Sunteți pe pagina 1din 7

1.

Muzica si inceputurile ei
Melodia este elementul de baza al muzicii. Ea poate fi foarte
simpla, sau complexa, dar este intotdeauna expresiva si emotionanla.
De aceea l-a insotit pe om de la inceputurile existentei sale si a evoluat
odata cu nazuintele sale spirituale.
La inceput muzica era fara rimt in acceptiunea moderna a
cuvantului, se canta la unison si nu avea un centru tonal de gravitatie.
Maniera aceasta de cantare a durat aproximativ cinci mii de ani, mai
precis pana la sfarsitul primului mileniu crestin, cand in muzica de cult
isi face aparitia cantarea pe doua si pe trei voci in cvinte, cvarte si
octave paralele. Noua forma de cant armonic este atribuita calugarului
Hucbald, precum si lui Guido d' Arezzo, acestia doi fiind cei care au
notat astfel de tehnici corale; apoi apare (sec.XI-XII) cantarea in terte si
sexte paralele, care in mod curent se numea "faux-bourdon". Din
aceste tehnici primitive de armonizare se dezvolta la inceputul sec.XIV
arta contrapunctului, cu regulile ei precis determinate.
Revenind la vechea cantare de cult ebraica putem trage conluzia
certa ca ea se executa la unison in trei maniere: solo sustinut de cantor,
cor la unison dublat de instrumente care raspundeau la unele fraze
cantate de cantor, cantatul coral al comunitatii. Popoarele antice nu
cunosteau cantarea polifonica si nici evreii nu foloseau alt mod de
cantare decat cel monodic (unison). Ritmul acestor cantari era cel
vorbit (parlando rubato).
Acest fel de cantare a fost practicat si de primii crestini din Asia
Mica sau chiar din Europa. Melodiile ebraice au trecut odata cu doctrina
crestinismului in toate comunitatile nou intemeiate. Limba de
propagare era limba greaca. Adaptarea cantecelor ebraice la limba
literara greaca s-a realizat odata cu asimilarea de intonatii populare
specifice fiecarei regiuni. La procesul de cristalizare a noii muzici
numite bizantine dupa numele celui mai mare centru cultural est-
european, Bizantis, care in anul 330 va deveni capitala Imperiului
Roman de Rasarit cu numele imparatului roman Constantin, au
participat trei factori: melodiile ebraice initiale, cultura muzicala greaca,
cu o teorie muzicala si o notatie de mai multe secole stabilita si cultura
populara romana.
Marile epoci ale Antichitatii ne vorbesc despre conceptiile asupra
muzicii, integrata organic in universul artelor. Pentru ca nici o notatie
muzicala din acele timpuri nu s-a pastrat, datele despre formele si
manifestarile muzicale se pot afla din ‘Epopeea lui Ghilgames’(asiro-
babiloniana), Imnurile egiptene, Veda, Mahabharata si
Ramaiana(indiene), Cartea Cartilor(chineza),din Vechiul
Testament:Cantarea cantarilor, Psalmii lui David(ebraica).
Cu muzica ce a urmat aparitiei crestinismului, lucrurile au devenit
din ce in ce mai clare si s-au conturat cu pregnanta genurile si stilurile
impuse in creatia compozitorilor fiecarei epoci. La aceasta a contribuit ,
in special perfectionarea notatiei muzicale, operata cu precadere in
vestul Europei.
Cu toate acestea in partea de rasarit a continentului nostru exista
o notatie foarte succinta,prin semne(accente) puse deasupra textelor,
in Apus, Papa Grigore cel Mare(590-601) impune o notatie cu ajutorul
literelor, in numar de 7( de la A la G), sunetele repetandu-se din octava
in octava. Mai tarziu, a aparut notatia neumatica, notatia cu portativ si
chei, atribuita de Guido d’Arezzo, care s-a perfectionat continuu,
reusind sa redea atat inaltimea sunetelor cat si durata lor, stabilind si
denumirile silabice.
2. Renasterea in muzica
Ca si in arta,literatura renasterea in muzica semnifica o reinviere
a vechilor valori. Nu numai ca se straduie sa ofere placere ,dar de
asemenea sa miste ascultatorul atat moral cat si spiritual. Marea trezire
a artei a avut loc in sec. al 14-lea pana in sec. al 16-lea. A fost o
perioada importanta, perioada in care arta, stiinta si arhitectura au
trecut prin schimbari dramatice. Atunci a avut loc o renastere care a
initiat schimbarea de la o lume medievala la o lume moderna. Muzica si
compozitia au prins o noua vitalitate incantatoare. Conform umanistilor(
savanti renascentisti care studiaza culturile vechi ale Greciei si Romei)
compozitia muzicii a fost un lucru bun si moral, iar a fi capabil sa canti
bine vocal si la un instrument era un lucru esential daca doreai sa fii
considerat un Copil al Renasterii. Nobilii angajau muzicieni ca sa-si
invete copiii sa cante si sa intretina vecinii de rang.
a.Instrumente populare
Secolul al 16-lea a cunoscut in mod particular dezvoltarea multor
instrumente noi si cele mai populare au fost acelea care au putut fi
folosite de muzicieni amatori fara o mare indemanare. Instrumentele cu
corzi au fost preferate, in special cele din familia violei. Viola a fost
premergatoare viorii si a fost cunoscuta din cauza ornamentelor(dungi
de lemn care traversau suportul viorii) care ajutau la indrumarea
degetelor in gasirea notelor. Cand canta, viola producea un ton incet si
rezonant, satisfacator pentru adunarile familiale.
Lauta ,un alt instrument favorit, avea de asemenea ornamente si
era populara pentru acompaniamentul de voci-in aceeasi masura in
care o face chitara astazi. Alte instrumente preferate erau fluierul,
flautul si cornul. In acest timp harpsicordul, claveciul si orga au aparut
de asemenea ca instrumente muzicale eficiente si se scriau partituri
muzicale elaborate special pentru aceste instrumente. Dar muzicienii
compuneau si un gen nou si simplu de muzica pe care muzicienii
amatori il puteau executa fara a avea prea multa iscusinta. Tehnologia
tiparirii partiturii a luat de asemenea o intorsatura ascendenta. Butucii
de lemn incomozi care au fost utilizati pentru imprimarea muzicii au
fost inlocuiti cu un tip de metal mobil inventat de Ottavio Perucci, un
tipograf italian. Noua metoda de imprimare a dus la o crestere in
publicarea muzicii, facand muzica mult mai accesibila publicului in
general si implicit la o crestere a audientei.
b. Accesul la muzica
Instrumentele noi, imbunatatirea metodelor de imprimare si un
mai mare acces la muzica , toate au contribuit la dezvoltarea unui alt
gen de muzica, numita muzica de camera. Cum insusi numele
sugereaza, muzica de camera a fost creata pentru a fi prezentata in
fata unui auditoriu mic. Muzica era prezentata de cativa muzicieni cu
tonalitati deosebite ale vocii, arta cantatului vocal incepand sa ia
amploare fata de cea a cantatului la instrumente. De asemenea
invatatorii umanisti credeau ca cel mai bun mod de a ‘misca’ auditoriul
era sa puna laolalta arta muzicii si poezia. Astfel s-au dezvoltat doua
noi genuri muzicale care satisfaceau aceasta cerinta: sansoneta
frantuzeasca si madrgalul italian.
c.Madrigalul si sansoneta
Cantecul si madrigalul erau compuse pentru mai multe voci, iar
versurile variau de la povestiri sentimentale de dragoste la descrieri
mai prozaice ale vietii la tara. Compozitorii de cantece incercau sa
ilustreze atmosfera poeziei cu o muzica corespunzatoare pastrand cat
se poate de simpla linia melodica a vocalistului. Asa s-a nascut
madrigalul, scris pentru patru sau cinci voci avand o structura poetica
libera.
Spre sfarsitul secolului al 16-lea compozitorii au considerat ca
madrigalul duce lipsa de acea intensitate ceruta de vechii greci si
romani de la oamenii de arta- si au incercat reinvierea vechii game
muzicale grecesti. Schimbarile contrastante, violente ale starii si
emotiei au fost ilustrate prin alternarea melodiilor repezi si incete.
Aceasta a dus la o ‘zugravire prin cuvinte’ in care imaginile erau
inlocuite cu forme muzicale. De exemplu, ascensiunea(inaltarea
gamei)indica un munte, in timp ce coborarea (caderea gamei)indica o
vale. Puteau fi recunoscute in muzica starile si emotiile bine definite.
Tristetea era exprimata printr-o muzica lenta, iar lipsa
armoniei(discordanta si iritanta pentru ureche) indica durerea. Bucuria
putea fi exprimata de o muzica rapida, dar in acelasi timp armonioasa
si placuta pentru ureche. Muzica ce pana atunci tindea spre o unitate ,
a fost inlocuita de o diversitate de contraste ce reda si oglindea o serie
de sentimente. Muzicii i-au fost date profunzime si personalitate.
d.Spectacularul
Spectacolul a fost unul dintre cele mai importante caracteristici ale
Renasterii. Oamenii acelor zile sarbatoreau orice, de la zilele sfintilor
pana la venirea verii. Trasuri decorate trase de cai purtau cantaretii si
actorii care jucau drame, spuneau balade si cantau madigaluri
complexe. Teatrul era de obicei un spectacol special jucat cu
acompaniamentul muzical pompos si exceptionale inventii scenice cum
ar fi masina de facut ceata. Dar cea mai mareata muzica a tuturor
timpurilor a fost compusa pentru biserica. Corurile erau mici in
comparatie cu standardele actuale-aproximativ 20-30 persoane. Vocile
crescendo erau introduse de instrumente cum e cornul si trombonul iar
in zilele speciale de sarbatoare cum ar fi Craciunul, cantaretii erau
adusi din zonele inconjuratoare. Doar Biserica Romana considera ca
muzica trebuie sa fie simpla si usor de inteles, favorizand muzica
religioasa a lui Palestrina, cu text scurt, inteligibil. Totusi , mai tarziu,
insasi Palestrina a fost prins de sunetele puternice si impresionante ale
‘noii’ muzici si prefera sa scrie partituri lungi si bogate care redau
calitatile corului.
e.Limbajul muzicii
La inceputul secolului al 16-lea, cei mai importanti compozitori
erau cei din nordul Europei, dar la sfarsitul secolului compozitorii italieni
au preluat conducerea. Muzicieni din intreaga Europa mergeau in Italia
pentru a studia. Dar pentru compozitorii englezi accesul in Italia era
dificil, in schimb ei au studiat si imitat madrigalul italian. Compozitori ca
Tallis si Dowland au scris lucrari religioase complexe dar si simple
cantece solo. Muzica a incetat sa fie o stiinta sau o parte a serviciului
religios-ea era emotionanta, expresiva, particulara. Muzica ‘vorbea’
oamenilor si oamenii intelegeau.

2.Muzica bizantina
Cel mai important reprezentant, creator si organizator al muzicii
bizantine timpurii, a fost Sf. Ioan Damaschinul(sfarsitul sec.VII-inceputul
sec.VIII). Contributia sa esentiala o reprezinta Octoihul.
Sistemartizarea facute de el este si astazi viabila in cadrul
serviciului de cult al Bisericii Ortodoxe. Aceasta lucrare cuprinde
cantarile psaltice si imnurile compuse de primii crestini, completate cu
altele, compuse de Sf. Ioan Damaschinul, aranjate dupa cele 8 moduri
sau ehuri(glasuri). Muzica bizantina este vocala omofona,
neacompaniata.
Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari
bisericesti , a fost Bizantul medieval, marele centru politic, cultural si
religios al fostului Imperiu Bizantin. Din aceasta cauza, cercetatorii
contemporani o numesc: “Muzica bisericeasca bizantina” sau ortodoxa,
intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.
muzica bizantina insumeaza contributiile reunite intr-un tipar
specific simtirii orientale, venite din tinuturi diferite. Intreaga
comunitate afalta sub influenta binzantina contribuie la edificarea unei
cantari unitare, capabile sa obtina, in virtutea generalizarii unor formule
structurale, aderenta si raspandire. Fiind, prin caracterul ei, universala,
muzica bizantina nu revendica paternitati atunci cand este vorba de
teritoriile in care a controlat cantarea ecleziastica. Asa se explica de ce
in perioada istorica ce a urmat caderii Bizantului, mentinerea si
dezvoltarea in continuare a acestei muzici a putut ramane pe seama
Bisericilor nationale ortodoxe care au stat in unitate canonica cu
Constantinopolul; intre acestea, Biserica Ortodoxa Romana a avut si are
un rol preponderent.
Atributele fundamentale ale muzicii bizantine se definesc prin stilul
eminamente vocal, avand sistemul modal de tonuri, semitonuri si
structuri infracromatice netemperate. Cantarea ce se intona de unul
sau de mai multi, ori de catre intreaga comunitate, era intotdeauna
monodica, cum a ramas si pana astazi. Melodicitatea devine in aceasta
situatie componentul esential expresiv, asupra caruia, pentru evitarea
monotoniei, se exercita o actiune multipla din partea parametrilor
constitutivi: text, ritm (poliritmie), formule melodice si cadente
specifice, ornamente, metrica, astfel ca in cantarile bizantine fuziunea
dintre text si melodie este ideala.
Toate Bisericile ortodoxe care au stat in legatura canonica cu
Patriarhia Ecumenica din Constantinopol au adoptat, mai devreme sau
mai tirziu, pentru cultul lor, muzica bizantina, pentru ca adoptarea
pentru cult a acestei muzici insemna, la vremea aceea, patrunderea in
sfera de circulatie a uneia dintre cele mai avansate culturi existente.
Lucrul acesta l-au facut, de altfel, si apusenii. Dar nu numai atat.
Crestinismul ca doctrina se raspandea insotit neaparat de cult si
cantare religioasa.
3.Cantecele religioase gregoriene
Organizatorul cantarilor crestine in Biserica Apuseana a fost
Grigore cel mare, inscaunat papa in anul 590. Dupa numele sau a fost
numit principalul gen de muzica religioasa din vestul Europei: cantatul
gregorian. Ca si cel bizantin, cantatul gregorian este vocal omofon,
amensural(nu se incadreaza in masura), diatonic, cu valorile de note
lungi si scurte. Are la baza opt moduri, diferite de cele bizantine.
Cantatul gregorian a stat la baza polifoniei vocale si a coralului
protestant, suprapunerea vocilor impunand masurarea sa(incadrarea in
masura).
Cantecele religioase gregoriene reprezinta muzica folosita oficial in
liturghia romano-catolica. Cantecele gregoriene sunt numite dupa papa
Grigore I, in timpul domniei caruia, intre 590-604 d. Hr., s-au elaborat si
s-au impus ca forma dominanta prin introducerea lor oficiala in
bisericile romano-catolice din Europa. Cantecele religioase gregoriene
sunt cunoscute si sub denumirea de ’canturi’, cu toate ca ,in mod
concret, exista un singur gen specific de cantece religioase. Istoricii
muzicologiei au la dispozitie trei surse principale: partiturile muzicale
propriu-zise, scrierile invatatilor medievali despre liturghie si textele
latine din Biblie utilizate in aceste canturi.
Canturile gregoriene utilizeaza sapte note muzicale , cele
corespunzatoare clapelor albe ale pianului. Aceste note muzicale sunt
folosite in opt moduri diferite care reprezinta aranjamentele specifice
ale notelor in functie de distributia intervalelor dintre ele. Fiecare dintre
ele are o tonalitate diferita(nota dominanta), pe care se bazeaza
intreaga muzica ce urmeaza. Cele opt moduri ecleziastice utilizate in
canturile gregoriene isi au partial radacinile in cele 7 moduri grecesti
introduse in vest de filosoful Boethius(480-524d.Hr) dar si altii, si partial
in cel opt moduri folosite in biserica rasaritena bizantina. Acestea din
urma au probabil origine siriana. Cu toate ca numeroase tratate de
muzica medievala au supravietuit in timp, reconcilierea completa intre
teorie si practica nu s-a facut fara o oarecare discrepanta.
In secolul X canturile gregoriene, bine stabilite ca gen aparte, au
constituit fundamentul pentru inceputurile polifoniei, adica
interpretarea simultana a doua sau mai multe masuri. Cantarea sau
fragmentul de cantare a fost denumit Cantus Firmus. Intr-unul dintre
primele genuri, numit generic ’organum’, cel putin o parte a cantarii era
pastrata in portiunea mai joasa, in timp ce partile cu tonalitate mai
inalta sau partile vocale erau interpretate in paralel, cu aceeasi viteza
ca cea folosita in masura de patrime. Compozitorii din vechea scoala
Notre Dame,cum ar fi Perotin si Leonin, au inceput sa dezvolte vocile
inalte cu scopul de a completa cantul si au fost primii care au pus
accentul pe partile de acompaniament. Vocea mai joasa era cunoscuta
ca tenor, un termen care provine din latinescul ’tenere’, insemnand ’a
mentine’. Lucrarile acestor compozitori au pus bazele dezvoltarii
motetului medieval care avea sa devina in sec. XV principala forma de
muzica religioasa. Cuvantul ’motet’ provine din francezul ’mot’,
insemnand ’cuvant’. Motetul consta din parti muzicale diferite, cu texte
diferite, interpretat adesea simultan in mai multe limbi.
Cel mai cunoscut cantec gregorian este poemul medieval latin
Dies irae(ziua maniei) , folosit in slujbele de recviem, cum ar fi cea a lui
Jean d’Ockeghem(1410-97).