Sunteți pe pagina 1din 121

UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS” GALATI

Centrul pentru Învatamânt la distanta

Lector univ. drd.

Carmen Nicoleta Cosug

Asistent univ.

Oana Mariuca Cosug

PROTECTIA JURIDICA A DREPTURILOR OMULUI

Manual pentru forma de învatamânt I.D.D.

Galati

2006

Capitolul 1

C U P R I N S

Regimul juridic al drepturilor omului

4

1.1. Drepturile omului – notiune si natura juridica

5

1.2. Internationalizarea drepturilor si libertatilor omului

10

1.3. Principiile protectiei internationale a drepturilor omului

12

1.4. Clasificarea drepturilor omului

17

1.5. Limitele drepturilor omului

20

Sinteza ideilor principale

22

Întrebari de autoevaluare

24

Teste de autoevaluare

24

 

Capitolul 2

Izvoarele internationale de consacrare si de protectie a drepturilor omului

25

2.1. Izvoarele conventionale

26

2.2. Izvoarele cutumiare

27

2.3. Izvoarele jurisprudentiale

28

2.4. Alte izvoare

28

Sinteza ideilor principale

29

Întrebari de autoevaluare

30

Teste de autoevaluare

30

 

Capitolul 3

Sisteme internationale de consacrare si protectie a drepturilor omului

31

3.1.

Sistemul universal de consacrare si protectie a drepturilor omului

32

3.1.1. Aspecte generale

32

3.1.2. Organe create în cadrul O.N.U. cu competente în materia drepturilor omului

33

3.1.3. Principalele documente adoptate în materia drepturilor omului

38

3.1.4. Institutii specializate din cadrul O.N.U. cu relevanta pentru problematica

drepturilor omului

42

3.2.

Sistemele regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului

42

3.2.1. Sistemul regional interamerican

42

3.2.2. Sistemul regional african

47

3.2.3. Sistemul regional arab

49

3.2.4. Asia si problematica drepturilor omului

50

3.2.5. Sistemul regional european

50

3.2.5.1. Aspecte generale

50

3.2.5.2. Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa

52

3.2.5.3. Uniunea Europeana/ Comunitatile Europene

53

3.2.5.4. Consiliul Europei

62

Sinteza ideilor principale

69

Întrebari de autoevaluare

72

Teste de autoevaluare

72

Capitolul 4 Proceduri inte rnationale de protectie a drepturilor omului

73

4.1. Clasificarea procedurilor

74

4.2. Proceduri nejudiciare

76

4.3.

Proceduri judiciare

78

4.3.1. Aspecte generale de procedura

79

4.3.2. Principalele etape ale procedurii desfasurate în fata Curtii europene a

drepturilor omului

80

Sinteza ideilor principale

83

Întrebari de autoevaluare

84

Teste de autoevaluare

85

Capitolul 5

Categorii de drepturi ale omului

86

5.1. Drepturile civile si politice

87

5.2. Drepturile economice, sociale si culturale

102

5.3. Categorii speciale de persoane protejate

103

Sinteza ideilor principale

.105

Întrebari d e autoevaluare

106

Teste de autoevaluare

107

Capitolul 6 Protectia drepturilor omului în România

10 8

6.1. Surse internationale în materia drepturilor omului la care România este parte

109

6.2. Reprezentarea în fata Curtii europene a drepturilor omului

110

6.3. Desemnarea candidatilor la mandatul de judecator al Curtii europene a

114

drepturilor omului Sinteza ideilor principale

115

Întrebari de autoevaluare

116

Teste de autoevaluare

117

Cheia testelor de autoevaluare

118

Bibliografia

119

Capitolul 1

Regimul juridic al drepturilor omului

1.1. Drepturile omului – notiune si natura juridica

1.2. Internationalizarea drepturilor si libertatilor omului

1.3. Principiile protectiei internationale a drepturilor omului

1.4. Clasificarea drepturilor omului

1.5. Limitele drepturilor omului

OBIECTIVE

însusirea definitiei drepturilor omului si a celor mai importante teorii

privind problematica întemeierii drepturilor omului; aptitudinea de a distinge diferentele existente între notiuni precum:

drepturile

omului,

libertatile

omului,

libertati

publice,

drepturi

ale

cetateanului; cunoasterea evolutiei consacrarii si garantarii drepturilor omului din plan intern în plan international, precum si consecintele acestui fenomen;

însusirea principiilor specifice care guverneaza dreptul international al drepturilor omului; cunoasterea criteriilor de clasificare si a categoriilor de drepturi ale omului consacrate si garantate la nivel intern si international; întelegerea necesitatii limitarii drepturilor omului si a modalitatilor concrete de realizare a acestei limitari.

1.1.

Drepturile omului – notiune si natura juridica

Drepturile omului reprezinta un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca esenta filosofia umanista din antichitate si pâna în prezent 1 . Omul, ca fiinta rationala, nascuta libera, ca masura a tuturor lucrurilor, considerat ca scop si niciodata ca mijloc, reprezinta valoarea suprema pe care ar trebui sa se concentreze tot ce înseamna scopuri ale societatii organizate politic în stat. Istoria drepturilor omului nu este istoria unui mars triumfal, este istoria unei lupte, lupta pentru respectarea demnitatii umane de catre autoritatile statului. În aceeasi idee, Preambulul Declaratiei revolutiei franceze a drepturilor omului si cetateanului din anul 1789 proclama ca „ignorarea, uitarea si dispretul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice”. Un secol si jumatate mai târziu Declaratia Universala a Drepturilor Omului din anul 1948 retine ca ”ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revolta constiinta oamenilor”, astfel ca „este esential ca drepturile omului sa fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul sa nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revolta împotriva tiraniei si opresiunii”. Asadar, doua documente fundamentale în materia drepturilor omului, unul intern, cu valoare universala, celalalt adoptat de o organizatie internationala cu vocatie universala, pun în evidenta importanta covârsitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societatii omenesti 2 . Notiunea juridica de „drepturi ale omului” cunoaste doua acceptiuni în ordinea de drept 3 . A. În primul rând face referire la dreptul obiectiv al drepturilor omului 4 , adica totalitatea instrumentelor internationale care consacra si protejeaza asemenea drepturi, precum si a mecanismelor institutionale de garantare a lor. B. În al doilea rând atunci când evocam „drepturile omului” avem în vedere si întelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. A. În ceea ce priveste prima acceptiune trebuie retinut ca Dreptul international al drepturilor omului este o ramura a dreptului international public, al carui obiect este studiul raporturilor dintre oameni, studiu ce-si fixeaza ca punct de referinta demnitatea umana, determinând drepturile si facultatile, care, în ansamblu, sunt necesare pentru înflorirea fiecarei personalitati umane . Facem însa urmatoarea precizare: Dreptul international al drepturilor omului protejeaza fiinta umana în timp de pace, în timp ce pentru situatiile de conflicte armate, se activeaza normele Dreptului international umanitar, o alta ramura a dreptului international public, care are ca obiect protectia fiintei umane împotriva efectelor conflictelor armate, de exemplu, protectia femeilor si a copiilor, protectia ziaristilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, prevenirea si reprimarea crimelor de razboi, interzicerea sau limitarea utilizarii unor arme, etc. 6 B. Referitor la cea de-a doua acceptiune, si anume la situarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, în categoria drepturilor subiective, aratam ca aceasta se impune în mod firesc, întrucât aceste drepturi si libertati sunt prerogative conferite de lege subiectului titular de a adopta o anumita conduita si de a pretinde altora desfasurarea unei conduite corelative adecvata dreptului sau, ceea ce nu reprezinta altceva decât definitia dreptului subiectiv. Se poate

5

1 Drepturile omului, consacrate si garantate international sunt

notiuni din dre ptul international public, cum ar fi drepturile popoarelor si drepturile minoritatilor, care sunt drepturi colective, au ca titulari o colectivitate. În schimb drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale sunt drepturi individuale.

2 Corneliu BÂRSAN, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I Drepturi si libertati, Ed.

All Beck, Bucuresti, 2005, p. 6
3

4 Se spune însa ca Dreptul international al drepturilor omului reprezinta, într-o formulare metaforica, doar „partea emergenta a aisbergului” care nu ar putea sa existe fara „straturile sale inferioare”, constituite de bazele filosofice si morale ale notiunii de „drepturi ale omului”. Frederick SUDRE, Droit europeen et international des droits de l homme, 6 eme ed. refondue, PUF, Paris, 2003, p. 12

5 Rene CASSIN, Science de Droits de l homme, Methodologie et enseignement, Colloque de Nice, 1971, Rev. Dr. Homme, 1072, vol. V

6 Ioan CLOSCA, Ion SUCEAVA, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, pp. 221-250

drepturi individuale, ele neconfundându-se cu alte

Ibidem, Op. cit., p.7

spune asadar, ca, de fapt, drepturile subiective ale omului definesc pozitia acestuia în raport cu puterea publica. Dar, înainte de a fi drepturi subiective, o parte a drepturilor omului sunt drepturi naturale 1 . Drepturile naturale exprima ideea ca oamenii sunt îndreptatiti sa exprime anumite cerinte

sau pretentii, a caror legitimitate si justificare decurge doar din natura lor umana, din conditia de a fi umani, si care nu sunt pur si simplu produsul legilor sau al unor aranjamente sociale 2 . Este firesc sa afirmam, în acest caz, ca titularii acestor drepturi sunt indivizii, ca fiinte

umane, indiferent de apartenenta lor

rezidenti nationali sau straini, titulari ai unui drept de sedere pe teritoriul unui stat sau chiar

rezidenti ilegali. Teoria drepturilor naturale se fundamenteaza pe ideea ca exista drepturi care

situeaza în afara istoriei si a timpului, ca ele se manifesta într-o ordine anterioara – din punct de vedere logic – sistemului normativ juridic. Asadar drepturile omului existau chiar înainte de aparitia lor în planul ideilor, apoi au fost preluate în cadrul luptei politice, deci au devenit obiect al unei ideologii politice, pentru ca în cele din urma sa fie transpuse în norme de drept 3 . Principiul fundamental al teoriei drepturilor naturale este ca o actiune sau un comportament este corect numai daca respecta drepturile fiecarei persoane . Pentru evaluarea morala a corectitudinii comportamentului este lipsit de relevanta daca, prin respectarea acestor drepturi individuale este sustinuta valoarea binelui si este evitat raul. Fiecare individ este îndreptatit sa faca propriile sale alegeri privitoare la modul în care vrea sa traiasca, cu conditia ca acelasi drept sa nu fie refuzat celorlalti. Drept urmare, în teoria drepturilor naturale nimeni nu are vreo datorie (obligatie) fata de sine. Nici macar prezervarea propriei vieti nu este o datorie fata de sine si de aceea suicidul nu este condamnat pe aceste temeiuri. Este adevarat ca John Locke condamna suicidul, dar nu pentru ca ar duce la o prezumtiva violare a unei obligatii pe care fiecare individ o contracteaza fata de sine, ci mai degraba pe temeiul violarii dreptului de proprietate pe care-l are Dumnezeu fata de viata individului 4 . Imaginea globala despre moralitate pe care o contureaza teoria drepturilor naturale este una negativa: a nu viola drepturile celo rlalti este suma tuturor cerintelor si obligatiilor morale. Iar la rândul lor, drepturile naturale respective, pe care nu ne este îngaduit sa le încalcam, sunt ele însele, în mod preponderent, drepturi negative. Dreptul la viata, de pilda, este doar dreptul de a nu fi ucis, nu si complementarul sau pozitiv, de a ni se furniza de catre ceilalti , mijloacele necesare prezervarii si întretinerii vietii. Nu exista o datorie (obligatie) de a ajuta pe ceilalti (exceptând obligatiile care rezulta din relatiile de paternitate sau de maternitate), ci numai o obligatie de a nu vatama pe ceilalti. Desigur, din punct de vedere moral este admirabil sa-i ajutam pe ceilalti, dar aceasta nu este în sens strict o obligatie si, drept urmare, statul nu poate sa-i constrânga în mod legitim pe indivizi sa se ajute între ei. Cum se poate însa argumenta validitatea si veridicitatea unei asemenea teorii pentru cei care contesta existenta drepturilor naturale? Un prim argument, însa fara valoare juridica ar putea sa fie reprezentat de convingerea

juridica la un stat, asa încât acestia pot fi cetateni,

se

urmare a

consacrarii prin legi a acestora. Nu este însa un temei suficient, pentru ca justificarile unui asemenea argument sunt de natura pur subiectiva.

oamenilor ca poseda drepturi „naturale” în calitatea lor de fiinta umane, si nu ca

1 Sunt drepturi naturale prin excelenta dreptul la viata, dreptul la libertate si dreptul de proprietate, însa lista poate continua.

2 Mircea DUMITRU, Exista drepturi individuale ca drepturi naturale?

reprezentari referitoare la institutia drepturilor individuale, Analele Universitatii Bucuressti, nr. II/2004, p. 6

Elaborarea unui sistem de analiza a unor

D. LOCHAK, Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris,. 2002, p. 4

4 Mircea DUMITRU, Op. cit., p. 7

3

Un al doilea argument ar fi ca nici un sistem

social, nici un regim juridic nu se poate

justifica prin sine. Sa presupunem pentru a avansa în demersul nostru ca nu exista nici un drept natural 1 , ca toate drepturile sunt generate de structura juridica si de cutumele societatii. Este un fapt indubitabil ca oamenii au puternice sentimente morale de contestare a oricaror norme, reguli sau constrângeri sociale, daca acestea sunt opresive sau lipsite de un fundament justificativ legitim. În situatiile de acest fel oamenii simt ca drepturile individuale fundamentale care le apartin au fost violate, desi ipotetic, astfel de drepturi, care nu-si au originea în dreptul pozitiv, istoric, al societatii, sunt respinse de catre legea existenta si de catre reprezentantii autoritatii statului. De aici decurge concluzia ca sursa acestor drepturi fundamentale, care transced setul

drepturilor sanctionate de catre dreptul pozitiv al societatii si care nu sunt captate de catre „tabela” acceptata a drepturilor pozitive ale indivizilor, este independenta de sursa drepturilor consacrate de legile societatii 2 . Un alt aspect care trebuia analizat în cadrul acestei sectiuni este problematica întemeierii drepturilor 3 . Trecând în revista solutiile semnificative în aceasta privinta retinem urmatoarele:

a) drepturile sunt fundamentate pe conceptul ca subiectii lor au senzatii si ca urmare poseda capacitatea de a suferi. Drepturile individuale actioneaza, în acest caz ca un scut protector care trebuie sa minimizeze suferinta indivizilor 4 . b) drepturile sunt indicatorul unei valori intrinseci, care nu fluctueaza ca urmare a modificarii conditiilor sociale, morale, juridice si, indiferent cât de reprobabil moral ar fi comportamentul unor oameni, ei trebuie tratati ca membri care au o valoare distinctiva intrinseca prin care apartin unei ordini morale. c) drepturile survin pe conceptul de demnitate umana. Pentru ca în cadrul drepturilor omului, notiunea de demnitate umana este esentiala, caci ea apare, prin excelenta, ca un „principiu matrice” 5 care constituie soclul drepturilor fundamentale vom analiza mai îndeaproape aceasta notiune.

a irigat întotdeauna filosofia drepturilor omului 6 , chiar daca acest

concept poseda o anumita autonomie în raport de drepturile omului pentru ca acestea din urma induc o valorizare a demnitatii omului, în timp ce demnitatea desemneaza omul în calitatea sa de a apartine umanitatii. 7 Proclamarea demnitatii umane ca baza a sistemului juridic creeaza premisele întelegerii omului ca fiinta universala, debarasata de prejudecatile credintei, rasei, etniei, conditiei sau pozitiei sociale, deschizând drumul liberalismului si umanismului 8 . Conceptul de demnitate umana este analizat ca unul metajuridic, si nu juridic, deoarece demnitatea trebuie privita ca valoare si nu ca drept. Astfel, apararea demnitatii umane ca valoare suprema va deveni un obiectiv constitutional, în timp ce drepturile sunt doar consecintele

Demnitatea umana

1 Vom utiliza astfel metoda reducerii la absurd - reductio ad absurdum .

2 Mircea DUMITRU, Op. cit., pp. 8-11. Autorul ilustreaza aceasta idee astfel : chiar si în societatea care legitima juridic si social sclavia exista dreptul individual fundamental al oamenilor la libertate egala, în virtutea faptului ca si sclavii aveau aceeasi natura umana ca si oamenii liberi.

3 Ibidem, pp. 8-11

« Înclinatia noastra este aceea de a acorda un credit mare puterii explicative a acestui punct de vedere si de a accepta si una dintre consecintele acestui punct de vedere care nu are totusi o recunoastere universala, faptul ca în comunitatea morala trebuie sa includem si animalele, care, tocmai pentru ca au capacitatea de a suferi, au si drepturi.” Idem

5 B. MATHIEU, Pour une reconnaissance de « principes matriciels », en matiere de protection constitutionnele dea droits de l homme, D. 1995, Chron., p. 211
6

7

4

B. EDELMAN, La dignite de la personne humaine, une concept nouveau, D. 1997. Chron., p. 185

D. GUTMAN, Les droits de l homme sont-ils l

avenir du droit?,

Mel

F.

Terre,

L avenir du droit, PUF,

Ed.

Jurischasseur, 1999, pp. 329, 334

Dan Claudiu DANISOR, Universalitatea drepturilor si libertatilor fundamentale potrivit Constitutiei României, Revista de Drept Public, nr. 2/2004, p. 2

8

concrete ale acestei valori: dreptul la viata si la integritate fizica si psihica, dreptul la libertate si siguranta, etc. 1

Continutul demnitatii este în aceste conditii cu necesitate, fluid si imprecis, fiind preferabil ca el sa nu fie definit si astfel limitat. Valoarea demnitatii ar fi de vector al interpretarii drepturilor si libertatilor fundamentale, ea nefiind astfel un drept sau o libertate. Transformarea demnitatii într-un concept juridic nu este preferabila, chiar daca ea ar fi doar aparent securizata, deoarece s-ar putea preta ulterior la orice interpretare 2 . d) drepturile se bazeaza pe rationalitate . Natura proprie umanului este rationalitatea, caci spre deosebire de specii de animale, comportamentul oamenilor nu este controlat în întregime de instinctele lor naturale. Echipamentul lor genetic lasa un spatiu larg unor actiuni care nu sunt conditionate sau determinate cauzal prin natura lor biologica. Oamenii trebuie sa se foloseasca de capacitatile superioare ale mintii lor pentru a rezolva probleme, a lua decizii, a actiona în circumstante diferite si a supravietui. O creatura non-umana poate supravietui folosindu-se în mod exclusiv de capacitati instinctive înnascute. Oamenii pot supravietui numai folosindu-se de mintea lor. Drept urmare, fiecare individ are un drept natural, inalienabil de a se folosi într-un mod neconstrâns de mijloacele acestea vitale mintale de supravietuire si de dezvoltare a capacitatilor sale înnascute sau dobândite. 3 În continuare vom proceda la câteva precizari terminologice. Studiul declara tiilor si conventiilor interna tionale, al actelor normative interne si al doctrinei conduce la observatia ca se utilizeaza frecvent termenii: "drepturile omului" si "libertatile omului". În aceasta situatie se pune întrebarea: e xista, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept si libertate? Într-o prima opinie 4 s-a sustinut ca cele doua notiuni nu se afla pe acelasi plan, fiind distincte. În acest sens libertatea este conceputa ca o putere de a actiona sau de a nu actiona, toate libertatile fiind libertati publice prin aceea ca ele intra în dreptul pozitiv atunci când statul le consacra în sistemul national de drept. Notiunea de drepturi ale omului are o semnificatie mai larga deoarece ea rezulta din teoria dreptului natural potrivit careia omul, tocmai pentru ca este fiinta umana are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale, nefiind important daca dreptul pozitiv le consacra sau nu. Astfel, libertatile publice ar corespunde acelor drepturi ale omului pe care un stat le recunoaste în sistemul sau de drept. Opinia la care achiesam este însa ca, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate si libertatea un drept 5 , ambele expresii desemnând, la modul cel mai general, facultatea, capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima acelasi concept are o explicatie istorica. Astfel, la început, în legatura cu statutul fiintei umane, s-a pus problema libertatilor, ca exigente ale individului în opozitie cu autoritatile publice. Respectarea libertatilor presupunea din partea autoritatilor o atitudine generala de abtinere, adica de a nu împiedica exercitarea libertatilor. Evolutia politica si sociala a facut sa devina evidenta necesitatea ca autoritatile publice sa depaseasca atitudinea de abstentiune si sa treaca la atitudinea activa, de actiune, pentru a face posibila realizarea anumitor libertati cetatenesti. S-a ajuns astfel la sintagma "drept al omului ", care implica obligatia statului nu numai de a proteja libertatile, dar si de a actiona pentru a asigura cetateanului posibilitatea reala de a-si exercita anumite libertati.

Cu toate ca, din punct de vedere juridic, exista

deci sinonimie între drept si libertate,

concluzionam

ca

"libertatea"

pune

accentul

pe

neinterventia

statului,

pe

când

"dreptul"

1 Dan Claudiu DANISOR, Op. cit., p.4

2 Ibidem, p. 2
3

4 J. RIVERO, Les libertes publiques, PUF, Themis, tome I, 8 eme ed., 1997, p. 22 si urm.

Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, ed. a XI -a , Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 140

5

Mircea DUMITRU, Op. cit., pp.16-17.

accentueaza obligatia statului de a actiona pentru a crea conditiile necesare exercitarii anumitor libertati 1 . Unele explicatii comporta si expresiile "drepturi ale omului" si "drepturi ale cetateanului". Cu toate ca sunt într-o strânsa corelatie, acestea nu se confunda. Expresia "drepturile omului" evoca, dup a cum am aratat, drepturile fiintei umane, ca fiinta înzestrata cu constiinta, ratiune si vointa, fapt ce-i confera drepturi naturale inalienabile si imprescriptibile, dincolo de organizarea statala a societatii. Daca avem însa în vedere societatea organizata în stat, din punct de vedere juridic omul se prezinta în trei ipostaze: cetatean, strain sau apatrid. Pe planul realitatilor juridice interne omul devine cetatean, adica o fiinta umana integrata în sistemul

socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate si asigurate prin legea statului caruia apartine, sub denumirea de drepturi (libertati) cetatenesti. Realitatea statelor contemporane demonstreaza ca doar cetatenii unui stat beneficiaza, ca principiu, de toate drepturile prevazute în Constitutie, strainii si apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiintei umane. Asadar, regasim pe de o parte drepturile omului, ca o institutie de drept international, ca sursa de reguli juridice stabilite de comun acord de catre state pentru protectia fiintei umane 2 , iar pe de alta parte drepturile cetateanului ca institutie de drept intern , care însumeaza normele ce reglementeaza statutul juridic al cetateanului. Însa, existenta principiul universalitatii 3 în materia drepturilor si libertatilor fundamentale face ca omul sa prevaleze asupra cetateanului. Având în vedere cele prezentate, putem întelege motivele pentru care definirea drepturilor fundamentale ale omului este o problema controversata si larg dezbatuta în literatura de specialitate. Încercând o sinteza a opiniilor dominante exprimate în doctrina, care se bazeaza pe realitatile evidente ale practicii statelor actuale, definim drepturile si libertatile fundamentale ale omului ca fiind acele drepturi subiective, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, care sunt recunoscute si garantate prin acte internationale si prin Constitutii 4 . Trebuie subliniat faptul ca, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului trebuie sa se bucure de o anumita sanctiune juridica. Or, aceasta rezulta numai din depasirea stadiului de deziderat si cuprinderea lor în reglementari interne si internationale, oricare ar fi domeniu de aplicare al acestora în spatiu si forta lor juridica (poate fi vorba de o simpla declaratie solemna ca în Declaratia Universala a Drepturilor Omului sau, dimpotriva, elaborarea unui mecanism jurisdictional international de control al drepturilor garantate, ca în cazul Conventiei Europene a Drepturilor Omului).

juridice

internationale în materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de acestea 5 .

Subliniem

faptul

ca

drepturile

omului

nu

sunt

conferite

de

normele

1 Într-o alta opinie

publice” apartine dreptului intern. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 10

2 Stelian SCAUNAS , Dreptul international al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, pp. 3-4

3 Universalitatea se desfasoara pe trei planuri: 1. pe plan rational desemneaza atribuirea drepturilor tuturor fiintelor umane. 2. pe plan temporal presupune ca aceste drepturi sa fie generale si abstracte – situate în marginea timpului si valide în orice moment istoric. 3. pe plan spatial sugereaza extinderea culturii drepturilor omului la toate societatile politice, fara exceptie. Gregorio PECES, Barba MARTINEZ, Theorie generale des droits fondamentaux, L.G.D.J., Paris, 2004, p. 271. Referitor la acest ultim aspect se sugereaza o solutie simpla : exportul, care poate fi pasnic, ca valorile «europene » în fostele state comuniste, sau belicos, ca democratia americana în lumea musulmana. Cu privire la relativizarea temporala se afirma ca aceasta poate privi doar extinderea dreptului în efectele lui, deci exercitiul dreptului, si nu existenta dreptului. Dan Claudiu DANISOR, Op. cit., pp. 12-13

4 O alta definitie a drepturilor omului care pune accent pe normele care reglementeaza materia apartine profesorului

Corneliu

sunt

se arata ca notiunea de „drepturile omului” apartine dreptului international, iar cea de „libertati

Bârsan:

drepturile

omului

reprezinta

un

ansamblu

de

norme

juridice

internationale

prin

care

recunoscute individului atribute si facultati care îi asigura demnitatea, libertatea si dezvoltarea personalitatii sale si care beneficiaza de garantii institutionale. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., 14

5 Corneliu-Liviu POPESCU, Protectia internationala a drepturilor omului – surse, institutii, proceduri, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 7

În ceea ce priveste îndatoririle 1 individului foarte putine norme juridice internationale fac referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginala pentru dreptul international, lipsita de consistenta juridica, ramânând, cel putin la actuala etapa de dezvoltare a dreptului international, un simplu deziderat moral 2 . În schimb la nivel intern au o pondere însemnata, dat fiind interesul direct al statelor de a stabili obligatiile cetatenesti. Asadar, transpus în planul preocuparilor juridice, conceptul de drepturi ale omului desemneaza mai întâi drepturi subiective ale omului care definesc pozitia acestuia în raport cu puterea publica, dar el devine o veritabila institutie juridica, un ansamblu de norme juridice interne si internationale care au ca obiect de reglementare promovarea si garantarea drepturilor si libertatilor omului, apararea acestuia împotriva abuzului statelor.

1.2. Internationalizarea drepturilor si libertatilor omului

Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificatii, atât teoretice, cât mai ales practice, este prezenta în zilele noastre, atât la nivelul preocuparilor fiecarui stat, cât si la nivelul preocuparilor comunitatii internationale. Istoria demonstreaza ca, stadiul dezvoltarii si respectarii drepturilor si libertatilor omului depinde de stat, si putem constata, în secolul nostru, pe de o parte o dezvoltare a drepturilor si libertatilor omului, iar pe de alta o înca lcare, în unele cazuri sistematica, a lor. Natura statului, democratic sau autoritar, conditioneaza în mod direct locul pe care îl ocupa drepturile si libertatile în ierarhia valorilor sociale. Democratia liberala este cea care corespunde cel mai bine protectiei drepturilor si libertatilor. Aceasta se bazeaza pe un echilibru între teoria democratiei pure, bazata pe reglementarea prin lege a unei sfere cât mai largi de raporturi sociale si teoria liberala pura bazata pe libertate ne îngradita. Democratia în stare pura si liberalismul în stare pura au ajuns la esecuri, în primul caz pentru ca se suprima progresiv libertatile în favoarea interesului public, si în al doilea caz pentru ca se accepta libertatile periculoase pentru societate. Penetratia si expansiunea drepturilor omului din spatiul juridic national în spatiul juridic international, cu alte cuvinte internationalizarea acestora, marcheaza atât o revolutie, daca fenomenul este privit din perspectiva relatiei traditionale dintre dreptul intern si dreptul international, cât si o evolutie daca fenomenul este analizat în raport cu esenta si finalitatea sa 3 . Filosofii Greciei antice au creat conceptul de libertate individuala, iar jurisconsultii si pretorii romani au construit un sistem de drept în care recunoasterea juridica a personalitatii si drepturile subiective care îi dadeau continut erau garantia acestei libertati. Crestinismul a afirmat universalitatea libertatii persoanei, dar numai în raporturile cu Divinitatea, si nu ca principiu de organizare sociala 4 . Abia scoala dreptului natural desprinde fiinta umana atât de ordinea cosmica, cât si de ideea divina, considerând -o ca valoare sociala în sine, dotata cu atribute ce tin de autonomia ei si aflata în centrul vietii sociale 5 , împlinind astfel premisele necesare pentru aparitia doctrinei moderne a drepturilor omului ca temei al democratiei 6 . Afirmarea si consacrarea drepturilor si libertatilor a avut loc treptat, în prima faza doar în interiorul fiecarui stat, începând cu sec. XVIII, si, abia în sec. XX, pe plan interna tional.

Marii Britanii în aceasta materie, retinem ca textele engleze care

consacra drepturi si libertati au aparut în lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului

Referitor la influenta

1 Exemplificam cu art. 29 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului care dispune ca individul are îndatoriri fata de colectivitate, numai în cadrul acesteia fiind posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.

2 Corneliu BÂRSAN, Op.cit., p. 5

3 Valeriu STOICA, Structura juridica a drepturilor omului ca drepturi subiective, Revista Româna de Drepturile Omului, nr. 3/1993, p. 8

4 D. LOCHAK, Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002, p. 10
5

« În momentul în care teologii catolici au recunoscut ca, dupa descoperirea «lumii noi » indienii trebuie sa se

bucure de aceleasi drepturi ca si colonizatorii spanioli, a aparut ideea unei comunitati mondiale fondata

credinta, ci pe apartenenta la aceeasi natura, la aceeasi demnitate umana, ceea ce constituie, în contextul epocii, o mutatie teologica fundamentala, prin care se confera drepturilor omului valoarea lor universala ». Ibidem, p. 13
6

pe

nu

Valeriu STOICA, Op. cit., p. 9

feudal. Textele engleze sunt reprezentate de Magna Charta (1215), Habeas Corpus (1679) 1 si Bill of Rights (1689) 2 . Toate aceste texte se remarca prin faptul ca nu proclama principii universal

valabile privitoare la libertatile persoanei, ci au avut în vedere înlaturarea unor abuzuri ale autoritatilor feudale. În ceea ce priveste Statele Unite ale Americii au fost proclamate doua declaratii – cea a drepturilor statului Virginia din 12 iunie 1776 si cea de independenta din 4 iulie 1776. Ultimul text proclama drepturile americanilor si vointa lor de a iesi de sub autoritatea Marii Britanii. Declaratia nu are anvergura universala, ci este un text, destinat unui moment istoric precis, îndreptat împotriva englezilor si justificând libertatile americanilor. Trebuie eviden tiat, în acest sens, cazul Frantei, pentru ca Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 a fost un text fundamental, care a avut o influenta hotarâtoare asupra textelor nationale si interna tionale care au urmat. Importanta Declaratiei rezida în primul rând în faptul ca priveste atât omul, în sensul generic al termenului, care are anumite drepturi naturale, cât si cetateanul, care este omul aflat în raporturi juridice cu un anumit stat, si care, în acest sens se bucura de drepturi politice si de libertatea de a participa la activitatea publica. În al doilea rând textul Declaratiei are un continut filosofic si juridic, formulând principii generale, fara a se preocupa de modul concret în care acestea vor fi aplicate, ceea ce confera vocatie universala documentului, pentru ca se poate aplica tuturor oamenilor, indiferent de spatiu si timp 3 . Primul document cu valoare universala a fost Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata în cadrul O.N.U. la 10 decembrie 1948, document ce a avut un ecou imens la nivel mondial si care a devenit un veritabil instrument international care a declansat constructia sistemului de protectie a drepturilor omului 4 . În concluzie retinem ca drepturile omului au deci functia principala de instrumente juridice prin care identitatea individuala este aparata împotriva abuzurilor de putere care se savârsesc în numele sau la adapostul institutiilor care exprima identitatea de grup. Era firesc astfel ca protectia juridica a drepturilor omului sa transgreseze granitele dreptului intern si sa patrunda în dreptul international. Internationalizarea drepturilor omului a generat urmatoarele consecinte 5 :

1. modificarea conceptului de capacitate juridica;

2. modificarea conceptului de drept subiectiv.

1. Înteleasa ca aptitudine generala de a fi titular de drepturi si obligatii, capacitatea

juridica este masura fiintei subiectelor de drept, deoarece acestea exista numai în masura în care le este recunoscuta capacitate juridica. Pâna la constituirea dreptului international al drepturilor omului fiinta juridica a individului nu avea o dimensiune proprie în dreptul international. Numai din acest moment, individul dobândeste, pe lânga capacitatea juridica de drept intern, o capacitate juridica de drept international, ajungându-se astfel la întregirea fiintei juridice a individului.

2. În structura juridica a

dreptului subiectiv coexista un element substantial cu unul

procesual.

1 Însesi dispozitiile Conventiei europene a drepturilor omului, continute în art. 5, par. 4 conform caruia orice persoana lipsita de libertate prin arestare sau detinere, are dreptul sa introduca un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze asupra legalitatii detinerii sale, sunt inspirate direct din Habeas Corpus. Mai mult decât atât Curtea

europeana a drepturilor omului a recunoscut în Decizia sa din 9 ianuarie 2003, Kadem/Malta (nepublicata),

garantia de habeas corpus continuta în Conventie vine sa întareasca ideea ca orice detentie prelungita dincolo de perioada avuta initial în vedere, reclama interventia unui « tribunal », ca o garantie împotriva arbitrariului. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 22, citând site-ul Curtii europene a drepturilor omului www.hudoc.echr.coe.int,
2

3

4 Evolutia consacrarii în documente internationale a drepturilor omului, ulterioara acestui moment, va fi analizata pe larg în capitolele urmatoare ale lucrarii.
5

ca

Tudor DRAGANU, Introducere în teoria si practica statului de drept , Ed. "Dacia", Cluj-Napoca, 1992, p.14.

Corneliu BÂRSAN, op. cit., pp. 23-24

Valeriu STOICA, Op. cit., pp. 9-13

a) Elementul substantial sau continutul dreptului este suma prerogativelor, puterilor recunoscute de lege titularului acelui drept. În baza acestor facultati titularul poate sa se comporte într-un anumit fel sau poate pretinde altora un anumit comportament. Aprecierea acestor prerogative ca fiind recunoscute sau conferite de lege nu reprezinta doar o simpla diferenta de formulare, ci exprima o optiune fundamentala în favoarea esentei individuale sau a esentei sociale a fiintei umane. Ideea de recunoastere semnifica preexistenta acestor prerogative în raport cu legea si trimite la doctrina dreptului natural. Identitatea fiintei umane este un dat, astfel încât legea nu poate decât sa stabileasca anumite limite de exercitare a drepturilor subiective pentru prevenirea sau sanctionarea abuzului de drept. Ideea ca aceste atribute sunt conferite prin lege apare ca rezultat al deplasarii accentului de la individ catre societate; drepturile subiective exista numai daca si numai în masura în care societatea le confera indivizilor 1 . b) Elementul procesual este posibilitatea de a cere protectia legii ori de câte ori elementul substantial al dreptului subiectiv este încalcat. Acest element nu preexista legii, el este creat prin lege. Cea mai importanta forma pe care o îmbraca elementul procesual este dreptul material la actiune prin intermediul caruia violarea dreptului subiectiv este ded usa în fata unui organism cu atributii jurisdictionale. Internationalizarea drepturilor omului modifica în dublu sens aceasta structura juridica:

a) elementul substantial nu mai este recunoscut doar în dreptul intern, ci si în dreptul international al drepturilor omului. Sistemul universal de protectie al drepturilor omului, care functioneaza în cadrul O.N.U. coexista cu diversele sisteme regionale astfel încât este posibil ca elementul substantial al oricarui drept al omului, ca drept subiectiv, sa aiba doua sau trei reglementari diferite: una în dreptul intern, alta în tratatele cu vocatie universala si înca una în conventiile cu vocatie regionala. Drepturile omului devin astfel drepturi subiective cu geometrie variabila. b) elementul procesual din stru ctura juridica a drepturilor omului se multiplica întrucât dreptul de actiune în fata organismelor interne de jurisdictie este dublat de un drept de a cere protectia organismelor specializate din cadrul sistemului international. Asadar, internationalizarea drepturilor omului se traduce juridic printr-o anumita limitare a suveranitatii statale în materia drepturilor omului, concretizata în caracterul obiectiv pe care l-au capatat drepturile 2 .

1.3. Principiile protectiei internationale a drepturilor omului 3

Protectia internationala a drepturilor este guvernata de urmatoarele principii:

1. Caracterul recent al protectiei internationale a drepturilor omului Protectia internationala a drepturilor omului este o ramura de drept noua, având o vechime de numai o jumatate de secol, desi în dreptul intern protectia drepturilor omului are în unele state o existenta de mai multe secole. Dreptul international al drepturilor omului s-a autonomizat în cadrul dreptului international, în principal, prin recunoasterea calitatii individului ca subiect de drept 4 .

Pâna la primul razboi mondial reglementarile internationale sunt foarte putine si au un caracter sectorial (vizând doar dreptul international umanitar si interzicerea sclaviei si a muncii fortate), dupa primul razboi mondial se adauga protectia lucratorilor în cadrul Organizatiei Internationale a Muncii si protectia minoritatilor nationale care viza doar zona europeana, mai precis statele ce au rezultat dupa descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care si-au marit teritoriul în acest fel.

1 Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8

2 Dan Claudiu DANISOR, Op. Cit., p. 14

3 Corneliu-Liviu POPESCU, Op. cit., pp.7-16

4 Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8

Abia violarile grave, masive si sistematice ale drepturilor omului comise de unele state la nivel intern, în timpul celui de-al doilea razboi mondial au determinat o pozitie comuna a statelor în cadrul comunitatii internationale în sensul cooperarii internationale în materie. Momentul nasterii protectiei drepturilor omului este reprezentat de adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris, de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, a Declaratiei universale a drepturilor omului, chiar daca acest document nu este un tratat international, ci numai un act international de soft-law. 2. Egalitatea în drepturi a oamenilor Acest principiu reprezinta de fapt egalitatea de sanse a oamenilor, ca posibilitate de exercitare în deplina egalitate a drepturilor si a libertatilor fundamentale prevazute de legile interne si internationale. Mai mult, din acest principiu decurge principiul nediscriminarii care presupune ca toti oamenii sa se bucure de drepturile si libertatile lor fundamentale fara deosebire

de rasa, sex, religie, convingeri politice, nationalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe unii în detrimentul altora.

3. Excluderea competentei nationale exclusive în materia drepturilor omului si

limitarea suveranitatii statului prin consacrarea si garantarea internationala a drepturilor omului Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperarii internationale, ea nu mai reprezinta o materie a competentei nationale exclusive, rezervata numai suveranitatii statale, înteleasa în mod absolut si discretionar. Asadar suveranitatea statului nu este absoluta, una dintre limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz ca suveranitatea nationala se opreste acolo unde încep drepturile omului, întrucât suveranitatea statului trebuie sa constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încalcarea lor. Trebuie remarcat faptul ca, în acest domeniu, limitarea suveranitatii unui stat nu se face în favoarea unui alt stat, ci în favoarea indivizilor si a drepturilor acestora. Esenta întregului mecanism de aparare internationala a drepturilor omului consta în acceptarea de catre state a faptului ca drepturile omului nu mai pot fi lasate la discretia fiecarui stat în parte, ci, constiente de necesitatea reducerii riscurilor de încalcare grava a acestora la nivel intern, sub acoperirea suveranitatii statale absolute, statele au convenit sa coopereze la nivel international în acest domeniu. Retinem asadar ca în aceasta materie exista o îmbinare a

dreptului international cu cel intern, de unde si necesitatea stabilirii unor relatii între cele doua tipuri de norme juridice prezente.

4. Crearea unui regim international de ordine publica si excluderea regulii

reciprocitatii în materie Prin tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând drepturi pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adica pentru indivizi, nu pentru partile la tratat, deci nu pentru state. Atunci când statele devin parti la tratate internationale în materia drepturilor omului ele îsi asuma asadar obligatii fata de indivizi , dar si fata de colectivitatea internationala, instituindu-se asadar un regim de ordine publica internationala de la care nu se poate deroga. Acest fapt se traduce printr-o atingere remarcabila adusa uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale dreptului relatiilor între state, cea a neingerintei. 2 Principiul reciprocitatii îsi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl presupune în general un tratat international, cu consecinta posibilitatii ridicarii exceptiei de neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplica regula reciprocitatii, si implicit nici exceptia de neexecutare, adica, daca un stat parte la un tratat încalca drepturile omului acest fapt nu îndreptateste un alt stat parte sa încalce drepturile omului 3 . Drepturile omului nu sunt deci o

1

1 Stelian SCAUNAS , Op. cit., p.10 2 Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de l Homme. Commentaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572 3 Avizul Curtii Internationale de Justitie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Afacerea Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90.

chestiune contractuala, care sa priveasca potrivit principiului relativitatii actelor juridice

partile la aceste tratate, ci, dimpotriva sunt o chestiune ce intereseaza în egala masura indivizii, statele si societatea internationala. Mai mult, unele norme de protectie a drepturilor omului au dobândit valoare de cutuma, ele impunându-se si statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminarii, interzicerea torturii, garantarea regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost integrate în jus cogens, devenind norme imperative ale dreptului international public, cu forta juridica superioara prin care nu se poate deroga prin norme dispozitive. Daca la nivel intern Ministerul Public este cel care vegheaza la respectarea ordinii publice, la nivel international, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism, statele sunt cele care au dreptul la o actiune populara , sesizând un organ international împotriva altui stat, care încalca drepturile omului, în absenta oricarui interes propriu al statului autor al sesizarii si a oricarei legaturi de cetatenie între el si victima. 5. Subsidiaritatea consacrarii si garantarii drepturilor omului la nivel international fata de nivelul intern Problema drepturilor omului nu este una de competenta exclusiv internationala, statele continua sa reglementeze drepturile omului la nivel intern si sa asigure protectia drepturilor omului, deoarece aceasta chestiune intereseaza în primul rând dreptul intern, dreptul international intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept filosofic, destinat spatiului politic pentru a regla atribuirea si exercitarea competentelor în absenta unui suveran unitar 1 . Principiul subsidiaritatii, definit ca fiind o regula de alocare a competentelor între comunitatile mari si entitatile componente ale acestora, în care primele intervin numai în masura în care cele din urma nu au suficiente resurse pentru a satisface necesitatile membrilor lor, constituie o solutie adecvata pentru a asigura acest echilibru 2 . Daca principiul subsidiaritatii s-a conturat atât istoric, cât si ca norma contemporana într-un context european, problemele carora el încearca sa le raspunda nu sunt specific europene, ci universale 3 . Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar într-un mod izbitor de idealist, în ce masura, chiar neformulata explicit, subsidiaritatea domina sistemul universal de protectie a drepturilor omului, precum si faptul ca, în loc sa submineze eficacitatea standardelor universale de protectie, ea ofera satisfactie pluralismului inerent comunitatilor umane, deci si comunitatii internationale. 4 În analiza sa devenita clasica asupra subsidiaritatii în cadrul sistemului de protectie instituit de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curtii Herbert Petzold punea accentul îndeosebi pe subsidiaritate procedurala si pe cea substantiala, care joaca, ambele, un rol fundamental pentru acest sistem. 5 „Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a Conventiei are doua aspecte: ca un concept procedural sau functional, ea semnifica faptul ca, înainte de a apela

numai

1 Cornelia GUSA, Controlul jurisdictional al principiului subsidiaritatii în spatiul comunitar european, Revista Româna de Drept Comunitar, nr. 1/2005, p. 40 2 Aurel CIOBANU DORDEA, Valorificarea subsidiaritatii în sistemul Conventiei Europene a Drepturilor Omului,

Analele Universitatii Bucuresti, nr. II/2004, p. 82

În plan politico-juridic, subsidiaritatea este indisolubil legata de federalismul european, cunoscând o prima aplicare concreta prin consacrarea sa într-o regula juridica constitutionala în cadrul sistemului federal german: textul Constitutiei federale germane din 1871 instaura astfel un federalism de integrare, vizând repartizarea competentelor între statele federale si Federatie pentru delimitarea sferelor lor de competente, Jean-Louis CLERGERIE, Le principe de subsidiarite, Ellipses, Paris, 1997, p. 34. Sistemul german reprezinta prima aplicare concreta a subsidiaritatii, incluzând într-o regula juridica fundamentala un principiul abstract si foarte dinamic, de origine filosofica, Cornelia GUSA, Op. cit., p. 40

3

4 Paolo G. CAROZZA, Subsidiairity as a structural principle of international human rights law, A.J.I.L., vol. 97 (2003), nr. 2, pp. 38 si urm.
5

Aurel CIOBANU DORDEA, Op. cit., p. 82

la institutiile Conventiei, orice reclamant trebuie sa fi adresat plângerea sa tuturor acelor institutii nationale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient si adecvat în împrejurarile cauzei; ca si concept material sau de fond, ea înseamna ca atunci când aplica dispozitiile conventiei, institutiile Conventiei trebuie sa acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trasaturi juridice si factuale care caracterizeaza viata societatii în statul în cauza. Functionarea deplina a principiului are doua implicatii semnificative: mai întâi ofera institutiilor Conventiei prilejul de a învata din abordarea juridica a autoritatilor nationale competente în privinta acelor probleme asupra carora Curtea trebuie sa hotarasca si, în al doilea rând serveste la prevenirea supraîncarcarii organelor de co ntrol constituite de Conventie” 1 . Subsidiaritatea se manifesta asadar în doua planuri:

a) Subsidiaritatea sub aspectul consacrarii (subsidiaritatea substantiala) - Normele internationale privind drepturile omului reprezinta cel mai mic numitor comun la care state cu sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul international în materie reprezinta doar un standard minimal, de la acest nivel international de baza, statele nu pot, în plan intern sa deroge ”în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protectie sporita a drepturilor omului la nivel national. Acest fapt are consecinte importante, de pilda, daca apare o încalcare a drepturilor omului ce vizeaza doar aspectul superior de protectie conferita la nivel national se antreneaza o raspund erea juridica exclusiv interna. În schimb daca încalcarea ataca acel nivel minimal stabilit în plan international, se angajeaza nu numai raspunderea interna, dar si raspunderea internationala a statului.

(subsidiaritatea

procedurala) –Principalul rol în respectarea drepturilor omului si remedierea situatiei în cazul încalcarii acestora revine statelor. Doar în situatia în care mecanismele statale au fost nesatisfacatoare, intervin organele internationale. Este ceea ce se numeste principiul epuizarii

cailor interne de atac, adica obligativitatea parcurgerii prealabile complete a cailor interne înainte de sesizarea unui organism international. În caz contrar, cererea va fi respinsa ca inadmisibila, fiind prematura, însa procedura poate fi reluata dupa epuizarea cailor interne. Regula epuizarii cailor de recurs interne este, fara îndoiala, una dintre manifestarile cele mai pregnante ale subsidiaritatii în aplicarea Conventiei. De altfel, aceasta regula, pe care Conventia a împrumutat-o din dreptul international general, joaca un rol important prin:

b)

Subsidiaritatea

sub

aspectul

garantarii

drepturilor

omului

- protejarea suveranitatii statelor;

- manifestarea

încrederii

în

discernamântul

autoritatilor nationale, mai apropiate de

încalcarile drepturilor si suscepti bile sa gaseasca remedii mai bune la acestea;

- reducerea duratei procedurilor menite sa asigure repararea prejudiciilor suferite. 2 Scopul principal al structurilor internationale de garantare a drepturilor omului nu este sanctionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adica restabilirea drepturilor încalcate si repararea prejudiciilor suferite de victima. Principiul subsidiaritatii nu face decât sa întareasca protectia drepturilor omului la nivel national, dublând -o cu un sistem de control care opereaza ca o plasa de siguranta 3 . 6. Aplicabilitatea directa a normelor internationale în materia drepturilor omului în dreptul intern Desi traditional dreptul international public este un drept al relatiilor dintre state, el neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directa, în ceea ce priveste protectia internationala a drepturilor omului situatia este diferita. Subiectele din ordinea juridica interna dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice internationale si pot invoca direct aceste drepturi în fata organelor interne, nationale.

1 Herbert PETZOLD, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus Nijhoff-Kluwer, 1993, p. 60

2 Aurel CIOBANU DORDEA, Op. cit., p. 84

3 Johan CALLEWAERT, La subsidiarite dans l Europe des droits de l homme: la dimension substantielle, în L Europe de la subsidiarite (coord. M. Versussen), Ed. Bruzlant, Bruxelles, 2000, p. 17

Aplicabilitatea directa a normelor internationale în materia drepturilor omului depinde atât de factori interni, cât si de factori externi:

a) în plan intern este important modul în care dreptul intern recepteaza dreptul international, cu alte cuvinte daca se adopta sistemul monist 1 în care normele se pot aplica direct

în dreptul intern sau sistemul dualist 2 , în care normele internationale nu pot fi direct aplicate. b) în plan extern sunt esentiale urmatoarele elemente:

I. calitatea normei internationale - aceasta trebuie sa fie susceptibila de aplicabilitate

directa:

1. sa fie suficient de clara, de precisa. 2. sa nu necesite masuri nationale pentru a fi aplicabila direct;

3. sa existe intentia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directa. 3

II. norma internationala trebuie sa fie în vigoare.

Aceasta semnifica faptul ca statul respectiv si-a exprimat consimtamântul de a fi legat din punct de vedere juridic prin acel tratat si ca acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât si pentru respectivul stat. Problema aplicabilitatii directe genereaza doua efecte: vertical si orizontal. Efectul vertical se refera la raporturile între individ si stat, iar efectul orizontal face referire la faptul ca normele privind drepturile omului produc efecte juridice si în relatiile directe între particulari. Asadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internationale indivizii devin beneficiari de drepturi direct, fara sa mai fie nevoie ca acel stat sa consacre respectivele drepturi si printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regula direct normele care consacra drepturi civile si politice, nu si cele purtând asupra drepturilor economice, sociale si culturale, care sunt norme program , continând angajamente ale statelor de a lua masuri la nivel intern, aplicabilitatea lor depinzând direct de normele adoptate la nivel national. 7. Superioritatea normelor internationale în materia drepturilor omu lui fata de normele dreptului intern Pozitia normelor internationale în materia drepturilor omului fata de reglementarile interne este analizata diferit, dupa cum este vorba de planul international sau planul intern. În planul dreptului international chestiunea superioritatii normelor internationale este indiscutabila, indiferent de natura acestora, deci inclusiv fata de normele constitutionale astfel încât în fata unui organ international aceasta va prevala. Mai mult fata de organismele internationale norma juridica interna are valoarea unui element de fapt, nu a unui element de drept. Acest lucru semnifica faptul ca un act sau fapt contrar unei norme internationale privind drepturile omului este sanctionat la nivel international, chiar daca el, din punct de vedere al dreptului intern este legal si constitutional. În planul dreptului national problema intereseaza doar daca se recunoaste normei internationale aplicabilitate directa prin dreptul constitutional. Exista astfel state care recunosc tratatelor internationale în materia drepturilor omului fie o pozitie supraconstitutionala (superioara

1 Potrivit acestui sistem dreptul international este de aceeasi natura ca si dreptul intern; între cele doua nu exista nici o diferenta. Lumea juridica este unitara deoarece si dreptul este unul singur. Se sustine si faptul ca dreptul international se aplica direct în ordinea juridica interna a statelor deoarece raporturile sunt unele de interpenetrare, fiind posibile datorita apartenentei la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte si de izvoare de drept. Se respinge orice forma de «receptionare » formala a normelor internationale în ordinile juridice interne. Augustin FUEREA, Drept comunitar european. Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 43

2 Potrivit teoriei dualiste exista diferente fundamentale între dreptul international si dreptul intern, cele doua ordini juridice fiind distincte una de cealalta. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne si cele internationale pentru ca normele nu au acelasi obiect de reglementare. Norma interna se aplica exclusiv în cadrul statului si nu poate interveni în ordinea juridica internationala, în timp ce, un tratat international are efect si în ordinea juridica interna numai daca este ratificat, are loc o « nationalizare » a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Ibidem, p. 43 si p. 153

3 Spre exemplu, art. 1 din Conventia europeana a drepturilor omului contine direct obligatia statelor de a res pecta drepturile omului : „Înaltele parti contractante recunosc oricarei persoane tinând de jurisdictia lor drepturile si libertatile definite în titlul I al prezentei Conventii”.

ca forta juridica legii fundamentale), fie cons titutionala (aceeasi valoare juridica cu cea a constitutiei), fie infraconstitutionala, dar supralegislativa (inferioara ca valoare juridica constitutiei, dar superioara legii), fie legislativa (pe acelasi plan cu legea interna). Consecinta fireasca a acestui fapt este ca nu întotdeauna si nu în mod automat suprematia dreptului international duce la înlaturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constitutia confera o valoare supralegislativa normei internationale. Trebuie subliniat însa faptul ca superioritatea normelor internationale în materie fata de normele interne trebuie corelata cu principiul subsidiaritatii analizat anterior, trebuie deci cercetat daca norma interna nu ofera cumva o protectie sporita a drepturilor omului fata de nivelul minim stabilit prin normele internationale. În cazul în care exista o protectie sporita, prevaleaza norma interna. Concluzia este asadar ca în caz de conflict între o norma internationala privind drepturile omului si o norma juridica interna se aplica întotdeauna atât la nivel intern cât si la nivel international norma juridica mai favorabila , fie ea internationala sau interna.

8. Existenta unor jurisdictii internationale specializate

Dreptul international public la nivel international nu se desfasoara în fata unor tribunale internationale întrucât foarte rar se ajunge în situatii contencioase. În materia drepturilor omului exista însa tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi si pentru sanctionarea statelor care au încalcat aceste drepturi. Astazi exista trei asemenea jurisdictii: Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg si Curtea Interamericana a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea Africana a drepturilor omului si popoarelor. Trebuie observat ca astfel de tribunale specializate în materia drepturilor omului exista doar

la nivel regional, nu si universal, datorita imposibilitatii ajungerii la un acord între state în acest domeniu la nivel universal.

9. Rolul important al jurisprudentei ca sursa a dreptului international al drepturilor

omului Dispozitiile tratatelor internationale privind drepturile omului nu pot fi corect întelese si aplicate în afara jurisprudentei create, pe baza lor, de organele internationale de protectie, întrucât jurisprudenta acestora interpreteaza, si daca este cazul chiar completeaza normele conventionale. În ceea ce priveste Curtea europeana a drepturilor omului avem o jurisprudenta deosebit de bogata care a ajuns sa faca corp comun cu Conventia europeana a drepturilor omului, având deci forta juridica obligatorie. 10. Pozitia individului de subiect al dreptului international al drepturilor omului Particularul nu este în mod traditional subiect de drept international public, întrucât

aceasta ramura de drept se adreseaza doar statelor si organizatiilor internationale. În cazul protectiei drepturilor omului situatia este diferita deoarece normele se adreseaza direct indivizilor creându-le în mod direct drepturi în temeiul normelor juridice internationale. Consecinta este ca ei pot invoca direct aceste drepturi în fata organelor interne si

internationale . Mai mult, individul

participa la raporturile juridice internationale cu caracter

procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea europeana a drepturilor omului, în fata careia se poate vorbi de o pozitie de egalitate a individului cu statul. Retinem ca individul nu va fi niciodata în pozitie de pârât, ci doar de reclamant. În concluzie, în materia drepturilor omului si particularul este subiect de drept, deci participant la raporturile juridice internationale.

1.4. Clasificarea drepturilor omului

Privite ca prerogative recunoscute individului si pe care acesta le poate invoca pentru

protejarea statutului sau juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la preocupari esentiale, precum dreptul la viata, la preocupari privind aspectele economice si sociale ale vietii.

I.

Traditional

drepturile

urmatoarele categorii:

omului

sunt

clasificate,

din

punct

de

vedere

cronologic

în

1.

Drepturi civile si politice – sunt libertatile individuale clasice, care au aparut prima data

la nivelul dreptului intern, fiind consacrate prin declaratiile de drepturi ale revolutiilor burgheze.

Fiind din punct de vedere cronologic prima categorie de drepturi sunt considerate ca alcatuind categoria drepturilor din prima generatie. Ele sunt libertati negative, presupunând o obligatie de

abtinere din partea statului, co nstând din faptul de a nu le încalca. Ulterior aceste drepturi capata si o dimensiune pozitiva prin obligatia ce revine statului de a interveni pentru asigurarea respectarii drepturilor.

2. Drepturile economice, sociale si culturale asigura participarea individului la aceste

aspecte ale vietii, fiind de natura sa conduca la instaurarea în societate a unei democratii economice 1 . Au aparut tot în dreptul intern, fiind ulterior consacrate si în sfera internationala. Aceste drepturi au aparut o data cu consolidarea capitalismului, fiind în acelasi timp drepturi ce depind de nivelul de dezvoltare al unei societati. Ele au preponderent o dimensiune pozitiva, presupunând prestatii din partea statului si sunt de regula drepturi program , consacrând obligatii de diligenta a statelor, iar nu obligatii de rezultat, realizarea drepturilor depinzând de nivelul de

dezvoltare al fiecarui stat. Drepturile economice, sociale si culturale, spre deosebire de drepturile civile si politice nu au, în special la nivel international, un caracter justitiabil 2 . Statele comuniste prefera afirmarea drepturilor economice, sociale si culturale pentru a masca situatia drepturilor civile si politice.

3. Drepturile de solidaritate , cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la un

mediu sanatos spre deosebire de celelalte drepturi au aparut direct la nivel international. Aceste drepturi îsi au sorgintea preponderent în zona statelor din lumea a treia pentru a deplasa obiectul atentiei de la situatia precara a drepturilor din primele doua generatii, punând accent pe solidaritatea internationala. În ceea ce priveste includerea drepturilor de solidaritate în categoria drepturilor omului exista o ampla dezbatere, dat fiind ca acestea sunt vagi sub aspectul continutului si nu este clar cine sunt titularii drepturilor, neputându-se preciza cu certitudine daca sunt drepturi individuale sau drepturi colective, apartinând statelor sau comunitatii internationale, nici cine sunt titularii obligatiilor corelative (statele, un grup de state, comunitatea internationala) 3 . S-a observat însa, în mod judicios ca, pe de o parte, ideea de solidaritate poate fi considerata însasi ratiunea de a fi a drepturilor economice, sociale si culturale, iar pe de alta, drepturile de solidaritate nu par a fi compatibile cu logica raportului juridic în continutul caruia ele au a fi cuprinse 4 . De exemplu, este greu de determinat titularul dreptului la pace, care nu reprezinta altceva decât expresia principiului interzicerii recurgerii la forta în dreptul international, cât si sanctiunea sa specifica, aplicabila în cazul în care ar fi încalcat, privita ca modalitate juridica a protectiei drepturilor omului. De aceea, în cazul acestor drepturi trebuie mai degraba cautata posibilitatea de a fi cuprinse în cadrul celorlalte doua categorii care se bucura pe plan international de o protectie concreta si efectiva 5 . Aceasta clasificare este însa teoretica, în realitate nefiind de multe ori posibila trasarea unor linii clare de demarcatie intre cele trei categorii de drepturi. Este de exemplu, cazul dreptului de proprietate, considerat uneori un drept civil, iar alteori un drept economic. Nici afirmatia potrivit careia drepturile economice si sociale sunt drepturi „pozitive”, care „costa bani”, iar cele civile si politice sunt drepturi negative, care nu impun obligatii financiare în sarcina statului, nu rezista unei analize mai aprofundate. Exista drepturi civile si politice, care, pentru a nu ramâne litera moarta necesita cheltuieli considerabile. Astfel, dreptul la un proces

1 Dennis ROUGET, Le guide de la protection internationale des droits de l homme, Ed. La Pensee Suvage, Paris, 2000, p. 61
2

3

4 P.WASCHSMANN, Droits de l homme. Protection internationale, Dictionnaire de la culture juridique, PUF, Paris, 2003, p. 541

Corneliu-Liviu POPESCU, Op. cit., p. 6

5

Ibidem, p. 7

Corneliu BÂRSAN, Op. cit., pp. 33

corect implica o serie de garantii procedurale costisitoare , exercitarea dreptului la vot mobilizeaza resurse financiare mari, etc. Totodata, nu toate drepturile economice si sociale impun cheltuirea unor sume de bani. Unele dintre acestea, cum ar fi dreptul la salariu egal pentru munca de valoare egala, pot fi garantate prin masuri legislative adecvate, care sa interzica discriminarea la locul de munca 1 . II. În ordinea recunoasterii lor de catre stat, drepturile se clasifica în trei generatii:

1. Drepturile din prima generatie au în vedere libertatea individuala si libertatea politica.

În aceasta categorie se încadreaza : dreptul de vot si dreptul de a fi ales, siguranta individuala, protectia împotriva arestarii abuzive, libertatea de opinie, libertatea de exprimare.

2. Drepturile din generatia a doua sunt drepturile cu caracter economic si social: dreptul

la greva , drepturile sindicale, protectia sociala pentru copii, batrâni si handicapati, dreptul la munca, egalitatea între barbati si femei.

3. Drepturile din generatia a treia, numite si drepturi de solidaritate, au aparut în anii ’70

si se refera la dreptul la natura nepoluata, protec tia mediului si dreptul la pace. Daca în cazul drepturilor din prima generatie statul trebuie sa se abtina, sa nu împiedice exercitarea lor, în cazul drepturilor din generatiile urmatoare statul este dator sa intervina, sa actioneze pentru ca aceste drepturi sa poata fi realizate.Mai mult, drepturile din prima generatie

sunt singurele în mod incontestabil justitiabile. Aceasta calitatea liipseste drepturilor din generatia a doua si a treia, în primul rând datorita lipsei de precizie a continutului lor juridic 2 . III. Dupa criteriul destinatarului, adica prin raportare la persoanele beneficiare ale protectiei

instituite ,

drepturile si libertatile fundamentale ale omului pot fi grupate în:

1.

drepturi individuale care pot fi:

a. generale - se adreseaza tuturor oamenilor, precum dreptul la viata; b. specifice - se adreseaza unor anumite categorii de persoane – copii, femei, apatrizi, etc. 2. drepturi colective – prevazute pentru protejarea intereselor unui ansamblu de persoane, titulare în mod colectiv ale drepturilor, cum sunt drepturile popoarelor sau ale minoritatilor 3 . Astfel, art. 1 din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale prevede ca toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele, astfel ca, în temeiul acestui drept, ele îsi determina statutul politic si îsi asigura libera dezvoltare economica, sociala si culturala. O dispozitie asemanatoare este înscrisa si în art. 1 al Pactului international privitor la drepturile civile si politice, care adauga dreptul popoarelor de a dispune de bogatiile si resursele lor naturale, fara însa a aduce atingere obligatiilor ce decurg din cooperarea economica internationala, întemeiata pe principiul interesului reciproc. Pe de o parte titularii drepturilor colective nu dispun de mecanisme care sa le permita garantarea exercitiului acestor drepturi , iar, pe de alta parte, nu este mai putin adevarat ca prin respectarea unor drepturi colective, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul popoarelor la un mediu sanatos se asigura premisele esentiale ale respectarii drepturilor

individuale. În acelasi timp, încalcarea masiva a unor drepturi strict individuale, cum ar fi dreptul la viata, poate conduce la crime cu caracter colectiv, de exemplu genocidul 4 .

1 Dumitra POPESCU, Ruxandra PASOI, Protectia internationala a drepturilor omului, Revista Studii de drept românesc, nr. 3-4/2003, p. 281

2 Valentin CONSTANTIN, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Revista Româna de drepturi ale omului, nr. 21/2001, p. 15

Totusi, ca principiu general, notiunea de drepturi ale omului reglementate prin acte juridice internationale cuprinde numai drepturi individuale, considerate ca inerente fiintei umane, în timp ce drepturile colective au un alt regim juridic în dreptul international public. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., pp. 4-5 si 31
4

3

De nnis ROUGET, Op. cit ., p. 61

1.5. Limitele drepturilor omului 1

functii

fundamentale: reglarea relatiilor între membrii societatii si puterea constrângatoare asupra abuzului de libertate 2 . Unicul tel în care autoritatea (puterea) se poate exercita în mod legitim asupra oricarui membru al societatii civilizate, împotriva vointei sale, este acela de a împiedica vatamarea altora 3 . Asadar, esential este ca în fiecare societate guvernantul sa permita si sa apere o anumita stare de libertate, folosind în acest scop si în mod legitim autoritatea sa, indiferent care ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forta de constrângere, represiunea sau forta de convingere. Este binecunoscut faptul ca într-o societate politica, individul renunta la o parte din libertatea sa în favoarea conservarii libertatii tuturor 4 . Libertatea si autoritatea ca practici de guvernare se afla într-o pozitie antagonica, se exclud reciproc. Fiecare dintre cele doua concepte poate fi socotit remediul celeilalte, în conditiile în care surplusul de libertate ca si excesul de

împiedica statul de la înfaptuirea

autoritate sunt la fel de nocive pentru societate, deoarece

misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetatenilor sai 5 . Din aceasta perspectiva drepturile omului nu au acelasi regim juridic. Exista doua categorii de drepturi:

Orice

societate

presupune

de

la

sine

ideea

de

autoritate, care

are

doua

I. drepturi considerate intangibile , ceea ce înseamna ca ele nu pot fi suprimate,

suspendate sau limitate sub nici o forma. Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si

cea americana în materie, dar si Pactul privind drepturile civile si politice recunosc ca fiind asemenea drepturi:

1. dreptul la viata si interzicerea pedepsei cu moartea 6 ;

2. dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante;

3. dreptul de a nu fi adus în stare de sclavie;

4. dreptul la neretroactivitatea legii penale;

5. dreptul de a nu fi judecat si condamnat de mai multe ori pentru aceeasi fapta penala –

non bis in idem. II. drepturi conditionale, al caror e xercitiu poate fi circumstantiat sau chiar limitat în functie de anumite interese generale sau individuale. Masurile prin care, sub o forma sau alta se limiteaza exercitarea drepturilor omului se numesc i ngerinte si derogari. A. Ingerintele în exercitarea drepturilor omului reprezinta restrângerea exercitiului acestor drepturi în situatii obisnuite. Dreptul comun în materie este format din ingerintele reglementate

1 Corneliu Liviu POPESCU, Note de curs, Bucuresti, 2002

2 Nicolae POPA, Cristian IONESCU, Libertate si autoritate, Revista de drept public nr. 4/2001, p. 22

John Stuart MILL, Despre libertate, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 17 4 Nicolae POPA, Cristian IONESCU, Op. cit., p.18. Autorii amintesc de asemenea ca Petre Andrei nota:

„necesitatea de dezvoltare a unei societati poate impune uneori o mare limitare a libertatilor individuale, sau mai bine zis, o altfel de organizare a acestor libertati, caci, la drept vorbind nici nu poate exista adevarata libertate, decât atunci când societatea este în afara de pericol si când toate functiunile sale se pot exercita în mod normal”, Petre ANDREI , Sociologie generala, Ed. Scrisul Românesc S.A., Craiova, 1936, p. 424 5 Astfel, regimul autoritar, tirania, este erodat în timp prin lupta pentru libertate, dupa cum o societate în care libertatea primeaza asupra statului, va fi în ultima instanta înlaturata si înlocuita printr-un regim de mâna forte. Se poate spune ca nu exista un raport optim libertate-autoritate cu valoare generala în timp si spatiu. Fiecare societate opteaza pentru un anumit model de raport libertate-autoritate, în functie de conditiile sale concret istorice de guvernare, viabilitatea lui urmând sa fie confirmata sau infirmata pe parcurs. Nicolae POPA, Cristian IONESCU, op. cit., p. 20

6 Prin Protocolul nr. 13 al Conventiei europene a drepturilor omului din 2002, intrat în vigoare la 1 iulie 2003 privitor la dreptul la vi ata nu este permisa nici un fel de derogare. Mai mult, prin acest Protocol în statele contractante pedeapsa cu moartea a fost abolita în mod absolut. România a ratificat acest Protocol prin Legea nr. 7/2003, publicata în M. Of. Nr. 27/20.01.2003

3

pentru art. 8,9,10,11 din Conventia Europeana a drepturilor omului si art. 2 Protocolul nr. 4 1 la aceeasi Conventie, dar aproape orice drept poate fi supus ingerintelor. Pentru a putea limita exercitarea drepturilor omului printr-o ingerinta trebui e sa fie îndeplinite cumulativ trei conditii esentiale:

1. masura sa fie prevazuta de legea nationala în materie, deci sa existe o baza legala la nivel

intern, urmarindu-se astfel eliminarea arbitrariului. Notiunea de „lege” este autonoma în Conventia europeana a drepturilor omului, ea are un sens propriu care nu coincide în mod necesar cu sensul dat acestei notiuni în sistemele nationale. Astfel, în Conventie este avut în vedere sensul material, nu cel formal, întelegând prin „lege” orice

sursa de drept, fie o lege propriu -zisa (act juridic al Parlamentului), fie un act administrativ normativ, fie jurisprudenta. Din interpretarea data în jurisprudenta Curtii europene rezulta însa doua conditii pentru ca un act juridic sa fie lege, în sens de conventie:

a) previzibilitatea – Norma trebuie sa fie suficient de clara, de precisa pentru ca destinatarii sa-si poata conforma comportamentul prescriptiilor stabilite de aceasta; b) accesibilitatea – Norma trebuie sa fie adusa la cunostinta destinatarilor, de regula prin publicare.

2. masura sa urmareasca un scop legitim 2 , adica fie sa urmareasca protejarea unor interese de

ordin general ce tin de asigurarea integritatii teritoriale a statului, a sigurantei nationale, a

securitatii publice, fie protejarea vietii sociale prin apararea ordinii publice, prevenirea savârsirii unor infractiuni, înfaptuirea justitiei, fie apararea drepturilor unei alte persoane sau a reputatiei acesteia.

3. masura sa fie necesara într-o societate democratica.

În legatura cu acest aspect Curtea europeana a drepturilor omului a statuat ca „o societate democratica” se caracterizeaza prin toleranta , pluralism, deschidere si existenta unor opinii minorita re. Drepturile consacrate de Conventia europeana a drepturilor omului sunt compatibile numai cu un regim politic democratic, întrucât nu e de conceput ca un stat parte la Conventie sa aiba alt regim politic. Aceasta conditie presupune existenta a doua elemente:

a) necesitatea masurii aceasta semnifica faptul ca ingerinta trebuie sa fie singura cale pentru apararea acelor scopuri legitime ( de exemplu pentru înfaptuirea justitiei este necesara perchezitia sau daca art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului consacra, ca si componenta a dreptului la un proces echitabil publicitatea dezbaterilor, el permite limitarea acestuia în interesul moralei sau a ordinii publice, a securitatii nationale, pentru protejarea intereselor minorilor sau vietii private a partilor implicate). b) proportionalitatea masurii cu scopul urmarit– ingerinta trebuie sa nu depaseasca rezonabilul, ea nu poate fi disproportionata, deoarece trebuie sa se mentina un echilibru între interesele particulare si cele generale. Verificarea acestei conditii se face în primul rând de catre

autoritatile nationale care decid ingerinta, întrucât se afla cel mai aproape de realitatile interne. Din acest punct de vedere autoritatile nationale dispun de o anumita marja de apreciere, care se plaseaza însa sub controlul Curtii europene a drepturilor omului.

restrângerea exercitiului

acestor drepturi în situatii exceptionale, de exemplu stare de razboi, pericole care ameninta viata si existenta natiunii. În aceste situatii interesul general ajunge sa prevaleze asupra drepturilor individuale. Acest fapt nu înseamna înlaturarea totala a legalitatii, a democratiei si a respectarii drepturilor omului. Legalitatea ordinara nu e înlocuita cu arbitrariul, ci cu o legalitate de criza.

B. Derogarile de la exercitarea drepturilor omului reprezinta

1 Art. 8 face referire la „Dreptul la respectarea vietii private si de familie”, art. 9 la „Libertatea de gândire, de constiinta si de religie”, art. 10 la „ Libertatea de exprimare”, art. 11 la „Libertatea de întrunire si de asociere”, iar art. 2 din Protocolul nr. 4 la „ Libertatea de circulatie”.

2 Scopurile legitime sunt enumerate limitativ în art. 8-11 din Conventia europeana a drepturilor omului si art. 2 din Protocolul nr. 4 al aceleiasi Conventii, variind usor de la un articol la altul.

Aceste masuri exceptionale (derogarile) se justifica numai cât timp situatiile de criza exista, iar statul si democratia sunt în pericol. Art. 15 din Conventia europeana conditioneaza validitatea masurii dero gatorii de urmatoarele elemente:

1. sa existe efectiv o situatie exceptionala, razboi sau alt pericol grav care ameninta viata

natiunii. Deci cauza care determina aceasta situatie exceptionala poate fi o cauza sociala (razboi, rebeliune) sau o cauza naturala (de ex. cutremur);

2. respectarea stricta a scopului impus, acela de salvare a vietii natiunii si nu a altui scop;

3. derogarea sa fie necesara absolut si proportionala scopului urmarit – prin aceasta masura

urmarindu-se salvarea natiunii si a institutiilor democratice;

4. luarea unor astfel de masuri sa nu duca la crearea unor discriminari între diverse categorii de persoane 1 ;

5. derogarile sa nu puna în discutie drepturile intangibile;

6. masura sa nu contravina celorlalte obligatii internationale ale statului;

7. masura sa fie notificata international imediat de catre statul care o aplica, secretariatului

organizatiei internationale în cadrul careia tratatul respectiv a fost încheiat. Atât Pactul international privitor la drepturile civile si politice, precum si Conventia europeana si cea americana în materie autorizeaza statele semnatare sa suspende exercitiul drepturilor pe care aceste tratate le proclama în caz de razboi sau în situatia aparitiei unui pericol public exceptional, de natura a ameninta independenta sau securitatea unui stat, cum ar fi catastrofe sau calamitati naturale, lovitura de stat, etc .

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

ÿ Drepturile omului sunt acele drepturi subiective, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, care sunt recunoscute si garantate prin acte internationale si prin Constitutii.

ÿ Notiunea juridica de „drepturi ale omului” drept

cunoaste doua acceptiuni în ordinea de

1. dreptul

obiectiv

al

drepturilor

omului,

adica

totalitatea

instrumentelor

internationale care consacra si protejeaza asemenea drepturi, precum si a mecanismelor institutionale de garantare a lor;

2. drepturi subiective, conferite unui anumit titular.

ÿ Dreptul international al drepturilor omului protejeaza fiinta în timp de pace, în timp

ce

conflictelor armate.

Dreptul

international

umanitar

protejeaza

fiinta

umana

împotriva

efectelor

ÿ Teoria drepturilor naturale se fundamenteaza pe ideea ca exista drepturi care se situeaza în afara istoriei si a timpului, ca ele se manifesta într-o ordine anterioara – din punct de vedere logic – sistemului normativ juridic. Asadar drepturile omului existau chiar înainte de aparitia lor în planul ideilor, apoi au fost preluate în cadrul luptei politice, deci au devenit obiect al unei ideologii politice, pentru ca în cele din urma sa fie transpuse în norme de drept.

ÿ Drepturile omului au penetrat din spatiul juridic national în spatiul juridic international, cu alte cuvinte au trecut printr-un proces de internationalizare, iar primul document international cu valoare universala este Declaratia universala a drepturilor omului adoptata în cadrul ONU, la 10 decembrie 1948.

1 Dennis ROUGET, Op. cit., p. 72

ÿ Internationalizarea drepturilor omului a generat urmatoarele consecinte esentiale:

1. modificarea conceptului de capacitate juridica, în sensul ca individul dobândeste pe lânga capacitatea ju ridica din dreptul intern, o capacitate juridica de drept international;

2. modificarea conceptului de drept subiectiv, în sensul recunoasterii dreptului de actiune pentru protectia drepturilor omului nu numai în fata organismelor interne de jurisdictie, ci s i în fata celor internationale.

ÿ Principiile care guverneaza protectia internationala a drepturilor omului sunt:

1. Caracterul recent al protectiei internationale a drepturilor omului

2. Egalitatea în drepturi a oamenilor

3. Excluderea competentei nationale exclusive în materia drepturilor omului si limitarea suveranitatii statului prin consacrarea si garantarea internationala a drepturilor omului

4. Crearea unui regim international de ordine publica si excluderea regulii reciprocitatii în materie

5. Subsidiaritatea consacrarii si garantarii drepturilor omului la nivel international fata de nivelul intern

6. Aplicabilitatea directa a normelor internationale în materia drepturilor omului în dreptul intern

7. Superioritatea normelor internationale în materia drepturilor omului fata de normele dreptului intern

8. Existenta unor jurisdictii internationale specializate

9. Rolul important al jurisprudentei ca sursa a dreptului international al drepturilor omului

10. Pozitia individului de subiect al dreptului international al drepturilor omului

ÿ Clasificarea drepturilor omului distinge urmatoarele categorii de drepturi:

I. Dupa criteriul cronologic: 1. drepturi civile si politice;

2. drepturi economice, sociale si culturale;

3. drepturi de solidaritate

II. Dupa ordinea recunoasterii lor de catre stat:

1. drepturi din prima generatie (libertatea individuala si libertatea politica)

2. drepturi din generatia a doua (cu caracter economic si social)

3. drepturi din generatia a treia (drepturile de solidaritate)

III. Dupa criteriul destinatarului: 1. drepturi individuale

2. drepturi colective

IV. Dupa posibilitarea limitarii lor de catre autoritatile publice:

1. drepturi intangibile (dreptul la viata, dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante, neretroactivitatea legii penale, etc.)

2. drepturi conditionale

ÿ Masurile prin care se pot limita drepturile si libertatile omului sunt ingerintele (intervin în situatii obisnuite) si derogarile (actioneaza în situatii exceptionale).

ÿ Unicul tel în care autoritatea (puterea) se poate exercita în mod legitim asupra oricarui membru al societatii civilizate, împotriva vointei sale, este acela de a împiedica vatamarea altora

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Definiti notiunea de drepturi ale omului.

2. Prezentati categoriile de drepturi ale omului.

3. Explicati fenomenul de internationalizare a drepturilor omului.

4. Care sunt principiile care guverneaza dreptul international al drepturilor omului?

5. Prezentati diferentele între notiunile de „ingerinta” si „derogare”.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1.

Notiunea juridica de drepturi ale omului face referire la:

a)

dreptul obiectiv al drepturilor omului;

b)

drepturile obiective;

c)

drepturile naturale.

2.

Dreptul international al drepturilor omului protejeaza fiinta umana:

a)

în timp de razboi;

b)

în timp de pace;

c)

în orice situatie.

3.

Teoria drepturilor naturale afirma ca drepturile sunt preponderent:

a)

negative;

b)

subiective;

c)

pozitive.

4.

Notiunea de „libertate” pune accentul pe:

a)

obligatia statului de a actiona;

b)

demnitate;

c)

neinterventia statului.

5.

În materia drepturilor omului este aplicabil:

a)

principiul reciprocitatii;

b)

principiul superioritatii dreptului international al drepturilor omului fata de dreptul intern;

c)

principiul subsidiaritatii.

6.

Subsidiaritatea reprezinta:

a)

interventia comunitatii internationale în protectia si garantarea drepturilor omului numai atunci

când în plan intern mecanismele similare au actionat necorespunzator;

b) instituirea unui regim de ordine publica internationala în materia drepturilor omului de la care nu

se poate deroga;

c)

aplicabilitatea directa a normelor internationale în materia drepturilor omului în dreptul intern.

7.

Drepturile de solidaritate:

a)

au aparut direct la nivel international;

b)

sunt drepturi de generatia a doua;

c)

cuprind drepturile individuale si drepturile colective.

8. Pentru a putea limita exercitarea drepturilor printr-o ingerinta trebuie sa fie îndeplinita urmatoarea conditie:

a) masura prin care se limiteaza un drept sa fie necesara într-o societate democratica;

b) sa existe efectiv o situatie exceptionala;

c) masura prin care se limiteaza un drept sa fie notificata international.

Capitolul 2

Izvoarele internationale de consacrare si de protectie a drepturilor omului

2.1. Izvoarele conventionale

2.2. Izvoarele cutumiare

2.3. Izvoarele jurisprudentiale

2.4. Alte izvoare

OBIECTIVE

Învatarea notiunii de „izvor de drept international de consacrare si de protectie a drepturilor omului”; Cunoasterea categoriilor de izvoare internationale în materia drepturilor omului; Însusirea cunostinelor privind formele variate sub care se prezinta izvoarele conventionale, cele mai importante izvoare de drept international al drepturilor omului; Întelegerea notiunii de cutuma internatinala si perceperea diferentei de forta juridica între „cutuma”, în sens general si „cutuma internationala”înn materia drepturilor omului; Însusirea principiului ca în domeniul drepturilor omului jurisprudenta face corp comun cu textul tratatutului pe care îl dezvolta; Cunoasterea celorlalte izvoare internationale ale drepturilor omului în afara celor clasice, chiar daca forta juridica a acestora este redusa.

Izvoarele internationale de consacrare si de protectie a drepturilor omului sunt formele de

exprimare a normelor juridice care consacra si garanteaza, în planul dreptului international public, drepturile omului .

izvoare

Clasificam

aceste

izvoare

în:

izvoare

conventionale,

izvoare

cutumiare,

jurisprudentiale si alte izvoare.

2.1. Izvoarele conventionale 1

Sursele conventionale sunt cele mai importante izvoare ale dreptului international al drepturilor omului si reprezinta tratatele care consacra si garanteaza drepturile omului, asadar

acordurile încheiate în scris între state ori între state si organizatii internationale, oricare ar fi denumirea lor particulara: pact, conventie, carta, protocol, etc. Exista mai multe criterii de clasificare a tratatelor:

2

a) dupa legatura cu problematica drepturilor omului:

1. tratate specializate în domeniul drepturilor omului;

2. tratate nespecializate , dar care au legatura cu domeniul drepturilor omului; de ex. tratate

constitutive ale unor organizatii internationale, care au în obiectul de activitate si problematica

drepturilor omului.

b) dupa sfera de aplicare teritoriala distingem:

1. tratate internationale cu valoare universala , ceea ce semnifica faptul ca orice stat din

lume are vocatie de a deveni parte la acel tratat (tratatele internationale adoptate în cadrul O.N.U.); 3

2. tratate internationale regionale , deschise doar statelor dintr-o anumita parte a globului

(tratatele internationale adoptate la nivel regional european, interamerican si african) 4 . Mentionam ca normele juridice cuprinse în tratatele internationale trebuie sa fie conforme cu cele cuprinse în tratatele universale 5 .

c) dupa obiectul lor identificam:

a) tratate internationale generale, care se refera la ansamblul drepturilor omului; b) tratate internationale specializate care se refera fie la un anumit drept, fie la o anumita categorie de beneficiari. Combinând ultimele doua criterii rezulta patru tipuri de tratate :

I. tratate internationale cu vocatie universala, cu valoare generala, cum sunt: Pactul international referitor la drepturile civile si politice caruia i s-au adaugat 2 protocoale facultative, primul referitor la admiterea plângerilor individuale, iar cel de-al doilea la interzicerea pedepsei cu moartea, si Pactul International referitor la drepturile economice, sociale si culturale 6 . II. tratate cu valoare universala specializate, de exemplu: Conventia împotriva torturii si

a altor p edepse ori tratamente crude, inumane sau degradante 7 (se refera la un anumit drept) si

1 Corneliu Liviu POPESCU, Op. Cit., pp. 21- 28

2 Stelian SCAUNAS , Op. cit., p. 7

Multe organizatii cu caracter universal n-au reusit sa devina într-adevar universale. Considerente de ordin politic si ideologic au împiedicat, într-o anumita perioada, chiar si O.N.U. , sa acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este important pentru a defini daca o organizatie are sau nu caracter universal este faptul daca ea este sau nu, conform statutului sau, deschisa tuturor statelor si nu daca toate statele au devenit membre. Raluca MIGA- BESTELIU, Organizatii internationale interguvernamentale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 13

3

4 Organizatiile regionale sunt constituite potrivit principiului contiguitatii geografice si se caracterizeaz a printr-un grad mai înalt de omogenitate fata de organizatiile universale datorita sistemelor lor politice compatibile si bazei economice si culturale asemanatoare. Raluca MIGA-BESTELIU, Op. Cit. , p. 14

5 Stelian SCAUNAS , Op. cit., p. 8

6 Ambele Pacte au fost adoptate prin aceeasi Rezolutie a Adunarii Generale a O.N.U. – nr. 2200A (XX) din aceeasi zi, 16 decembrie 1966, si au intrat în vigoare, cu exceptia unor prevederi, la 23 martie 1976 primul, respectiv la 3

ianuarie 1976, în întregime al doilea.

a fost adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1984 si a intrat în vigoare la 26 iunie

1987. A fost ratificata de România prin Legea nr. 19/1990, publicata în M. Of. nr. 112/10.10.1990

7

Conventia

Conventia privind drepturile copilului 1 (vizeaza o anumita categorie de beneficiari). III. tratate internationale cu vocatie regionala si valoare generala 2 La nivel regional european au fost consacrate Conventia pentru apararea drepturilor omului

si a libertatilor fundamentalei 3 , cu cele 14 protocoale, vizeaza drepturile civile si politice si Carta

sociala europeana 4 , cu 3 protocoale aditionale

Conventia americana relativa la drepturile omului 6 , la nivel regional african - Carta africana a drepturilor omului si ale popoarelor 7 si la nivelul lumii arabe - Carta araba a drepturilor omului 8 . IV. tratate cu vocatie regionala, specializate sunt Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale 9 , Conventia privind drepturile omului si biomedicina 10 (însotita de Protocolul aditional privind interdictia clonarii umane intrat în vigoare la 1 martie 2001 si de Protocolul aditional privitor la transplantul de organe si tesuturi de origine umana din 24 ianuarie 2002, neintrat înca în vigoare), Conventia pentru protejarea persoanelor fata de prelucrarea automatizata a datelor cu caracter personal 11 , etc.

5

, la nivel regional american a fost adoptata

2.2. Izvoarele cutumiare

Cutuma internationala, ca practica generala, constanta, relativ îndelungata si repetata a statelor si considerata de ele ca având forta juridica obligatorie reprezinta în cadrul protectiei internationale a drepturilor omului o sursa de drept. Cutuma are doua elemente:

a) elementul material (constând în practica îndelungata, constanta si repetata) b) elementul psihologic (considerarea acestei practici ca fiind obligatorie de catre subiectele dreptului international public) 12 .

1 Conventia a fost adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 20 noiembrie 1989 si a intrat în vigoare la 2

septembrie 1990. România a ratificat Conventia prin Legea nr. 18/1990, republicata în M. Of. nr. 314/13.06.2001

Exista si o Conventie a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale a Comunitatii statelor independente din fosta U.R.S.S., deschisa spre semnare la 26 mai 1995 si intrata în vigoare la 11 august 1998, care consacra drepturi si libertati, dar nu instituie un mecanism de control al aplicarii lor la fel de eficace ca cel existent în cadrul Consiliului Europei, Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 50

Cunoscuta sub denumirea de Conventia europeana a drepturilor omului, adoptata sub egida Consiliului Europei, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 si a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a semnat Conventia si Protocoalele sale aditionale în vigoare la acea data la 7 octombrie 1993, o data cu depunerea instrumentelor de aderare la statutul Consiliului Europei. Conventia a fost ratificata prin Legea nr. 30/1994 publicata în M. Of. nr. 135/31.05.1994 si a intrat în vigoare pentru România la data de 20 iunie 1994, data la care instrumentele de ratificare

au fost depuse la Secretariatul general al Consiliului Europei
4

Carta adoptata în cadrul Consiliului Europei, a fost semnata la Torino la 18 octombrie 1961 si a fost revizuita la 3 mai 1996 la Strasbourg. A intrat în vigoare în aceasta noua forma la 1 iulie 1999. România a ratificat Carta sociala

europeana revizuita prin Legea nr. 74/1999, publicata în M. Of. nr. 193/4.05.1999
5

Se impune prezentarea diferentei între protocoalele de revizuire si protocoalele aditionale. Protocoalele de revizuire (sau de amendare) sunt intim legate de tratatul de baza, facând corp comun cu acesta, ajungând sa-si piarda individualitatea. Pentru intrarea lor în vigoare este nevoie ca toate statele parte la tratatul de baza sa devina parti la protocoalele de amendare; noile state care vor sa adere la tratatul de baza trebuie sa adere si la protocoaele de revizuire. Protocolul aditional este mai putin legat de tratatul de baza si intra în vigoare când se întruneste un numar mai mic de ratificari; noile state pot sa adere fie numai la tratatul de baza, fie si la tratat si la protocolul aditional.

6 A fost semnata la San Jose, în Costa Rica, la 22 noiembrie 1969, de state membre ale Organizatiei Statelor Americane si a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. 7 A fost adoptata la Nairobi, la 27 iunie 1981 în cadrul Organizatiei Unitatii Africane. 8 A fost adoptata la 15 septembrie 1994, neintrata înca în vigoare

2

3

9

10

Adoptata în cadrul Consiliului Europei, la Strasbourg, la 1 februarie 1995 si intrata în vigoare la 1 martie 1998.

Adoptata la 4 aprilie 1997 în cadrul Consiliului Europei. România a ratificat Conventia prin Legea nr. 17/2001, publicata în M. Of. nr. 103/28.02.2001.

11

Adoptata la 28 ianuarie 1981 în cadrul Consiliului Europei si intrata în vigoare la 1 octombrie 1985

12 Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit. p. 29

În materia drepturilor omului exista cutume precum: interzicerea sclaviei, interzicerea genocidului, egalitatea dupa sex, interzicerea torturii. Aceste norme juridice au asadar pe lânga o valoare conventionala si una cutumiara, devenind astfel obligatorii si impunându-se si pentru statele care nu sunt parte la tratatele internationale continând respectivele norme juridice .

2.3. Izvoarele jurisprudentiale

Jurisprudenta

internationala

reprezinta

o

importanta

si

vasta

sursa

a

protectiei

internationale a drepturilor omului. Jurisprudenta

elaborata de organele instituite prin

anumite

tratate internationale face corp comun cu textul tratatului. În numeroase cazuri, interpretarea si

aplicarea corecta a normelor conventionale nu sunt posibile decât în lumina jurisprudentei dezvoltate pe baza acestora. Dar ce se întelege prin jurisprudenta, potrivit acceptiunii internationale a termenului? Jurisprudenta desemeneaza ansamblul solutiilor cu caracter juridic pronuntate de organe internationale cu atributii în materia drepturilor omului.

tribunalele internationale specializate în materia

drepturilor omului, si anume Curtea europeana a drepturilor omului , Curtea Interamericana a drepturilor omului si Curtea Africana a drepturilor omului si popoarelor. Exista însa si organisme nespecializate în materie, deci tribunale internationale care nu au ca rol principal protectia drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea Internationala de Justitie, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene si de tribunalele penale internationale ad hoc (Tribunalul International pentru fosta Iugoslavie care functioneaza la Haga si Tribunalul International pentru Rwanda cu sediul la Arucha, Tanzania) 1 . Însa locul cel mai important îl ocupa jurisprudenta Curtii europene, întrucât aceasta interpreteaza, explica si, daca este cazul, completeaza dispozitiile Conventiei si ale Protocoalelor acesteia. Dispozitiile Conventiei nu mai pot fi interpretate si aplicate decât cu referire sistematica la jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului. Sistemul creat astfel este deci un sistem mixt, care îmbina elementul de drept continental (bazat pe legea scrisa, adica pe Conventia europeana) si elementul de drept anglo-saxon (bazat pe precedentul judiciar, adica pe jurisprudenta Curtii). S-a format astfel un bloc de conventionalitate, format din doua elemente, Conventia si Protocoalele la aceasta pe de o parte si jurisprudenta Curtii, pe de alta parte, ambele elemente având forta juridica obligatorie si constituind sursa de drept 2 .

Jurisprudenta poate sa provina de la

2.4. Alte izvoare

În afara surselor clasice conventionale, jurisdictionale si cutumiare mai exista si alte categorii de izvoare ce pot fi clasificate astfel:

A) dupa forta lor juridica distingem: surse cu forta juridica propriu-zisa hard law si surse cu valoare declaratoriesoft-law. B) dupa modul de adoptare aceastea se împart în: acte interne adoptate de organe ale unor organizatii internationale si acte cu caracter politic si juridic. În practica cele doua criterii se combina rezultând urmatoarele situatii:

1. În primul rând exista actele interne adoptate de organe ale unor organizatii internationale, cu forta juridica propriu-zisa prin care se creeaza organe subsidiare ale unor organizatii internationale, se atribuie competente unor organe ori se stabilesc proceduri de protectie a drepturilor omului în fata unor organe ale organizatiilor internationale. În acest sens amintim: Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. 428 din 14 decembrie 1950 prin care se adopta Statutul Înaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati, Statutul Tribunalului International pentru fosta Iugoslavie, adoptat de Consiliu de Securitate al O.N.U. la 25

1 Cele doua Tribunale Internationale sunt organe subsidiare ale Consiliului de Securitate al O.N.U., create în 1993, repectiv 1994.
2

Corneliu Liviu POPESCU, Op. Cit., p.31

mai 1993, cu modificarle ulterioare, Regulamentul Curtii europene a drepturilor omului adoptat de aceasta la 1 noiembrie 1998 si intrat în vigoare la 4 noiembrie 1998.

2.

În

al

doilea

rând

exista acte

interne

adoptate

de

organe

ale

unor

organizatii

internationale, cu caracter declarativ (soft-law), adica acele acte a caror forta juridica este mult

inferioara celei a surselor obisnuite ale protectiei internationale a drepturilor omului. În cadrul O.N.U. un tratat international în materia drepturilor omului este deseori precedat de un act declarator.

Astfel, interpretarea tratatului international se face si în lumina actului de soft-law care l-a

precedat, acest act având o

uneori în preambului tratatelor internationale. Exemplul cel mai semnificativ este însusi actul care marcheaza nasterea protectiei internationale a drepturilor omului, Declaratia universala a drepturilor omului, care nu este un tratat intdernational, ci o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a O.N.U., un act de soft-law. Valoarea ei juridica este însa crescuta de frecventa referire la ea, atât în preambului multor tratate internationale, cât si în constitutiile nationale 1 . Alte documente care se încadreaza în aceasta categorie sunt: recomandarile Organizatiei

Internationale a Muncii, Declaratia privind drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale sau etnice, religioase ori lingvistice, adoptata prin Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. din 1992.

se regasesc actele cu caracter politic si juridic în materia drepturilor

omului, adica acte internationale adoptate în cursul unor conferinte sau alte reuniuni internationale, desfasurate sau nu în cadrul unor organizatii internationale. Aceste documente fac de asemenea parte din soft-law, având o forta juridica redusa. Indicam cu titlu de exemplu urmatoarele acte: Actul Final al Conferintei de la Helsinky, adoptat în cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare în Europa, la 1 august 1975, Declaratia si Programul de actiune adoptate de Conferinta mondiala asupra drepturilor omului de la Viena, din 25 iunie 1993, Carta de la Paris pentru o noua Europa adoptata în cadrul C.S.C.E în 1990, etc.

valoare juridica indirecta, de interpretare, el fiind indicat expres

3. În ultimul rând

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

ÿ Definitia izvoarelor internationale de consacrare si de protectie a drepturilor omului este ca acestea sunt formele de exprimare a normelor juridice care consacra si garanteaza, în planul dreptului international public, drepturile omului.

ÿ Clasificarea izvoarelor internationale în materia drepturilor omului distinge:

1. izvoare conventionale;

2. izvoare cutumiare;

3. izvoare jurisprudentiale:

4. alte izvoare.

ÿ Izvoarele conventionale sunt tratatele, si reprezinta cele mai importante izvoare ale dreptului international al drepturilor omului. În cadrul acestei categorii analizam mai multe forme ale tratatelor:

a) dupa legatura cu problematica drepturilor omului identificam: tratate specializate si tratate nespecializate

b) dupa sfera de aplicare teritoriala distingem: tratate cu valoare universala si tratate regionale

c) dupa obiectul lor exista tratate generale si tratate specializate

ÿ Combinând criteriile mentionate rezulta patru tipuri de t ratate:

1. tratate internationale cu vocatie universala , cu valoare generala;

2. tratate cu valoare universala specializate;

3. tratate internationale cu vocatie regionala si valoare generala ;

4. tratate cu vocatie regionala, specializate .

1 De exemplu, art. 20 alin. 1 din Constitutia României

ÿ Cutuma internationala,

si

repetata a statelor si considerata de ele ca având forta juridica obligatorie reprezinta

ca

practica

generala,

constanta,

relativ

îndelungata

în cadrul protectiei internationale a drepturilor omului o alta sursa de drept.

Mai

obligatorii si se

impun si pentru statele care nu sunt parte la tratatele internationale continând respectivele norme juridice .

mult, cutumele internationale în materia drepturilor omului devin

ÿ Jurisprudenta internationala (ansamblul solutiilor cu caracter juridic pronuntate de organe internationale cu atributii în materia drepturilor omului) reprezinta o importanta si vasta sursa a protectiei internationale a drepturilor omului. Jurisprudenta elaborata de organele instituite prin anumite tratate internationale face corp comun cu textul tratatului.

ÿ Jurisprudenta

în

materia drepturilor omului, si anume Curtea europeana a drepturilor omului, Curtea Interamericana a drepturilor omului si Curtea Africana a drepturilor omului si popoarelor si de la organisme nespecializate în materie, deci tribunale internationale care nu au ca rol principal protectia drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea Internationala de Justitie, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene si de tribunalele penale internationale ad hoc

poate

sa

provina

de

la tribunalele internationale

specializate

ÿ În afara surselor clasice conventionale, jurisdictionale si cutumiare mai exista si alte categorii de izvoare.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Clasificati izvoarele internationale de consacrare si de protectie a drepturilor omului.

2. Analizati categoria izvoarelor conventionale.

3. Dati exemple de tratate cu vocatie regionala specializate.

4. Comentati forta juridica a izvoarelor jurisprudentiale.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Cele mai importante izvoare ale dreptului international al drepturilor omului sunt:

a) izvoarele jurisprudentiale

b) izvoarele conventionale;

c) izvoarele cutumiare.

2. Conventia privind drepturile copilului este:

a) un tratat regional specializat;

b) un tratat international cu vocatie universala, cu valoare generala;

c)un tratat universal cu valoare universala specializat.

3. Este un tratat international cu vocatie regionala si valoare generala:

a) Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului;

b) Pactul international cu privire la drepturile civile si politice;

c) Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale.

4. Jurisprudenta internationala:

a) are o forta juridica inferioara tratatului pe care îl interpreteaza;

b) face corp comun cu textul pe care îl dezvolta;

c) are valoare juridica de soft-law.

5. Actul de soft-law care precede de regula un tratat international:

a) nu are valoare juridica;

b) are valoare juridica directa;

c) are valoare juridica indirecta.

Capitolul 3

Sisteme internationale de consacrare si protectie a drepturilor omului

3.1. Sistemul universal de consacrare si protectie a drepturilor omului

3.1.1. Aspecte generale

3.1.2. Organe create în cadrul O.N.U. cu competente în materia drepturilor omului

3.1.3. Principalele documente adoptate în materia drepturilor omului

3.1.4. Institutii specializate din cadrul O.N.U. cu relevanta pentru problematica drepturilor omului

3.2. Sistemele regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului

3.2.1. Sistemul regional interamerican

3.2.2. Sistemul regional african

3.2.3. Sistemul regional arab

3.2.4. Asia si problematica drepturilor omului

3.2.5. Sistemul regional european

3.2.5.1. Aspecte generale

3.2.5.2. Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa

3.2.5.3. Uniunea Europeana/ Comunitatile Europene

3.2.5.4. Consiliul Europei

OBIECTIVE

ÿ Cunoasterea unor aspecte de ordin general legate de modul de organizare si functionare a Organizatiei Natiunilor Unite, precum si a principalelor etape pe care le-a parcurs aceasta organizatie în definirea, promovarea si protectia drepturilor omului;

ÿ Insusirea caracteristicilor principalelor documente adoptate la nivel universal în materia drepturilor omului;

ÿ Posibilitatea de a distinge între organele create în cadrul O.N.U., având sau nu competente în materia drepturilor omului si institutiile specializate în acest domeniu din cadrul ONU;

ÿ Identificarea elementelor de superioritate ale sistemului regional de consacrare si protectie a drepturilor omului fata de sistemul universal;

ÿ Cunoasterea particularitatilor sistemelor regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului – interamerican, african, arab si european, insistând pe o abordare aprofundata a celui din urma, cel mai complex, dar si mai eficient dintre toate;

ÿ Întelegerea specificitatii consacrarii si garantarii drepturilor omului în Europa, manifestata printr-o tripla dualitate: conventionala, jurisdictionala si jurisprudentiala.

Garantarea juridica a drepturilor omului se realizeaza prin crearea de sisteme institutionale si de proceduri de protectie internationala a drepturilor omului. În acest fel drepturile omului nu sunt numai afrmate, prin documente, ci sunt si garantate împotriva violarilor. Evolutia dreptului international al drepturilor omului poate fi analizata, asa cum am prezentat deja , sub doua aspecte: spatial ( sistemul universal si sistemele regionale) si al fortei reglementarii ( hard-law si soft -law).

3.1. Sistemul universal de consacrare si protectie a drepturilor omului

3.1.1. Aspecte generale

La nivel universal exista doua tipuri de sisteme de consacrare si de protectie a drepturilor omului: în cadrul Organizatiei Natiunilor Unite si în cadrul unor institutii specializate ale acesteia (Organizatia Internationala a Muncii – O.I.M., Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura – U.N.E.S.C.O., Organizatia Mondiala a Sanatatii - O.M.S. si Organizatia Na tiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura – F.A.O.). Organizatia Natiunilor Unite este principala organizatie internationala interguvernamentala, cu caracter universal, atât în ceea ce priveste entitatile sale – state suverane 1 - cât si domeniile în care se implica, scopul sau principal fiind mentinerea pacii si a securitatii internationale. O.N.U. nu este o organizatie supranationala, nu are competentele unui guvern mondial, ci reprezinta o organizatie de state suverane, functionând ca un centru în care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea unor scopuri si obiective comune 2 .

Tratatul constitutiv al acestei organizatii este

Carta Natiunilor Unite semnata la San

Francisco la 26 iunie 1945 si intrata în vigoare la 24 octombrie 1945. Acest document reprezinta în fapt un tratat multilateral semnat de cele 51 de state fondatoare ale O.N.U (membrii originari), la care au aderat înca 137 de state, numarul total al membrilor ONU fiind în prezent de 188 de

state. Înca din Preambului Cartei, statele se declara hotarâte sa apere generatiile viitoare de flagelul razboiului, sa proclame din nou credinta lor în drepturile fundamentale ale omului, în

demnitatea si valoare persoanei umane, în egalitatea în drepturi a barbatilor si a femeilor, ca si a natiunilor, mari si mici, sa favorizeze progresul social si instaurarea unor conditii mai bune de viata, si, în acest scop, sa practice toleranta. Chiar daca initial s-a dorit ca în Carta sa fie incluse reglementari mai detaliate ale drepturilor omului, interesul politic al momentului a facut ca acest lucru sa nu poata fi realizat decât într-o mica masura, din cauza unor probleme cu care unele puteri se confruntau atunci în materia drepturilor omului: segregatia rasiala în S.U.A., gulagul sovietic, etc. 3 Mai mult, desi la nivel declarativ ONU era o organizatie universala, în perioada 1945-1955

intrarea în ONU

candidatii la aderare a cerintelor statutare ( sa fie state „iubitoare de pace”, sa „accepte obligatiile Cartei” si „sa fie capabile si dispuse sa le îndeplineasca” 4 ), ci consideratii de oportunitate politica, care au prevalat în mod frecvent. Din cele 29 de state care au înaintat cereri de admitere, înca din primii ani ai existentei ONU, doar 9 au obtinut calitatea de membre ale ONU, fiind considerate mai îndepartate de rivalitatea sovieto-americana, determinata de razboiul rece 5 .

a fost practic blocata, întrucât pe primul plan nu au stat îndeplinirea de catre

1 Membrii ONU pot fi doar state suverane, însa exista mai multe exceptii de la aceasta regula: India si Filipine,

fost recunoscute ca fiind membrii originari, desi transferul de suveranitate de la puterile coloniale catre aceste entitati

a avut loc mai târziu. La fel s-a întâmplat si în cazul Ucrainei si Bielorusiei care au fost considerate membri fondatori ai ONU, cu toate ca nu îndeplineau conditia statalitatii.
2

3 Stelian SCAUNAS , Op. cit., p. 15

4 Art. 4 alin. 1 al Cartei Natiunilor Unite

5 Este vorba de Birmania, Cambodgia, Islanda, Israel, Indonezia, Maroc, Suedia, Thailanda si Tunisia. Din aceleasi considerente România nu a fost invitata oficial la semnarea Cartei, ea devenind membra ONU abia în 1955.

au

Raluca MIGA-BESTELIU, Op. Cit., p. 156

Între scopurile O.N.U., art. 1 din Carta indica realizarea cooperarii internationale pentru rezolvarea problemelor internationale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar,

dezvoltând si încurajând respectarea universala si efectiva a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie. Aceasta înseamna ca:

a) organizatia este abilitata sa urmareasca respectarea drepturilor omului si a libertatilor

fundamentale, imanente tuturor fiintelor umane, indiferent unde s -ar afla acestea;

b) este îndreptatita sa vegheze la respectarea reala, efectiva, a acestor drepturi de catre

orice stat;

c) respectarea omului devine o responsabilitate internationala.

Carta este însa lacunara în cel putin doua privinte: nu da o definitie a drepturilor omului si

nu indica nici caile si mijloacele de punere în aplicare si de garantare a acestor drepturi. Completarea acestor lacune s-a realizat pe parcurs prin activitatea organelor principale si subsidiare ale O.N.U.

Se poate afirma ca dispozitiile Cartei cu privire la drepturile omului desi laconice, la momentul adoptarii ei, capata o semnificatie deosebit de importanta, întrucât va deschide calea adoptarii Declaratiei Universale a Drepturilor Omului în 1948, si apoi a Pactelor internationale relative la drepturile civile si politice, precum si cele economice, sociale si culturale. De altfel acest moment este inclus în prima faza a activitatii practice a Adunarii Generale si a altor organe ONU cu competente în domeniul drepturilor omului, faza consacrata definirii normelor fundamentale ale drepturilor omului. Cea de-a doua faza vizeaza promovarea generala a normelor privind drepturile omului asa cum au fost elaborate în cadrul O.N.U Este etapa în care a fost pus în practica sistemul rapoartelor periodice, prezentate de statele membre în legatura cu evolutia si progresul în domeniul drepturilor omului, iar organele subsidiare ale O.N.U. au asigurat numeroase activitati consultative. Este totusi o etapa de asteptare: O.N.U. mai degraba sugereaza decât „cere” sau „impune” îndreptarea unor situatii, corectarea acestora depinzând de vointa ori bunavointa statelor implicate.

O data însa cu interventia

Comisiei drepturilor omului pentru solutionarea unor situatii

concrete de violare a drepturilor omului, dupa 1967, se poate vorbi de începerea celei de-a treia etape de protectia a acestor drepturi prin intermediul O.N.U. Astfel, aceasta Comisie a fost abilitata sa instituie grupuri speciale, însarcinate cu anchetarea situatiilor de violare a drepturilor omului în diferite regiuni ale lumii

3.1.2. Organele create în cadrul O.N.U. cu competente în materia drepturilor omului Distingem în acest sens:

1. pe de o parte organe interne ale O.N.U. având competente în materia drepturilor omului;

2. organe conventionale având competente în domeniul drepturilor omului, adica acele structuri institutionalizate, specializate, create de tratate internationale multilaterale cu vocatie universala în materia drepturilor omului, adoptate în cadrul O.N.U. 1. Din punct de vedere al specializarii în materia drepturilor omului, organele interne se clasifica în:

a) organe care, în cadrul rolului lor au si competente în materia drepturilor omului fara ca

acestea sa fie exclusive;

b) organe specializate în materia drepturilor omului. 1

a) Organele interne ale O.N.U., nespecializate în materia drepturilor omului sunt chiar organele sale principale: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social,

Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul.

1 Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit, p. 42

Adunarea Generala este organul care a adus cea mai importanta contributie în a conferi calitatea de „centru de armonizare” a actiunilor statelor pentru atingere a scopurilor

O.N.U.

comune proclamate de Carta 1 . Adunarea Generala este compusa din reprezentantii tuturor statelor membre, ca entitati

egale, nu mai mult de cinci pentru fiecare stat, si are urmatoarele atributii principale:

- discuta orice chestiune sau afacere întrând în cadrul Cartei (deci inclusiv în materia drepturilor omului), formulând recomandari statelor membre, sub rezerva competentelor celorlalte organe ale O.N.U.;

- provoaca studii, primeste si studiaza rapoartele altor organe interne ale O.N.U. care privesc inclusiv domeniile drepturilor omului;

- dezbate si adopta tratate internationale în materia drepturilor omului;

- creeaza organe ad hoc pentru supravegherea situatiei drepturilor omului. Consiliul de Securitate este compus din 15 membri (5 membrii permanenti – China,

Franta, Regatul Unit, Federatia Rusa si S.U.A.

perioada de 2 ani de Adunarea Generala), cu activitate permanenta. Competentele Consiliului de Securitate în mentinerea pacii si securitatii internationale sunt ferite de orice interferenta din partea altor organe O.N.U, inclusiv Adunarea Generala. Principalul rol a Consiliului este reglementarea pasnica a diferendelor si actiunea în caz de amenintare contra pacii. Astfel, Consiliul de Securitate a decis, în ultimii ani, ca violarile grave, masive si repetate ale drepturilor omului pot constitui o amenintare contra pacii, care sa reclame interventia sa, potrivit dispozitiilor Cartei. 2 De asemenea actiunea trupelor ON.U. de mentinere a pacii, în baza rezolutiilor Consiliului de Securitate comporta si o dimensiune privind drepturile omului pe teren. Consiliul Economic si Social este alcatuit din 54 de membri, alesi de Adunarea Generala pe o perioada de 3 ani, reînnoindu-se cu câte o treime în fiecare an. Acesta este plasat expres sub autoritatea Adunarii Generale.

– si 10 membri nepermanenti, alesi pentru o

recomandari în vederea asigurarii respectarii

efective a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, poate pregati proiecte de tratate internationale în domeniile sale de competenta, deci inclusiv în materia drepturilor omului si poate convoca desfasurarea de conferinte internationale. În fine, Consiliul Economic si Social poate crea organe subsidiare în domeniile sale de competenta printre care si o comisie pentru progresul drepturilor omului, a carei existenta este prevazuta expres în Carta O.N.U. 3 Consiliul de Tutela este compus din statele care administreaza teritoriile sub tutela,

membrii permanenti ai Consiliului de Securitate, precum si un numar egal de state membre ale O.N.U. alese pentru un mandat de 3 ani de Adunarea Generala. Consiliul este plasat expres sub autoritatea Adunarii Generale. Functiile Consiliului de Tutela s-au redus în timp, pe masura disparitiei obiectului sau de activitate, în urma decolonizarii. Mai mult, în prezent, întrucât dupa anul 1993, în urma referendumului organizat în teritoriul Palau, al carui popor a ales asocierea

se mai aplica nici unui teritoriu. În

consecinta Consiliul de Tutela, prin amendarea regulilor sale de procedura a decis sa se

întâlneasca daca si atunci când împrejurarile o vor imp une 4 .

libera cu SUA, sistemul de tutela instituit de

Consiliul Economic si Social poate face

Carta nu

Consiliul de Tutela avea atributii în supravegherea regimului international de tutela, unul

dintre

fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie 5 . În acest sens, Consiliul de Tutela poate sa examineze rapoartele prezentate de autoritatile însarcinate cu administrarea teritoriilor sub tutela, poate sa primeasca petitii si sa le examineze, poate sa efectueze vizite periodice în teritoriile sub tutela, si sa ia masurile necesare potrivit acordurilor de tutela.

scopurile

esentiale,

fiind

încurajarea

respectarii

drepturilor

omului

si

a

libertatilor

1 Raluca MIGA-BESTELIU, Op. cit., p. 169

2 Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit., p. 43

3 Art. 68 din Carta ON.U.

4 Raluca MIGA-BESTELIU, Op. cit., p. 195-196

5 Art. 76 lit. C din Carta O.N.U.

Curtea Internationala de Justitie este organ principal al O.N.U.( ca toate cele prezentate mai sus), cu caracter judiciar, si functioneaza pe baza Statutului sau, care este parte integranta a Cartei O.N.U., la care sunt parti în mod automat toate statele membre ale O.N.U., precum si alte state. Data fiind calitatea sa de organ judiciar, ea nu este compusa, ca în cazul altor organe

principale ale ONU din reprezentanti ai guvernelor statelor membre ci dintr-un corp de

judecatori independenti, alesi, independent de cetatenia lor dintre persoane cu înalte calitati morale care, în tarile lor, pot fi numite în cele mai înalte functii judiciare ori sunt juristi cu o competenta recunoscuta în materie de drept international. Curtea Internationala de Justitie are atributii contencioase si consultative, iar jurisdictia sa este facultativa. Partile în litigii în fata Curtii Internationale de Justitie nu pot fi decât statele, iar cererile de avize consultative pot fi formulate de organele O.N.U. si de institutiile specializate din sistemul Natiunilor Unite. Secretariatul este compus din functionari internationali si este condus de secretarul general, acesta din urma îndeplinind, pe lânga rolul sau administrativ si un important rol politic si diplomatic, inclusiv în materia drepturilor omului. 1 b) Organele specializate în materia drepturilor omului sunt: Comisia drepturilor omului; Comisia conditiei femeii, Comitetul drepturilor economice sociale si culturale, Înaltul comisariat al drepturilor Omului Înaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati. Comisia drepturilor omului este un organ subsidiar al Consiliului Economic si Social, înfiintat în 1946, reprezentând în acelasi timp cel mai important organ al O.N.U. specializat în materia drepturilor omului . Este un organ cu caracter politic, interguvernamental, format dintr -un numar de 53 de state, desemnate de Consiliul Economic si Social pentru o perioada de 3 ani pe principiul reprezentarii geografice echitabile. Comisia dispune la rândul sau de mai multe organe subsidiare, cel mai important fiind Subcomisia pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor. Comisia a jucat un rol important în redactarea proiectelor de conventii si documente internationale privind drepturile omului, ea fiind de altfel ce care a elaborat Declaratia Universala, dar rolul sau a sporit semnificativ abia la sfârsitul anilor 60 , o data cu adoptarea de catre Consiliul Economic si Social a doua Rezolutii: Rezolutia 1235 din 1967 si Rezolutia 1503 din 1970. Rezolutia 1235 din 1967 autorizeaza comisia sa examineze în sesiuni publice informatiile privind încalcarile în masa ale drepturilor omului, care sunt semnalate de: state, membrii Subcomisiei pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor si organizatiile neguvernamentale care au statut consultativ pe lânga ONU. În baza acestei rezolutii Comisia a dezvoltat doua tipuri de proceduri de monitorizare a drepturilor omului la nivel mondial, constând în:

15

1. numirea unor raportori si grupuri de lucru pentru anumite tari (privind politica de apertheid din Africa de Sud, situatia drepturilor omului în Orientul Mijlociu si Chile).si respectiv a unor raportori si grupuri de lucru pe anumite teme. Acest sistem prezinta dezavantajul ca mandatul raportorului sau al grupului de lucru este limitat la o anumita tara, în vreme ce încalcari similare ale drepturilor omului în alte tari, pentru care nu s-a numit un raportor, pot trece neobservate la nivel international. 2. Din acest motiv, Comisia a initiat, la începutul anilor 80 cel de-al doilea tip de misiuni, respectiv numirea unor raportori sau grupuri de lucru pe anumite teme – de ex. situatia persoanelor disparute, tortura, executiile extrajudiciare, detentia arbitrara, libertatea de expresie, violenta împotriva femeilor – care au mandat universal. Acestia sunt autorizati sa examineze informatiile relevante privind încalcarile drepturilor omului care fac obiectul mandatului lor, primite din parte tuturor surselor credibile. Ei pot, de asemenea sa viziteze o anumita tara, cu consimtamântul guvernului respectiv.

1 Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit, p. 44

Rezolutia 1503 adoptata 3 ani mai târziu reglementeaza o procedura confidentiala de examinare a comunicarilor care reclama încalcari în masa a drepturilor omului venite din partea

persoanelor fizice, a grupurilor de persoane sau a organizatiilor neguvernamentale. Pentru a fi admisibila o asemenea cerere trebuie sa nu fie anonima si sa nu foloseasca un limbaj insultator si abuziv.

este un organ subsidiar al Consiliului Economic si Social , cu

Comisia conditiei femeii

caracter politic, fiind un organ interguvernamental, compus din 45 de

desemnati de Consiliul Economic si Social. Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale este un organ subsidiar al Consiliului Economic si Social, independent, format din 18 experti, creat pentru a suplini lacuna Pactului privitor la drepturile economice, sociale si culturale care nu instituie un organ conventional pentru asigurarea respectarii dispozitiilor sale. Procedura de control a respectarii drepturilor omului utilizata de acest Comitet este aceea a rapoartelor. Înaltul Comisariat al drepturilor omului este o structura interna a Secretariatului O.N.U. 1 , condus de un Înalt Comisar al drepturilor omului care trebuie sa fie o personalitate de o mare integritate si bucurându-se de o înalta consideratie morala, având cunostinte specializate, preponderent în domeniul drepturilor omului, dar si cunostinte generale despre diferitele culturi, si nu în ultimul rând deschiderea de spirit necesare pentru a se putea achita în mod impartial, obiectiv, neselectiv si eficace de functiile sale. Printre competentele sale enumeram: promovarea si protejarea efectiva a tuturor drepturilor civile, politice economice si culturale; acordare de servicii consultative si de asistenta tehnica si financiara la cererea statelor, a organizatiilor regionale de aparare a drepturilor omului, cu scopul de a sprijini actiunile si programele în domeniul drepturilor omului; coordonarea programelor Natiunilor Unite referitoare la educarea si informarea în domeniul drepturilor omului; angajarea unui dialog cu toate guvernele în executarea mandatului sau. Pentru prima oara aceasta functie a fost detinuta de reprezentantul statului Ecuador la ONU, care s-a implicat în luarea unor masuri urgente pe fondul crizei din Ruanda, precum si în prevenirea unei situatii similare în Burundi. La rândul sau, al doilea Comisar, care a detinut functia în perioada 1997-2002 a reusit sa atraga atentia comunitatii internationale asupra abuzurilor comise în Kosovo sau Cecenia. Înaltul comisariat al Natiunilor unite pentru refugiati este un organ subsidiar al Adunarii Generale, cu o activitate cu un caracter social si umanitar, si nu unul politic. Îndeplineste functiile de protectie internationala a refugiatilor si de cautare de solutii permanente problemelor acestora

ajutând guvernele si organizatiile private în facilitarea repatrierii liber consimtite a refugiatilor sau a asimilarii în noile comunita ti internationale. Înaltul comisar al Natiunilor Unite pentru refugiati este ales de Adunarea Generala pentru un mandat de 3 ani.

reprezentanti ai statelor

având competente în domeniul drepturilor omului sunt:

Comitetul drepturilor omului, Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale, Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei, Comitetul contra torturii si Comitetul drepturilor copilului. Comitetul drepturilor omului 2 este creat de Pactul international relativ la drepturile civile si politice, fiind un organ cu competenta teritoriala universala si competenta materiala generala în domeniul drepturilor omului. Comitetul este format din 18 membri, personalitati cu o înalta moralitate, alesi prin scrutin secret de pe o lista de persoane prezentate de statele parti la Pact, pentru un mandat de 4 ani. Fiecare stat poate prezenta cel mult doua persoane care trebuie sa

2. Organele conventionale

1 Conferinta mondiala privind drepturile omului desfasurata la Viena în 1993 a fost considerata cadrul propice pentru dezvoltarea sistemului ONU de promovare si protectie a drepturilor omului. Elementul central al acestui proces de reforma l-a constituit crearea postului de Înalt comisar pentru drepturile omului, a carui înfiintare, recomandata de Declaratia si Programul de Actiune de la Viena a fost decisa de care Adunarea Generala prin Rezolutia 48/141 din 20 decembrie 1993.

2 Activitatea Comitetului drepturilor omului va fi analizata mai pe larg, o data cu prezentarea Pactului international privind drepturile civile si politice

aiba cetatenia sa. Pentru alegerea Comitetului drepturilor omului se tine cont de o repartitie geografica echitabila si de reprezentarea diverselor forme de civilizatie, ca si a principalelor sisteme juridice. Comitetul drepturilor omului are rolul de a asigura respectarea drepturilor omului consacrate de Pactul international relativ la drepturile civile si politice si de cele doua Protocoale facultative. Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale este creat de Conventia internationala asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasiala 1 si are competenta teritoriala universala si competenta materiala specializata în domeniul eliminarii discriminarii rasiale. Comitetul este format din 18 experti independenti, alesi prin scrutin secret, în mod similar cu membrii Comitetului drepturilor omului. Comitetul si-a stabilit propriile reguli de procedura. Conventia a instituit trei mecanisme de control a masurilor luate de statele parti în vederea îndeplinirii obligatiilor care le revin, utilizate de catre Comitet.

ß Primul dintre acestea consta în examinarea rapoartelor periodice pe care toate statele membre trebuie sa le înainteze Comitetului.

ß A doua procedura permite formularea unor comunicari de catre un stat parte, privind neîndeplinirea obligatiilor din Conventie de catre un alt stat parte.

ß În fine, exista si o procedura facultativa, care da posibilitatea Comitetului sa primeasca si sa analizez comunicari individuale venind din partea unor persoane sau grupuri, care pretind ca sunt victimele discriminarii într-un stat parte. Pentru aceasta este necesar ca statul respectiv sa faca o declaratie în acest sens 2 . Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei este creat de Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei 3 . Statele parti s-au angajat sa promoveze principiul egalitatii între barbati si femei prin masuri legislative si alte masuri corespunzatoare de abolire a practicilor si cutumelor discriminatorii si sanctionare a celor care le aplica. Comitetul are rolul de a supraveghea punerea în aplicare a Conventiei de catre statele parti, si este format din 23 de experti, având o înalta autoritate morala si competenta în drepturile femeilor, alesi de statele parti. Principala atributie a Comitetului este aceea de a administra procedura de raportare, potrivit careia fiecare stat parte la Conventie trebuie sa -i prezinte acestuia un raport initial, în termen de un an de la intrarea în vigoare a Conventiei, iar ulterior, din 4 în 4 ani sau ori de câte ori Comitetul îl solicita în acest sens. Comitetul se reuneste anual pentru examinarea rapoartelor statelor într-o sesiune a carei durata nu depaseste, de obicei, doua saptamâni. În 1999 a fost adoptat Protocolul facultativ la Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei, intrat în vigoare în 2000, prin care statele parti au recunoscut o extindere a competentei Comitetului, în sensul de a primi si analiza comunicari din partea persoanelor aflate sub jurisdictia unui stat parte care se considera victimele unei încalcari, de catre acel stat a drepturilor garantate prin Conventie. Dupa examinarea comunicarii Comitetul redacteaza un raport cuprinzând recomandarile sale pe care îl trimite autorului comunicarii si statului parte respectiv. Comitetul poate sa desemneze pe unul dintre membrii sai sa efectueze o ancheta , care poate include si o vizita la fata locului, daca exista acordul statului vizat. Comitetul contra torturii este creat de Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante 4 . Statele parti la aceasta Conventie s-au angajat sa incrimineze tortura si sa ia masurile necesare în vederea prevenirii comiterii actelor de tortura pe

1 Conventie adoptata la 21 decembrie 1965 si intrata în vigoare la 4 ianuarie 1969

2 România a formulat o declaratie în conformitate cu art. 14 din Conventie, prin Legea nr. 612 din 13 noiem brie 2002, publicata în M. Of. nr. 851 din 26 noiembrie 2002

Conventia a fost adoptata la 18 decembrie 1979 si a intrat în vigoare la 3 septembrie 1981, România ratificând -o în

1982.

4 Conventia a fost adoptata la 10 decembrie 1984 si intrata în vigoare la 26 iunie 1987. România a aderat la

Conventie prin Lege a nr. 19 din 9 octombrie 1990, publicata în M. Of. Nr. 112 din 10 octombrie 1990

3

teritoriile aflate sub jurisdictia lor. De asemenea statele sunt obligate sa nu extradeze sau sa returneze o persoana într-un stat unde aceasta risca sa fie supusa torturii. Art. 5 din Conventie consacra sistemul jurisdictiei universale , potrivit caruia fiecare stat parte are competenta sa judece actele de tortura, indiferent unde s-au comis acestea si indiferent

daca faptuitorul este sau nu cetateanul sau. Astfel, statul este obligat fie sa-l judece pe cel care se face vinovat de acte de tortura, fie sa-l extradeze pentru a fi judecat în strainatate. În acest mod se previne transformarea teritoriului unui stat într-un loc de refugiu pentru tortionari. Comitetul contra torturii este organul de supraveghere a modului în care statele parti îsi îndeplinesc obligatiile ce le revin si este compus din 10 experti independenti alesi de statele parti prin vot secret pentru un mandat de 4 ani. Conventia instituie 4 proceduri de control. Astfel, statele parti au obligatia sa redacteze rapoarte periodice privind masurile pe care le-au luat pentru a pune în aplicare prevederile Conventiei, care vor fi supuse atentiei Comitetului. Acesta le analizeaza si poate face comentarii pe marginea acestora. Celelalte trei proceduri au o natura facultativa. Prima dintre ele permite Comitetul ui sa

organizatiilor

initieze o ancheta,

neguvernamentale sau a persoanelor fizice, care contin indicii temeinice ca tortura este practicata în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Conventie. Aceasta procedura însa nu poate fi

demarata daca statul parte a declarat, cu ocazia semnarii sau ratificarii Conventiei ca nu recunoaste competenta acordata Comitetului în acest sens.

O alta procedura facultativa este cea a comunicarilor prin care un stat parte pretinde ca un

alt stat nu-si îndeplineste obligatiile ce-i revin potrivit Conventiei, dar concluziile raportului pe care

îl întocmeste Comitetul ca urmare a primirii unei asemenea comunicari nu sunt obligatorii pentru statul respectiv.

în

cazul

în

care

primeste

informatii

credibile

din

partea

În fine , Comitetul poate analiza si comunicari individuale, formulate de persoane fizice,

care reclama ca sunt victime ale unei asemenea încalcari de catre un stat parte la Conventie, în masura în care acest sta t a declarat ca recunoaste competenta Comitetului de a primi si examina asemenea comunicari. Din nou opiniile Comitetului care vor fi înaintate partilor nu au forta

obligatorie. Comitetul drepturilor copilului este creat de Conventia relativa la drepturile copilului 1 si este compus din 10 experti independenti alesi de statele parti la Conventie. Comitetul are rolul de

a asigura respectarea drepturilor omului consacrate de Conventie. Un element particular care îngradeste posibilitatea de interventie în protejarea reala a drepturilor copilului a Comitetului este ca acesta poate sa actioneze doar prin procedura controlului prin rapoarte statale, neexistând posibilitatea particularilor de a se adresa acestui Comitet.

3.1.3. Principalele documente adoptate în materia drepturilor omului

În continuare vom analiza principalele documente adoptate sub egida ONU relative la consacrarea si protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

constituie primul act de drept international

public si cel mai general de altfel, care contine o enumerare a unor drepturi recunoscute oricarei persoane si care cuprinde 30 de articole 3 . Principalul redactor al Declaratiei a fost Rene Cassin, cel care a impus calificarea ei ca „universala” în loc de „internationala”, prin aceasta subliniindu-se ca drepturile proclamate nu apartin cetatenilor ca resortisanti ai statelor, ci indivizilor, ca fiinte umane.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului 2

1 Conventie adoptata la 20 noiembrie 1989 si intrata în vigoare la 2 septembrie 1990

2 Terminologia "declaratie" sau "conventie" nu este lipsita de semnificatie. Declaratia es te un act care nu prevede sanctiuni, încalcarea ei neputând fi sanc tionat a, pe c ând conven tia cuprinde un mecanism de control si sanctiune.
3

Acest text a fost adoptat cu 8 abtineri (Arabia Saudita, 6 state din Blocul Sovietic, Africa de Sud).

Preluând idei din Constitutia americana si din Declaratia Revolutiei franceze, Preambulul Declaratiei universale arata ca „recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor egale si inalienabile pentru toti constituie fundamentul libertatii, justitiei si pacii în lume” si ca „este esential ca drepturile omului sa fie protejate printr-un regim juridic adevarat, pentru ca acesta sa nu ie constrâns, ca suprem recurs la revolta împotriva tiraniei si a opresiunii”. Mai mult, Declaratia reprezinta un „ideal comun ce doreste a fi atins de catre toate popoarele si toate natiunile, cu scopul ca toti indivizii si toate organismele societatii având-o în vedere, sa se straduiasca, prin învatamânt si educatie, sa dezvolte respectul drepturilor si libertatilor proclamate , si sa-si asume, prin masuri progresive pe plan international, recunoasterea si aplicarea ei universala si efectiva”. Din punct de vedere juridic, declaratia Universala a Drepturilor Omului este o rezolutie a Adunarii Generale a ONU, adica un act international lipsit de forta obligatorie ; ea nu este un tratat international semnat si ratificat de catre state, care devine obligatoriu pentru acestea. Probabil nici nu se putea a acel moment adopta un instrument international în domeniu, dotat cu un mecanism de control al aplicarii dispozitiilor sale. Dar, forta morala a Declaratiei a fost deosebita, dincolo de toate încalcarile drepturilor omului produse în diferite regiuni ale globului. 1 Dupa primele doua articole care consacra principiul general al libertatii si egalitatii tuturor fiintelor umane (art. 1) si acela al nediscriminarii (art. 2), Declaratia contine dispozitii prin care sunt prelucrate mai multe categorii de drepturi ale omului: drepturi personale, drepturi politice si drepturi economice si sociale. Drepturile personale ale individului sunt: dreptul la viata, la libertate si la siguranta persoanei (art. 4), interzicerea torturii si a tratamentelor inumane sau degradante (art. 5),

egalitatea în fata legii (art. 7), libertatea de circulatie (art. 13), dreptul la protejarea vietii private si de familie, a domiciliului si a corespondentei (art. 12), dreptul de a întemeia o familie (art. 16) si dreptul de proprietate, de care nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar (art. 17).

A doua categorie proclamata este aceea a unor drepturi politice: dreptul de participa la

conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanti alesi în mod liber (art. 21), libertatea de gândire, de constiinta si de religie (art. 18), libertatea de opinie si de exprimare (art. 19), libertatea de reuniune si de asociere (art. 20).

În fine a treia categorie contine drepturile economice si sociale: dreptul la protectie sociala

(art. 22), dreptul la munca si nediscriminare în cadrul raporturilor de munca, dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare pentru munca prestata si dreptul de a înfiinta sindicate sau de a se afilia la acestea (art. 23), dreptul la odihna si repaus (art. 24), dreptul la sanatate (art. 25), dreptul la educatie (art. 26) si dreptul la cultura (art. 27). Prevederile cuprinse în Declaratie au fost preluate si consacrate juridic prin doua tratate internationale deja amintite, respectiv Pactul international cu privire la drepturile civile si politice la care s-au adaugat doua protocoale facultative si Pactul international cu privire la

drepturile economice, sociale si culturale. Pactele sunt supuse regimului juridic al tratatelor internationale, ele depasind cu mult valoare juridica a Declaratiei Universale. Semnarea si ratificarea lor de catre statele membre ale O.N.U. semnifica respectarea angajamentului pe care acestea si l-au asumat în sensul conformarii la dispozitiile acestora. Pactele contin un prim articol comun, care formeaza si prima lor parte, ce consacra

principiul autodeterminarii popoarelor, pe temeiul caruia fiecare popor are dreptul sa-si determine liber statutul politic si sa-si asigure dezvoltarea economica, sociala si culturala. Pactul international cu privire la drepturile civile si politice cuprinde, în partea a doua angajamentul statelor de a respecta, si mai ales de a garanta persoanelor aflate pe teritoriul sau sub jurisdictia lor, drepturile pe care le reglementeaza, fara nici o discriminare precum si pe acela de a adopta toate masurile legislative de natura a conduce la recunoasterea, în plan international

a drepturilor înscrise în cuprinsul sau.

În plus, se recunoaste persoanelor care pretind existenta

1 Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 29

unei încalcari a unui drept recunoscut,

apartine unui functionar aflat în exercitiul functiei, cale de atac ce trebuie sa se finalizeze cu o decizie judecatoreasca care va fi pusa în executare. 1 Exista de asemenea dispozitii privind posibilitatea derogarii de la obligatiile asumate în caz de pericol public exceptional ce ameninta existenta natiunii, precum si interdictia interpretarii cuprinsului pactului în sensul permiterii unei activitati care sa conduca la suprimarea exercitiului drepturilor si libertatilor pe care le reglementeaza. Partea a treia a Pactului reglementeaza substanta drepturilor civile si politice recunoscute tuturor persoanelor, pe care doar le vom enumera întrucât ele vor fi prezentate detaliat într -un capitol viitor al prezentei lucrari: dreptul la viata, dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane, dreptul de a nu fi tinut în sclavie, dreptul la libertate si securitate personala, dreptul persoanelor detinute de a fi tratate cu umanitate, dreptul de a nu fi încarcerat pentru imposibilitatea de a plati o datorie, dreptul persoanei aflata legal pe teritoriul unui stat de a-si alege în mod liber resedinta, dreptul strainilor de a nu fi expulzati arbitrar, dreptul la un proces corect, dreptul de a nu fi condamnat pentru o fapta care nu era infractiune la data savârsirii ei, dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept, dreptul la viata privata, libertatea de gândire,

constiinta si religie, libertatea de opinie si expresie, libertatea întrunirilor, dreptul la libera asociere, dreptul la casatorie si întemeierea unei familii, dreptul cetatenilor de a participa la viata politica, dreptul la egalitate în fata legii, drepturile persoanelor apartinând minoritatilor. Trebuie retinut faptul ca dintre acestea, numai câteva – interzicerea torturii si a sclaviei, dreptul de a nu fi condamnat pentru o fapta care nu era infractiune la data savârsirii ei, dreptul de a nu fi încarcerat pentru imposibilitatea platii unei datorii si dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept – sunt drepturi absolute. Celelalte pot forma obiectul unor rezerve, derogari sau limitari 2 .

o cale de atac efectiva, chiar atunci când încalcarea

În partea a patra se instituie organismul de control al aplicarii dispozitiilor sale, anume

Comitetul pentru drepturile omului, iar Protocolul facultativ consacra procedura ce trebuie urmata în examinarea plângerilor individuale împotriva actelor de încalcare a drepturilor aparate prin acest pact de catre autoritatile statelor semnatare. Orice persoana care se pretinde victima a unei asemenea încalcari poate face o sesizare scrisa Comitetului pentru drepturile omului, care o instruieste din punct de vedere al îndeplinirii

conditiilor de admisibilitate, o comunica statului în cauza, si daca a fost declarata admisibila trece la examinarea ei pe fond. Statul în cauza are la dispozitie 6 luni pentru a raspunde în scris cu „explicatii sau declaratii de elucidare a cauzei, cu indicarea, daca este cazul, a masurilor luate pentru remedierea situatiei” 3 . Comitetul examineaza comunicarile primite, luând în considerarea toate informatiile scrise care i-au fost puse la dispozitie de reclamant si de statul în cauza si comunica partilor constatarile sale. El lucreaza în sedinte secrete.

O a doua procedura este instituita în situatia în

care Comitetul examineaza comunicarile

prin care un stat poate pretinde ca un alt stat nu-si îndeplineste obligatiile ce-i revin pe teritoriul sau. Conditia prealabila a examinarii acestor comunicari este existenta unei declaratii de recunoastere, de catre statul „pârât”, a competentei Comitetului de examinare a unor asemenea comunicari scrise depuse împotriva sa. Astfel, daca un stat parte la Pact socoteste ca un alt stat semnata r nu aplica dispozitiile acestuia, poate atrage atentia statului considerat „în culpa” asupra acestui fapt printr-o comunicare scrisa. Daca în termen de 6 luni de la primirea comunicarii de catre statul destinatar problema în discutie nu a fost solutionata spre satisfacerea celor doua state interesate ambele au dreptul de a o supune atentiei Comitetului printr-o notificare. Acesta îsi poate oferi „bunele oficii4 statelor interesate sau poate sa le ceara informatii pertinente.

1 Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 39 2 Dumitra POPESCU, Ruxandra PASOI, Op. cit. , p. 286

3 Art. 4 parag. 2 din Protocolul facultativ 4 Bunele oficii” sunt un mod de reglementare pasnica a diferendelor dintre state, alaturi de alte proceduri:

negocierera, medierea, ancheta internationala si concilierea. Procedura ”bunelor oficii” presupune o slaba interventie

Constatam asadar ca procedura de control a aplicarii dispozitiilor Pactului declansata fie de un stat semnatar împotriva altuia, fie de catre un particular împotriva unui stat contractant este contradictorie, se finalizeaza cu un act constatator, raportul întocmit de Comitet, dar care nu are un caracter jurisdictional, fiind lipsit de forta obligatorie. Procedura astfel instituita este mai degraba de natura sa oblige statul în cauza sa se explice în fata unui organism international cu privire la încalcarea dispozitiilor Pactului. 1 De-a lungul activitatii sale Comitetul a avut ocazia sa interpreteze în numeroase ocazii dispozitiile Pactului. Astfel, în opinia Comitetului, executia prin asfixiere cu gaz reprezinta o încalcare a dreptului de a nu fi supus unui tratament inuman si degradant 2 , exproprierea pe scara

larga a terenurilor detinute de o minoritate indigena ameninta stilul de viata si cultura acesteia si reprezinta o încalcare a drepturilor persoanelor apartinând minoritatilor nationale 3 , iar interdictia generala impusa homosexualitatii aduce o atingere dreptului la viata privata 4 .

O.N.U., prin intermediul Consiliului

Economic si Social un raport asupra lucrarilor sale. Pactul privitor la drepturile economice, sociale si culturale completeaza dispozitiile Pactului privind drepturile civile si politice, dar, cu toate acestea, între ele exista diferente notabile, atât în ceea ce priveste obligatiile asumate de statele parti, cât si sistemele de monitorizare a respectarii acestor obligatii. Astfel, Pactul prevede ca drepturile pe care le consacra pot fi implementate progresiv si nu imediat ca drepturile civile si politice. De asemenea mecanismul de control al respectarii de catre state a obligatiilor care le revin în baza Pactului se reduce la un sistem de raportare periodica . Drepturile sunt enumerate în partea a treia a Pactului, si exemplificam cu: dreptul la munca si la conditii decente de munca, dreptul la o remuneratie echitabila, la securitatea si igiena muncii, drepturi sindicale, printre care este mentionat si dreptul la greva, exercitat în conformitate cu prevederile legale în materie a fiecarei tari, dreptul la securitate sociala, dreptul la masuri de ocrotire a familiei, dreptul la un nivel de trai suficient pentru orice persoana si familia sa, dreptul la sanatate fizica si mentala, dreptul la educatie prin instituirea obligativitatii si gratuitatii învatamântului primar, dreptul de a participa la viata culturala. Referitor la controlul aplicarii dispozitiilor sale de catre statele semnatare, acesta este inferior celui instituit prin Pactul privitor la drepturile civile si politice, deoarece el se exercita numai pe calea rapoartelor statele, care poarta „asupra masurilor pe care le-au adoptat si asupra progreselor obtinute în asigurarea drepturilor recunoscute de Pact5 . Rapoartele se adreseaza Secretarului general al O.N.U. care le transmite spre examinare în primul rând Consiliului Economic si Social al O.N.U., dar si institutiilor specializate, în masura în care rapoartele pri vesc probleme de competenta lor. Consiliul Economic si Social poate transmite Comisiei drepturilor omului a O.N.U. rapoartele privitoare la drepturile omului comunicate de state, în scop de studiu si

de recomandari de ordin general sau spre informare. Pentru a da o eficienta sporita dispozitivului de control instituit, Consiliul Economic si Social a creat un Comitet al drepturilor economice, sociale si culturale, constituit din experti

Comitetul

înainteaza

anual

Adunarii

Generale

a

a unui tert în procesul de reglementare al diferendului, tert care nu poate decât sa sugereze o modalitate de rezolvare

a conflictului, fara sa impuna solutii.

1 Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 40

Communication No. 469/1991, Charles Chitat Ng v. Canada. Report of the Human Rights Committee, Vol. II, General Assembly, Official records, 49 th session, Suplement No. 40, pp. 189-220

3 Communication No. 167/1984 Ominayak, Chief of the Lubicon Lake Band v. Canada. Report of the Human Rights Committee, Vol. II, General Assembly, Official records, 45 th session, Suplement No. 40, pp. 1-30

4 Communication No. 488/1992, Nicholas Toonen v. Australia.Report of the Human Rights Committee, Vol. II, General Assembly, Official records, 49 th session, Suplement No. 40, pp. 226-237 5 Art. 16, parag. 1, Pactul privitor la drepturile econimice, sociale si culturale

2

independenti, si nu din reprezentanti ai statelor, care este competent sa supuna unei discutii contradictorii rapoartele întocmite si prezentate de state. 1 Pactul se constituie într-o modalitate specifica de invitare a statelor sa dezvolte cuprinsul procedurilor sale, deoarece art. 23 contine o dispozitie potrivit careia statele contractante sunt de acord sa considere ca masurile de ordin international destinate sa asigure realizarea drepturilor pe care el le recunoaste cuprind încheierea de conventii, adoptarea de recomandari, furnizarea unei asistente tehnice, precum si orga nizarea, împreuna cu guvernele interesate, de reuniuni regionale sau tehnice în scop de consultare si de studiu. 2

3.1.4. Institutiile specializate din cadrul O.N.U. cu relevanta pentru problematica drepturilor omului Anumite institutii specializate ale ONU au, potrivit mandatului lor, atributii în domeniul promovarii drepturilor si libertatilor fundamentale. Acestea sunt Organizatia Internationala a Muncii (OIM) în domeniul dreptului la munca, a conditiilor de munca si a drepturilor sindicale, Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO) în ceea ce priveste dreptul la educatie, libertatea de expresie si drepturile culturale, Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura (FAO), al carei mandat acopera dreptul la o alimentatie adecvata si Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) care promoveaza dreptul la sanatate. Un rol special revine institutiilor financiare si anume : Fondul Monetar International (FMI) 3 si Banca Mondiala 4 , ale caror politici si activitati pot afecta gradul de realizare a drepturilor economice, sociale si culturale, mai ales în statele aflate în curs de dezvoltare 5 . În cadrul unor institutii specializate, în special OIM si UNESCO, au fost adoptate instrumente juridice privitoare la punerea în aplicare a anumitor drepturi ale omului. Începând din 1919, anul înfiintarii sale, OIM a adoptat un numar de peste 170 de conventii care reglementeaza drepturile sindicale, egalitatea de sanse si tratament la locul de munca, conditii de munca adecvate care sa asigure sanatatea si siguranta muncitorilor, masuri de securitate sociala si de protectie a muncitorilor migranti, etc. La sfârsitul anilor 70, UNESCO a stabilit o procedura, în baza careia se considera competenta sa primeasca plângeri privind încalcari ale drepturilor omului.

3.2. Sistemele regionale de consacrare si protectie a drepturilor omului

Dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului dezvoltarea cea mai adecvata a protectiei acestora se plaseaza în plan regional, în cadrul unor organizatii internationale regionale create în scopul promovarii cooperarii între statele din anumite arii geografice, de regula continente. Unul dintre domeniile cooperarii interstatale pe plan regional este dat de garantarea protectiei efective a drepturilor omului prin încheierea unor conventii care, pe de o parte proclama drepturile protejate, iar pe de alta instituie un mecanism de control jurisdictional al modului în care statele îsi respecta angajamentele asumate, prin crearea, de regula a posibilitatii formularii de plângeri individuale împotriva statelor semnatare.

3.2.1. Sistemul regional interamerican Sistemul regional interamerican de consacrare si garantare a drepturilor omului functioneaza în cadrul Organizatiei Statelor Americane (OSA). OSA este principala organizatie internationala interguvernamentala la nivel regional ameri can, având sediul la Washington.

1 Acest comitet a fost creat prin Rezolutia Consiliului Economic si Social O.N.U. 1985/17-28.05.1985

2 Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 41

FMI a luat fiinta în urma lucrarilor Conferintei monetare si financiare a Natiunilor Unite din perioada 1-22 iulie 1944 de la Bretton Woods (New-Hampshire). România a aderat la aceasta institutie specializata a ONU în 1972.

4 Banca Mondiala este denumirea încetatenita astazi pentru Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare si a luat fiinta în cadrul aceleiasi Conferinte de la Bretton Woods, ca si FMI.

5 Dumitra POPESCU, Ruxandra PASOI, Op. cit. , pp. 292-293

3

Organizatia are 35 de membri, precum si 30 de observatori permanenti printre care si Uniunea

Europeana, iar tratatul constitutiv ale acesteia este Carta OSA

1

.

Sistemul american de protectie a drepturilor omului a cunoscut o evolutie interesanta. El a început prin a avea o fizionomie proprie, pentru ca apoi sa se alinieze, în liniile sale esentiale, celui european. De altfel, trebuie mentionat faptul ca preocuparile ins tituirii unui sistem institutionalizat de protectie a drepturilor omului pe continentul american le preced pe cele europene în materie. Într-adevar preambulul Cartei OSA prevede printre altele, ca „misiunea istorica a Americii este aceea de a oferi omului un pamânt al libertatii si un mediu favorabil deplinei sale dezvoltari a personalitatii sale si realizarii justelor lui aspiratii”. De aceea, Carta porneste de la vointa de a consolida, pe acest continent, în cadrul unor institutii democratice, „un regim al libertatii individuale si de justitie sociala, bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”. Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptata Declaratia americana a drepturilor si îndatoririlor omului. Asadar, aceasta Declaratie precede Declaratia Universala a ONU, adoptata la 10 decembrie 1948, si se distinge de ea prin enuntarea unor îndatoriri ale omului, dar se aseamana prin faptul ca are caracter declarator, fiind lipsita de un mecanism de constrângere care sa asigure controlul asigurarii respectarii dispozitiilor sale de catre statele semnatare 2 . Retinem însa faptul ca Declaratia americana a drepturilor si îndatoririlor omului este primul document care proclama în plan international, dar regional, drepturi ale omului. Declaratia consacra atât drepturi civile si politice, cât si drepturi economice, sociale si culturale, foarte asemanatoare cu cele cuprinse în Declaratia Universala, însa, spre deosebire de sistemul ONU si de sistemul european de protectie a drepturilor omului, care consacra doar în general îndatoriri ale omului, Declaratia americana stabileste si câteva îndatoriri concrete: datoria fata de societate, fata de copii si parinti; datoria de a se instrui; datoria de a vota;datoria de a respecta legea; datoria de a fi utili comunitatii si natiunii; datoria de a plati taxele; datoria de a munci, datoria de a se abtine de la activitati politice într-o tara straina. Pasul urmator a fost facut prin crearea Comisiei interamericane a drepturilor omului