Sunteți pe pagina 1din 28

CUPRINS

CUPRINS.............................................................................................................................2

INTRODUCERE

 

3

CAP. I PARADISUL FISCAL

 

4

 
  • 1.1 Conceptul de paradis fiscal

4

  • 1.2 Tipuri de paradisuri fiscale

5

  • 1.3 Condiţiile paradisului fiscal

6

  • 1.4 Apariţia şi evoluţia paradisurilor fiscale

 

7

CAP. II COMPANIILE OFFSHORE

 

8

 
  • 2.1 Conceptul de companie offshore

 

8

  • 2.2 Tipologia companiilor offshore

 

9

  • 2.3 Domeniile de utilizare a companiilor offshore

 

11

  • 2.4 Avantajele constituirii unei companii offshore

 

13

  • 2.5 Dezavantajele constituirii unei companii offshore

 

14

CAP.III STUDIU DE CAZ: ELVEŢIA

 

15

 
  • 1.1 Prezentarea generală a Elveţiei

15

  • 3.2 Economia Elveţiei

16

  • 3.3 Sistemul fiscal în Elveţia

17

  • 3.4 Sistemul bancar elveţian

23

  • 3.3 Secretul bancar elveţian

24

  • 3.5 Companiile offshore în Elveţia

25

CONCLUZII

 

28

BIBLIOGRAFIE

 

29

2

INTRODUCERE

Paradisul fiscal („tax heaven” – în engleză) desemnează acele unităţi administrativ-teritoriale ce asigură condiţii deosebit de favorabile pentru dezvoltarea capitalului şi funcţionarea companiilor offshore. Astfel, în aceste ţări se manifestă cu pregnanţă legislaţii liberale cu un regim de impunere fiscală foarte indulgent. Ca urmare a existenţei acestor zone fiscale cu regimuri concesive, a apărut o întreagă practică de evitare a impunerilor fiscale şi de eludare a controlului fiscal. Constituirea de firme offshore în ţări considerate paradisuri fiscale reprezintă o modalitate mai elevată şi mai recentă de evaziune fiscală. Acestea reprezintă firme constituite în ţări paradis fiscal şi care nu au voie să efectueze tranzacţii decât cu străinătatea, deci nu pot să intre în contact cu agenţii economici autohtoni. Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata vreunui impozit către autorităţile locale (în afara taxelor de autorizare) ori plata unor impozite extrem de reduse. Această caracteristică este tentantă pentru agenţii economici din diferite ţări cu o fiscalitate ridicată, printre care România ocupă un loc de frunte. În cazul companiilor occidentale, entităţile offshore create de acestea (corporaţii, bănci, societăţi de asigurări etc.) au un singur scop, care constituie obiectivul principal al managementului oricărei societăţi comerciale: maximizarea profitului prin orice mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea profitului, profitului reinvestit sau creşterilor de capital. Asemenea "artificii" fiscale pot apărea ca lipsite de etică, în special celor care cred că singurul motiv serios pentru care poate exista o firmă este vărsarea unor impozite cât mai consistente la bugetul de stat. Dar nu e mai puţin adevărat că orice întreprinzător îşi poate dirija afacerile liber, din orice ţară doreşte, cu condiţia să respecte legile, atât în ţara în care îşi derulează afacerile, cât şi în aceea în care este rezident. Dacă autorităţile fiscale consideră că o anumită firmă, acţionând în limitele legii, prejudiciază bugetul, singura lor alternativă este să ceară modificarea corespunzătoare a legilor care permit asemenea acţiuni. Existenţa paradisurilor fiscale pune presiune asupra cotelor de impozitare, chiar dacă au fost întreprinse multe acţiuni pe linia combaterii acestora (Codul de conduită). Deoarece reducerea cotelor nu poate continua la nesfârşit, extinderea ariei de impunere este o soluţie, dar nici aceasta nu va putea continua la infinit. Prin urmare, Uniunea Europeană a cerut paradisurile fiscale să renunţe la facilităţile pentru străini, dar trei ţări europene au refuzat si anume Andorra, Lichtenstein si Monaco. Datorită structurii federale a statului, în Elveţia nu există un sistem fiscal centralizat, cu anumite impozite care sunt percepute exclusiv de către autorităţile federale, în timp ce alte impozite sunt percepute pe criteriu concurenţial, la nivel de canton, comună. Deşi cota de impozitare la nivel federal este consistentă, cele practicate la nivelul fiecărui canton sunt diferenţiate (actualmente există proiecte legislative propuse pentru a diminua dacă nu chiar elimina această variaţie, de a reorganiza împărţirea resposabilităţilor şi a încasărilor între administraţiile federale, respectiv cantonale, dar datele de aplicare ale acestora sunt încă în fază de proiect). Prin urmare, întrucât diferenţele actuale în sistemul de impozitare sunt signifiante, alegerea cantonului este un element important în tot ceea ce înseamnă planificare fiscală.

3

CAP. I PARADISUL FISCAL

1.1 Conceptul de paradis fiscal

Creşterea mobilităţii capitalului a determinat diminuarea cotelor de impozitare în cazul acestuia, fapt care a necesitat majorarea cotelor în cazul impozitului pe venit. În plus, din punct de vedere al concurenţei fiscale între ţări este dovedit că factorii de decizie acţionează cu o rapiditate crescută funcţie de intensificarea mobilităţii capitalului, ca urmare a existenţei unor elemente considerate dăunătoare pentru un sistem fiscal, cum ar fi: cotele ridicate de impozitare, acordarea unor facilităţi fiscale pentru contribuabilii străini (ring-fencing), neadoptarea regulilor pentru acceptarea preţurilor de transfer. Pentru diminuarea acestor practici dăunătoare mediului de afaceri pe ansamblu, OECD a sporit numărul şi calitatea metodelor de colectare a informaţiilor de la contribuabili prin utilizarea unui număr de identificare fiscală (TIN), fapt care va contribui şi la creşterea conformărilor fiscale în cazul fluxurilor transfrontaliere (Corduneanu, 1998:351).

Putem defini paradisul fiscal ca fiind orice ţară care este considerată ca atare şi care se vrea astfel sau orice teritoriu în care persoanele fizice au impresia de a fi impuse

mai puţin decât altundeva (Corduneanu, 1998:352) Pornind de la această definiţie distingem urmăroarele caracteristici ale paradisului fiscal:

  • - Oferă avantaje fiscale care nu ar fi putut fi obţinute de utilizatorii lor în ţările de rezidenţă. Devenind rezidenţi ai ţării paradis fiscal, sau instalându-şi sediul societăţii sau altă entitate juridică, ei beneficiază de taxele şi impozitele ţării respective, deci veniturile şi beneficiile vor fi impozitate mult mai redus decât în ţările lor de provenienţă. Astfel ţările paradis îşi asigură sursele de capital necesare expansiunii economice şi echilibrului social.

  • - Existenţa unui secret sigur, protejat prin lege, referitor la operaţiile comerciale şi financiare realizate în aceste ţări de persoanele sau societăţile participante la aceste operaţii.

  • - Existenţa unui sistem bancar dezvoltat care permite o bună dezvoltare permiţând realizarea facilă şi rapidă a operaţiilor cu străinătatea, fără nici o restricţie.

  • - Existenţa unor mijloace de comunicaţie funcţionând în bune condiţii (telefon, fax, cabluri telegrafice, servicii aeriene) şi cu străinătatea.

  • - Absenţa controlului schimburilor atât în ceea ce priveşte nerezidenţii cât şi operaţiile în devize străine.

  • - agresivitate continuă în ceea ce prineşte adaptarea legislaţiei cu scopul atragerii capitalurilor şi capitaliştilor, organizând o veritabilă campanie promoţională pentru ţara paradis.

  • - Existenţa unor tratate fiscale pentru evitarea dublei impuneri a veniturilor între paradisurile fiscale şi alte state industrializate, tratate care reduc impozitele aplicate în mod normal investitorilor străini din ţările semnatare. Avantajele oferite de paradisurile fiscale pot fi considerate şi ca mijloace particulare de

4

evaziune fiscală aflate la dispoziţia deţinătorilor de capitaluri şi societăţilor multinaţionale. Paradisurile fiscale oferă posibilitatea unor evaziuni foare fine, puse la cale mai ales de instituţii foarte respectabile.

1.2 Tipuri de paradisuri fiscale

Nu este posibilă o clasificare completă a tuturor tipurilor de paradisuri fiscale, datorită gamei largi de ţări care se înscriu în această categorie, şi a trăsăturilor specifice fiecăreia dintre acestea. Totuşi putem împărţi paradisurile fiscale în principale (şase tipuri de paradisuri fiscale în funcţie de trăsăturile lor dominante şi anume facilităţile fiscale oferite) şi secundare.

  • a) Principale:

    • 1. Ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi creşterilor de capital (numite "zero havens") pentru persoane fizice: Bahamas, Bahrein, Bermude, Insulele Cayman, Nauru, Saint-Vincent, Turks şi Caicos, Vanuatu şi Principatul Monaco.

    • 2. Ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, teritoriul Hong Kong, Liberia, Malaiezia, Panama, Filipine, Venezuela, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente). În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor, obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului.

    • 3. Ţări în care cotele de impunere sunt puţin ridicate: Liechtenstein, Elveţia, Insulele Virgine britanice, Antilele Olandeze, Jersey , Guernesey , Man, Irlanda. Cotele au un nivel scăzut, întrucât sunt astfel stabilite de state sau ca urmarea aplicării unor reduceri de cote, datorate acordurilor fiscale privind dubla impunere.

    • 4. Ţări care oferă avantaje specifice societăţilor tip holding sau societăţilor offshore: Luxemburg, Singapore.

    • 5. Ţări care oferă exonerări fiscale ramurilor industriale create în vederea dezvoltării exporturilor: Irlanda pentru societăţile create înainte de 1 ianuarie 1981.

    • 6. Ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antigua, Anguilla, Grenada, Jamaica, Barbados.

  • b) Secundare, în care nivelul de impunere a anumitor forme de venit este ridicat, dar în care există dispoziţii legale cu caracter particular, care pot fi utilizate într-o operaţiune de tax planning de către investitori. Din categoria micilor entităţi teritoriale sunt relevante următoarele exemplificări:

  • Vatican, Republica Malteză, Polinezia franceză, Insulele Tonga, insulele Maurice, Republica Djbouti, Haiti, Insulele Virgine, Jamaica, Taiwan, Insulele Norfolk, Insula Christmas, Insulele Cocos, arhipelagul norvegian Svalbard. Caracterizate printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, acestea fie că nu aplică nici un fel de impunere fiscală, fie că anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi nu sunt impuse, fie că acordă exonerări pentru activităţile desfăşurate de anumite societăţi, fie că respectivele cote sunt mult reduse (Corduneanu, 1998:355).

    5

    1.3 Condiţiile paradisului fiscal

    Prin termenul de refugiu fiscal sau paradis fiscal sunt desemnate acele unităţi teritorial-administrative care asigură condiţii deosebit de favorabile pentru dezvoltarea capitalului şi pentru funcţionarea companiilor offshore. Condiţiile care trebuie întrunite pentru ca un teritoriu să poată fi considerat paradis fiscal sunt următoarele (Caraiani, 1999:48):

    Fiscalitate redusă: caracteristică valabilă numai pentru companiile offshore, care

    sunt scutite de impozite (sau trebuie să plătească un impozit foarte mic, de obicei nominal, nu procentual), toate celelalte taxe asimilate impozitelor fiind moderate. Trebuie specificate însă următoarele aspecte: într-un sens strict, toate ţările din lume (sau aproape toate) ar putea fi considerate paradisuri fiscale, pentru că guvernele oferă facilităţi fiscale companiilor şi persoanelor fizice străine (metode ring-fencing), pentru a încuraja investiţiile acestora, promovând astfel, creşterea economică. În acelaşi timp, o ţară ca Panama, menţionată între primele zece paradisuri fiscale din lume, nu este considerată ca atare de către populaţia locală (inclusiv firme), deoarece acesteia i se percep impozite pe venituri personale şi de corporaţie, taxe asupra importului (şi chiar asupra exportului), impozite asupra succesiunilor şi donaţiilor, asupra proprietăţilor imobiliare, etc; Birocraţie scăzută: companiile offshore sunt, în general, scutite de obligaţia ţinerii contabilităţii, a registrelor contabile, şi sunt obligate la prezentarea bilanţului contabil. Cu toate acestea, se pot procura cu uşurinţă certificatele şi adeverinţele necesare în activitatea curentă a comerciantului (Certificate of Good Standing); Anonimat: datele de identificare ale acţionarilor şi ale administratorilor nu sunt, de obicei, publice (nu se pot descoperi din registrele publice). În ceea ce priveşte transparenţa faţă de autorităţi, putem spune că nu există un schimb de informaţii care să le permită acestora controlarea fenomenului. Totuşi, din cauză că acest lucru facilitează foarte multe activităţi ilegale - cum ar fi spălarea banilor sau evaziunea fiscală - unele paradisuri fiscale au acceptat semnarea unor tratate prin care se permite analiza activităţilor companiilor offshore înregistrate pe teritoriul lor, în cazul în care acestea sunt suspectate de fapte criminale. Acest lucru a atras, însă, după sine decăderea unor paradisuri fiscale, care astfel nu mai erau în stare să ofere secretul bancar cerut de investitori. Referitor la refuzul unor paradisuri fiscale de a fixa impozite mari, multe dintre acestea nu ar avea prea mult de câştigat, dacă ar institui impozite ridicate. Dar cum întotdeauna se găsesc soluţii favorabile tuturor celor implicaţi, s-au instituit, pentru majoritatea companiilor offshore, taxe anuale, fără nici o altă obligaţie din partea acestora.

    6

    1.4 Apariţia şi evoluţia paradisurilor fiscale

    Apariţia şi evoluţia paradisurilor fiscale are legături strânse cu istoria spălării banilor care a prins rădăcini într-o epoca în care rigoarea normelor morale era împinsă la paroxism. Fenomenul spălării banilor a înmugurit în epoca medievală, când, condamnată de Biserica Catolică, camăta era considerată o crimă, un păcat capital, de o gravitate similară traficului cu droguri din ziua de astăzi. „Negustorii şi cămătarii anticipau tehnicile moderne de ascundere, transferare şi spălare a banilor. Când negustorii negociau împrumuturi pe termen lung, umflau artificial rata de schimb, suficient cât să acopere şi plata dobânzilor, pretinzând că acestea sunt un fel de recompensă pentru riscul asumat. Chiar dacă termenul de "spălare de bani" este de dată relativ recentă, se poate aprecia că, atât timp cât există această nevoie de a masca anumite transferuri financiare, fenomenul s-a produs la acea dată”. Ingenioşi, cămătarii şi negustorii mai recurgeau la o tehnică de ascundere a dobânzilor interzise: priveau dobânda ca pe o penalizare pentru întârzierile survenite în returnarea sumelor împrumutate în baza unor acorduri stabilite cu clienţii lor. Toţi cămătarii considerau dobânzile ca profituri reale, prin utilizarea a ceea ce, în prezent, se numeşte firmă-fantomă. Capitalul era împrumutat unei companii, apoi retras sub forma de profit, şi nu de dobânda la împrumut, deşi, în realitate, nu se realizase nici un fel de profit. Toate aceste trucuri prin care se urmărea înşelarea autorităţilor bisericeşti au în prezent echivalent în tehnicile de spălare a banilor. Formele primare de spălare a banilor descrise mai sus au evoluat cu timpul, ducând la ceea ce mulţi cred că este o invenţie a epocii moderne:

    paradisurile fiscale. Operând între Europa şi America, piraţii secolului al XVII-lea au fost primii utilizatori ai paradisurilor fiscale, care nu erau altceva decât locurile în care ei îşi depuneau averile. Apăruse chiar o competiţie între statele mediteraneene în atragerea averilor piraţilor, folosite uneori şi drept "monedă de schimb" pentru întoarcerea lor acasă.

    Datele istorice arată că un eveniment produs în 1612 poate fi considerat primul caz de amnistie a profiturilor ilegale: Anglia oferea piraţilor care-şi abandonau meseria atât libertatea deplină, cât şi dreptul de a-şi păstra banii. O idee redescoperită şi aplicată trei secole mai târziu de unele state contemporane în lupta cu traficanţii de droguri. Aşadar, în ceea ce priveşte paradisurile fiscale, istoria arată că bazele acestora au fost puse cu multe secole în urmă, ceea ce a urmat fiind mai mult o adaptare modernă a unei „piese clasice”. Termenul de paradis fiscal este utilizat doar de câteva decenii, deşi încă din Grecia Antică, pe micile insule din Mediterană, în vecinătatea Atenei, se stocau mărfurile aduse pe mare pentru a evita impozitul, 2% perceput asupra lor în cetate. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Flandra (din Belgia) a fost un paradis fiscal şi, ulterior, insula Jamaica a fost declarată, de asemenea, paradis fiscal. În Evul Mediu, în urma negocierilor hanseatice, oraşul Londra este scutit de toate impozitele. După al Doilea Război Mondial, numărul şi importanţa paradisurilor fiscale creşte datorită avantajelor pe care acestea le

    7

    ofereau: secretul operaţiunilor bancare, rapiditatea acestora, evitarea dublei impuneri, lipsa unor taxe obişnuite altfel, alte avantaje fiscale. În 1889 a doua bancă ca mărime din Canada, Bank of Nova Scoţia, şi-a dechis o agenţie în Caraibe şi în Jamaica pentru a permite clienţilor să beneficieze de avantajele fiscale şi financiare în operaţiuni de comerţ internaţional. După al doilea Război Mondial importanţa paradisurilor fiscale a crescut. Printre alţii, americanii – specialişti în societăţi multinaţionale – au avut cele mai mari motive. Ei aveau în vedere diminuarea preţului de transfer a profitului între societăţile fiice străine şi societatea mamă prin mijloacele evaziunii fiscale. Beneficiile astfel neimpozitate, au servit la reinvestirea şi înnoirea mijloacelor de producţie. Utilizarea paradisurilor fiscale le-a oferit americanilor pe lângă o impozitare mică şi mijlocul de a deveni competitivi, fiind acum 78 pe picior de egalitate cu firmele concurente a căror legislaţie naţională le ofereau numeroase facilităţi fiscale.

    CAP. II COMPANIILE OFFSHORE

    2.1 Conceptul de companie offshore

    Una dintre cele mai eficiente si mai "legale" arme ale întreprinzãtorului în lupta cu fiscalitatea s-au dovedit a fi aşa-zisele companii offshore. Prin termenul de "offshore" 1 limbajul de specialitate britanic desemnează teritoriul situat dincolo de ţărm. În jargonul economic american, prin offshore sunt denumite activităţile economice şi firmele care îşi desfăşoară activitatea în afara teritoriului naţional al statului în care acestea sunt rezidenţi. Întradevăr toate sensurile acestui cuvânt sunt purtătoare a esenţei: este vorba despre o companie, care în funcţie de ţara unde este înregistrată nu are activitate economică, în funcţie de activitatea sa este considerată companie străină. O companie offshore nu realizează venituri în ţara în care a fost înmatriculată. După toate acestea este important de menţionat faptul că în general nu este considerată activitate economică internă funcţionarea birourilor administrative şi manageriale, activităţi de investiţii şi holding şi susţinerea de conturi bancare. Termenul englezesc "offshore" explicat în noţiuni economice este "activitate desfăşurată în exterior, efectuată în afara legilor ţării din care provine investitorul". Altfel spus, o zonă offshore reprezintă spaţiul restrâns pe teritoriul unui stat, de obicei în cadrul unui port, aeroport, unde taxele vamale asupra mărfurilor intrate şi destinate reexporturilor sunt suspendate şi se autorizează realizarea unor operaţiuni comerciale, industrial-bancare şi de asigurare. Teoretic, companiile offshore se pot înfiinţa oriunde în lume, dar nu peste tot se

    • 1 Potrivit dicţionarului anual al revistei “The Economist”, companiile offshore sunt firme înregistrate în anumite ţări sau jurisdicţii care au o legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu impozite foarte scăzute atât timp cât societatea nu desfăşoara activităţi pe teritoriul ţării unde sunt înregistrate.

    8

    pot obţine şi avantaje fiscale, pentru că o firmă nu va fi scutită de impozit datorită faptului că este o firmă offshore, ci pentru că este un offshore înregistrat într-un paradis fiscal.

    Scopul pentru care se decide înfiinţarea unei companii offshore este în principal minimizarea taxării şi reducerea poverii fiscale, dar prin intermediul unei companii offshore se realizează şi un management mai performant al riscului cât şi o importantă reducere a costurilor. Companiile offshore pe lângă regimul de impozitare lejer beneficiază şi de mult dorita şi apreciata confidenţialitate în faţa unui control valutar, având protecţie împotriva intervenţiei guvernamentale şi a schimbărilor politice exterioare. Schemele offshore constau în stabilirea şi domicilierea unei entităţi juridice (corporaţie, holding, fundaţie) prin intermediul căreia se derulează afaceri cu alte entităţi domiciliate în afara statului respectiv. Aceste entităţi sunt denumite generic "firme offshore" şi oferă scutire de la plata impozitelor pe profit, pe creşterile de capital, pe dividende, pe dobânzi, etc. Companiile offshore au cunoscut o amploare remarcabilă, mai ales în ultimele decenii, fiind o alternativă de a evita povara fiscală din ce în ce mai apăsătoare. Prin termenul de offshore, se înţelege teritoriul situat dincolo de ţărm, în larg, departe de ţara de origine, în contradicţie evidentă cu onshore. În jargonul economic american, prin offshore sunt denumite activităţile economice şi firmele care desfăşoară activitatea în afara statului în care acestea sunt înregistrate.

    2.2 Tipologia companiilor offshore

    În prezent se identifică trei tipuri de societăţi (instrumentele de realizare a fraudei internaţionale) instalate în ţările de refugiu fiscal (Hoanţă, 1997):

    Societăţile holding Sunt acele societăţi care deţin un portofoliu de participaţie fără a exercita ele însele o activitate de afaceri. Ele sunt înregistrate în paradisuri fiscale sau în ţări dezvoltate care le oferă regimuri fiscale privilegiate, permiţând “constituirea de sanctuare financiare la adăpostul oricărei impozitări” aşa cum susţinea J.C. Martinez în lucrarea “La fraude fiscale”. Într-o altă tipologie apare ca o formă a companiilor offshore. Instalate în ţări precum Liechtenstein, Luxemburg, Elveţia, Monaco, Hong Kong, Singapore, Bermude au funcţiuni multiple. Ele gestionează în acelaşi timp portofoliul de valori mobiliare pentru societatea de grup, obţin participaţii, procură sursele de finanţare, prin lansarea de împrumuturi internaţionale şi încasează redevenţe, onorarii şi comisioane. Centrele respective poartă denumirea de "offshore financial centres" (centre financiare de dincolo de ţărm, graniţă) şi furnizează "offshore funds". Holdingul permite aşadar localizarea optimă a beneficiului grupului. Dacă la un moment dat, condiţiile fiscale oferite de teritoriul în care este localizat grupul devin mai puţin interesante, atunci holdingul se dizolvă cu uşurinţă, transferându-se în alt stat, mai primitor. Societăţile de bază ("base companies") Nici acestea nu au o activitate proprie, fiind înregistrate în ţări cu presiune fiscală

    9

    redusă, unde gestionează trezoreria grupului care le-a creat, concentrând şi administrând beneficiile comerciale şi financiare realizate în alte ţări cu fiscalitate ridicată de către filialele şi întreprinderile din grupul fondator.

    Societăţile fictive, de faţadă sau paravan ("sham companies") Nu au baza în ţările de refugiu, ci se rezumă la o simplă "cutie de scrisori" existentă vremelnic pe lângă o bancă, avocat sau contabil având un dublu scop:

    • - să stabilească în ţările de refugiu profiturile realizate cu ocazia anumitor operaţiuni

    • - să facă mai dificil controlul fiscal asupra contabilităţii întreprinderii din grup

    Companiile offshore sunt fie societăţi (asociaţii) cu răspundere limitată (Limited Liability Company), fie societăţi pe acţiuni (Corporation) , fie fundaţii de administrare a fondurilor sau trusturi. Aceste companii au dreptul să exercite orice fel de activitate legală, fără a fi necesară exprimarea scopului în actele de înregistrare. Singurele activităţi care necesită aprobare specială sunt cele desfăşurate de bănci şi societăţile de asigurare.

    1.

    Limited Liability Company

    Este o asociere între persoane fizice, în care partenerii sunt consideraţi acţionari şi au răspunderea limitată la cota de participare la capitalul social, profitul fiind considerat de fisc drept venit personal şi impozitat în consecinţă. Acest tip de companie constituie o tehnică deosebit de apreciată pe teritoriul SUA. Companiile cu formă juridică de tip LLC, constituite în SUA sunt supuse sistemului de impozitare "cursiv" (flow through taxation), adică nu compania datorează impozitul, ci acţionarii companiei, dacă nu hotărăsc altfel. Pentru ca o societate de tip LLC să fie scutită de impozit în SUA trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

    acţionarii companiei să fie nerezidenţi în SUA

    compania să nu desfăşoare comerţ în SUA sau cu firme din SUA

    LLC să nu aibă un sediu permanent altul decât cel înregistrat în SUA

    Aşadar, acţionarii LLC trebuie să fie persoane fizice sau juridice rezidente în

    paradisuri fiscale, ei fiind cei care datorează impozitul.

    2.

    Societăţile pe acţiuni (Corporation)

    Denumirea generică de corporation se referă la societăţile pe acţiuni chiar dacă în

    denumirea acestora întâlnim cuvintele: Limited, Corp., Inc. etc. Spre deosebire de societăţile pe acţiuni recunoscute de legislaţia românească, în SUA, societăţile pe acţiuni se pot constitui şi fără capital social.

    3.

    Compania internaţională (International Business Company IBC)

    Companiile de tip IBC sunt specifice zonelor aparţinând Coroanei Britanice. Sunt

    societăţi pe acţiuni, dar se înfiinţează de către 1-2 fondatori care nu au nici un drept patrimonial asupra firmei. Firma este practic deţinută de cel ce subscrie acţiunile, însă decizia emisiunii de acţiuni aparţine fondatorilor sau persoanelor desemnate de aceştia. Pentru prima dată a fost definită în legislaţia din Insulele Virgine Britanice (BVI), în 1984, prin International Companies Act, în urma eşecului tratativelor cu SUA privind prelungirea tratatelor de evitare a dublei impuneri, dintre cele două state. Autorităţile din BVI au inventat IBC pentru a putea asigura în continuare clienţilor americani o protecţie fiscală maximă, în special prin garantarea unei confidenţialităţi impenetrabile (Mănilă,

    2004:9).

    4.

    Compania nerezidentă

    10

    Este cea mai puţin pretenţioasă entitate, utilizată în special în zona de influenţă a legilor britanice, poate fi încorporată într-un anumit paradis fiscal şi să îşi desfăşoare activitatea în altă ţară în funcţie de interesele acţionarilor săi.

    • 5. Compania exceptată sau scutită (exempted company)

    Companiile de acest tip sunt scutite de la prevederile fiscale normale, fiind firme obişnuite care beneficiază, în jurisdicţii cu un regim fiscal normal, de facilităţi acordate în anumite condiţii. Exceptarea sau scutirea se acordă în fiecare an pe baza unei declaraţii a responsabililor firmei, care se angajează că nu vor face afaceri în sau cu firme înmatriculate în acel stat, altele decât firme nerezidente sau exceptate (Mănilă, 2004:10).

    2.3 Domeniile de utilizare a companiilor offshore

    Comerţ internaţional: prin înfiinţarea unei companii offshore de import-export într-un paradis fiscal este posibilă reducerea impozitării profitului. Compania offshore are rol de intermediar între compania producătoare şi client. Cumpără mărfurile de la producător la un preţ foarte mic (apropiat de preţul de fabricaţie) şi le vinde clientului la preţul de piaţă, iar marfa este livrată direct de la societatea producătoare clientului, trecerea mărfurilor prin societatea offshore este doar scriptică. Binenţeles că în cele mai multe cazuri proprietarul companiei offshore este şi proprietarul companiei producătoare. În felul acesta compania offshore (situată în paradis fiscal) colectează profit substanţial care nu va fi impozitat, iar societatea producătoare înregistrată într-un „infern fiscal” obţine un profit scăzut sau deloc. Investiţii: companiile offshore de investiţii se pot folosi pentru realizarea unor investiţii care vor produce profituri mari. Astfel, aceste profituri vor fi puse la adăpost de impozitele mari. Cu ajutorul companiilor offshore de investiţii se poate asigura anonimatul adevăratului investitor. Un alt avantaj îl constituie faptul că în conturile companiei se pot păstra devize fără îngrădire, eliminând astfel pierderile datorate diferenţelor de curs. Tranzacţii imobiliare: dacă o companie offshore este proprietara unui imobil, la înstrăinarea acestuia se pot economisi importante sume din taxe. De aceea, este de preferat ca cei care au proprietăţi să le deţină prin intermediul unei companii offshore. Există o serie de avantaje precum şi evitarea taxelor succesorale, a impozitelor rezultate din vânzarea investiţiilor de capital. Servicii profesionale: prin plata contravalorii unor servicii de consultanţă se pot transfera în conturile firmei offshore sume importante fără să se plătească impozit pe profit. În special persoane individuale precum designeri, consultanţi, autori, artişti, sportivi semnează contracte cu o companie offshore pentru dreptul de a primi onorariile prin intermediul acesteia, evitându-se astfel plata unor impozite care ar diminua semnificativ aceste onorarii. Operaţiuni bursiere: dacă operaţiunile la bursă se efectuează prin intermediul unei companii offshore, atunci profitul realizat nu este supus impozitării. Operaţiuni de lohn: compania offshore este mijlocul cel mai răspândit prin care se reduce impozitul pe profit realizat în urma executării contractului de lohn. Proprietate intelectuală: o companie offshore poate cumpăra sau poate fi mandatată pentru dreptul de a folosi un patent, drepturi de autor, licenţă, know-how de la

    11

    sau de către deţinătorii originali cu drept de sublicenţă. Odată achiziţionat dreptul de proprietate intelectuală de către o companie offshore, aceasta poate furniza drepturile de proprietate în sublicenţă în întreaga lume, exploatând drepturile de proprietate în diverse ţări.

    Shipping: folosirea unei companii offshore de shipping poate elimina impozitarea directă sau indirectă. Fără îndoială că în ultimii ani s-au produs mari transferuri de nave comerciale înregistrate în zone tradiţionale ca Marea Britanie, Norvegia sau Grecia, către jurisdicţii navale offshore precum Panama, Liberia, Isle of Man, Cipru şi Gibraltar. Recrutare de personal: companiile offshore pot fi folosite de către patroni cu scopul de a reduce impozitul pe salariile angajaţilor. În acest caz banii ce urmează să fie utilizaţi pentru salariile angajaţilor sunt transferaţi în conturile companiei offshore în care lucrează de fapt angajaţii. Asigurări: societăţi de asigurare offshore captive sunt constituite de către o companie înregistrată într-o ţară cu fiscalitate ridicată sau de către un grup de asemenea companii şi pot fi folosite pentru asigurarea riscurilor firmei mamă în condiţii mai avantajoase decât cele oferite de obicei de societatea de asigurare. Dicţionarul Webster defineşte aceste societăţi captive astfel: "societăţi deţinute sau controlate de către o altă societate sau întreprindere, al cărei obiectiv este, în primul rând acoperirea necesarului de asigurări, şi în al doilea rând, efectuarea de operaţii pe piaţă".

    Societăţile captive de asigurări au fost create de companii multinaţionale pentru a asigura şi reasigura riscurile filialelor şi a companiilor afiliate. Captivele sunt potrivite în special pentru industria de shipping şi industria petrolieră. Societăţile captive offshore sunt societăţi de drept străine şi îşi desfăşoară activitatea în alte ţări în conformitate cu legislaţia din ţara gazdă. Ele constituie majoritatea covârşitoare a societăţilor captive, respectiv 85% din total. Cele mai multe societăţi captive "offshore" îşi au sediul în: Insulele Bermude (1336), Insulele Cayman (500), Guernsey (300), Bahamas, Seychelles, care deţin împreună circa 75% din totalul societăţilor captive din toată lumea. Celelalte sunt situate în Caraibe, Gibraltar, Insula Man, Channel Islands, Insulele Virgine Britanice, Nauru, Singapore, Vanuatu, Barbados. Operaţiuni bancare: o bancă offshore poate fi utilizată şi pentru finanţarea operaţiunilor internaţionale efectuate de fondatorii băncii respective, în scopul evitării problemelor legate de limitări valutare. În ultimii ani din ce în ce mai multe instituţii bancare s-au stabilit în paradisuri fiscale precum: Anguilla, Antilele Olandeze, Bahamas, Bahrein, Barbados, Insulele Cayman, Costa Rica, Emiratele Arabe Unite, Guernsey, Hong Kong, Liban, Luxemburg, Insula Man, Panama, Saint Vincent, Seychelles, Singapore, care au devenit adevărate centre financiare internaţionale. În paradisurile fiscale se pot constitui două tipuri de societăţi bancare:

    bănci de

    tip

    A

    sau

    de

    tip

    unrestricted, sau cu autorizaţie de funcţionare

    nerestrânsă, care pot opera atât pe piaţa naţională cât şi pe cea externă bănci de tip B sau de tip restricted, sau cu autorizare de funcţionare restrânsă, care nu pot interveni pe piaţa bancară internă, naţională, pot efectua tranzacţii doar cu nerezidenţi, deci altfel spus acest tip de bănci pot opera doar în afara statului în care s-au înmatriculat

    12

    2.4 Avantajele constituirii unei companii offshore

    Constituirea unei societati comerciale offshore se explica prin avantajele oferite:

    fiscalitate minima sau chiar egala cu zero;

    formalitati contabile minime (de cele mai multe ori nu exista obligatia depunerii

    bilantului contabil anual sau a unor declaratii fiscale); asigurarea confidentialitatii asociatilor unei astfel de societati comerciale;

    operativitate la inmatricularea unei societati offshore;

    taxe minime la intocmirea actelor constitutive si la inmatricularea unei societati

    offshore; capital social minim cerut pentru infiintarea unei societati offshore;

    absenta controalelor fiscale;

    absenta restrictiilor valutare.

    Avantajele care decurg din statutul de offshore al unei companii dintr-un paradis fiscal se pot clasifica in doua categorii:

    1. Avantajele conexe constau in faptul ca beneficiarul poate dispune liber, fara nici o ingradire, de rezervele sale valutare, evitand astfel pierderile datorita diferentei de curs. De asemenea, in multe paradisuri fiscale nu este obligatorie tinerea unei contabilitati, şi in plus, de multe ori o companie straina este mai bine vazuta decat una romaneasca – un investitor strain se bucura deseori de o incredere mai mare decat

    oamenii de afaceri din tara. 2. Avantajele fiscale au ca principal izvor faptul ca profitul acumulat de aceste companii se impoziteaza de obicei in statul de rezidenta, iar acestea fie nu aplica nici un impozit, fie aplica unul foarte mic comparativ cu cele din statele in care sunt generate veniturile, realizandu-se astfel o minimizare a partii din profit platita statului in care companiile işi desfaşoara activitatea comerciala. O mai atenta analiza a acestor avantaje din punctul de vedere al beneficiarului conduce la concluzii surprinzatoare. De exemplu, o persoana fizica poate incerca, pe de o parte, sa profite de politicile guvernamentale avand ca obiectiv dezvoltarea anumitor activitati. Aceasta va cauta, pe de alta parte, tarile unde impozitarea este scazuta, respectiv nula, sau unde s-au stabilit acorduri cu tarile cu impozitare puternica care ofera posibilitatea unor reduceri pentru impozitele platite in prima tara. Insa din punctul de vedere al beneficiarului persoana juridica, avantajele sunt multiple:

    • - In anumite tari beneficiile sunt impozitate in anul imediat urmator realizarii lor, impozitul fiind calculat pe ansamblul beneficiilor nationale şi straine. Aceasta permite intreprinderilor care au filiale in strainatate sa intarzie impozitarea, care este aşadar subordonata repatrierii beneficiilor;

    • - Paradisurile fiscale sunt adesea folosite pentru a efectua tranzactii de brevete, marci şi procedee de fabricatie, care constituie active necorporale;

    • - Folosirea unui paradis fiscal faciliteaza elaborarea şi punerea in circulatie a documentelor comerciale justificand respectarea reglementarilor comerciale;

    • - Investitiile realizate sub acoperirea unui paradis fiscal nu mai antreneaza impozite pe plusvalori in cazul cedarii lor;

    13

    • - Conturile in monede convertibile şi secretul bancar pot uşura obligatiile gestionarilor in perioada de fluctuatie a monedelor şi a impozitelor pe dobanzi;

    • - Infiintarea unei filiale intr-un paradis fiscal permite o mai mare suplete şi o discretie marita in gestiune;

    • - filiala in cadrul unui paradis fiscal poate fi utilizata de o companie ca punct de cumparare pentru propriile sale marfuri. Acestea din urma sunt revandute uzinelor din strainatate profitandu-se de reducerile de impozite rezultate, fara a pierde beneficiul vanzarii;

    • - Cumpararea de material la pretul pietei locale printr-o filiala implantata intr-un paradis fiscal permite realizarea de beneficii neimpozabile;

    • - Companiile de asigurari captive sunt utilizate de firme multinationale incitate sa devina astfel propriul lor asigurator, datorita costurilor substantiale ale asigurarilor (in plus, rezervele de asigurari nu sunt deductibile din beneficiile impozabile), precum şi datorita caracterului neasigurabil al unora dintre activitatilor lor. Compania de asigurari captiva poate deveni totodata un mijloc de finantare al investitiilor firmei-mama;

    • - Bancile captive sunt organisme create pentru necesitatile proprii ale unui grup de indivizi. Acestea au statut de banca non-rezidenta şi pot efectua operatiuni de orice natura, cu exceptia celor ce implica rezidenti din tarile in care acestea sunt instalate.

    2.5 Dezavantajele constituirii unei companii offshore

    Companiilor offshore sunt de obicei interzise de la desfaşurarea de afaceri sau pastrarea angajatilor in jurisdictia lor, deşi acest lucru depinde foarte mult de jurisdictia in cauza şi tipul de companie. Din motive de reglementare, exista adesea anumite restrictii cu privire la tipul de afacere pe care o societate offshore o poate desfasura fara a fi nevoie de o licenta. In practica, aceasta nu este diferita de la tranzactionare "pe uscat"(onshore), deoarece majoritatea bancilor au operatiuni offshore, iar majoritatea companiilor de asigurare din lume sunt offshore. Regulile tind sa fie mai stricte in aceste zone decat in cele mai multe zone onshore. De exemplu, pentru a deschide un cont bancar in numele unei companii offshore, pentru a se conforma legilor de combatere a spalarii de bani, banca va solicita in mod normal documente pentru verificarea identitatii semnatarilor de cont pentru a fi legalizate şi pot necesita unul sau mai multe scrisori profesionale de referinta de la un avocat, contabil şi / sau bancher care te-a cunoscut. Anumite tari au legi "anti- paradis fiscal ", ceea ce face dificil desfaşurarea afacerilor in acele tari cu ajutorul unei companii offshore. De exemplu, legea pietelor de capital din Franta interzice utilizarea companiilor offshore ca emitent de obligatiuni de vehicule.

    14

    CAP.III STUDIU DE CAZ: ELVEŢIA

    1.1 Prezentarea generală a Elveţiei

    Confederația Elvețiană sau Elveția (latină: Confoederatio Helvetica) este un mic stat federal alcătuit din 26 de regiuni numite cantoane şi de accea mai poartă numele şi de „ţara cantoanelor”, fiind situat în Europa Centrală, fără ieșire la mare. Cu o suprafata de 41.284 km 2 Elveţia beneficiază de o localizarea geografică favorabilă şi de o guvernare inteligentă care au transformat Elveţia într-un important entru al serviciilor bancare şi financiare, comerţului, turismului şi comunicaţiilor între nosrdul şi sudul Europei. Vecinii săi sunt Germania (la nord), Italia (la sud), Austria si Liechtenstein (la est).

    Capitala Elveţiei este Berna, iar cel mai mare oraş este Zürich, fiind urmat de Basel şi Geneva. Cele 26 de cantoane sunt:

    Ausserrhoden)

    Innerrhoden)

    Cantoanele sunt divizate în 2.889 municipalitati. Ora oficială este ora Europei Centrale, cu o ora mai devreme decât la Bucureşti şi tot cu o oră , dar, mai târziu, faţă de ora Londrei. În ceea ce priveşte populaţia Elveţiei, cele 26 de cantoane numără aproximativ 7.750.600 de cetăţeni, din care 75% trăiesc în mediul urban. Rata de creştere anuală a popilaţiei Elveţiei este de 0.4%. Etnic, populaţia Elveţiei este formată din 64% germani, 20% francezi, 8.5% italieni, 0.5% romanşi, restul fiind străini naturalizaţi. Limbile oficiale sunt: germana, franceza, italiana şi retormana – un dialect cu origini latine, considerat limbă naţională.

    15

    Fig. 3.1 Distribuţia limbilor (iulie 2011) portocaliu=germană (63,7 %), violet=franceză (20,4 %), verde=italiană (6,5 %), galben=retoromană (0,5 %)

    Fig. 3.1 Distribuţia limbilor (iulie 2011) portocaliu=germană (63,7 %), violet=franceză (20,4 %), verde=italiană (6,5 %), galben=retoromanăț ia nu are o religie de stat . Religia cea mai răspândită în Elve ț ia este catolicismul cu 42 % din popula ț ie. 33 % din popula ț ie este reprezentată de comunitatea Bisericii Evanghelice Reformate, cantoanele mândrindu-se în general cu una din cele două confesiuni. Islamul este cea de-a treia religie, de care apar ț ine 4 % din popula ț ie. Un procent mai mic, de aproximativ 1 % apar ț ine ortodoxismului. Din punct de vedere politic Elveţia nu este membră a Uniunii Europene, în prezent făcând parte din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) . Această asociaţie a fost fondată în 1960 de către mai multe ţări europene (Marea Britanie, Irlanda, Elveţia, Austria etc.) prin semnarea Convenţiei de la Stockholm. În prezent din AELS mai fac parte următoarele ţări membre: Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein. 3.2 Economia Elveţiei Elveţia este un stat din categoria celor dezvoltate, cu un produs intern brut (PIB) mai ridicat decât al unor ţări din vestul Europei . Prin comparaţie, moneda naţională a acestei ţări – francul elveţian (1CHF=1.087USD) are un nivel relativ constant în raport cu alte valute, devenind una dintre cele mai folosite valute pentru investiţiile financiare datorită stabilităţii acesteia. Elveţia este cunoscută ca fiind un mediu propice atât pentru investiţiile autohtone cât şi pentru cele străine, acest lucru fiind facilitat de gradul înalt de securitate oferit de legislaţia acestei ţări în domeniul afacerilor, de gradul scăzut de control şi de intevenţie din partea statului elveţian, de garantarea pe termen lung a stabilităţii în domeniul investiţiilor, de libera competiţie, de reglementările în ceea ce priveşte secretul bancar etc. AELS (abv.) – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb 16 " id="pdf-obj-14-4" src="pdf-obj-14-4.jpg">

    (Sursa: Wikipedia)

    Elveția nu are o religie de stat . Religia cea mai răspândită în Elveția este catolicismul cu 42 % din populație. 33 % din populație este reprezentată de comunitatea Bisericii Evanghelice Reformate, cantoanele mândrindu-se în general cu una din cele două confesiuni. Islamul este cea de-a treia religie, de care aparține 4 % din populație. Un procent mai mic, de aproximativ 1 % aparține ortodoxismului. Din punct de vedere politic Elveţia nu este membră a Uniunii Europene, în prezent făcând parte din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) 2 . Această asociaţie a fost fondată în 1960 de către mai multe ţări europene (Marea Britanie, Irlanda, Elveţia, Austria etc.) prin semnarea Convenţiei de la Stockholm. În prezent din AELS mai fac parte următoarele ţări membre: Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

    3.2 Economia Elveţiei

    Elveţia este un stat din categoria celor dezvoltate, cu un produs intern brut (PIB) mai ridicat decât al unor ţări din vestul Europei . Prin comparaţie, moneda naţională a acestei ţări – francul elveţian (1CHF=1.087USD) are un nivel relativ constant în raport cu alte valute, devenind una dintre cele mai folosite valute pentru investiţiile financiare datorită stabilităţii acesteia. Elveţia este cunoscută ca fiind un mediu propice atât pentru investiţiile autohtone cât şi pentru cele străine, acest lucru fiind facilitat de gradul înalt de securitate oferit de legislaţia acestei ţări în domeniul afacerilor, de gradul scăzut de control şi de intevenţie din partea statului elveţian, de garantarea pe termen lung a stabilităţii în domeniul investiţiilor, de libera competiţie, de reglementările în ceea ce priveşte secretul bancar etc.

    • 2 AELS (abv.) – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

    16

    Datorită nivelului ridicat al investiţiilor străine, Elveţia este considerată un ,, paradis fiscal ”, fiind unul dintre cele mai mari şi mai cunoscute centre offshore, alături de New York, Frankfurt şi Londra. Economia Elveţiei este caracterizată de stabilitate, care este dată de o rată constantă şi scazută a inflaţiei cât şi a dobânzilor, stabilitate conferită şi de puterea monedei naţionale (francul elveţian). Principalii indicatori economici sunt redaţi prin tabelul următor:

    Tab. 3.1 Indicatorii economici ai Elveţiei

    Indicatori

     

    Nivelul indicatorilor

    PIB

     

    326.6 milioane USD

    Gradul de creştere anuală a PIB

     

    2, 7%

       

    47.08 mii USD

    Nivelul PIB pe cap de locuitor Nivelul PIB pe sectoare de

     

    -

    agricultură 1,3%

    activitate

    -

    industrie 27.5%

     

    -

    servicii 71.2%

    Rata inflaţiei

     

    0.7%

    Rata şomajului

     

    3.9%

       

    40.2% din PIB

    Datoria publică Rata de economisire

    10.1% (locul 7 in topul primelor 10 ţări

     

    care economisesc cel mai mult) 27.542 USD

    Venit anual disponibil Ponderea taxelor plătite în venituri

     

    21.5%

    Industrii principale

    maşini, chimică, ceasuri, textile, instrumente de precizie

    (Sursa: Rapoarte anuale despre economia Elveţiei)

    3.3 Sistemul fiscal în Elveţia

    Datorită structurii federale a statului, în Elveţia nu există un sistem fiscal centralizat, cu anumite impozite care sunt percepute exclusiv de către autorităţile federale, în timp ce alte impozite sunt percepute pe criteriu concurenţial, la nivel de canton, comună. Deşi cota de impozitare la nivel federal este consistentă, cele practicate la nivelul fiecărui canton sunt diferenţiate (actualmente există proiecte legislative propuse pentru a diminua dacă nu chiar elimina această variaţie, de a reorganiza împărţirea resposabilităţilor şi a încasărilor între administraţiile federale, respectiv cantonale, dar datele de aplicare ale acestora sunt încă în fază de proiect). Prin urmare, întrucât diferenţele actuale în sistemul de impozitare sunt signifiante, alegerea cantonului este un element important în tot ceea ce înseamnă planificare fiscală. Conform standardelor internaţionale şi OECD, ratele de impozitare practicate de Elveţia sunt relativ scăzute.

    17

    Impozitarea persoanelor fizice

    Persoanele fizice care obtin un venit fix pot fi scutite de impozitul pe venit sau li se pot adauga suprataxe in baza unor legi speciale. Cotele de impozitare sunt stabilite de cantoanele si municipalitatii aferente, putand diferi in mod considerabil de la un canton la altul. De obicei, se aplica o cota de

    impozitare progresiva. Cuplurile casatorite sunt impozitate cu un “discount”, beneficiand de anumite de deduceri la baza impozabila, cum ar fi contributiile sociale. Cu toate acestea apare un dezavantaj financiar comparativ cu persoanele fizice necasatorite. Asadar, se colecteaza impozite directe federale si cantonale. Cotele de impozit directe federale sunt progresive, inregistrand un nivel maxim de 11.5% la un venit de 843000 CHF per cuplu casatorit. Taxa pe avere difera de la un canton la altul si variaza in jurul procentului de 1,5% in majoritatea cazurilor. In cantonul Zurich este 0,3%. Rezidentii platesc anual taxe pe avere in functie de totalitatea bunurilor pe care le detin in tara, in timp ce nerezidentii trebuie sa plateasca o taxa pe avere anuala pe bunurile derivate de la intreprinderile si imobilele situate in Elvetia. De asemenea, în baza unor acorduri de evitare a dublei impuneri, nerezidenţii sunt exceptaţi de la impozitare.

    Impozitul pe profit

    O companie este considerată rezidentă în Elveţia, fie dacă este înmatriculată în această ţară, fie dacă este condusă din aceasta (locul managementului activ). Astfel o companie înregistrată în Marea Britanie, care este însă condusă din Elveţia, este astfel considerată o companie rezidentă a statului federal în vederea impozitării (Corduneanu,

    1998:362).

    Regula generală este aceea, conform căreia, companiile rezidente sunt impozitate aferent veniturile globale, mai puţin cele care au generat profituri prin intermediul unor întreprinderi, sedii permanente şi proprietăţi situate în afară, în timp ce companiile non- rezidente sunt impozitate doar pentru profitul generat de întreprinderi, sedii permanente şi proprietăţi situate în Elveţia, acelaşi regim având şi dobânzile pentru împrumuturi garantate de debitori prin proprietăţi elveţiene. După cum precizam anterior, impozitarea companiilor este reglementată la mai multe niveluri: federal, cantonal, comunal, nivelul cotelor de impunere variind destul de mult. Oricum la momentul actual cantoanele Zug şi Fribourg sunt considerate cele mai propice pentru localizarea agenţilor economici. Ca fapt divers trebuie menţionat că impozitul plătit autorităţilor federale poate fi considerat deductibil din perspectiva bazei impozabile la nivel cantonal, lucru care este valabil şi în sens invers. Sucursalele străine situate pe teritoriul elveţian datorează impozit pe profit, venituri şi câştigurile de capital la aceleaşi cote de impunere practicate şi în cazul entităţilor naţionale. Profiturile remise străinătăţii de către sucursale şi filiale nu fac obiectul impozitării în Elveţia. Revenind la cotele de impozitare, analiza acestora pleacă de la cota de bază practicată la nivel federal şi care este de 8,5%, aplicabilă asupra proftului impozabil. Rata totala a impozitului pe profit la nivel federal, cantonal si comunal se inscrie aproximativ

    18

    intre 14% si 45%, in functie de nivelul profitului si locul de inregistrare a sediului. Intrucat impozitul pe profit face parte din categoria cheltuielilor deductibile, cota de impozitare efectiva a profitului variaza astfel intre 12,5% si 31%.

    Determinarea bazei impozabile

    La nivelul statului federativ Elveţia, în ceea ce priveşte impozitarea veniturilor

    există o serie de diferenţe substanţiale între guvernul federal şi cantoane pe de o parte şi între diferitele cantoane pe de altă parte. Sfaturile specialiştilor elveţieni constau în verificarea cu precădere a următoarelor elemente înainte de luarea deciziei de iniţiere a unei afaceri într-un canton:

    • - principiile GAAP se aplică celor mai multe aspecte ale calcului fiscal;

    • - pierderile pot fi reportate pentru o perioadă ulterioară cuprinsă între 4 şi 7 ani, acest principiu neputând să fie aplicat însă şi în sens retroactiv;

    • - nu există legislaţie fiscală referitoare la agenţii economici străini care fac obiectul unui control, după cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii şi în Regatul Unit;

    • - câştigurile de capital provenite din vânzarea de către o companie tutelară non-rezidentă a acţiunilor sale către o subsidiară elveţiană nu sunt supuse impozitării (cu excepţia situaţiilor în care subsidiara elveţiană deţine proprietăţi în Elveţia);

    • - plata dobânzilor provenite din împrumuturi efectuată de o subsidiară rezidentă sau non-rezidentă către o companie mamă (tutelară) nu face obiectul nici unui impozit prevăzut de legislaţie corporaţiilor din Elveţia;

    • - fondurile de rezervă constituite în vederea pensionării angajaţilor sunt deductibile din punct de vedere fiscal 3 . Taxa de timbru

    Federaţia are dreptul exclusiv de a percep acest impozit. Cotele de impozitare sunt următoarele:

    1% pentru emiterea de acţiuni în cazul în care valoarea acestora depăşeşte 250.000 CHF, chiar şi în situaţia în care acestea sunt emise ca o primă. Un împrumut, făcut de un acţionar către companie fără contraprestaţie (plată) face de asemenea subiectul acestui impozit. Taxa de timbru se datorează de asemenea pornind de la valoarea nominală a acţiunilor în cazul în care majoritatea acţionariatului este transferat ca urmare a unei lichidări judiciare, chiar dacă acţiunile nu au în aceste circumstanţe o valoare de piaţă. Pentru filialele elveţiene ale unor companii străine nu se datorează taxa de timbru ca urmare a acestor emiteri; o rată de 0,15% pentru transferul de valoare al acţiunilor în companii rezidente elveţiene şi 0,3% pentru transferul de valoare al acţiunilor în companii non-rezidente, cu condiţia efectuării transferului de către “dealeri de titluri de valoare”, prin care legislaţia elveţiană înţelege bănci, brokeri ai bursei de valori, manageri ai fondurilor de investiţii şi alte diferite instituţii financiare. Definiţia acestor dealeri de titluri de valoare este totuşi destul de a tot cuprinzătoare, referindu-se la orice companie care deţine titluri de valoare peste limita de zece milioane de franci elveţieni şi în plus toţi intermediarii. Taxa de timbru se suportă de către ambele părţi implicate (cumpărător şi vânzător) şi este automat dedusă din valorile tranzacţiei de către dealer.

    • 3 Acest aspect este extrem de important deoarece nu există limită de deductibilitate.

    19

    • - O cotă anuală de 0,12% asupra valorii obligaţiunilor emise, adică pentru obligaţiunile emise pe o perioadă de 5 ani se va datora o taxă de timbru de 0,6%;

    • - O cotă anuală de 0,06% pentru obligaţiunile pe termen mediu al căror emitent este o bancă, astfel încât pentru cele pe o perioadă de 5 ani, este exigibilă o taxă de timbru de 0,3%;

    • - O rată de 5% din primele de asigurare pentru asigurări generale, respectiv 2,5% din aceeaşi bază de calcul pentru asigurări de viaţă, procent aplicabil pentru contribuţie unică.

    Impozit asupra activului net

    Acest impozit este perceput atât la nivelul autorităţilor federale, cât şi al celor

    cantonale şi are drept bază de calcul activele entităţilor corporative, care în mod normal sunt egale cu capitalul propriu al acţionarilor si anume capitalul vărsat, rezervele legale etc. (Caraiani, 199:78). Cotele de impozitare sunt:

    1. cotă de 0,8% asupra activului net al companiilor este percepută anual de către autorităţile federale;

    • 2. cotă anuală situată între 0,3% şi 1% aplicabilă de asemenea asupra activului net

    de către cantoane. Filialele străine situate în Elveţia sunt impuse doar pentru activele lor elveţiene din punctual de vedere al acestui impozit. Pe de altă parte, companiilor rezidente nu le sunt supuse impozitării activele (proprietăţile imobiliare) străine.

    Redevenţe

    Federaţia are dreptul exclusiv de a percepe redevenţa (impozit pe veniturile obţinute de nerezidenţi). Regula generală constă în aceea că redevenţele sunt deduse la

    sursă din ceea ce entităţile elveţiene distribuie. Cota este de 15% pentru beneficiile fondurilor de pensie, 8% pentru beneficiile din asigurări şi 35% pentru veniturile din investiţii care includ dividendele şi dobânda corporative din conturile bancare, obligaţiunile şi celelalte instrumente de credit. Redevenţa nu se aplică pentru roialităţile plătite către beneficiarii straini. Profiturile repatriate în afară de către filialele elveţiene ale unei companii străine nu generează redevenţe indiferent de convenţia de dublă impunere în cauză.

    Taxa pe valoarea adaugata

    Pentru marea majoritate a produselor si serviciilor desfasurate in Elvetia nivelul TVA este de 8%. Produsele de prima necesitate (produse alimentare si bauturi, cu exceptia bauturilor alcoolice), medicamentele, apa din reteaua de conducte, furajele pentru animale, lucrarile agricole legate de cultura solului si precedand productiei, precum si recoltarea (fan, cereale, fructe, legume), carti, anumite publicatii (fara caracter publicitar), prestatii de servicii furnizate de societatile de radio si televiziune (cu exceptia celor cu caracter comercial) beneficiaza de un nivel redus de TVA de 2.5%. Asistenta medicala si educatia sunt scutite de plata TVA. Serviciile in domeniul hotelier (cazare, mic dejun) beneficiaza de o cota redusa de TVA, de 3,8%.

    Facilitati fiscale Marea majoritate a cantoanelor prevad prin legislatia fiscala proprie posibilitatea exonerari fiscale, totale sau partiale, acordata intreprinderilor nou create care prin

    20

    activitatea lor contribuie substantial la dezvoltarea economica a cantonului sau a uneia din zonele de interes ale acestuia. Facilitatile fiscale acoradate sunt limitate in timp, perioada maxima in care compania poate beneficia fiind de 10 ani de la infiintarea. Aceasta facilitate se aplica, in mod egal, si filialelor firmelor straine, stabilite in

    Elvetia.

    Intrucat, impozitele si taxele platite la nivel cantonal si comunal au o pondere semnificativa in totalul taxelor si impozitelor platite de o companie, facilitatile fiscale astfel acordate au o importanta deosebita pentru compania beneficiara. Suplimentar, exista anumite facilitati fiscale si la nivel federal.

    Tratamentul fiscal al operaţiunilor offshore. Companiile tutelare.

    Din punctul de vedere al impozitării federative, o companie este definită ca fiind tutelară (companie mamă), dacă deţine fie un minimum de 20% din totalul acţiunilor unei alte companii, fie dacă valoarea acţiunilor deţinute într-o altă companie are o valoare de piaţă de cel puţin 2,000,000 franci elveţieni (prag cunoscut drept acţionariat participativ). Deşi definirea unei companii tutelare variază de la canton la canton, o entitate corporativă este tutelară din punctual de vedere al impozitării veniturilor cantoanelor atâta timp cât:

    • - fie aceste venituri provin cel puţin în proporţie de 51-66% din dividende provenite de la o filială;

    • - fie compania deţine cel puţin 51-66% din acţiunile filialei. Cu titlu general, dividendele străine remise către o companie eleveţiană şi orice câştig de capital realizat de asemenea de către o astfel de companie din vânzarea acţiunilor unei entităţi străine în care deţine o parte considerabilă, sunt impozitate în Elveţia exceptând situaţia în care sunt cuvenite unei companii care conform legii fiscale elveţiene este definită ca o companie elveţiană tutelară. Companiile tutelare elveţiene beneficiază de următorul regim fiscal:

      • 1. la nivel federal o companie tutelară plăteşte impozit pe profit la un nivel redus pentru fiecare venit din dividende primit de la o subsidiară sau o companie la care deţine pragul acţionariatului participativ. Reducerea în privinţa impozitării profitului depinde de proporţia câştigului din acţionariat participativ în profitul total generat;

      • 2. la nivel cantonal sau municipal impozitul pe profit nu se datorează pentru venitul obţinut din dividende atâta timp cât corporaţiile indeplinesc condiţiile pentru a fi declarate companii tutelare.

    În plus companiile tutelare care deţin un minimum de 20% din capitalul unei subsidiare plătesc impozit redus pentru câştigurile de capital obţinute ca urmare a vânzării acţiunilor atât timp cât:

    • 1. participaţia a fost deţinută pentru cel puţin un an şi fusese achiziţionată ulterior datei de 1 ianuarie 1998;

    • 2. participaţia a fost achiziţionată înainte de data de 1 ianuarie 1997 şi se va

    renunţa la ea ulterior datei de 1 ianuarie 2007. La momentul actual, cantonul care este recomandat pentru a localiza o companie tutelară din punct de vedere fiscal este Fribourg. Companiile domiciliare sunt cele care îndeplinesc următoarele condiţii:

    • - Sunt pe de o parte controlate din afară, iar pe de altă parte managementul provine din străinătate;

    21

    -

    Au un sediu înregistrat în Elveţia;

    -

    Nu au nici staff-ul şi nici o prezenţă fizică pe teritoriul Elveţiei;

    -

    Îşi desfăşoară majoritatea, dacă nu chiar totalitatea afacerilor în străinătate;

    Veniturile au sursa de provenienţă din străinătate. Din punct de vedere al reglementărilor fiscale (impozit pe profitul corporaţiilor) sub care acţionează se disting următoarele trăsături principale:

    -

    La nivel federal nu există avantaje prin prisma impozitului plătit pentru profituri

    şi câştiguri de capital ale corporaţiilor; La nivel cantonal şi municipal, cota de impozitare a profiturilor poate fi substanţial redusă, dacă nu chiar anulată. Perceperea acestor impozite depinde în această situaţie de raportul în care se află capitalul vărsat şi rezervele faţă de profit. O companie auxiliară este o companie domiciliară, care în plus poate să-şi

    desfăşoare o parte din activitate în Elveţia. Acest tip de companie nu este acceptat decât în şapte cantoane elveţiene. Unei companii auxiliare i se permite:

    • - să aibă birouri şi staff elveţiene;

    • - să obţină venituri elveţiene (care sunt impozitate la cotele standard practicate), deşi majoritatea acestora este obligatoriu să provină dintr-o sursă străină. Din punct de vedere al reglementărilor fiscale (impozit pe profitul corporaţiilor) sub care acţionează, se disting următoarele trăsături principale:

    la nivel federal nu se acordă vreo exceptare din punct de vedere al impozitării

    veniturilor corporaţiilor; la nivel cantonal şi municipal cota de impunere pentru determinarea impozitului plătibil pentru venituri şi câştiguri de capital variază pentru cele şapte cantoane care acceptă un astfel de tratament fiscal. Oricum, cu titlu general, venitul care are localizată sursa în Elveţia este impozitat cu 5%, în timp ce pentru cel provenit din afara ţării se practică scutirea de impozit. Companiile service sunt acelea al căror unic obiect de activitate, ca să zicem aşa scop în viaţă, este prestarea către companiile străine care fac parte dintr-un grup, în care acestea sunt membre, a diferitelor servicii cum ar fi: asistenţa tehnică, financiară şi administrativă, publicitatea, managementul, marketingul etc.

    Companiilor service nu le este permis, în general, să obţină venituri din partea unor terţi, cum ar fi de exemplu companiile din afara grupului lor. Statutul de companie service se obţine prin achitarea unui impozit în avans. Companiile service beneficiază de următoarele facilităţi fiscale pentru impozitarea veniturilor corporaţiilor:

    la nivel federal nu se accceptă nici o derogare de la legislaţia referitoare la

    impunerea veniturilor corporaţiilor, a determinării impozitelor de plată; la nivel cantonal şi municipal, cotele de impozitare a veniturilor corporaţiilor vor fi ajustate pornind de la orientarea internaţională a serviciilor prestate. Există o multitudine de modalităţi de calcul a profitului impozabil anual din punctual de vedere al cantoanelor, dar cu titlu general profitul impozabil anual se determină drept echivalentul a 8,5% din totalul statului de plată a salariaţilor sau un procent între 5%-20% din cheltuielile de regie (doar în cazul în care aceste cheltuieli nu sunt reduse, situaţie în care se opteză pentru un procent superior). Companiile mixte prezintă caracteristicile atât ale companiilor tutelare, cât şi ale

    22

    celor domiciliare, neputând fi totuşi evidenţiate ca un anumit tip din cele două. Pentru o companie mixtă se acceptă următoarele derogări de la legea impozitării corporaţiilor:

    la nivel federal nu se poate discuta despre o eventuală facilitate;

    la nivel cantonal şi municipal, o companie mixtă are posibilitatea de a plăti un impozit diminuat sau de a fi chiar exonerată dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

    • 1. este controlată din străinătate;

    • 2. minimum 80% din veniturile totale sunt obţinute din surse străine;

    • 3. companie are relaţii strânse cu entităţi străine.

    3.4 Sistemul bancar elveţian

    Neutralitatea Elveţiei din punct de vedere politic este o caracteristică recunoscută la nivel internaţional, care a contribuit la crearea unui mediu propice dezvoltării sistemului bancar. În prezent sectorul bancar este una dintre cele mai reprezentative ramuri ale economiei elveţiene, gestionând fonduri în mare parte atrase din străinătate, Elveţia find recunoscută ca fiind unul dintre cele mai mari şi importante centre offshore, deţinând aproximativ o treime din totalul fondurilor offshore la nivel internaţional. Sistemul bancar al Elveţiei este caracterizat de universalitatea operaţiunilor bancare, conform acestui principiu băncile din sistem nu sunt specializate pe un anumit tip de operaţiuni bancare, ci oferă o gamă cât mai variată de produse şi servicii bancare, precum:

    servicii de creditare;

    servicii de consultanţă şi asistenţă financiară;

    atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

    operaţiuni de încasări şi plăţi;

    operaţiuni de schimb valutar;

    leasing financiar;

    emitere şi administrare de mijloace de plată (cărţi de credit, cecuri de călătorie

    etc.); emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;

    tranzacţionarea în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor;

    administrarea de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;

    custodie şi administrare de instrumente financiare.

    Sistemul bancar al Elveţiei cuprinde următoarele tipuri de instituţii:

    „Două mari bănci” sunt reprezentate de UBS AG şi Credit Suisse Group, acestea două deţinând cele mai mari cote de piaţă şi conform estimărilor peste 50% din totalul depozitelor din Elveţia. Fiecare dintre ele şi-a dezvoltat o reţea proprie în ţară deţinând, în comparaţie cu celelalte bănci, cele mai multe centre deschise la nivel internaţional. Produsele şi serviciile lor bancare se adresează în special clienţilor cu venituri substanţiale, oferind produse diversificate şi personalizate. UBS, formată în urma fuziunii cu Union Bank of Switzerland şi Swiss Bank Corporation este lider pe piaţa bancară internaţională şi ocupă, primul loc în

    23

    Elveţia în ceeea ce priveşte operaţiunile de retail. Credit Suisse, fondată în 1856, este lider pe plan internaţional, având sediul la Zurich. Este renumită pentru activitatea bancară întreprinsă cu clienţii de retail bogaţi din întreaga lume. Băncile cantonale – datorită divizării administrative a Elveţiei în 26 de regiuni denumite cantoane, există la nivelul ficărui canton câte o astfel de instituţie cu excepţia a două regiuni. Astfel în prezent există 24 de bănci cantonale fiecare oferind întreaga gamă de servicii şi operaţiuni bancare, având ca atribuţie principală, promovarea economiei regiunii din care face parte. Cea mai reprezentativă instituţie de acest fel este Banca Cantonală din Zurich, cu un venit anual înregistrat în anul 2005 de peste 810 milioane franci elveţieni ( CHF ). Băncile regionale (de economii) – bazate pe principiul universalităţii serviciilor bancare, oferă întrega gamă de produse bancare într-un anumit areal geografic. Băncile private – sunt denumite astfel deoarece nu sunt înfiinţate ca societăţi pe acţiuni, ci sunt deţinute de proprietari individuali. Băncile private sunt printre cele mai vechi instituţii bancare elveţiene, primele dintre ele fiind înfiinţate la mijlocul anilor 1700, devenind astfel bănci cu tradiţie. Băncile de tip Raiffeisen – au dezvoltat o reţea la nivelul ţării, toate băncile de acest gen formând aşa numita grupare Raiffeisen Switzerland. Acest grup de bănci a cărui structură este asemănătoare unei cooperative, ocupă printre primele locuri în ceea ce priveşte operaţiunile de retail. În prezent, grupul Raiffeisen deţine poziţia a treia în clasamentul celor mai mari grupuri de bănci din Elveţia. Băncile străine – peste 50% din capitalul băncii este deţinut de acţionari străini; în sistemul bancar elveţian cea mai mare pondere a capitalului în cadrul băncilor străine este deţinută de acţionarii europeni (peste 50%). Alte tipuri de bănci – acest grup bancar include bănci cu obiective de afaceri diverse, cum ar fi: instituţii specializate în bursa de valori, valori mobiliare şi managementul activelor, precum şi instituţii de credit a consumatorilor, specializate în împrumuturi mici (pentru persoane fizice). Banca Naţională a Elveţiei (SNB 4 ) deşi reprezintă banca centrală a sistemului nu îndeplineşte toate atribuţiile unei bănci centrale; nu supraveghează şi nu reglementează activitatea băncilor din sistem; această sarcină revine Comisiei Federale Bancare. Acţiunile SNB sunt în mare parte deţinute de băncile cantonale şi de investitori individuali, guvernul federal nedeţinând nici o parte din capitalul băncii.

    3.3 Secretul bancar elveţian

    Băncile din majoritatea ţărilor nu au dreptul de a divulga informaţii despre clienţii lor, astfel şi dispoziţiile legislaţiei elveţiene urmează aceeaşi linie. Dreptul elveţian este deosebit de strict cu privire la orice informaţie de confidenţialitate, indiferent dacă este din sectorul bancar, comerţ sau în alt domeniu. În anul 1934 a intrat în vigoare legea care reglementa adoptarea de către toate instituţiile bancare elveţiene a angajamentului de păstrare a confidenţialităţii în ceea ce priveşte secretul profesional al băncilor din Elveţia. Toţi cei care au statut de membru al

    • 4 SNB (abv.) – Swiss National Bank

    24

    unui organism bancar (angajat, comisar, mandatar etc.), nu au dreptul de a face publice date cu privire la secretul profesional care le-a fost încredinţat odată cu instituirea acestora în funcţie 5 . Guvernul statului elveţian vede acest drept de păstrare a confidenţialităţii ca un principiu fundamental care ar trebui instituit în toate ţările democratice. Începând cu 1934 şi până în prezent legea care reglementează secretul bancar a suferit numeroase modificări, fiind în prezent un subiect de actualitate. Legea bancară actuală prevede protejarea confidenţialităţii datelor care fac referire atât la clienţii elveţieni cât şi străini care deţin conturi şi realizează tranzacţii prin intermediul băncilor

    elveţiene. Legea mai prevede că această secretizare nu se aplică în cazurile în care există suspiciuni de fraudă la nivel naţional şi internaţional, care fac referire la natura legală a fondurilor atrase de băncile elveţiene. În caz de suspiciune, de fraudă fiscală, autorităţile elveţiene pot face publice date doar la solicitarea autorităţilor din ţara de origine a fondurilor atrase, prin decizie judecătorească aprobată de statul elveţian. Percepţia că secretul bancar elveţian oferă un mijloc de a ascunde activitatea infracţională este, şi a

    fost pentru mulţi ani, în mare parte un subiect amplu

    dezbătut.

    .Secretul bancar nu este o

    protecţie împotriva anchetelor penale, autorităţile juridice elveţiene cooperând în mod curent cu omologii lor străini în astfel de chestiuni. Printr-un raport oficial dat publicităţii în martie 2010, Elveţia se angajează să se conformeze standardelor şi prevederilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD). Aceste standarde prevăd ca Elveţia să furnizeze informaţii altor ţări doar în cazuri speciale şi pe baza unor cereri concrete şi justificate. Chiar dacă se adoptă standardele OEDC, statul elveţian pastrează secretul profesional şi refuză furnizarea integrală a datelor, autorităţile elveţiene susţinând că nu vor schimba, în fond, secretul bancar ce se află în vigoare. Astfel Elveţia păstrează secretul bancar şi refuză transmiterea integrală, automată a datelor, sfera privată a clienţilor fiind în continuare protejată de solicitările externe nejustificate.

    3.5 Companiile offshore în Elveţia

    În Elveţia nu există termenul de societate offshore, însă se regăsesc câteva tipuri de societăţi supuse unor regimuri fiscale privilegiate: societăţile holding, societăţile domiciliate, societăţile auxiliare, societăţile de servicii şi societăţile mixte. Procedura de constituire se realizează prin depunerea la Registrul Comerţului a următoarei documentaţii:

    Actul oficial de constituire semnat la un notar public;

    Contractul de constituire;

    Confirmarea de către o bancă a depunerii capitalului social într-un cont;

    Acordul scris al administratorilor propuşi;

    Declaraţia solicitanţilor;

    Cererea înaintată la Registrul Comerţului acoperind documentaţia de mai sus şi incluzând semnătura notarizată a persoanelor delegate să reprezinte compania.

    • 5 Conform articolului 47 al Legii Bancare din 1934

    25

    Companiile autorizate şi constituite în Elveţia nu pot înterprinde afaceri bancare, în asigurări, reasigurări, cu fonduri de investiţii, scheme de investiţii colective sau orice alte activităţi ce sugerează o asociere în domeniul bancar şi financiar. Ca si obligatie privind sediul social societatea trebuie menţinută în cantonul de constituire si poate folosi prescurtari pentru denumirea societatilor cu raspundere limitata ca:

    • - Societate pe acţiuni Aktiengesellschaft- AG

    • - Societate cu răspundere limitată Gesellschaft mit beshrankter Haftung- GmbH În cazul AG divulgarea proprietarilor nu este acceptată. În cazul GmbH este disponibilă prin Registrul Comerţului. Referinţele bancare ale proprietarului trebuie înaintate reprezentanţilor locali sau companiei de management. De asemenea, pentru constituirea unei companii offhsore trebuie să existe cel puţin un director care să fie cetăţean elveţian şi rezident în Elveţia. Dacă sunt numiţi mai mulţi directori, majoritatea dintre ei trebuie să fie cetăţeni elveţieni şi să fie rezidenţi în Elvetia. Directorii auxiliari nu sunt permişi. In schimb, nu există nici o obligaţie rezultând din lege, referitoare la numirea unui secretar pentru companie. Numarul minim de actionari difera in functie de tipul de societate, astfel: la companiile AG numărul minim de acţionari pentru o societate este 3 acţionari, iar la companiile GmbH numărul minim de fondatori pentru o societate este de 2 fondatori. Capital minim emis şi autorizat difera in functie de tipul de societate. In cazul AG, acest tip de companie cu răspundere limitată are un capital minim autorizat de 100.000 franci elveţieni, care, în practică, trebuie să fie emis şi vărsat în întregime. Când capitalul social depăşeste 250.000 franci elveţieni, se plăteşte o taxă pe capital în procent de 1% din valoarea ce depăşeste 250.000 franci elveţieni. In cazul societatilor de tip GmbH, capitalul minim autorizat este de 20.000 franci elveţieni, iar capitalul nu este divizat în acţiuni; dar parţile sociale ale proprietarului sunt înregistrate la Registrul Comerţului. Suma de 10.000 de franci elveţieni trebuie plătiţi la constituire. Actiunile emise de o societate AG pot fi nominative, la purtător şi preferenţiale. In cazul societatilor de tip GmbH doar partile sociale sunt acceptate. Costurile de infiintare si cele anuale a unei societati sunt urmatoarele:

    Tab. 3.2 Costurile de infiintare a unei companii in Elvetia

    Taxe de inmatriculare

     

    Taxe anuale (incepand cu al doilea an)

    Redactarea

    contractului

    si

    statului

    Sediu registrat

    societatii, traducere si arhivare

     

    Deschiderea unui cont bancar elvetian

    Director/actionar nominalizat

    Inregistrare director/actionar nominal

     

    Intretinere

    Sediu registrat

     

    Intregistrare in scopuri fiscale

       

    Procura

     

    Certificat de inregistrare

       

    Taxe de curierat

     

    26

    9800 EUR

    4900 EUR

    (Sursa: www.offshore-professional.com)

    De asemenea, se pot adauga urmatoarele servicii optionale:

    Tab. 3.3 Servicii optionale

    Serviciu optional

     

    Cost

    Certificate legalizate si apostilate

    90

    EUR

    Servicii prin intermediul avocatilor

    990

    EUR

    Sedii virtuale (29 orase)

    90

    EUR

    Business banking

    390

    EUR

    Cont comerciant offshore (accept plata card de credit de la clienti)

    390

    EUR

    Logo-ul companiei

    49

    EUR

    Stampila

    49

    EUR

    Sigiliu

    49

    EUR

    Sigla companiei

    49

    EUR

    TOTAL

    2416 EUR

    (Sursa: www.offshore-profesional.com)

    In ceea ce priveste impozitarea companiilor offshore acesta se face la nivel de cantoane, iar acestea şi-au păstrat multe din drepturile deţinute ca centre politice suverane. Totuşi, constituţia deleagă o autoritate considerabilă Guvernului Federal, incluzând autoritatea de a încheia tratate şi alianţe, de a percepe impozite şi de a reglementa comerţul exterior. Totuşi fiecare canton are propria impozitare. Există multe cantoane cu nivele de impozitare favorabilă, iar câteva cantoane cu rate ridicate de şomaj sau populaţie redusa (regiunile montane) au nivele de impozitare chiar şi mai scăzute. Există acorduri cu urmatoarele ţări: Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Egipt, Finlanda, Franta, Germania, Marea Britanie, Grecia, Ungaria, Islanda, Indonezia, Irlanda, Italia, Japonia, Malaiezia, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Pakistan, Portugalia, Singapore, Africa de Sud, Koreea de Sud, Spania, Sri Lanka, Suedia, Trinidad şi Tobago, şi SUA. Spre deosebire de alte paradisuri fiscale, in Elvetia, societăţilor de tip offshore li se cere să ţină înregistrări financiare contabile. Deşi nu sunt cerute declaraţii financiare la Registrul Comerţului, ele trebuie prezentate acţionarilor împreună cu impozitele autorităţilor.

    27

    CONCLUZII

    Paradisurile fiscale au fost şi raman un mod cat se poate de fiabil de a ocoli fiscalitatea excesiva din anumite tari şi cat timp vor fi diferente semnificative de legislatie fiscala intre state, ele vor prospera. Companiile de consultanta şi de intermediere a infiintarii de companii offshore in aceste “oaze fiscale” cunosc toate portitele legale prin care clientii lor pot obtine beneficii maxime, şi sunt mereu la curent cu modificarile in legislatia internationala care ar putea limita folosirea acestor mijloace, adaptibilitatea fiind cuvantul cheie in activitatea lor. Marea majoritate a investitorilor ce constituie companii offshore cauta doar un regim fiscal mai “bland” insa exista şi organizatii criminale care gasesc in paradisurile fiscale instrumentul cel mai eficient pentru spalarea banilor din afaceri ilegale, atinzand astfel un nivel destul de ridicat de legalitate, destul cat sa nu mai intre in vizorul autoritatilor din tarile lor de origine sau destul cat sa le evite permanenta intruziune in „afacerile lor”. Companiile offshore, sub diferitele forme pe care le îmbracă, cunosc o extindere din ce în ce mai amplă (în special în ultimile două decenii) şi aceasta se datorează în principal dezvoltării paradisurilor fiscale, dezvoltare care poate fi analizată atât sub aspect cantitativ, dar mai ales calitativ. Aspectul cantitativ are în vedere creşterea numărului paradisurilor fiscale, tot mai multe ţări adoptă strategia de paradis fiscal, iar aspectul calitativ se evidenţiază prin dezvoltarea fiecărui paradis fiscal în privinţa tehnicilor de planificare fiscală pe care le oferă, în condiţiile în care în unele state fiscalitate este din ce în ce mai apăsătoare. Elveţia este cunoscută ca fiind un mediu propice atât pentru investiţiile autohtone cât şi pentru cele străine, acest lucru fiind facilitat de gradul înalt de securitate oferit de legislaţia acestei ţări în domeniul afacerilor, de gradul scăzut de control şi de intervenţie din partea statului elveţian, de garantarea pe termen lung a stabilităţii în domeniul investiţiilor, de libera competiţie, de reglementările în ceea ce priveşte secretul bancar etc. Elveţia este recunoscută ca fiind unul dintre cele mai mari şi importante centre offshore, deţinând aproximativ o treime din totalul fondurilor offshore la nivel internaţional. Avantajul fiscal principal îl constituie secretul bancar, combinat cu exceptarea de la impozitare a nerezidenţilor, în baza unui tratat de evitare a dublei impuneri. Din acest motiv, singurul produs offhsire căutat în Elveţia este “contul elveţian.” Aşadar, prin tradiţia sa de neutralitate absolută, Elveţia ramâne în continuare “bancherul lumii”, cu depozite în aur care depăşesc 2.500 de tone.

    28

    BIBLIOGRAFIE

    • 1. Caraini, G. (1999), Zonele libere şi paradisurile fiscale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti

    • 2. Corduneanu, C. (1998), Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti

    • 3. Hoanţă, N. (1997), Evaziune fiscală, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti

    • 4. Mănilă, A. (2004), Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală, Ed. All Beck, Bucureşti

    29