). Unele edicte ale magistratilor erau valabile pe termen de un an, cat dura si magistratura si numeau edicta perpetua (edictum perpetuum). Dar, existau si edicte cu caracter ocazional valabile pentru cateva zile care nu prezinta o importanta deosebita.Edictul ocazional se numea edicta repentina. Cele mai importante sunt edictele pretorilor, deoarece pretorul exercita cele mai importante atributiuni de ordin judiciar cu ocazia organizarii proceselor. Importanta edictelor pretorilor a sporit catre sfarsitul epocii vechi, sfarsitul Republicii, cand vechiul drept civil, vechiul drept quiritar a devenit in mare parte inaplicabil, era depasit, astfel incat pretorul are decurs la mijloace procedurale pentru a adapta vechile reglementari la noile realitati. Astfel, vechiul drept civil roman a dobandit o noua

finalitate, iar in paralel s-a format o noua ramura de drept, denumita dreptul pretorian care s-a constituit ca o replica data dreptului civil. De aceea, dreptul pretorian poate fi analizat numai in opozitie cu dreptul civil, caci prin dreptul pretorian s-a creat aparenta ca vechiul drept a ramas in vigoare, dar, in realitate, a luat nastere un drept nou, cu o noua finalitate, cu noi functii sociale, un drept care a fost creat prin utilizarea unor mijloace procedurale. De aceea, romanistii afirma ca DPR a evoluat pe cale procedurala. In sens formal, edictul pretorului era valabil timp de 1 an, dar, in fapt, anumite dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile erau preluate si de pretorii urmatori, iar prin preluari succesive, acele dispozitii se fixau definitiv in corpul edictului. De aceea, Cicero spunea ca pe vremea sa, edictul pretorului cuprindea 2 parti: Edictum vetus: in acesta erau cuprinse acele dispozitii care treceau de la un pretor la altul si care s-au fixat definitiv in edict. Edictum novu: in acesta erau cuprinse noile dispozitii introduse de fiecare pretor in parte.

Pe vremea imparatului Hadrian, din ordinul acestuia marele jurisconsult Salvus Iulianus a codificat edictul pretorului dandu-i o forma definitiva, forma de la care pretorii urmatori nu se mai puteau abate, in sensul ca ei aveau obligatia de a afisa / publica edictul pretorului asa cum a fost codificat de Salvus Iulianus. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a incetat, iar edictul codificat de Iulianus este denumit tot edictum perpetuum, ca si edictul valabil timp de 1 an. Edictum perpetuum nu s-a pastrat, n-a ajuns pana la noi, de aceea, cercetatorii moderni l-au reconstituit pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat edictum perpetuum, fragmente ajunse pana la noi prin digestele imparatului Justinian.