Sunteți pe pagina 1din 35

OMILETIC ANUL IV CURS

CUVNT NAINTE

Tinerea unui curs de Istoria Predicii la Institutele teologice o socotim de urgenta necessitate. Mai intai pentru ca orice licentiate in teologie se cuvine sa aiba o privire de ansamblu si asupra acestui component essential al crestinismului, care este propovaduirea cuvantului. Cunosterea Istoriei predicii de catre viitorul predicator il va ajuta sa-si dea seam ape de o parte ca el e un continuator in materie, nu un initiator; pe de alt ail va pune in conditia de a-si da seama la ce distanta in sus sau in jos se afla fata de antecesori. In al doilea rand, cunoasterea Istoriei predicii de catre preotul predicator e necesara pentru ca in activitatea sa el are nevoie de idei, modele, metode, care sa-l ajute in activitatea sa de a talcui si inarticula cat mai adanc in viata credinciosilor, a ascultatorilor, dumnezeescul mesaj al Revelatiei Un curs de Istoria prediciiva face tocmai acest important serviciu: va infatisa predicatorului de azi inceputurile si devenirea predicii, perioadele de inflorire si stagnare, chipuri de predicatori care, prin adancirea lor in cuprinsurile Descoperirii de sus, prin cunoasterea realiitatilor vremii lor, prin fonsdul lor de idei, prin maiestria lor oratorical si prin pilda unei vieti de inalt nivel duhovnicesc, continua sa ramana izvoare de inspiratie si pilda de urmat de permanenta valabilitate. In Anexe au fost reproduce unele predici apartinand unora din marii predicatori, mai ales ai perioadei patristice.

I.

PREDICA REVELAIE

1.

Predica n Vechiul Testament

In lumea de dincolo de conferiile iudaismului nu era cunoscuta predica. Inai pentru ca in spatiul lor la care ne referim nu exista o Revelatie autentica, adica nu exista tocmai ceea ce constituie fondul predicii. In al doilea rand, pentru ca preptii clerului pagan constituia o clasa distantata fata de societate, fata de multime, invaluindu-se intruun ermetism indescifrabil. Clerul la care ne referim poseda anumite doctrine pe care le transmitea unui numar restrans de initiate, cu obligatia stricta pentru acestia de a nu le divulga nimanui. Motiv foarte important pentru care preotii pagani nu puteau deveni pastori si invatatori ai poporului. In al treilea rand, se cuvine sa fie luat in considerare si faptul ca cultele pagane, nu putine dintre ele, erau associate cu o serie de practice care contraziceau nu numai notiunea de zeitate, dar si cea de demnitate umana. Evident, in cadrul unor asemenea culte nu-si putea gasi loc o activitate predicatoriala. Altfel se prezinta situatia in lumea vechistestamentara. Aici intalnim conditii care favorizau practicarea unei predici de continut si zidire si deci apropiata de conceptual ei plin. In adevar, Vechiul Testament avem o reala si autentica descoperire dumnezeeiasca; avem personae anume chemate sa primeasca, cunoasca sis a talcuiasca voia lui Dumnezeu; intalnim de asemenea un cult care se preta la folosirea drept cadru potrivit pentru propovaduire. Cei dintai predicatori in sanul poporului evreu au fost profetii. Insasi denumirea de profet in acceptiunea ei prima indica pe acel om care nu vorbeste in numele sau, ci in numele altuia, in locul altuia. Cand, trimis de sus la faraon pentru a cere eliberarea israelitilor, Miose a ezitat pe motiv ca era greoi la vorba, I s-a raspuns Aaron, fratele tau, iti va fi tir prooroc (Ies. 6, 30; 7,1). Adica Aaron va vorbi el in locul tau, va explica el lui faraon ceea ce vrei tu sa-I spui ceea ce vrei tu sa-I spui. El iti va fi prooroc, iar tu ii vei fi graitor din partea lui Dumnezeu ( Ies. 4, 16). Profetul era deci prevestitorul voii lui Dumnezeu catre oameni, era gura Lui catre lume. Chemarea si incadrera in lumea profetica nu le venea de la cei spre care isi indreptau cuvantarile lor, ci de sus, de la Iahve fata de care se simteau dependenti si raspunzatori. Dute si spune poporului acestuia , porunceste Dumnezeu lui Isai, sau lui Ieremia La cati te voi trimite, la toti vei merge si tot ce-ti voi porunci vei spune (Ier. 1,

7). La fel porunceste lui Iezechiel Am sa te trimit la fii lui Israelsa le spui cuvintele Mele (2, 3-7). In linii mari, trei au fost temele de baza ale propovaduirii profetice: a) tema credintei intr-un singur Dumnezeu. b) Tema frecventei alunecarii a ascultatorilor de la credinta monoteista. c) Tema mantuirii poporului evreu si a tuturor celorlalte popoare prin enirea lui Mesia. De la inceput proorocii s-au straduit cu o perseverenta care impune in gradul cel mai inalt sa vesteasca iudeilor pe Iahve ca pe singurul adevaratul Dumnezeu, care desfiinteaza nefiinta creind lumea si purtandu-I de grija. El este sfant, marirea Lui umple tot pamantul (Is. 6, 3); e Dumnezeu al tuturo imparatilor de pe pamant (Is. 37, 16). Ochii Lui sunt deschisi asupra tututror cailor fiilor oamenilor (Ier. 32, 19), patrunde inima si cearca cele dinauntru (Ier. 11, 27). Popoarele inconjurattoare erau politeiste, erau idolatre. Ele nu cunosteau un Dumnezeu personal, creator al cerului si al pamantului care san u troneze ca un despot ci sa fie aproape de lume, de oameni, sa intervina in viata lor sis a-I ocroteasca parinteste. Zeii popoarelor vecine vedeau slabiciuni care injoseau idea de Dumnezeu si constituiau pentru credinciosi temei de a duce ei insisi o viata contrara adesea unei adevarate tinte etice. Pe de alta parte, idea politeista nu era de natura sa constituie fermentul acelui process de unificare fara de care un popor e expus grave primejdii a destramarii. Zeii multi inseamna multe centre de atractie si deci posibilitatea pentru credinciosi de a se imparti si a cultiva credinta. Dimpotriva, monoteismul adduce cu sine asigurarea unui singur centru de gravitatie pentru toti credinciosii si deci indispensabil izvor al unitatii. Mai mult, teza ca Iahve este Dumnezeu nu numai al poporului evreu, dar al tuturor neamurilor, cuprinde acea forta spirituala capabila sa inlature piedicile dintre etnii si rase sis a lase deschisa larg cale apropierii si solidarizarii lor. Proorocii cunosteau lucrurile acestea si de accea lucrau cu erioca perseverenta pentru inculcarea in constiinte a unei tot mai luminoase credinte intr-un singur Dumnezeu. A doua tema a predicii profetice e cum se stie, aceea a alunecarii iudeilor de la poruncile lui Iahve. Alunecarea de la credinta intr-un singur Dumnezeu adduce cu sine o scadere a vietii morale, iar scaderea moralitatii antreneaza o slabire a puterilor de viata ale intregului popor. Contactele tot mai stranse cu strainii idolatry si practicanti ai unui cult cu grave lipsuri morale, au favorizat o schimbare in modul de viata al evreilor care s-au lasat antrenati spre nepasare religioasa sis pre obiceiuri contrare cultului si randuielilor cuprinse in Lege. Luxul, pofta de castig nedrept, adulterul, apasarea celor de jos, coruptia in intelesul cel mai cuprinzator, prosperau alternand grav sanatatea societatii iudee. Pentru reintegrarea acestei societati in modul ei normal de a fi si anume acela al comuniunii stranse cu Iahve si al unei vieti practice in accord cu aceasta comuniune, proorocii au actionat cu toata puterea lor, cu tot sufletul si cu o vointa impinsa nu arareori pana la sacrificial supreme Intru realizarea scopului lor, proorocii s-au servit de amenintari, de preziceri, de pedepse, precum si de sdfaturi patrunzatoare.

Sunt pline cartile profetice cu preziceri, cu amenintari ai anuntare dinainte a unor viitoare nenorociri. Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra, scrie proorocul Ieremia. Intelege si vezi cat e de rau si amar a parasi pe Domnul Dumnezeul puterilor (Ier. 2, 19). Din pricina indepartarii de El, Iahve va adduce asupra lui Israel un neam de departe, un popor puternic, un popor vechi.si vor manca aceia secerisul tau si painea ta; vor manca pe fiii tai sip e fiicele tale, vor manca oile tale si boii taisi vor trece prin sabie cetatile cele intarile in care tu e increzi. In ziua aceea, prooroceste Miheia, vor veni la tine din Asiria si din cetatile Egiptului si pana la Eufrat, de la o mare si pana la cealalta si de la un munte pana la altul. Tara se va preface in pustie din pricina locuitorilor ei, ca prt al purtarii lor (7, 12 13). Pustie sa ajunga Samaria fiindca s-a razbit impotricva Dumnezeului ei. Sa cada in ascutisul sabiei, pruncii ei sa fie ucisi iar femeile care iau zamislit spintecate sa fie (Osea 14, 1-2). Nelegiuirea casei lui Israel si a lui Iuda este mare si tara aceasta e manjita cu sange, iar cetatea ei plina de nedreptate.de accea ochiul Meu nu-I va cruta si Eu nu-I voi indura si voi intoarce purtarea lor imprejurul capului lor (Iez. 9, 9-100. incat e greu de gasit un prooroc care san u vesteasca pedepse pentru nelegiuirile celor catre care-si indreapta proorocirea lor. Dar o atenta lectura a cartilor profetice ne arata ca proorocii nu ramaneau numai la amenintari si la prevestiri de pedepse, ci in urmarirea readucerii credinciosilor in comuniunea cu Iahve si a transformarii vietii lor practice, ei se foloseau in larga masura si de persuasiune, de indemnuri si sfaturi patrunzatoare. Astfel, dup ace arata ca tarae pustiita, cetatile arse cu foc, tarinile le mananca strainii(1, 7) din pricina ca bastinasii l-au parasit pe Domnul (1, 4), Isaia adauga indemnul: spalati-va, curatati-va. Nu mai faceti rau inaintea ochilor Mei. Incetati odata. Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva! De ma veti asculta si veti vrea, bunatatile pamantului veti manca! (Isaia 1, 10-19). In nenumarate locuri Ieremia formuleaza indemnuri la pocainta. Fata de alunecarile credinciosilor, Iahve nu ramane indifenent ci rosteste poruncitor: intoarce-te la Mineintoarce-te necredincioasa fiica a lui Ierusalim, zice Domnul, ca nu voi varsa asupra voastra mania mea, pentru ca sunt milostiv.intoarceti-va voi copiii cazuti de la credintaintoarceti-va, copiii rezvratiti, si Eu va voi vindeca neascultarea voastra (Ierem. 3, 7-120. in acelasi spirit, Osea, dup ace formuleaza o amenintare la adresa celor ce s-au razvratit impotriva lui Iahve, vine cu un miscator indemn la pocainta: intoarce-te Israele, la Domnul Dumnezeul tau, ca tu te-ai poticnit din pricina faradelegii tale! (Osea 14, 1-3). La intrebarea daca amenintarile, pedepsele, indemnurile, mustrarile au dat rezultate, raspunsul nu poate fi decat acesta: in general mijloacele acestea s-au dovedit insuficiente pentruu scopul urmarit de predica profetica, reintegrarea in legea fundamenala a vietii credinciosilor, adica al comuniunii cu Dumnezeu si, pe cale de consecinta, cu toti oamenii. Tot ceea ce a putut obtine predica profetica a fost o respectare externa a poruncilor si aceasta doar cu intermitente. Motivul principal l-a constituit faptul ca inima credinciosilor, a oamenilor era atinsa de tarele unor alunecari din care nu se mai putea smulge singura, prin propriile ei puteri. E vorba de acea cadere a primilor oameni, cadere a carei dispozitie pecabila a ramas ca o rana adanca a finite umane. Inima omului, invata Ieremia, este mai vicleana decat orice si foarte stricata (17, 9). Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut mama mea, marturiseste proorocul David. El stia ca pacatele izvorasc dintr-o

inclinare spre rau a inimii. De aceea se roaga in continuare: inima curate zideste intru mine Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele (Ps. 50, 6-11). Aici, in zidirea din nou a unei inimi curate in fiiinta credinciosilor se afla secretul punerii acestora in situattia ca binele exprimat in poruncile divine sa-l implineasca nu silnic, nu ca pe ceva impus din afara, sin u, numai din cand in cand, ci ca pe o cerinta a firii insasi si anume ca pe o cerinta permanenta a ei. O asemenea creare din nou a inimii omenesti insa nu o putea face dact Dumnezeu, decat Mesia. De aici efortul imens pe care, sub inspiratie divina, profetii il fac pentru a trezi si intari in sufletele ascultatorilor credinta in venirea lui Mesia care, prin intreaga Sa activitate, prin invatatura, patimile, moartea si invierea Sa avea sa regenereze firea fiilor lui Israel, a tuturor oamenilor, avea sa realizeze mantuirea, adica eliberarea oamenilor, a tuturor aoemnilor, din robia pacatului si a mortii (Isaia 53, 4-5), punad astfel definitive bazele vietii umane plenitudinare. Stilul profetilor este in general viu, variat, impodobit cu elemnte profetice, intuitive. Primind relative mulkte descoperiri prin mijlocirea viziunilor, profetii, proorocii foloseau in propovaduirea lor nu arareori icoane, unele luate din Lege, altele cu character symbolic. Folosirea icoanelor luate din istoria poporului evreu nu este intamplatoare. Faptul vrea sa exprime adevarul ca cele prezise nu trebuie luate numai in sens spiritual, ci si realist, concret, ca realitati manite sa ia fiinta in sfera lucrurilor perceptibile si sensorial. De pilda, cand proorocul si arhierreul de care vorbeste Legea, au fost realitati tangibile, la fel va fi si Mesia. Tot asa si Mesia va fi rege adevarat, profet si arhiereu, traind, invatand si aducandu-Se pe Sine jertfa pentru oameni. Deosebit de icoanele istorice, proorocii foloseau si icoane simbolice. Astfel cele doua cosuri cu smochine pe care profetul le prerevede in vedenie in fata cortului, prevesteau soarta diferita a iudeilor dusi in captivitae de cea a celor ramasi in patrei (Ierem 24). Cosul cu poame coapte pe care Dumnezeu i-l arata in vedenie lui Amos simbolizeaza ca datorita abaterilor grave, credinciosii sunt copti pentru pedeapsa 9Amos 8). Spargerea de catre profet, la porunca Domnului, a unui vas de lut in fata credinciosilor cuprinde prevestirea ca asa cum e sfarmast vasul, vor fi sfaramati si cei abaturi de la adevarata inchinare de Dumnezeu (Ier. 29). In concluzie vom spune ca: 1. predica profetica nu e brodata pe un fond scripturistic preexistent, ci pe descoperirea primita de sus. Predica profetica este vestire a voii lui Dumnezeu, darn u ca o talcuire a unei revelatii preexistente, ci a unei revelatii primita de catre predicatorul insusi. 2. predica profetica cuprindea in sfera ei de inriurire nu numai viata religioasa a israelitenilor, dar si viata lor morala, sociala si nationala. 3. predica profetica implinea si o functie critica, denuntand cu indraznelala alunecarile spre idolatrie, nedreptate, lux, adulter, vicii. 4. predica profetica nu este o predica pesimista. Dimpotriva, prin dinamica fundamentala, ea se destainuie ca fiind plina de incredere intr-un viitor mai bun, chezasuit acesta prin venirea in lume a Unsului Domnului, a lui Mesia.

In perioada postexilica, citirea si explicarea textului scripturistic in cadrul cultului devine regula. Din astfel de talcuiri s-a dezvoltat predica propriu-zisa. Faptul a fost determinat de necesitatea aplicarii invataturii scripturistice la actualitate. Cele mai vechi denumiri evreiesti pentru predica sunt: limed (a invata), hebin (a intelepti), higgid (a vesti) si dares (a eexplica Scriptura). Odata cu incetarea cultului la Templu, predica ocupa un loc tot mai important de istruire si educare religioasa a iudeilor. La inceput, predica era precedata de lectura unei parase (o pericopa din Lege), iar mai tarziu, si de citirea unei haftare (pericopa din profeti). Lectura Scripturii o putea face oricine dintre membrii comunitatii, dintre sclavi, dintre minori; nu-I sigur insa daca si femeile aveau acest drept. Principial, predicator putea fi oricare dintre participantii la cult. Obisnuit insa predicau cei ce aveau oarecare cunostinte despre Lege. Talcuirea incepea cu o introducere. Se trecea apoi la explicarea verset cu verset a textului citi. Incheierea o constituia un cuvant de lauda a lui Dumnezeu, o rugaciune, mangaieri, indemnuri corespunzatoare. Tendinta principala a predicii urmarea deprinderea credinciosilor de a fi rabdatori in suferinte si de a ramane in mod statornic fideli Legii. In talcuire domina metoda alegorica. Limba predicii era aceea inteleasa de popor, iar cand se intampla ca vorbirea sa fie tinuta in vechea limba ebraica, ea era tradusa de catre un talmacitor pe intelesul ascultatorilor.

Predica in Noul Testament 2. Predica Mantuitorului Iisus Hristos

Predica crestina incepe cu Iisus Hristos Domnul. El este Cel ce-I fixeaza drept continut Revelatia dumnezeiasca, pe Sine Insusi cu invatatura, viata si activitatea Sa. El ridica predica la rang de instrument principal al mantuirii. El este cel ce instituie oficiul predicatorial pe care il si implineste personal in chip desavarsit. Despre vreo pregatire speciala a lui Iisus Hristos in vederea propovaduirii nu poate fi vorba. El n-a invatat nici in scolile rabinice, nici in vreun gimnaziu grecesc, nici in alta parte. Predica lui Iisus nu are nicio legatura cu elenismul, scrie un bun cunoscator al culturii vechi1. In propovaduirea lui Iisus nu poate fi identificata nici cea mai mica urma de alexandrinism, observa un alt cercetator 2. De aceeasi parere e si

1 2

Paul Wendland, Hellenistisch Roemische Kultur, p. 112. H. J. Holzmann, Lehrbuch der N. T. Theologie, I, p. 211.

cunoscutul biografi iudeu al lui Iisus, J. Klausner, care scrie desi atunci erau multi pagani in Galileea, El n-a fost influentat de ei3. De o valoare deosebita sunt in aceasta privinta marturiile conationalilor, a acelor oameni in mijlocul carora Domnul si-a dus viata Sa pamanteasca si care-l cunosteau de aproape. Ei stiua despre Iisus ca este fiul lui Iosif (Lc. 4, 22), fiul teslarului (Mt. 13, 3), stiind si ca n-a invatat carte (In. 7, 15). Din acre pricina aparitia lui in fata lor ca unul deplin maturzat si plin de intelepciune ii uple de uimire. Cei mai multi ascultau, istoriseste Sf. Ap Marcu, stand uimiti si ziceau: de unde la El toate acestea? (Mc. 6, 2). De unde ia El intelepciunea aceasta si puterile? (Mt. 13, 54). Cum stie carte fara a fi invatat? (In. 7, 15). De altfel insasi predicile Domnului ne arata ca Autorul lor nu s-asprijinit pwe mijloacele obisnuite ale intelepciunii umane, sin u si-a intarit niciodata cuvantul prin referiri la vreuo scoala, invatator sau autoritate lumeasca. S-a referit, e adevarat, la Vechiul Testament. Dar a facut-o pe de o parte, din vointa de a se revela ca stapan desavarsit al Scripturilor, iar pe de alta, din vointa de a lui din V. T. elementele viabile spre a le incadra in contextl descoperirilor si faptelor Sale cu totul noi. N-am venit sa stric Legea sau proorociin-am venit sa stric, ci sa implinesc (Mt. 5, 17). Obiectul predicii Mantuitorului este Evanghelia inseparabila de persoana lui, este Revelatia dumnezeiasca efectuata partial prin profeti si desavarsita de El insusi, si care cuprinde tot ce e necesar pentru mantuire. In desfasurarea propovaduirii Sale, Domnul vorbeste despre Dumnezeul treimic, despre om, despre lume. Propriu lui Iisus in legatura cu invatatura despre Dumnezeu e descoperirea mudului treimic de a fi al Aceluia (Mt. 28, 19). Prima persoana a Sfintei Treimi e persoana Tatalui.Paternitatea lui Dumnezeu a fost cunoscuta intr-o oarecare masura si in V. T. (Is. 64, 8; Ps. 102, 13-14). Cu vremea insa insusirea de Tata a lui Dumnezeu si-a pierdut mult din relief, pe prim plan aparand o alta insusire a Lui: cea de judecator care mustra, ameninta si pedepseste pe cei ce se abat de la poruncile Sale. Mantuitorul reia notiunea de tata pentru denumirea lui Dumnezeu, o incadreaza in propovaduirea Sa, dandu-I un continut mai profound si universalizand-o. In predica Mantuitorului, Dumnezeu este Tatal plin de grija si de dragoste fata de toti. Nu numai fata de fiii poporului evreu, ci fata de toti oamenii. Mantuitorul invata ca nu numai dreptii dar si pacatosii care oricand se pot indrepta, au pe Dumnezeu ca Tata. El face sa rasara soarele si peste drepti, si peste pacatosi (Mt. 5, 45). Vamesii, femeile cu viata urata, samaritenuu sunt si ei, ca penitenti potentiali, obiectul iubirii si iertarii Tatalui ceresc (Lc. 18, 10-14; In. 8, 3-11; In. 4, 39). Despre Sine Domnul spune ca este Fiul lui Dumnezeu (Mt. 26, 64), si ca este una cu Tatal (In. 10, 30), care-l trimite in lume (In. 7, 28) ca Mantuitor al ei (In. 4, 42). Domnul a venit in lume ca sa slujeasca, nu sa fie servit (Mt. 20, 28). Imparatia de El intemeiata nu este o imparatie a stapanirii, ci a slujirii dezinteresate. Alungarea duhurilor rele (Lc. 11, 20), vindecarea orbilor, mutilor, surzilor, paracliricilor, leprosilor nu constituie altceva decat semna ca imparatia cerurilor e prezenta in mijlocul oamenilor ca putere slujitoare.
3

Lagrandmaison, Jesus Christ II, Paris, 1929, p. 109.

Despre Duhul Sfant, Domnul invata ca purcede de la Tatal si ca va fi trimis sa desavarseasca opera Sa mantuitoare (In. 15, 26;16, 7; 13, 15). Despre om Mantuitorul invata ca, desi este supus pacatului (Mt. 15, 19;Mc. 7, 2123; In. 1, 2), el poseda capacitatea de a distinge intre intuneric si lumina, bine sir au, adevar si minciuna (In. 3, 19-21). Mai mult, omul are un suflet a carui valoare nu poate fi egalata cu nimic din lumea aceasta (Mt. 16, 26). Tinta pe care Domnul a pus-o in fata credinciosilor este desavarsirea (Mt. 5, 48), avand ca sfera de manifestare slujirea semenilor, a lumii. Caci Iisus n-a spus numai Fiti desavarsiti ci si precum v-am iubit Eu pe voi, asa sa va iubiti si voi unul pe altul (In. 13, 34). Adica asa cum v-am slujit eu pe voi, si voi sa va slujiti unul pe altul, dezinteresat si pana la jertfa, extinzand slujirea asupra tuturor oamenilor inclusive asupra vrejmasilor (Mt. 5, 43-47). Despre lume Mantuitorul invata pe de o parte ca este sub inraurirea duhului rau (In. 16, 8), iar pe de alta ca este sub permanenta purtare de grija a lui Dumnezeu (Mt. 6, 26-31) si este obiect al iubirii Sale (In. 3, 16).lumea este locul unde s-a nascut Mantuitorul Insusi si unde si-a desfasurat activitatea Sa mantuitoare (In. 18, 37). Lumea e locul in care urmeaza sa se realizeze mantuirea credinciosilor. Dupa invatatura Domnului exprimata intr-una din Evanghelii, lumea e menita sa devina sediul celei mai desavarsite forme de viata. Cerul nou si pamantul nou despre care scrie Apocalipsa (Apoc. 21, 1), sunt pamantul acesta si acest mediu cosmic, promovate la cea mai inalta treapta a dezvoltarii prin munca omului in colaborare cu Dumnezeu. Din punctual de vedere al formei propovaduirea Mantuitorului ni se infatiseaza sub modalitatea fi\olosirii sentintelor, a grupurilor de sentinte, precum si a parabolelor. Domnul vorbeste deschis, dar si acoperit, lasand pe ascultatori sa mediteze si singuri asupra celor rostite de catre Inavatatorul lor. Cuvintele Mantuitorului sunt pregnante si sunt concentrate in expresii usor de retinut. Expresii ca san u stie stanga ce face dreapta, de ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si barna din ochiul tau n-o vezi?, toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, sunt de o mare putere de impresionare si inraurire asupra sufletelor ascultatorilor. Dar la Mantuitorul gasim si inceputul celor doua forme fundamentale ale propovaduirii: omilia si predica tematica. Sf. Evanghelist Luca ne istoriseste ca Domnul aflandu-se in Nazaret in zi de sambata, intra, dupa obiceiul sau, intr-o sinagoga, la slujba. Aici I s-a dat cartea proorocului Isaia din care a citit un fragment. Apoi, inchizand cartea, a dat-o slujitorului si a sezutsi El a inceput a zice catre ei (Lc. 4, 16-21). Asadar, avem aici citirea unei periscope biblice si apoi explicarea ei. Cu alte cuvinte, avem indicate aici folosirea de catre Mnatuitorul a omiliei. Indicatii despre folosirea predicii tematice avem in Predica de pe Munte, in cuvantarile din preajma Rastignirii, etc. Ducand o viata interioara de o neobisnuita intensitate pe de o parte, iar pe de alta fiind mereu in stare de maxima receptivitate fata de viata din jur, Iisus isi gasea usor tema cunavtarilor . un fapt trait, o intrebare, o intentie a vreunuia din cei ce-L urmau ii sugerau despre ce anume se cuvine sa vorbeasca. In dezvoltarea temei Domnul renunta la metoda folosita de carturarii evrei. In activitatea lor didactica, aceia se sprijineau mereu pe afirmatiile altora, pe care ei le adunau, le confruntau, teoretizau mereu asupra lor fara sa ajunga la vreun rezultat

conform cu Legea si cu bunul simt. Mantuitorul procedeaza altfel. El afrima cu tarie si consecventa invatatura pe care o scoate din adancurile finite Sale. Domnul nu oscileaza intre o tema ssau alta, intre un raspuns sau altul, ci isi exprima cu promptitudine si claritate invatatura. Si expunerea Sa, sprijinita pe o logica stransa sip e sfintenia vietii personale nu mai ingaduie nici un fel de replica. In cazul cand interlocutorii cauta sa-si acopere spusele cu autoritatea lui Moise, Iisus substituie autoritatii aceluia propria Sa autoritate (Mt. 19, 7-9). Pentru a sublinia mai energic unele invataturi, Domnul le enunta punand in fruntea lor formula adevar graiesc voua (Mt. 5, 18) sau amin graiesc voua (Lc. 4, 24), sau amin, amin graiesc voua (In. 1, 51). In predicile Sale Domnul s-a adaptat posibilitatilor de intelegere ale ascultatorilor care rau diferiti atat ca fond aperceptiv, cat si in ce priveste caracterul. Adaptarea la ascultatori insa e conditionata de cunoasterea sufletului acelora. Si trebuie.LIPSA PAGINA 13 ! Invatatura despre smenenie Domnul o transmite intre altele prin folosirea contrastului rezultand din punerea fata-n fata a doua tipuri de oameni: al vamesului si a fariseului. In contrast cu ingamfarea acestuia din urma atitudinea smerita a vamezului capata un relief puternic si un accent care-I asigura patrunderea adanca in constiinta credinciosilor. Frumusetea vietii de veci e reliefata prin punerea ei in contrast cu focul cel vesnic care este gatit diavolului si ingerilor lui (Mt. 25, 34). In scopul trezirii interesului pentru una sau alta din invataturile Sale, Domnul se foloseste si de istorisiri. Astfel, pentru a evidential specificul invataturii proprii despre casatorie, Iisus istoriseste despre masurile luate de Moise in scopul reglementarii acestei institutii. Domnul istoriseste ca proorocul , invartosand inimile canationalilor, le-a ingaduit sa-si repudieze sotiile sis a ia altele (Mt. 19, 7-8). Altadata, vrand sa reliefeze menirea Sa pe neasteptate, istoriseste despre felul cum a avenit potopul asupra lumii din vremea lui Noe (Mt. 24, 37-39). In legatura cu juramantul, Domnul ocoleste expunerea teroretica si, individualizand, spune :san u va jurati niciodata nici pe cernici pe pamantnici pe Ierusalimnici pe capul tau sa nu te juri (Mt. 15, 33-36). Pe cei ce vor sa intre in Imparatia cerurilor, Iisus ii aseamana cu pruncii (Mt. 18, 3;Mc. 10, 15), pe carturari si farisei ii aseamana cu orbii (Mt. 23, 19). Vrand sa arate ca nu arareori suntem mai rai decat cei pe care ii criticam, Domnul compara pacatul aproapelui cu un pai, iar pe cel al nostrum cu o barna. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si de barna din ochiul tau nu-ti dai seama? (Mt. 7, 3). Sa observam ca printer mijloacele plasticizante folosite de Mase numara si alegoria. Desprindem una dintr-o cuvantare a Sa: precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in viata, tot asa nici voi daca nu ramaneti intru Mine. Eu sun t vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane intru mine si Eu intru el, acela adduce multa roada (In. 15, 1-5). Alegoria aceasta ii pune pe credinciosi in conditia de a-si da mai bine seama cat de necesara este pentru rodnicia vietii lor ramanerea in Hristos. Dupa cum mladitele rodesc numai in masura in care raman in butucul vitei din care-si trag seva, la fel credinciosii aduc roada faptelor bune, a faptelor de slujire dezinteresata a asemenilor numai in masura in care raman in cea mai stransa comuniune cu Domnul, izvorul puterii lor duhovnicesti purificatoare si innoitoare de viata.

Dar Mantuitorul nu se limiteaza numai la propovaduirea cat mai intuitive si mai accesibila a invataturiiSale. El voieste ca ascultatorii Sai sa inteleaga mai bine ceea ce li se transmite, dar totodata pretinde ca ei sa-si puna in practica invatatura aceasta. Nu oricine care imi zice Doamne Domane va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatalui Meu din ceruri (Mt. 7, 21). Si in alta parte voi sunteti prietenii Mei sunteti daca faceti ceea ce va poruncesc (In. 15, 14). Pentru a-I determina pe credincios sa treaca la aplicarea in viata a invataturiic e li se trasmite, Iisus se foloseste de insusi modul de a aexpune si explica invatatura. Propovaduirea clara, vie, colorata, intuitive, patrunzatoare nu poate san u exercite o inraurire si asupra vointei credinciosilor. O putere deosebita atribuie Mantuitorul motivului iubirii ca mijloc de induplecare a vointei ca sa actioneze la nivell invataturii predicate. Ucenicii si multi dintre cei ce veneau la El sa-L vada si asculte tineau la El, il iubeau, il inconjurau cu caldura. Domnul insa le arata ca semnul sigua al iubirii fata de El este implinirea poruncilor Sale cine are poruncile Mele si le pazeste, acela este carele Ma iubestecine nu ma iubbeste nu tine poruncile Mele (In. 14, 21-24). Nimeni nuu poate lua urma lui Hristos fara sa-L iubesca, dar nimeni nu-L poate iubi fara sa-I puna in practica poruncile. Adevarata iubire fata de Iisus e prezenta numai acolo unde nu nuai mintea si inima, dar si vointa se orineteaza mereu dupa steaua polara a Evengheliei Sale. In acelasi scop al determinarii voentei credinciosilor de a actiona in directia transpunerii in viata a invataturii predicate, Mantuitorul valorifica si motivul pedepsei si al recompensei. Orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc (Mt. 7, 19). Fiul Omului va rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Mt. 16, 27; In. 5, 29). Desigur, fiecare credincios e liber sa implineasca sau nu invatatura propovaduita de Domnul. Dar totodata se cuvine sa stie ca asupra purtarii lui sunt indreptate in permanenta privirile vesnicului Dumnezeu care va rasplati sau va sanctiona in funtie de realizarile bune sau rele din viata aceasta. Perspective unei bucurii sau suferinte, a unei fericiri sau nefericiri, poate indupleca vointe\a sa actioneze in directia binelui, respectivc o poate impiedica de la savarsirea raului. Un alt mijloc folosit de Domnul pentru determinarea ascultatorilor in sensul dorit de El este exemplul personal. Domnul propovaduieste nu numai prin cuvant, dar si prin fapte. El stie ca adevarul religios moral transmis doar prin cuvant poate fi oricand tras la indoiala de catre ascultatori cand li se trasmite numai prin cuvant. El cunoaste de asemenea ca indoiala constituie o piedica grea in calea declansarii vointei in directia implinirii invataturii predicate. De aceea, pentru a crea de la inceput conditii psihologice prielnice primirii si practicarii invataturii Sale, Domnul o propovaduieste nu numai prin cuvant, ci si prin fapte. Invataturile despre smerenie, lepadarea de sine, puritate, stapanire de sine, rugaciune, iubire slujitoare, Iisus le propovaduieste nu numai prin cuvant, dar si prin fapte, prin intreaga Sa viata. Se cuvine sa mai observam ca cuvintele si faptele Mantuitorului nu erau cuvinte si fapte commune.in ele pulsa o forta lansata din adancul Persoanei Sale si care lucra tainic asupra ascultatorilor, luminandu-le mintea, facand sa le vibreze inima si indemnandu-le

10

vointa spre o decizie corespunzatoare. E vorba de dumnezeescul har care invaluie intreaga propovaduire si activitate a Domnului, conferindu-le o trasatura cu totul specifica. Instituind Tainele ca parte constitutive a Evangheliei Mantuitorul a aratat ca propovaduirea adevarului dumnezeiesc e inseparabila de puterea datatoare de viata a Harului, e inseparabila de realizarea mantuirii. Iisus Hristos nu predica in locuri anumite. El propovaduia oriunde se oferea prilej: in sinagogi (Mt. 9, 35; Lc. 4, 15-16), in templu (Lc. 19, 47). Alteori, malul marii ii era amvon (Mc. 4, 11), sau barca (Lc. 5, 3), sau muntele (Mt. 5, 1-20). Predica chiar mergand pe cale (Mt. 21, 20-21), dar predica si in case particulare (Lc. 19, 1). Nu tinea niciodata seama de numarul ascultatorilor. Predica multimilor, unor grupuri restranse si chiar unei singure persoane. Ca, de pilda, lui Nicodim (In. 3), sau femeii samarinence (In. 4). Obisnuit vorbea stand jos. Iisus s-a suit in munte, a sezutsi radicand glasul ii invata (Mt. 5, 1-2). Dupa ce a citit, a sezut jossi a inceput sa cuvante (Lc. 4, 2021). Nu propovaduia prea mult intr-un loc. Dupa un timp oarecare, Domnul pleca de acolo ca sa invete sis a predice mai deparrte., prin prasele lor (Mt. 11, 1), dand astfel expresie convingerii ca pentru aceasta a fost trimis. Din zori si pana-n noapte, Iisus era mereu printer oameni, slujindu-I prin cuvantul, pilda si puterea Sa taumaturgica. Fara indoiala, activitatea predicatoriala a Mantuitorului nu putea san u aiba rezultate. Ce-I ce-L auzeau, simteau in cuvantul Lui ceva ce-I transpunea in stare de uimire si bucurie mare (Lc. 13, 17). Cand pleca in alt loc, credinciosii mergeau dupa El (Mt. 19, 2), se imbulzeau in jurul lui, se ingramadeau si il impresurau ca sa-I asculte cuvantul (Lc. 5, 1; 8, 34; 12, 1). Uneori, sub vraja predicii Invatatorului, ascultatorii uitau si de masa si de casa (Mt. 15, 32). Sf. Ev. Marcu motiveaza imbulzeala din jurul Domnului astfel erau uimiti de invatatura Lui. Caci ii invata pe ei ca Unul care are putere, iar nu in felul carturarilor (Mc. 1, 21-22). In timp ce carturarii isi umpleau expunerile cu citate si argumente luate din Talmud, Domnul, cum am mai spus, nu lua in ajutorul Sau nicio autoritate externa, nici eruditia si nici maiestria artei oratorice. El isi afirma invatatura cu o siguranta de sine si cu o forta care impugn un grad maxim. In propovaduirea Sa Domnul nu ezita, nu oscileaza, nu da niciun sems de indoiala, ci, deplin constient si stapan pe ceea ce vrea sa spuna, El vorbeste linistit, demn, nou, patrunzator si cu o limpezime profunda, indrumandu-si in chip sigur expunerea spre scopul propus. Noutatea, frumusetea si forta propovaduirii Sale trezeau pretutindeni printer ascultatori admiratie si laude. Si invata in sinagogile lor si toti il laudau (Lc. 4, 14-15). Faptul nu convenea fariseilor si carturarilor. Impinsi de teama de a nu-si pierde popularitatea si autoritatea, acestia incepura a-I intinde lui Iisus tot felul de curse, cautand sa-l prinda sis a-l piarda. Dar multa vreme au ezitat si n-au indraznit sa puna man ape El, pentru ca norodul sta atarnat de El si-l asculta (Lc. 19, 47). Cat de mare era forta si eficienta predicii Mantuitorului se poate vedea si din urmatorul episode. La un moment dat, mai marii preotilor si fariseilor, indignati peste masura de cresterea popularitatii Domnului, au chemat servitarii templului, poruncindu-le sa mearga si sa prinda pe amagitorul acela. Dand ascultare poruncii servitoarii s-au dus sa-l caute sis a-l aresteza, dar ajungand langa El si auzindu-l vorbind, nu indraznira sa-l

11

atinga si se intoarsera cu mana goala. La intrebarea de ce nu L-au adus, slugile raspunsera niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste omul acesta (In. 7, 32). Sa observam ca numindu-L amagitor (Mt. 27, 63), adversarii Domnului recunosc indirect chiar si ei marea putere de inraurire a predicii Lui. Caci numai dintr-o constiinta alarmata de neobisnuitul success al predicii lui Iisus in randurile ascultatorilor a putut izvori un asemnea calificativ. Hristos, scrie un specialist laic in materie de retorica, a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar in traducere, impresioneaza si pe cel mai adanc al crestinismului (Vasile Florescu, Retorica si neoretorica. Geneza, evolutie, perspective, Bucuresti, 1973, p. 91). Vorbind despre predica Mantuitorului constatam urmatoarele: 1. in predicile Sale Domnul nu porneste de la texte preexistente. Predica Domnului este Revelatie. E revelatia neotestamentara care implineste pe cea vechitestamentara. Revelatie era si predica profetica. Dar in timp ce profetii primeau revelatia, Iisus este El insusi izvorul Descoperirii. 2. predica Mantuitorului nu poate fi separate de persoana , viata si faptele Domnului sunt constitutive predicii Sale. 3. scopul predicii lui Iisus este mantuirea credinciosilor, eliberarea lor din servitutea pacatului, a egooismului spre a-I face disponibili in vederea desfasurarii, dupa aptitudini si necesitati, a unei activitati positive, creatoare, axate pe iubire \dezinteresata. 4. predica Mantuitorului are character de totalitate. Ea e totala in sensul ca cuprinde toate adevarurile necesare mantuirii, a desfiintarii alienarii prin pacat a credinciosilor. E totala in intelesul ca ea e alcatuita nu nuai din cuvant, ci din intreaga viata a Domnului. E totala, in sfarsit, in sensul ca, in fond, ea e valabila pentru toti credinciosii din toate locuile si din toate timpurile. 5. predica Mantuitorului implineste in chip magistral functia propheticcritica , funcite esentiala propovaduirii crestine izvorand din autoritatea Celui ce, sufenind adanc din pricina alunecarilor in care oamenii se lasa prinsi, voieste cu tot sufletul sa-I repuna pe fagasul unei vieti plenitudinare.

12

3.

Predica Sfintilor Apostoli

Izvor de viata spirituala, plenitudinara, Evanghelia purta in sine menirea de a fi transmisa tuturor generatiilor din cuprinsul istoriei dintre inaltarea la cer a Domnului si Parusie. In vederea implinirii acestui scop, Mantuitorul si-a ales si pregatit pe Sf. Apostoli, carora, inainte de inaltare, le-a incredintat cu porunca, misiunea de a merge in toata lumea si de a propovadui Evanghelia la toata faptura (Mc. 16, 15; Mt. 28, 18-20). Starea de constiinta cu care Apostolii pornesc la propovaduire e convingerea ca ei transmit mai departe cuvantul lui Hristos, cuvantul lui Dumnezeu (II Cor. 2, 17; 4, 2). Adica nu un cuvant despre Hristos, ci chiar cuvantul rostit de Iisus Hristos Domnul, cuvantul mantuirii. Cand Sf. Pavel numeste cuvantul lui Dumnezeu cuvantul meu (I. Cor. 2, 4), o face in intelesul ca prin rostul sau vorbeste Hristos Insusi (Rom. 2, 6). Sf. Apostoli sunt convinsi ca nu propovaduiesc de la ei si in numele lor, ci cuvantul lui Dumnezeu si in numele lui Dumnezeu. Luand voi cuvantulk ascultarii de Dumnezeu de la noi, nu ati luat cuvant omenesc, ci, precum este adevarat, cuvantul lui Dumnezeu (I. Tes. 2, 13). Asadar solim pentru Hristos ca si cum Dumnezeu v-ar indruma prin noi (II Cor. 5, 20). In desfasurarea activitatilor, Apostolii sunt constienti ca se afla in permanenta sub obladuirea Sf. Duh. Cei ce v-au propovaduit Evanghelia, spune Sf. Petru, au facut-o intru Duhul Sfant trimis din cer (I Petru 1, 12). Precum pentru Mantuitorul, asa si pentru Sf. Apostoli propovaduirea constituia o grija primordiala. Cand au constatat ei slujirea agapelor le rapeste prea mult timp, Apostolii au incredintat oficiul acesta diaconilor, ei, Apostolii, urmand sa se dedice cu dinadinsul propovaduirii. Nu este potrivit ca noi, parasind cuvantul lui Dumnezeu, sa slujim la mese. Drept aceea, fratilor, cautati sapte barbate, dintre voi, bine vazuti, plini de Duh Sfant, pe care noi sa-I randuim la aceasta slujba (Fapte 6, 2-30. Porunca trimiterii la propovaduire ardea in sufletul Apostolilor atat de puternic incet ei trebuiau sa se dedice total cuvantului. Ca de vestesc Evanghelia n-am cuvant de lauda, intrucat porunca mare sta deasupra mea. Vai mie daca nu binevestesc (I. Cor. 9, 16). Neglijarea propovaduirii insemna impiedicarea oamenilor de a crede in Hristos, adica de a dobandi viata de veci. Nu exista mantuire sigura decat pentru cel ce crede in Hristos si chiama numele Lui. Dar cum vom chema numele aceluia in care n-au crezut? Si cum vor crede in acela de care n-au auzit si cum vor auzi fara de propovaduitor?...credinta este din predica auzita, iar predica este prin cuvantul lui Hristos (Rom. 13, 14-17). In conceptia Sf. Ap., predica este absolute necesara pentru mantuirea credinciosilor, a oamenilor. Fara indoiala, Apostolii erau incredintati ca pentru dobandirea vietii in Hristos sunt neaparat necesare si Sfintele Taine, dar la inceput preocuparea lor se indrepta spre propovaduire.

13

Prioritatea cronologica a predicii fata de administrarea Tainelor se explica prin necesitatea de a crea mai intai conditii cerute de celelalte activitati preotesti: cea sfintitoare sic ea de conducere pastorala. Pentru administrarea Sf. Taine si exercitarea oficiului pastoral e necesar mai intai sa existe credinciosi decisi sa primeasca a li se administra Tainele si a fi condusi in cele duhovnicesti. O asemenea situatie insa nu se putea crea decat prin predica. Si anume prin predica misuionara, adica prin predica de chemare la Hristos, de sensibilizare a credinciosilor fata de harurile Lui, de induplecare a lor in sensul de a intra si ramane in comuniue cu El. Dintre predicile misionare ale Sfintilor Apostoli amintim: predica f Ap Petru rostita in ziua Cincizecimii (Fapte 2, 14 s. u.); cuvantarea Sf Ap Pavel tinuta in Antiohia Psisidiei in prima sa calatorie misionara (Fapte 13, 15 s. u.); cuvantarea rostita la Listra (Fapte 14, 15), cea vestita in Areopag (Fapte 17, 22 s.u.), etc. Dar Sf. Apostoli au predicat si predica de zidire, de intarire a credinciosilor prin invataturi transmise in cadrul cultului divin. Astfel, Faptele Apostolilor ne istorisesc ca, dup ace in ziua Cincizecimii se convertisera ca la trei mii de suflete, acestea staruiau in invatatura Apostolilor si viata frateasca in frangerea painilor si in rugaciune (Fapte 2, 42). Adica Apostoliipropovaduiau la Sf. Liturghie intarind astfel in credinta pe neofitii adunati la slujba. Predica folosita in asemenea imprejurare era, desigur, predica de zidire. Predica de zidire a fost sic ea rostita de Sf Pavel in cadrul slujbei de Duminica inainte de plecarea sa din Efes (Fapte 20, 7-11; I Cor. 14, 12-13; 19). Sfintii Apostoli au propovaduit oral, dar si in scris. De fapt, scrierile apostolice nu sunt rezultatul unor ceasuri de speculatie, de teoretizare asupra Evangheliei, ci sunt rodul unor suflete adanc preocupate si convinse de necesitatea consolidarii si dezvoltarii in continuare a realizarilor obtinute pe calea propovaduirii orale. s-a spus ca scrierile Apostolilor nu sunt predici. Totusi nu se poate contesta ca aceste Scrisori n-ar rasfrange insusi continutul propovaduirii orale a Apostolilor. Ele sunt parte constitutive a activitatii misionare a pnevmatoforilor mesageri ai Evangheliei, si sunt menite sa fie citite in fata credinciosilor carora le sunt adresate. Si dup ace scrisoarea acesta (catre Coloseni) se va citi de catre voi, puneti la cale sa se citeasca si in biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea sa o cititi si voi(Col. 4, 16; I Tes. 5, 27). Desigur, nu e vorba aici de o lectura in particular, ci de una in fata tuturor credinciosilor. Si cum, de regula, credinciosii erau prezenti cu totii numai la serviciul divin, urmeaza ca lectura scrisorilor Apostolilor se efectua in cadrul cultului. Faptul indreptateste concluzia ca Epistolele Sf. Apostoli au un caracte practice, omiletic, urmarind intarrirea in credinta a destinatarilor si pastrarea lor strans uniti in jurul Bisericii pe de o parte, pe de alta reducerea la tacere a oricarei veleitati apre imprastiere si separatism. Caracterul oratoric si practice pastoral al Epistolelor iese la fiecare pas. Chiar Epistola catre Romani, are, in cea mai mare parte, aceeasi infatisare. Pavel obisnuia sa dicteze Epistolele sale. El vorbea prin urmare gandurilor sale. Atitudinea sa, in clipa alcaturii Epistolelor este atitudinea unui puternic predicator care are, in cea mai mare parte, aceeasi infatisare. Pavel obisnuia sa dicteze Epistolele sale. El vorbea prin urmare gandurilor sale. Atitudinea sa, in clipa alcatuirii Epistolelor este

14

atitudinea unui puternic predicator care are in fata sa un auditoriu, ce trebuia convins, miscat, cucerit4. Faptele Apostolilor ne-au pastrat in rezumat unele din predicile orale ale Sf. Apostoli. Din ale Sf. Petru ni s-au pastrat opt. in prima se vorbeste despre alegerea unui nou Apostol in locul lui Iuda (Fapte 1, 16-22). A doua a fost rostita cu prilejul Pogorarii Duhului Sfant (Fapte 2, 14-39). A treia in legatura cu vindecarea unui slabanog (Fapte 3, 12-16). A patra cuprinde apararea in fata sinedriului (Fapte 4, 8-12). A cincea vorbeste despre sutasul Corneliu in cadrul crestinismului (Fapte 11, 5-17). A opta cuprinde cuvantarea rostita cu prilejul tinerii Sinodului Apostolic (Fapte 15, 7-11). Din predicile Sf Pavel ni s-au pastrat noua, de asemenea in rezumat. Prima e cuvantarea rostita in fata iudeilor din diaspora precum si a prozelitilor. Cuvantarea a avut loc in Antiohia Pisidiei (Fapte 13, 16-41). A doua predica tinuta in Listra, in fata celor ceI considerau pe ei sip e Barnaba, drept zei (Fapte 14, 15-17). A treia e celebra cuvantare din Areopag (Fapte 17, 22-31). A patra e cuvantarea din Efes (Fapte 20, 18-35). A cincea cuprinde apararea in fata compatriotilor (Fapte 22, 1-21). A sasea cuvantarea in fata lui Agripa (Fapte 26, 2-23). A saptea cuvantarea de imbarbatare catre tovarasii de calatorie in drum spre Roma (Fapte 27, 21-26), a noua este intaia cuvantare catre iudeii din Roma (Fapte 28, 17-20). Sf Apostoli sia-u indreptat predica lor misionara atat catre iudei, cat si catre pagani. In Palestina, Apostolii isi cautau ascultatorii in templu, un inger scotandu-I (pe Apostoli din inchisoare) le-a poruncit: mergeti si stati in templu si vorbiti norodului toate cuvinele acestei vieti (Fapte 5, 19-20). Dar ei predicau si in case. Si toata ziua in templu si in case nu conteneau sa invete (Fapte 5, 22). Invatau in cadrul cultului de la templu, dar si in cadrul Sf. Liturghii care se slujea prin case anume rezervate pentru acasta. si frangeau painea prin case (Fapte 2, 46). Evreilor din disapora li se predica in sinagogi. Si degraba in sinagogi, a propovaduit Pavel pe Iisus ca este Fiul lui Dumnezeu (Fapte 9, 20; 13, 5; 14, 1; 17, 12). Neiudeilor li se propovaduia la ei acasa. Proconsulul Sergius Pauluschemand la sine pe Barnaba si pe Saul a cautat cu dinadinsul sa auda cuvantul lui Dumnezeu (Fapte 13, 7). Apoi in sinagogi, unde impreuna cu credinciosii evrei erau prezenti si neiudei. Dupa predicile tinute de Pavel si Barnaba in sinagoga din Iconia, din iudei si din elini a crezut multime multa (Fapte 14, 1). Uneori prediva se rostea in aer liber. La Filipi, de pilda, Pavel a predicat langa raul din apropierea orasului, unde fiind de fata si negutatoarea Lidia, aceasta a crezut si sa boteazat cu toata casa ei. Acordand ospitalitate lui Pavel, nu-I exclus ca Lidia sa fi facut din casa ei un loc de propovaduire a neiudeilor (Fapte 16, 14-15). Piata a servit si ea ca amvon predicii apostolice. In Atena, Sf. Pavel statea de vorba cu iudeii si prozelitii, iar in piata, in fiecare zi, cu cine se intalnea (Fapte 17, 17). Intr-o anumita imprejurare Apostolul neamurilor a predicat si in fata Areopagului (Fapte 17, 22).

Pr. Constantin Provian, Sf. Apostol Pavel. Studiu asupra personalitatii si activitatii sale practice, Buzau, 1921, pp. 80 81.

15

In cuvantarile adresate catre conationali, Sfintii Apostoli infatisau cu o mare putere de convingere adevarul ca Mesia despre cel care vorbise scripturile VT. A si venit in lume si anume a venit in persoana lui Iisus Hristos. Iisus cel care a trait intre oameni, a patimit, a murit si a inviat din morti estte insusi Mantuitorul lumii vestit cu sute si sute de ani inainte de catre proorocii VT. Ceea ce au prezis proorocii, ei, Apostolii, au vazut implinindu-se sub ochii lor. Predica Sf. Apostoli este o marturis a ceea ce ei insisi au vazut si auzit. Apostolii nu fac slujba de vestitori ai unor lucruri fictive, scoase din inchipuire, ci de martosi care istorisesc viata si activitatea Mantutitorului asa cum s-au desfasurat ele sub privirile lor (Fapte 2, 32; 3, 15; 4, 33, 10, 39 41). Prezentarea continua a temei Hristos nu inseamna o repetare stereotipa a acelorasi invataturi, ci o continua amplificare asi adancire a lor. De pilda, daca in cuvantarea de la Cincizecime Apostolul dovedeste puterea lui Hristos prin referire la glosolalie harisma acordata de Sfantul Duh unor oameni (Fapte 2, 17-18), in cuvantarea rostita cu prilejul vindecarii unui olog, Sf Petru arata ca puterea lui Hristos se extinde nu numai asupra sferei interne, spirituale, dar si asupra celei fizice, externe (Fapte 3, 7-16). Neiudeilor li se propovaduia aceeasi tema, anume ca Iisus cel ce a patimit, a murit si a inviat este Fiul lui Dumnezeu si Mantuitorul lumii, prezis cu mult inainte de catre proorocii VT., dar, in dezvoltarea acestei teme, Sfintii Apostoli faceau unele referiri cerute de necesitatea adaptarii la o mentalitate deosebita de aceea a iudeilor. Lucrtul acesta se vede intre altele, din predica rostita de Sf. Pavel in Areopag. Aici intalnim idea ca Dumnezeu n-are nevoiae de nimic (Fapte 17, 25), ide care poate fi socotita si de origine filosofica. De origine filosofica este expresia (Dumnezeirea) (Fapte 17, 29). Pentru denumirea lui Dumnezeu, iudeii si crestinii foloseau termenul . Stiind de ce mare pretuire se bucurau poetii la Atena, Sf Pavel utilizeaza in cuvantarea sa unele expresii (Fapte 15, 28), asa cum altadata in imprejuraru asemanatoare, citase din Menandru (I Cor. 15, 33) si Epimides (I Tit 1, 12).precum si Mantuitorul, asa si Sf. Sai Apostoli sia-u adaptat propovaduirea la imprejurarile date. Astfel, paganilor lipsiti de cultura din Listra, Sf Pavel le vorbeste despre Dumnezeu creatorul si purtatorul de grija al lumii (Fapte 15, 16-17). In Areopag, Apostolul tine o predica de nivel inalt, asa cum se cuvenea in fata unor ascultatori instruiti (Fapte 17, 2231). In Milet intareste in credinta pe crestini (Fapte 20, 18-35). In Ierusalim tine o cuvantare de aparare in fata conationalilor (Fapte 20, 1-21). Inaintea lui Agrippa rosteste o cuvantare potrivita pentru un iudeu instruit (Fapte 26, 2-23). Felul cum stia sa se aprere in fata unui tribunal roman iese la iveala din cuvantarea rostita catre procuratorul roman Felix (Fapte 24, 10-21).corintenilor nedebarasati cu totul de unele deprinderi practicate inainte de increstinre, Pavel le aspune: n-am putu sa va vorbesc ca unor oamnei duhovnicesti, ci ca unora trupesti (I Cor. 3, 1). Filipenilor care facusera progrese in viata crestina, le spune :voua vi s-a daruit pentru Hristos, nu numai sa credeti intru El, ci sa si suferiti pe\ntru El (Fil. 1, 29). Nu putem san u amintim aici si marturisirea Apostolului, din care se vede preocuparea vie de a-si adapta la ascultatori cuvantul. Cu cei slabi mam facut slab, ca pe cei slabi sa-I castig. Tuturor m-am facut toate, ca, in orice chip sa matuiesc pe unuii (I Cor. 9, 22). Desi predicile apostolice nu ni s-au pastrat in extensiunea lor, totusi din ceea ce avem la indemana ne putem da seama ca ele se desfasurau in limitele unui plan bine intocmit.

16

De pilda, in cuvantarea prima, Sf Petru vorbind despre completarea locului ramas liber prin tradarea lui Iuda, isi imparte expunerea in doua parti. In prima parte vorbeste des[pre caderea lui Iuda prezisa cu mult inainte de catre proorocul David. Procedeul de a pune fapta apostolului necredincios sub semnl unui nepatruns plan dumnezeiesc are ca urmare o inteleapta retinere a cuvantatorului de la folosirea unor epitete aspre la adresa tradatorului. Sf. Petru nu-l batjocoreste pe fostul sau coleg Iuda, nu-l socoteste criminal. Nu-l arata cu degetul ca pe un tradator vrednic de ura, ci ii nareaza simplu faptele care culmineaza cu dramaticul sfarsit al vanzatorului. In partea a dou, Sf Petru arata conditiile ce se cer pentru a fi implinite de cel ce avea sa-I urmeze lui Iuda in colegiul apostolic. Principala conditie indicate de Sf Petru este aceasta: inlocuitorul lui Iuda sa fie un barbat cunoscut prin ravna de a fi trait in cea mai stransa communune cu apostolii si cu Iisus in tot timpul vietuirii Lui pe pamant. Numai unul ca acesta care a fost martor la cele aspuse si savarsite de Domnul poate marturisi negresit, fara adaosuri si fara omisiuni, invatatura, faptele si viata Domnului. Expuneri bine organizate avem si in celelalte predici ale Sf Petru. Ca formula de adresare Sf Petru foloseste expresii ca Barbati frati (Fapte 1, 16), Barbati iudei (Fapte 2, 14), Barbati israeliteni (Fapte 2, 22), Mai mari ai poporului si barbate ai lui Israel (Fapte 4, 8). Uneori Apostolul confera formulei de adresare funcita unui excellent mijloc de persuasiune, de miscare a inimii si induplecare a voii credinciosilor. In cuvantarea a doua, de exemplu, Sf Petru utilizeaza expresii ca acestea Barbati iudei (Fapte 2, 14), Barbati frati (Fapte 2, 29). Gradatia e evidenta. Ea merge de la formula care-l apropie de ascultatori pana la formula care exprima cea mai calda si mai intima comuniune intre vorbitor si ascultatori. Si mai bine se vede constructia omiletica a propovaduirii apostolice din predicile Sf. Pavel. Amintim spre exemplificare predica rostita in Areopag (Fapte 17, 22-31). Marele Apostol isi incepe cuvantarea cu formula Barbati ateniei, formula utilizata de vestitii retori greci bine cunoscuti ascultatorilor. Trecand la introdcere, vorbitorul releva ca ei, cei din Atena, sunt oameni deosebit de evlaviosi. Constatarea n-a putu fi decat foarte magulitoare pentru ascultatorii areopagiti care aveaum inscrise in programul lor ca punct princiapal pastrarea neatinsa a traditiilor religioase ale cetatii. Pentru intarirea celor spuse, Pavel arata ca traind si cercetand sanctuarele ateniene, a aflat unul inchinat Dumnezeului necunoscut. Si adauga iata, ceea ce voi cinstiti fara a cunoaste aceea va vestesc eu voua (Fapte 17, @#). Mare cuvantator, Pavel isi formuleaza prcis tema, trezind astfel la ascultatori interesul, curiozitatea, sentimental asteptari pentru ceea ce avea sa urmeze. Primul punct din tratare este adevarul despre Dumnezeul Dumnezeul pe care-l propovaduieste Pavel nu este un zeu oarecare, ci unicul Dumnezeu, creator al cerului s al pamantului. E Dumnezeul cel atotputernic si atatprezent. Din care pricina El nici nu poate fi cuprins in temple facute de maini omenesti. Toate aceste invataturi erau straine areopagitilor si grecilor in general. Si totusi Pavel nu sovaie sa le propovaduiasca. Dumnezeul cel adevarat cere un cult adevarat. Daca cultul pagan consta in repetarea mecanica a unor rituri traditionale ca fiind necesare zeilor, cultul crestin consta

17

din cinstirea lui Dumnezeu cu participarea totala a inchinatorilor si cu sentimental ca creatorul a toate nu are nevoie de nimic de vreme ce El da tuturor si viata si suflare si toate. In continuare, Apostolul intregeste invatatura despre creatie si pronie, aratand ca intreg neamul omenesc provine dintr-un singur om, dintr-o singura pereche create de Dumnezeu. Nici invatatura aceasta nu era cunoscuta atenienilor. In vremurile acelea, fiecare popor isi avea zeii si mitologia proprie in acre era vorba si despre nasterea primilor oameni. Conceptia duce la o exgerare a orgoliulkui national si implicit la o desconsiderare a celorlalte popoare. Prin invatatura ca tori oamenii provin dintr-o singura pereche initiala se inlatura ca total neintemeiata idea impartirii popoarelor in superioare si inferioare. In fata Areopagului, Sf Pavel formuleaza invatatura ca toti oamenii sunt egali si ca in consecita nu exista demnitate rasiala, ci demnitate de om. Totodata Sf Pavel invata ca nu numai aparitia dar si raspandirea popoarelor pe pamant s-a infaptuit cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Mai mult, nu numai aparitia si raspandirea popoarelor, ci si durata lor in spatiu si in timp e randuita tot de sus. Stiindu-I pe ateniei straini de Revelatia supranaturala, Pavel le arata calea cunoasterii naturale a lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi cunoscut ca o realitate palpabila intrcat urmele lLui se vad pretutindeni in lume. Pentru a-si intari argumentarea, Sf Pavel nu citeaza din Scriptura, care nu comporta nicio autoritate pentruu ateniei, ci utilizeaza locuri din unuii poeti greci bine cunoscuti ascultatorilor. Avem aici un exemplu de propovaduire a unui adevar crestin cu ajutorul unor valori umane. Dupa ce a aratat invatatura crestina despre Dmnezeu, Sf Pavel conchide ca e nepotrivit ca Ziditorul a toate sas fie socotit asemenea aurului, argintului, sau pietrei. Statuile sunt opera omului si daca omul e superior operelor sale, cu atat mai mult e superior Dumnezeu fata de tot ce exista. Cauza confundarii lui Dumnezeu cu statuile a fost nestiinta. Dar Dumnezeu, tracand cu vederea vremurile nestiintei, voieste ca, acum, toti oamenii de pretutindeni sa se indrepte sis a inceapa vi ata noua., daca inainte numai evreii s-au bucurat de bunurile Descoperirii, acum cuvantul dumneziesc se adreseaza tuturor. Toti oamenii sa se indrepte. Altfel, vor fi judecati de catre barbatl care a inviat din morti. Cand l-au auzit vorbind despre invierea din morti, areopagtii s-au grabit sa incheie sedinta. La scurta vreme dupa aceea, Pavel a parasit Atena. Nu stim cum marele Apostol si-ar fi incheiat predica dar din rezumatul pastrat, din compozitia, linia, gradatia , argumentele folosite, se vede clar ca autorul era stapan pe o inalta maiestrie oratorical. Pe buna dreptate s-a spus ca predica rostita de Sf Pavel a fost cea mai frumoasa cuvantare, care s-a auzit vreodata in Atena. Propovaduirea apostolica era strans legata de viata harismatica in Hristos. Sf Apostoli erau adanc convinsi ca mantuirea nu se realizeaza numai prin predici, dar si prin primirea Sf Taine. In cuvantarea de la Cincizecime, Sf Petru spune credinciosilor sa asculte cuvintele (Fapte 2, 22), dar sa se si boteze (Fapte 2, 38). In acelasi capitol in care ni se reda

18

rezumatul amintitei predici, se arata ca credinciosii staruiau in ascultarea predicii apostolice (Fapte 2, 46). Sf. Pavel spune ca mantuirea nu vine numai prin predica, ci si prin primirea cu vrednicie a Sf Euharistii (I Cor. 11, 23-29). Propovaduirea e legata si de viata practica a Apostolilor. Ei binevestesc cu cuvantul, dar si cu pilda vietii proprii. Ceea ce transmiteau altora era nu numai meditate dar si trait de ei insisi. Luati-va dupa mine precum si eu m-am luat dupa Hristos (I Cor. 11, 1). Pe Filipeni, Apostolul ii indeamna sa faca nu numai cele ce au auzit, dar si cele ce au vazut la el (4, 9). In epistola catre Romani, Sf Pavel spune ca Hristos a lucrat prin el peentru aducerea paganilor la credinta prin cuvant si prin fapta (Romani 15, 18). Desi predica apostolica n-a folosit podoabele artificiilor oratorice, totusi ea e plan de acea forta si frumusete caracteristica cuvantarilor in care gura nu este decat organul de expresie al celei mai adanci si neclatinate convingeri despre dumnezeirea adevarului propovaduit, despre dumnezeirea Mantuitorului nostrum Iisus Hristos.

II.

PREDICA - INTERPRETARE A REVELATIEI SI APLICAREA EI LA VIATA

A. Predica in perioada Bisericii ecumenice 1. Predica postapostolica

Nu se poate spune ca incetarea din viata a Sf Apostoli a adus cu sine intreruperea activitatii de propovaduire a Evangheliei. Dimpotriva, se stie ca misiunea predicarii cuvantului a fost preluata, dupa randuiala Mantuitorului, de catre episcope si preoti. E cunoscut de pilda, ca Sf Ignatie a dezvoltat, ca episcope al Antiohiei, o rodnica activitate de instruire si educare a credinciosilor sai. In a sa Istorie bisericeasca, Eusebiu ne arata ca Ignatie predica, in cadrul cultului, in asa fel incat ascultatorii deveneau ucenicii sai. Si anume episcopul talcuia invatatura cuprinsa in Sfintele Evanghelii. Scriind colegului sau Policarp al Smirnei, Sf Ignatie da, intre altele, si indemnul de a predica in temeiul harului pe care-l are. Te indemn ca in harul cu care esti imbracatsa-I indemni pe toti ca sa se mantuiasca. Si mai jos adauga: fereste-te de cele inselatoare si combate-le mai ales in cuvantarile tale. Vorbeste surorilor mele ca sa iubeasca pe Domnul sis a fie multumite de sotii lor.porunceste de asemenea si fratilor mei in numele lui Iisus Hristos sa-si iubeasca sotiile, precum Domnul iubeste Biserica. Eusebiu spune ca Irineu folosea termenul dialogues pentru denumirea cuvantarilor pe care Policarp le tinea inaintea multimii. 19

Printre pretioasele informatii pe care ni le da in legatura cu viata si cultul crestin de pe la jumateatea sec. II, Sf Iustin Martirul (+ 165) vorbeste in treacat ceva si despre predica si predicator. Iata ce scrie el in intaia sa Apologie: In ziua numita a Domnului toti credinciosii de la tara si de la oras se aduna intr-unul si acelasi loc si aici citesc Memoriile Apostolilor si Cartile Profetilor. Dupa ce lectorul a terminat, intaistatatorul tine o cuvantare indemnand si incurajand la imitarea acestor lucruri frumoase. Din textul acesta rezulta: 1. predica se rostea in cadrul cultului. 2. rostirea ei se facea indata dupa citirea Sf Scripturi. 3. predica o rostea proestosul, episcopul. 4. indirect rezulta ca pentru a fi putut indemna, incuraja pe ascultatori in sensul de a urma, de a practica invataturile Evangheliei, episcopul trebuie sa fi fost el insusi un practicant exemplar al acestor invataturi. Odata cu succesiunea apostolica, episcopii, zice Irineu, au primit si harisma adevarului dupa cum i-a bineplacut Tatalui. Ei sunt cei ce prin propovaduirea lor pastreaza si pazeste nealterat adevarul asa cum s-a transmis de catre Sfintii Apostoli. Precum un singur soare lumineaza intreg pamantul asa si lumina propovaduirii crestine este una. Si aceea este in Biserica purtata de episcope sub calauzirea Duhului Sfant. Si nici cel tare In cuvant, dintre inaistatatorii Bisericii nu va spune mai mult, nici cel putin tare nu va imputina continutul soliei, al descoperirii dumnezeiesti. Cat de convins era Irineu ca misiunea episcopului e aceea de propovaduitor al Evangheliei o vadeste si faptul ca, locul din biserica al intaistatatorului, marele teolog il numeste locus magisterii, locul invataturii, locul de unde se da invatatura. Subliniind ca propovaduirea este obligatia fundamentala a episcopilor, Sf Ciprian le atrage atentia in acelasi timp ca e buna predicare e conditioanata de buna pregatire a intaistatatorului cuvantator Se cade ca episcopul nu numai sa invete pe altii, dar sis a se invete pe el insusi, caci acela invata mai bine pe altii care sporeste si progreseaza zilnic invatand el insusi lucruri tot mai bune. In acelasi sens vorbesc despre episcope si Constitutiile Apostolice. Episcopul este slujitorul cuvantului lui Dumnezeu este pazitorul stiintei teologice, mijlocitorul intre Dumnezeu si voi, invatatorul pietatii si, alaturi de Dumnezeu, este parintele vostru care va nascut din nou prin apa si Duh. Episcopul este slujitorul cuvantului, darn u un slujitor empiric, improvizat, ci un slujitor luminat, un slujitor care cultiva el insusi si promoveaza stiinta teologiei ca instrument de adancire a invataturilor descoperite, ca mijloc de cuprindere mai din adanc a Evangheliei si de talcuire mai cu folos a ei in fata credinciosilor. Dar nu numai episcopii, ci si preotii isi aduceau contributia la propovaaduirea cuvantului. Sfantul Pavel scrie ucenicului sau Timotei ca preotii cei ce-si tin bine dragatoria sa se invredniceasca de indoita cinstire, mai ales cei ce se ostenesc in cuvant si in invatatura (I Tim. 5, 17). Pavel ii spune episcopului Timotei sa propovaduiasca cu timp si fara timp (II Tim. 4, 2), dar in aceeasi vreme, sa fie cu grija ca si preotii sa propovaduiasca sip e cei ce se ostenesc in directia aceasta sa-I invredniceasca de indoita cinstire. Pastorul lui Herma, scriere alcatuita in jurul anului 100, ii numeste pe preoti invatatori. Pietrele cele in patru colturi albe si potrivite la incheieturi sunt apostolii, episcopii, invatatorii si diaconii care au vietuit dupa sfintenia lui Dumnezeu si si-au

20

indeplinit slujba de episcope, invatatori sidiaconi in curatie si sfintenie fata de alesii lui Dumnezeu. Invatatorii indicate sunt preotii care mpreuna cu ceilalti slujitori sunt chemati sa-si implineasca misiunea de slujitori legand strans misiunea aceasta de vietuuirea in curatie si sfintenie. Clement Alexandrinul (+216 216) stie ca episcopul este cel ce raspunde de propovaduirea cuvantului, dar alaturi de intaistatator el numeste sip e presbiter care si acesta este propovaduitor . mai mult, adevaatul presbiter al Bisericii nu-I decat acela care invata si face cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Textul vrea sa spuna ca in Biserica sunt prezbiteri si prezbiteri. Unii propovaduiesc, altii nu. Adevaratii preoti ai Bisericii sunt numai cei ce propovaduiesc invatatura dumnezeiasca. Si anume, cei ce o propovaduiesc si cu fapta si cu cuvantul deopotriva. In scrisorile sale Sf Ciprian (+ 258) aminteste de repetate ori despre obligatiile predicatoriale ale presbiterilor. In Epistola X, de pilda, scrie asa: am crezut ca preotii si diaconii care sunt acolo de fata sa va indemne sis a va instruiasca desavarsit asupra legii Evangheliei. Si in alta parte: sa stiti ca pe Saturus l-am facut lector iar pe marturisitorul Optatus subdiacon, ca pe unii pe care inca in sfatul comun i-am propus pentru slajba duhovniceasca. La Pasti, cand i-am incredintat lui Saturus, de repetate ori citirea (la slujba) sic and impreuna cu prezbiterii invatatori am examinat cu luare aminte pe lectori, l-am randuit pe Optatus intre lectori ca sa invete pe cei din treapta ascultatorilor, cercetand astfel daca ei au toate celelalte pe care trebuie sa le aiba cei ce se pregatesc pentru slujba duhovniceasca. Din ambele locuri rezulta ca episcopul Ciprian se ajuta si cu preotii in cele ale Bisericii inclusive in cele ale instruirii credinciosilor. Nu mai amintim de cunosutul canon apostolic canonul 58 care prevede ca preotul este impreuna raspunzator cu episcopul de instruirea credinciosilor in cele ale bunei cinstiri de Dumnezeu. Episcopul sau preotul care nu poara grija de clar sau de popor sin u-l invata buna cinstire de Dumnezeu sa se afuriseasca. Existau si regiuni unde se statornicesc randuiala ca pe langa episcope sa predice si preotul. Aceasta era situatia de pilda in Biserica din nordul Africii chiar pe vremea Fer. Augustin. Cand acesta, preot fiind, a primit chiar de la episcopul sau Valeriu, invoirea de a predica in prezenta sa, multi intaistatatori au criticat masura aceasta ca fiind contrara uzului Bisericii. Ieronim dimpotriva releva ca obieceiul ca in unele Biserici preotii san u vorbeasca in prezenta episcopilor, e cum nu se mai poate mai rau. Pessimas consuetudinid est Quibusdam Ecclessi tacere presbyteraset praesentibus episcopias non lequi. Odata cu inmultirea parohiilor la tara s-a afirmat tot mai mult si practice draptul preotilor de a propovadui. Ne ingaduim sa amintim in treacat ca daca episcopii au interzis unor preoti sa predice, aceasta s-a intamplat numai pentru cei dovediti a fi sacrificat zeilor. Iar daca la Alexandria, preotii au fost exclusi pentru o vreme de la predica aceasta s-a datorat faptului ca un presbiter, anume Arie, produsese adanca tulburare prin raspandirea ereziei sale. Asadar in perioada de care vorbim predicau episcopii si preotii. Dar diaconii? De la inceput intalnim si diaconi activand in domeniul propovadurii si al administrarii Botezului. Diaconul Filip, de pilda, a propovaduit in Samaria si a botezat pe famenul dregator al Candachiei (Fapte 8, 5).

21

Cand episcopul sau preotul se imbolnaveau, diaconul primea din partea unuia sau a celullalt misiunea de a predica citind omilia alcatuita fi de unul, fie de celalalt. Sau citind o omili alcatuita de un alt episcope sau prot. Obisnuit, diaconii erau utilizati in activitatea de instruire a catehumenilor. Laicii puteau predict in biserica numai cu incuviintarea episcopului. Origen, se stie, a predicat in Cezareea cu incuviintarea lui Teoctist al Cezareei si a lui Alexandru al Ierusalimuluil La protestul lui Demetrius al Alexandriei, episcopii palestinieni se apara referindu-se la traditie, la cazuri de precedenta. La predica misionara insa laicii participau in mai mare masura. Un vestit cunoscator al misionarismuli crestin din vremurile la care nereferim, scrie: cei mai numerosi si mai izbanditori misionari ai religiei crestine n-au fost invatatorii profesionisti, ci crestinii insisi intrucat erau fideli si tari. Pentru denumirea cuvantarilor religioase se foloseau termenii(nu se intelege) si mai ales omilia, apoi logos. Primul termen se folosea apropape cu exclusivitate pentru denumirea cuvantarilor didactice misionare. Al doilea se folosea pentru cuvantarille didactice populare. Al treilea, omilia, care avea sic ea mai deasa intrebuintare, denumea cuvantarile precumpanitor parenetice rostite inaintea credinciosilor intruniti la slujba. Omilia era predica culturala, spre deosebire de predica cu character misionar. Fotie, referindu-se la omiliile Sf Ioan Hrisostom spune ca, desi dupa titlu s-ar parea ca sunt logos-uri, in realitate cuvantarile marelui antiohian sunt omilii, adica cuvantari in care predicatorul , tinand seama de ascultatorii prezenti, se intretine cu ei, pune intrebari, raspunde si se foloseste de fagaduinte, dar expunerea e fara unitate interna si fara o rotunjire a formei. Omilia se axa totdeauna pe lectura Scripturii, dar fara sa se tina strict de text. Pana la Origen ea a constituit forma generala de predica culturala. Termenul e fundamentat pe Fapte 20, 11 unde il intalnim pentru prima data folosit pentru denumirea cuvantarii tinuta la cult, inaintea credinciosilor, de catre o persoana anume randuita pentru aceasta. Termenul logos incepe sa fie folosit tot mai mult pentru denumirea predicii cu o tehnica si compozitie mai complicate, pentru denumirea predicii tematice. Predica se rostea in toate zilele in care se faceau slujbe sfinte. Se propovaduia in biserici anume construite pentru cult, dar se predica si in locasuri cumaparate si amenajate pentru slujbe. Numai in mod exceptional se predica in catacombe si in bisericile cimitirelor. Episcopul predica stand jos in scaunul sau. Preotul isi rostea cuvantul stand in fata altarului. Uneori se rosteau mai multe cuvantari in cadrul aceleiasi slujbe. Cea mai veche predica pastrata din epoca imediat postapostolica este asa numita Epistola a II a lui Clement Romanul. A fost alcatuita pe la 140 150 de catre un autor necunoscut in Corint. Ca aici este vorba de o omilie nu de o Epistla, se poate dovedi usor. Astfel, la cap I citim si noi cei ce ascultam cu nepasare ca despre lucruri neinsemnate, pacatuim nestiind de unde am fost chemati si cand. Termenul ascultam exprima atitudinea credinciosilor prezenti la slujba in timpul cand se citea sau rostea omilia. In cap 17 sunt cuprinse cuvintele sis a ne aratam credinciosi si asculktatori nu numai acum cand suntem povatuiti de catre preoti, ci sic and mergem acasa, san e aducem aminte de poruncile Domnului sis a nun e lasam atrasi de poftele lumesti, ci

22

venindtot mai des la slujba sa incercam a inainta in poruncile Domnului. Indemnul san e arate ascultatori nu numai acum nu poate fi interpretat decat ca facand parte dintr-o cuvantare adresata unor ascultatori prezenti la slujba. In cap 19 se arata si mai direct ca asa numita Epistola a II a lui Clement este o omilie si anume o omilie citita in cadrul slujbei , dupa citirea scripturii. De aceea fratilor si surorilor, dupa Dumnezeul adevarului (adica dupa citirea Sf Scripturi in care vorbeste Dumnezeul adevarului) va citesc omilia, spre a lua aminte la Scripturi. Un indiciu in plus in directia caracterului de omilie a lucrarii la care ne referim l=ar putea constitui formula de adresa fratilor, repeteta aproape in fiecare capitol. O atat de deasa folosire a formulei acum amintite nu-si are justificarea decat in hotararea cuvantatorului de a stimula sip e calea aceasta atentia ascultatorilor. Pe cat se pare, pericopa de la care porneste omilia in discutie este cea cuprinsa in capitolele 54 66 de la Isaia. Dar expunerea nu urmeaza strict cuprinsul pericopei. In prima parte (cap. 1-2) autorul marturiseste ca Hristos este Dumnezeu Mantuitorul viilor si al mortilor. Prin Botez devenim fii ai lui Dumnezeu. In tratare (cuprinsa pe cat se pare in cap. 3-17) autorul dezvolta pe larg invatatura aceasta insistand apupra obligatiilor credinciosilor de a-si impropria roadele mantuirii aduse de Hristos. Practice aceasta se poate realize prin cunoasterea si marturisirea lui Dumnezeu nu numai prin cuvant dar si prin fapte: prin fapte marturisim iubindu-ne unii pe altii nesavarsind adultery, nedefaimandu-ne unii pe altii si nepizmuindu-ne, ci dimpotriva fiind infranati, milostivi, buni, de asemenea trebuie sa ne aratam compatimirea unii altora si sa nu fim iubitori de arginti. O alta obligatie a credinciosilor e aceea a caintei. Sa ne pocaim . Cainta sa se faca din inima curate dar si cu pazirea de pacatele trupesti, caci trupul este un templu al lui Dumnezeu. Fuga de rautate si urmarea virtutii are ca rezultat pacea si ca rasplata intrarea in imparatia lui Dumnezeu. E necesar ca ascultatorii sa puna in practica invatatura primita de sus pentru a nu da altora pricina de defaimare a numelui lui Dumnezeu. Caci neamurile cand aud din gura noastra cuvintele lui Dumnezeu, le admira ca frumoase si maretecand observa apoi ca faptele noastre nu sunt demne de cuvintele pe care le vorbim, atunci se intorc din aceasta cauza spre defaimare si zic ca Evanghelia este fibula si ratacire. Motivele pentru care ascultatorii trebuie sa duca o viata curate si bogata in fapte corespunzatoare sunt: indurarea aratata de Hristos prin care am fost mantuiti, asteptarea judecatii viitoare. In partea finala (c. 18-20) se dau indrumari in sensul ca ascultatorii sa se nevoiasca a se cai din toata inima, a se osteni pentru pietate si dreptate. Credinciosii sa lupte cu viata aceasta ca sa fie incoronati in cea viitoare. Idea fundamentala a omiliei e aceasta: sa slujim lui Dumnezeu cu cuvantul si cu fapta, cu vointa si cu inima curate in vederea dobandirii mantuirii. Forma expunerii este simpla. Compozitia e adaptata unor credinciosi obisnuiti. Foloseste un bogat material ilustrativ. De pilda, faptele bbune sunt prezentate ca aparatorul credinciosilor inaintea lui Dumnezeu (c. 6).ostenelile pentru dobandirea vietii vesnice sunt comparate cu lupta in arena pentru obtinerea unei cununi (c. 70). Dupa cum un vas de lut daca e stramb se poate face forma din nou daca inainte de-a fi pus in cuptor asa si credinciosii isi pot indretpta viata numai cata vreme sunt in lumea aceasta. Dincoolo nu mai pot face nimic pentru indreptare (c.8).trupul celui botezat e ca un templu

23

al Duhului Sfant ( c. (0. ziua judecatii e ca un cuptor care arde (c. 16). Prin aceste comparatii, asemanari si exemple precum si prin masiva folosire a Scripturii in cele 20 de capitole, care sunt foarte scurte, foloseste peste 20 de texte biblice omilia la care ne referim vadeste un oarecare avant oratoric. O alta cuvantare pastrata din vremurile anterioare lui Origen e omilia lui Clement Alexandrinul: care bogat se va mantui? Textul, asa cum ni s-a pastrat prezinta dezvoltari proprii unei lucrari menite publicarii. Este sigur insa ca la baza acestei lucrari e omilia purtand titlul indicat mai sus. Cuvantarea e axata pe pericopa Mc. 10, 17-31 si in deosebi pe textul: mai lesne este camilei sa treaca prin urechile acului, decat bagatului sa intre in imparatia lui Dumnezeu (Mc. 10, 25). In partea introductiva (c. 1-3) se arata ca unii inteleg inexact cuvantul amintit mai sus al Mantuitorului. In partea I (cap. 4-26) autorul arata ca Domnul lasa si celui ce detine bunuri personale cale deschisa catre Imparatia lui Dumnezeu. Mantuitorul nu porunceste dispteretul fata de bunurile materiale ci cere independenta interna fata de ele pe de o parte, dreapta utilizare a acestora pe de alta. In partea a II a omiliei (c. 27-42) se arata ca, folosite in chip correct, bunurile materiale pot constitui chiar un mijloc pentru dobandirea mantuirii in sensul ca porunca iubirii fata de Dumnezeu I fata de aproapele poate fi implinita mai din plin sub forma binefacerilor, a generozitatii, a darniciei dezinteresate. Credinciosul care are bunuri materiale sa stie ca nu este stapanul lor absolute. Folosirea lor sta sub semnul moralei crestine, sub regimul poruncilor lui Dumnezeu. Nu bunurile materiale trebuiesc indepartate, ci patimile, lacomia, egoismul. Particularitatea acestei omilii const ape de o parte in faptul ca in ea se trateaza pentru prima data in mod amanuntit tema bunurilor materiale din unghiul de vedere al moralei crestine, iar pe de alta, in faptul ca autorul valorifica in expunerea san u numai argumente teologice, dar si puncte de vedere sociale privind bunurile materiale ca mijloace menite sa lege pe oameni intre ei, sa-I sprijine in tendintele lor de a se organiza in cadrul societatii. Omilia se incheie ci istorisirea despre tanarul care parasindul pe Sf Ioan ajunge seful unei bande de talhari sip e care sfantul izbuteste sa-l converteasca. Cel dintai teolog rasaritean care ne-a lasat un numar insemnat de omilii este Origen (185 254). Iata pe scurt lasamantul lui omiletic: 20 omilii la Ieremia, 1 la I Samuel cap. 28, 3-25 toate acestea in original. In traducerea Latina a lui Ieronim ne-au ramas doua omilii la Cantarea Cantarilor, 8 la Isaia, 14 la Ieremia, 14 la Iezechiel, 39 la Luca. In traducerea lui Rufin ni s-au pastrat: 16 omilii la Facere, 13 la Exod, 16 la Levitic, 28 la Numeri, 26 la Iosua, 9 la Judecatori, 9 la Psalmi. In traducerea lui Ilarie de Pictavium ne-au ramas fragmente din 28 de omilii la Iov. Daca luam in considerare si omiliile pierdute si care nu sunt putine putem spune ca Origen a taklcuit in fata credinciosilor cea mai mare parte a VT precum si o buna parte din NT. Activitatea predicatoriala si-a desfasurat-o mai laes dupa stabilirea sa in Cezareea Palestinei. Ca forma de propovaduire Origen foloseste omilia careia ii imprima intelesul de interpretare practica a unei periscope, in fata unei comunitati bisericesti determinate. Desigur si inainte de Origen s-au rostit omilii in cadrul cultului. Si inainte de el omilia era in legatura cu periscope scripturistice. Dar in timp ce inainte omilia nu se tinea strict de textul de la care pornea, incepand cu Origen ea ramane credincioasa textului de

24

la inceput pana la sfarsit. In acelasi timp incepand cu Origen, termenul omilie se specifica, se individualizeaza, pentru denumirea cuvantarii culturale analitice. Cuvantarea tematica axata pe un verset din pericopa si care incepe a lua in slujba ei o structura si o forma oratorical mai comlicata, e denumita cu termenul de logos. Din lasamantul omiletic al marelui alexandrine se poate vedea clar cata grijas purta el ca predicile sale sa infatiseze credinciosilor invatatura biblica in toata puritatea si adancimea ei. Uriasa munca dezvoltata de Origen in legatura cu critica textului scripturistic nu-si gaseste explicatia deplina decat in convingerea lui profunda ca la temelia propovaduirii trebuie sa stea textul biblic nealterat, textul asa cum a iesit el de sub pana sfintilor autori ai Cartilor dumnezeiesti. La slujba se citeau, dupa cum se stie, mai multe periscope. Dupa indicatiile episcopului, Origen se opera numai asupra unei periscope sau numai asupra unor versete din pericopa. Astfel, intr-o omilie la cartea Regilor, Origen, dup ace arata ca s-au citit patru periscope, zice fiind patru periscope si fiecare cuprinzand nu putine lucruri, nici cei mai indemanatici in cercetarea unor asemenea locuri n-ar putea face aceasta intr-o ora, ci in mai multe. De aceea episcopul sa indice pe care voieste dintre cele patru san e ocuupam de ea. Alte ori Origen alegea el insusi textile ce urmau sa fie talcuite. Criteriul dupa care se ghida in alegea si interpretarea textelor era de natura practica. El nu urmarea sad ea o explicare teoretica, abstracta, ci gandul care-l calauzea era acela al edificarii credinciosilor a, dezvoltarii si adancirii vietii lor de evlavie si rugaciune. Introducerile omiliilor lui Origen sunt scurte dar astfel intocmite ca pot trezi interesul ascultatorilor, le pot capta atentia. De exemplu, omulia a III a la Exod trateaza despre chemarea lui Moise si incepe asa cat timp Moise se afla in Egipt si se initia in toata intelepciunea egiptenilor, nu era slab la cuvant si neindemanatic la vorbire. In Egipt avea si voce puternica si elocvebta incomparabila. Dar cand a auzit glasul lui Dumnezeu si felul Lui de a vorbi, si-a dat seama de putinatatea si slabiciunile cuvantului sau si de limba sa tarzielnica si impiedicata. Punerea in contrast al lui Moise cel din Egipt, a lui Moise cel plin de indrazneala si iscusit la vorbire in fata lui faraon, cu Moise cel din fata Horebului, cu Moise cel ce la auzul cuvantului lui Dumnezeu, devine sfios si neindemanatic la vorbire, a putut capta atentia credinciosilor, deschizandu-le sufletele pentru primirea celor ce urmau sa li se talcuiasca. Alteori, autorul nostrum isi incepe omilia facand legatura cu cuvantarile rostite anterior. De pilda, intr-o omilie la Exod, vorbind despre darurile credinciosilor pentru Cortul Sfant, Origen incepe asa am vorbit si mai inainte, cum ne-au ajutat puterile, despre tabernacol. Caci descrierea aceasta se repata des in cartea exoduluiacum ni s-a citit acel loc unde sta scris: si a grait Moise catre toata obstea fiilor lui Israil si a zis: acesta este cuvantul pe care l-a poruncit Domnul zicand. Cel mai adesea introducerile omiliilor lui Origen constau din observatii patrunzatoare menite sa inlesneasca ascultatorilor o mai buna intelegere a invataturilor ce urmau sa fie prezentate in cuvantare. Iata cateva exemple. Intr-o omilie la Geneza se vorbeste despre randuirea circumciziunii de catre Dumnezeu prin mijlocirea lui Avraam. Pentru a face pe ascultatori sa inteleaga cum a fost

25

cu putinta ca Dumnezeu sa vorbeasca precum un om, cu omul Avraam, Origen da in introducere unele interesante explicatii. Astfel, el combate mai intai eroarea acelora care afirmau ca pentru a vorbi cu omul, Dumnezeu trebuie sa aiba El insusi trup, gura si tot ce-I necesar pentru vorbire. Cum stau lucrurile in realitate? Cand Dumnezeu insufla in inima sfintilor ceea ce vrea sa le spuna, sau face sa parvina la urechile lor sunet de cuvant, zicem ca Dumnezeu vorbeste cu omul. Cand Dumnezeu arata ca-I sunt cunoscute cele ce vorbeste sau face credinciosul, zicem ca Dumnezeu aude. Cand ne arata nedreptatea pe care o savarsim, zicem ca El se manie pe noi. Cand ne spune ca suntem nemultumiti de binefacerile Lui, zicem ca se caieste. Cand spunem ca se poarta dupa muodul omenesc cu oamenii noi nu-I atribuim organe omenesti si afecte, inzestrata cu puteri divine si pentru ca oamenii s-o poata intelege e infatisata ca purtatoare de member omenesti si afecte commune si cunoscute. O introducere asemanatoare cu cea acum amintita avem la omilia treispre zece la Levitic, omilie in care se vorbeste despre sarbatori, candelabru, painile punerii inainte randuielile de ordin cultic privind aceste lucruri au fost date de Dumnezeun prin intermediul lui Moise. Pentru a-I face pe ascultatori sa inteleaga de ce Dumnezeu n-a vorbit cu fiecare dintre credinciosi, Origen spune cine e desavarsit primeste direct de la Dumnezeu invatatura despre temeiul sarbatorilordar cine nu-I desavarsit, ci e inferior primeste invatatura de la acela care e instruit de Dumnezeu. Moise face parte din aceasta prima categorie. In omilia a zecea la Numeri, in care se trateaza despre datoriile si drepturile preotilor, autorul arata in partea introductive importanta invataturii cuprinsa in cuvintele:si a zis Domnul catre Aaron: tu si fii tai si casa tatalui tau veti purta pacatele sfintilor (Num. 18, 1). Preotul este cel ce mijloceste intre credinciosul pacatos si Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor. In fata lui Dumnezeu si sfintii ssunt intr-un anume sens, pacatosi. Caci se poate ca slujind lui Dumnezeu sfantul san u implineasca toate cum se cere si atunci pacatuieste. Intalnim, la Origen, si omilii care incep cu indemnuri indreptate spre ascultatori in sensul ca ei sa fie cu bagare de seama la cele ce urmeaza sa fie dezoltate in cuvantare. Plecati-va urechile, voi care v-ati apropiat de Domnul si care va socotiti credinciosi. Luati seama in ce chip e incercata credinta, din cele ce s-au citit, si a fost dupa aceste cuvinte, ca Dumnezeu a cercat pe Avraam si i-a zis (Gen 12, 1). Cand socotea potrivit, Origen isi incepea omilia cu o rugaciune. Moise ni se citeste in biserica. Sa rugam pe Domnul ca nu cumva, cand se citeste Moise, sa fie si asupra inimii noastre acel zabranic despre care vorbeste Apostolul (II Cor. 3, 14). Sau: cand se citeste Moise, pericopa cu pericopa, se cuvine sa rugam pe Parintele Cuvantului ca sa se implineasca si in noi ceea ce s-a scris in Psalmi: deschide ochii mei ca sa vad minunile din Legea ta (Ps. 118, 18). Desfasurarea omiliei se face prin talcuirea verset cu verset a pericopei indicate de episcope sau asupra careia sia- propus el insusi sa insiste. De pilda, in omilia intai la Facere, cap. 1 , in omilia a II a interpreteaza versetele 13-22 ale cap. 6 de la Facere, in omilia a III a Facere 17, 1-14, omilia a IV, Facere 18, 1-21, etc. Dar, cum am spus, Origen nu-si axeaza totdeauna omilia pe o peicopa intreaga; uneori, el allege si talcuieste un numar restrans de versete. De pilda, in omilia 16 la

26

Facere, sunt talcuite versetele 20-21 ale cap. 34, omilia intai la Numeri se ocupa cu versetele 1-3 ale cap. 1, etc. In desfasurarea interpretarii textelor biblice, Origen nu se limiteaza la relevarea si valorificarea sensului grammatical si moral, ci trece si la interpretarea alegorica. El porneste de la premise ca, intrucat Scriptura este cuvantul lui Dumnezeu nu se poate ca in textile, propozitiile, expresiile ei san u fie cuprins un inteles mai adanc decat cel perceput prin lectura obisnuita. Exemple? Quantum satis. In omilia I la Facere se vorbeste, intre altele, despre cer si despre firmament. Cerul se refere la dimensiunea spirituala a creatiei, iar firmamentul la dimensiunea lui materiala. Cerul despre care se voerbeste in versetul 1 zice Origen, sip e are l-am numit spiritual, este mintea noastra, spirit ea insasi, adica este omul nostrum launtric, omul spiritual care vede si cunoaste pe Dumnezeu. cerul fizic care se chiama firmament e omul cel din afara care e perceput senszorial. Si dupa cum deasupra si cele de sub el la fel si omul din afara daca ar putea face distinctie sis a discearna care-s apele de deasupra tariei si care de sub aceasta, s-ar numi si el cer, adica om ceresc, dupa cuvantul Apostolului Pavel: caci cetatenia noastra este in ceruri (Filip. 3, 20). Apa de deasupra este apa spirituala, este apa cea vie (In. 7, 38), iar cea de desupt este apa intunericulul in care locuieste diavolul. Fiecare credincios participa la apa cea de sus atunci cand e cu inima lui la cele inalte, la cele de sus, nu la cele telurice. Apa de sub tarie adica pacatul si viciile, pe acestea sa le aruncam de la noi. In legatura cu cele de la Facere cap. 1, 11: sad ea din sine pamantul verdeata, autorul nostrum spune dupa intelesul literal e limpede ca e vorba de roadele pe care le produce pamantul, nu uscatul. Dar san e raportam aceasta la noi. Daca si noi suntem pamant roditor, nu uscat, sa aducemm roade imbelsugate si variate lui Dumnezeu, ca astfel sa fim si noi binecuvantati de Parintele, care zice: iata mirosul fieului meu e ca mirosul unui camp bogat (Gen 27, 27). Si dupa cum pamantul din sine da iarba cu samanta intr-insa si pomi roditori, dar si cu samanta, la fel si noi trebuie sa facem roade sis a avem in noi semintele tuturor fapteloor bune si ale tututror virtutilor. Soarele si luna sunt Iisus Hristos. Stelele sunt Avraam, Isaac, Iacov, Ieremia, Iezechiel, David, Daniel si toti cei despre care Scriptura marturiseste ca au bineplacut lui Dumnezeu. Fiintele care-s menite sa misune in adancul apelor sunt miscarile si gandurile noastre, care isi iau nastere din adancul inimii. Cuvintele: stapaniti peste pestii mari, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant (Fac. 1, 28), in sens allegoric vor sa exprime obligatia sfintilor de a-si stapani simturile, gandurile, dorintele, impulsurile interioare. In alta omilie, vorbind despre arca lui Noe, Origen spune: incepand sa vorbim despre arca construita de Noe dupa porunca lui Dumnezeu sa vedem mai intai cele ce se spun despre ea ca temelie, san e putem ridica de la textul istoric la sensul allegoric al intelegerii spirituale. Noe in arca lui, zice cuvantatorul nostrum, este Hristos in Biserica Sa. Cele trei randuri de camari ale corabiei reprezinta cele trei sensuri ale Scripturii: istoric, moral si spiritual. Lungimea, latimea si inaltimea semnifica credinta, nadejdea si dragostea, etc.

27

Vietatile care misuna in apa simbolizeaza miscarile si cugetarile mintii noastre. Fiintele de pe uscat simbolizeaza miscarile omului din afara, ale omului fizic, etc. Mai de greu de spus, dupa autorul nostrum, ce semnifica animalele necurate. Totusi pe cat ne e ingaduit sa indraznim cand e vorba de asemenea lucruri grele, socotesc ca animalele necurate simbolizeaza concupiscenta si mania. Trebuie sa tinem insa seama ca aceste doua lucruri, concupiscenta si mania sunt necurate numai cand il indeamna pe om la pacat. Dar cand avem in vedere faptul ca fara concupiscenta nimeni nuu poate avea urmasi, si fara manie nimei nu poate face indreptarea si disciplinarea cuiva, ele sunt socotite necesare si ca atare trebuie pastrate. Ca si cum in adancul sufletului sau ar fi staruit oarecare indoiala cu privire la indreptatirea de a practica metoda alegorica, Origen ori de cate ori enunta motivul care sa-I justifice procedeul. Nu e mare lucru a pazi extern sabatul, lunile noi, circumciziunea si deosebirile dintre mancari. Dar cine ar incepe sa le inteleaga allegoric, isi va da seama ca alcele practice care dupa litera erau neinsemnate si mici , dupa intelesul spiritual nu vor fi mici, ci mari. In alta parte vorbind despre taierea imprejur a lui Isaac, autorul adauga: Ce? Sa socotim oare ca Duhul Sfant si-a propus sa scrie intamplari sis a povesteasca precum ca copilul a fost taiat imprejur si ca s-a facut ospat? Ca s-a jucat si a savarsit alte copilarii? Sau trebuie sa socotim ca prin acestea a vrut san e nvete ceva divin si ca e potrivit ca neamul omenesc sa invete ceva din cuvintele lui Dumnezeu? Intr-o omilia la Levitic autorul nostrum spune:san u-ti inchipui ca Dumnezeu a poruncit si a sanctionat prin lege sa se aduca tamaie din Arabia. Tamaia aceasta din care primeste buna mireasma inseamna rugaciunile din inima curate si constiinta impacata, rugaciuni prin care Dumnezeu primeste moros de buna mireasma. Adanc convins ca invataturile din periscope depasesc puterea de cuprindere a credinciosului oricat de erudite, Origen cerea mereu in sprijinul sau ajutorul lui Dumnezeu. alteori in cursul cuvantarii se opera pentru o clipa si inalta cate o calda rugaciune catre Dumnezeu. astfel in omilia a doua la Geneza, dup ace vorbeste despre construirea arcei lui Noe, zice:acum rugand pe cel care singur poate ridica valul de pe pericopa V.T., sa incercam a cerceta ce cuprinde pentru zidirea duhovniceasca, aceasta mareata construire a arcei. In omilia a cincea la Levitic isi intrerupe la un moment dat expunerea, cu rugaciunea:trebuei sa chem. In ajutor pe Doamnul meu Iisus sa faca asa ca eu cel ce caut, sa gasesc, si mie celui ce bat, sa mi se deschida ca sa gasesc in Scripturi cuptorul in care sa ard sacrificial meu ca sa-l primeasca Dumnezeu Cuvantatorul poate primi ajutor de sus nu numai prin rugaciunile proprii, dar si prin cele facute de ceilalti credinciosi pentru el. In omili a a treia la Facere si anume in partea introductive, Origen semnaleaza ascultatorilor ca unii inteleg gresit felul in care Dumnezeu se adreseaza credinciosilor. Si continua san e oprim asupra acestor lucruri, ajutati de rugaciunile voastre si cat ne va da Dumnezeu. Adeseori, concomitant cu interpretarea merge si aplicare practica la viata credinciosilor. In omilia a patra la Geneza, vorbind despre felul cum Avraam a primit pe cei trei oaspeti (Geneza 18, 2-4) cuvantatorul nostrum gaseste potrivit sa faca urmatoarea aplicare:prin purtatea sa Avraam te invata modul cum sit u trebuie sa-ti primesti oaspetii. Si ceva mai jos continua:pe cei rai Dumnezeu nu-I socoteste vrednici sa fie

28

cunoscuti de El. Noi insa sa se silim ca faptele si legaturi;e dintre noi sa fie de asa fel incat sa fim socotiti vrednici a fi cunoscuti de Dumnezeusa fim socotiti vrednici a fi cunoscuti de Fiul Sau Iisus Hristos, de Duhul Sfant, sa fim cunoscuti de catre Treime. Intr-o alta omilie, dup ace istoriseste ce s-a intampalt cu Lot cel ametit de bautura, zice:auziti ce face betia? Auxiti la ce crima sfatuieste? Luati seama si paziti-va voi pentru care raul acesta nu este o invinuire neintemeiata, ci un obicei. Altadata, talciund in fata ascultatorilor cap. 11 de la Exod, unde inre altel;e se arata ca atat timp cat tinea mainile ridicate catre Dumnezeu, Moise era biruitor impotriva amalecitilor, sic and le lasa jos, biruiau acestia, Origen da acest indemn:tot asa si noi in pterea crucii lui Hristos sa ridicam bratele in sus, sa ridicam pentru rugaciune maini curate, in locul fara manie si fara cartire, ca san e facem vrednici zicand:stati impotriva diavolului si va fugi de la voi. Sa lucram asadar cu toata credinta ca diavolul nu numai sa fuga de la noi, dar sis a fie zdrobit sub picioarele noastre precum Faraon s-a scufundat in mare si a pierit in adancul valurilor. Vorbind despre chemarea de catre Mantuitorul a lui Simon Petru si Andrei, a lui Iacob fiul lui Zevedei si a lui Ioan fratele lui, pentru a-I face pescari de oameni, Origen face urmatoarea aplicatie la ascultatori:sit u cand esti scos din valurile acestui veac de catre ucenicii Domnlui, leapada-ti viciile trupesti, schimba-ti sufletul. Acum nu mai esti pestele care inoata in undele sarate ale marii, ci ai fost scos din adancul ei ca sa te convertesti la o viata mai buna, dupa cuvantul apostolului iar noi toti, cu fata descoperita, contempland marirea lui, ne prefacem in aceeasi asemanare, din marire in marre precum este de la Domnul, care e Spiritul (II Cor. 3, 18). Incheierile omiliilor autorul de care vorbim sunt fara artificii retorice. Uneori ele cuprind o aplicare practica:ce folos sa marturisesc venirea lui Hristos in trupul luat din Maria, daca nu arat ca El a venit si-n trupul meu? Dovedesc ca El a venit si in trupul meu atunci cand membrele mele pe care mai inainte le-am facut sa slujeasca nedreptatii spre nedreptate, acum le voi transforma si le voi face sa slujeasca dreptatii spre sfintenie. Arat ca Legamantul lui Dumnezeu e in trupul meu daca voi putea zice dupa Pavel:m-am rastignit impreuna cu Hristos, sin u mai traiesc eu, ci Hristos traieste intru mine (Gal. 2, 19). Si daca voi putea zice precum insusi zicea:cine ne va desparti de iubirea lui Dumnezeu? oare necazul? Ori stramtoarea, ori primejdia ori sabia? (Rom. 8, 35). Daca marturisim cu cuvantul ca Domnul Iisus si n-aratam ca Legamantul Lui este asupra trupului nostrum, dupa cum am spus mai sus, vom arata ca facem ceva asemenator cu ce-a facut iudeii cei de demult care socoteau ca-l marturisesc pe Dumnezeu prin simplul semsn al circumciziunii, dar cu faptele lor il tagaduiau. Sa ne dea Dumnezeu sa credem cu inima, sa marturisim cu trupul nostrum ca vazand oamenii faptele noastre cele bune sa mareasca pe Tatal nostrum caruia I se cuvine marirea in vecii vecilor Amin. Ultimele cuvinte ale omiliilor lui Origen sunt, de regula, o doxologie hristologica, asa cum e de pilda, cea din incheierea amintita. Dar intalnim si doxologii triadologice, precum si diadologice. Ca formula de adresare Origen a folosit pe cat se pare expresii ca:o, ascultatorilor, o, popor al lui Dumnezeu. asemenea formule le intalnim in cuprinsul omiliilor, darn u-in exclus ca ele sa fi fost folosite si la-nceputul lor. In general omiliile lui Origen sunt scurte. Ele sunt scurte dar dense, prezentand in mod concentrate invataturile dogmatice, morale si duhovnicesti pe care credinciosii le ascultau de la Origen

29

Ceea ce-l calauzeste pe marele teolog in desfasurarea omiliilor sale sunt doua idei: Prima este idea inalta ce avea el despre Dumnezeu. adanc convins ca Scriptura este cuvantul lui Dumnezeu, Origen socotea ca nu e rxpresie sin u e propozitie biblica in care sa fie ascunse intelesuri bogate si profunde. De la Dumnezeu nu putem primi decat invataturi purtand amprenta bogatiei si adancimii proprii Dumnezeirii. Pornind de la premise aceasta Origen a socotit ca in interpretarea Scripturilor poate folosi metoda alegorica. A doua ide care ll-a calauzit a fost de natura practica. Prin fiecare cuvantare autorul nostrum urmarea educarea, zidirea ascultatorilor, indrumarea lor in sensul de a-si potrivi viata dupa dumnezeiestile invataturi. El sties a se adapteze ascultatorilor folosind mijloace simple si ocolind artificiile retorice. Pregatite prin indelungate cercetari si printr-o sustinuta meditatie, omiile despre care vorbim erau ceel mai adesea improvizate din punct de vedere formal, si erau prinse in scrie de catre tahigrafi. Un suflu de sinceritate le strabate de la un capat la altul, sinceritate care na- putut san u fie sesizata de catre ascultatori. Cand I se prezinta ocazia, autorul dezaproba abaterile credincisilor. Dar acest lucru il face cu blandete, cu intelegerea fratelui in inima caruia vibreaza puternic sentimental dragostei fata de aproapele. Sub inraurirea unui asemenea sentiment unele din cuvantarile lui Origen ating treapta unei adevarate elocvente. Renuntand la patosul rhetoric, predicatorul nostrum vorbeste in tonul unei convorbiri intre prieteni de aceeasi credinta, darn u arareori cu insufletire. El e mereu stapanit de sentimental raspunderii pentru a transmite ascultatorilor nealterate invataturile inalte ale crestinismului. Chiar cand merge prea departe cu alegorizarea, el o face nu cu gandul de a altera fondul ortodox al acestei invataturi, ci o face, cm am spus, calauzit de idea ca, descoperita de Dumnezeu, invatatura cuprinsa in Scriptura, nu poate fi prinsa si relevata in adancimea ei decat prin metoda alegorica. In istoria predicii, ramane ca un merit deosebit al lui Origen faptul ca, intr-o vreme in care intalnirea dintre Evanghelia lui Hristos si lumea de idei a elenismului ajunsese intr-o faza acuta, vestitul teolog arata predicii calea cea mai buna de urmat si anume calea legaturii stranse cu Sfanta Scriptura. In Apus cele mai vechi indicii de retorica in cadrul Bisericii le avea la Tertulian (160 240). Nu ne-au ramas predici de la el. Dar se stie ca a fost preot. Ne-o spune Ieronim in termini categorici: Tertulianus presbyter.. in consecinta nu se poate san u fi desfasurat o activitate predicatoriala. Despre felul cum va fi predicat Tertulian, ne putem face o ide din scrierile lui, mai ales cele de continut moral: Spectaculis, De oratione, De Patirntia, De virginibus valandis, De corona militis, De fuga in persecutioneetc. invataturile cuprinse in aceste scrieir vor fi alcatuit si fondul predicilor morale. De relevant ca acest apologet plin de temperament, cu stilul sau uneori intunecat, dar original, plin de substanta, spirit si culoare, a constituit multa vreme pentru Biserica Latina, un model de oratorie. Sf. Ciprian, de pilda, si l-a luat ca model. Il citea zilnic si-l numea dascalul sau. E de la sine inteles insa ca principalul izvor al predicilor Sf Ciprian a fost Sf Scriptura. Cata importanta acorda el Scripturii se vede, intre altele, si din scrisoarea : Ad Quirinum. Solicitat de prietenul sau Quirinius (din Cartagina) sa-I recomande o scrisoare care sa-I completeze initiarea in cele ale invataturii crestine, Ciprian alcatuieste el insusi

30

o asemeneascrisoare, alegand si grupand texte biblice dupa un plan logic si bine conceput. Textile au fost organizate in trei grupe: in prima grupa au fost trecute textile care vorbeau despre caracterul provizoriu al Legii Vechi, in a doua grupa, textile privind implinirea in Hristos a profetiilor Vechiulor Testament, in a treia grupa textile privind credinta, datoriile si virtutilr crestinului. Aceasta este lucrarea: ad quirinium. Vorbind despre Ciprian, Lactantiu spune ca acesta a izbutit sa-si castige o recunoastere si apreciere generala, nu numai prin elocventa, dar si prin scrisul sau. Cat despre elocventa episcopului, aceasta era slujita de un cuvant plin, bogat, placut, de o vibratie particulara. Expunerile ii erau de o remarcabila limpezime, incat e greu de precizat ce element avea precadere in ele: frumusetile stilului, claritatea cuprinsului, sau taria convingerii autorului? Poeetul Prudentius, alcatuind un imn in cinstea lui Ciprian, afirma ca prin pana episcopului acum amintit duhul dumnezeiesc al profetilor de odinioara se face din nou puternic simtit. Ieronim vorbeste des despre Ciprian. Uneori il numeste barbat puternic prin elocventa si martiriu, sau barbat sfant foarte iscusit in cuvant. Un alt predicator apusean a fost Ipolit. Despre viata lui nu se cunosc prea multe amanunte. Pe cat se pare, el s-a nascut in Orient, intre 170 175. in jurul anului 200 e preot in Roma. Mai tarziu a ajuns episcope al unei grupe de credinciosi separate impreuna cu el, de episcopul de atunci, Calist. Pe vremea lui Maxim Tracul Ipolit a fost exilat, in 235, impreuna cu Pontian, al doilea successor al lui Calist, cand poate va fi si murit. s-a spus despre Ipolit ca ar fi fost un om ambitios, incapatanat si capabil ca din orgoliu sa franga unitatea comunitatiii bisericesti. E adevarat ca autorul de care vorbim a fost un spirit autoritar si ferm in deciziile sale ca unul care avea o inalta conceptie despre preotie. Dar se pare ca asa a fost si in cazul despartirii de episcopul Calist. O dovada in acest sens ar fi faptul ca Ipolit se impacase cu Bisrrica inca inainte de a suferi moarte de martir. Ca preot si apoi ca episcope, Ipolit a desfasurat fara indoiala, si o activitate predicatoriala in care a pus nu numai pregatire si zel, dar si un remarcabil talent oratoric. Faima de bun cuvantator al lui Ipolit razbatu pana departe in Orient, unde in vremea la care ne referim, inflorea marele Origen. Acesta vizitand Roma, in 121, a tinut neaparat sa mearga si la biserica unde slujea Ipolit, spre a-l auzi vorbind. Dinb nefericire de la Ipolit ne-a ramas prea putin material omiletic peropriu-zis. Astfel pana la noi a razbatut: Cuvanta la Sfanta Teofanie, e o predica rostita la un botez si in legatura cu Botezul Domnului. Unii pun la indoiala autenticitatea acestei predici. I se atribuie de asemenea una dintre omiliile neautentice ale Sf Ioan Hrisostom, intitulata L a invierea cea de a patra zi a lui Lazar. Cuvantare care in manuscris poarta mentiunea explicative:Din comentariul fericitului Ipolit episcope de Bostra, la Evanghelia lui Ioan asupra invierii lui Lazar. Ni s-au mai pastrat fragmente din omilia despre Paste. Ni s-au pastrat de asemenea: Omilia contra unui oarecare Noet, Demonstratio adversusu iudeos. Trebuie sa luam in considerare si faptul ca la baza lucrirulor exegetice ale lui Ipolit stau talcuirile sale omiletice fara ca totusi comentariile la care ne referim sa reprezinte o simpla tahigrafiere a predicilor sale, cum in buna parte a fost cazul cu

31

comentariile lui Origen. Dar, comentariile luiIpolit isi astreaza tonul omiliei. Asa sunt: Comentariile asupra lui Daniil, pastrate aproape in intregime si care e cel mai vechi comentar cunoscut asupra Scripturii, Comentar asupra Cantarii Cantarilor pastrat si el in mare parte si in care autorul valorifica exegeza alegorica cu gratia unui geniu oriental si cu o antrenanta caldura sufleteasca. Dupa Ipolit, primul izvor al predicii este Sf Scriptura, Crestinii trebuie sa traiasca dupa invatatura lui Dumnezeu. dar pentru a trai o asemenea invatatura mai inai trebuie so cunoasca bine. Caci dupa cum atunci cand cineva voieste sa se exercite in intelepciunea veacului acestuia, nu va putea sa realizeze aceasta daca nu-si va insusi parerile filosofilor, la fel toti cei cati voiesc sa se exercite in pietate, nu in altfel se vor exercita decat in invataturile lui Dumnezeu. sa cunoastem deci, ce binevestesc si ce invata Sf Scripturi. Invataturile trebuiesc luate asa cum sunt ele in textile sacre. Nimanui nu-I e ingaduit sa puna in Scripturi alt inteles decat cel pe care il cuprind ele. Cele ce predica Scripturile dumnezeiesti acelea sa le stim; cele ce ne invata, sa le cunoastem. Sa credem asa cuum Tatal voieste sa credem. Sa-l preamarim pe Fiul asa cum El vrea sa fie preamarit. Si cum vrea sa ni-l daruiasca Duhul Sfant, asa sa-l primim. Nu dupa vointa noastra nici cum vrem noi sa intelegem, nici violentand cele date de Dumnezeu, ci precum El a voit san e invete din Sfntele Scripturi asa sa intelegem. In activitatea sa predicatoriala Ipolit intelege sa valorifice si Sf Traditie. Vom crede, asadar, fericitilor frati, conform predaniei Apostolilor ca Dumnezeu Cuvantul s-a pogorat din cer in Fecioara Maria. Simbolul credintei de asemenea trebuie neaparat luat in considerare. Ca formula de adresare Ipolit folosea expresiilee: iubitule, o, omule, fratilor, fericitilor frati, etc. In partea introductive, Ipolit stia trezi atentia ascultatorilor sugerand marea importanta pentru ei a invataturii ce urma sa fie tratata. Iata, de pilda, cum isi incepe predica in legatura cu Noet:unii raspandesc pe ascuns o invatatura straina si anume ucenicii unui oarecare Noet, de neam din Smirna, si care a trait nu cu mult inainte. Acest Noet plin de sine insusi, cazu in mandrie, stapanit de un duh rau. El a spus ca Hristos este insusi Tatatl si ca, deci, insusi Tatatls-a nqascut, a suferit si amurit. Vedeti ce mandrie a inimii si ce umflare a duhului rau a intrat in el. Din diferite fapte s-a putut inyelege ca Noet nu vorbea in numele unui duh curat. Cel ce savarseste blasfemul impotriva Duhului Sfant e inlaturat dintre alesii lui Dumnezeu. noet zicea ca el e Moise si fratele sau Aaron. Cand fericitii preoti au auzit asta, l-au chemat in fata Bisericii si-au facut cercetare. Dar acela a negat de la inceput ca ar cugeta asa. Dupa aceea ascunzandu-se in spatele altora si adunandu-I si per altii in aceeasi eroare, voia sa-si apere deschis dogma sa. Chemandu-l din nou, fericitii preoti l-au facut de rusine. Dar acela se opunea zicand: ce rau fac daca cinstesc pe Hristos? la aceasta presbiterii au raspuns:si noi cunoastem pe Dumnezeu cel unul, cunoastem pe Fiul cel ce a patimit asa cum a patimit, pe Fiul cel mort asa cum a murit, a inviat a treia zi, sade de-a dreapta Tatalui, urmand sa vina a judeca vii si mortii. Spunem ceea ce am invatat. Atunci fiindu-I dovedita eroarea, l-au dat afara din Biserica. Acesta insa a mers cu ingamfarea pana acolo ca a organizat ademenirea altora. Rostite sub presiunea unui clocot interior si intr-o cadenta crescanda, propozitiile introdiucerii patrund adanc in sufletele ascultatorilor, le solicita interesul, le captiveaza

32

atentia, le trezeste curiozitatea facandu-I astfel receptivi pentru ceea ce urma sa le transmita. Cuvantarea la Sf Teofanie incepe printr-o serie de intrevbari care se succed intrun ritm atat de viu incat peste putinta ca ascultatorii san u se adune din imprastiere sis a nu-si indrepte privirea si atentia asupra vorbitorului. ce altcea e frumusete mai variata decat bolta cerului? Ce altceva este mai frumos decat infatisarea gradinilor pamantului plin de flori? Ce este mai repede in miscare decat mersul soarelui in cursul sau? Ce este mai placut ca lumina lunii si a constelatiilor? Ce vietuitoare este mai de prt ca omul? Ce este mai necesar ca apa?. Dupa ce arata la cat de multe lucruri foloseste apa, vorbitorul releva si faptul intru totul vrednic de luat in seama ca Hristos insusi s-a botezat in apa Iordanului. In continuare autorul expune dialogul dintre Ioan si Mantuitorul. eu nu pot boteza pe cei ce vin la mine fara ca mai intai sa-si marturiseasca pacatele. Daca as vrea sa te botez, tu ce ai avea de marturisit? Tu esti cel ce stergi pacatele si vrei sa fii botezat cu botezul pocaintei? Chiar daca as indrazni sa te botez eu, apoi Iordanul nu va cuteza sa se apropie de tine. Iata ce raspunde Mantuirtorul:Boteaza-ma Ioane, ca nimeni in viitor san u dispretuiasca Botezul . vreau sa fiu botezat de un serv pentru ca nimeni, oricat de mare ar fi, san u se rusineze a primi Botezul de la un preot, oricat de dispretuit ar fi acesta. Ingaduie sa intru in Iordan pentru ca credinciosii sa auda marturisirea Tatalui sis a cunoasca puterea Fiului. In continuare se arata ca prin Botezul Domnului se innoieste omul cel vechisi premeste vrednicia de fiu al lui Dumnezeu, se impaca cele vazute cu cele nevazute. Autorul releva ca daca Fiul a aparut in trup, El n-a fost separate de sanul Tatalui. Prin trimiterea Duhului in chip de porumb asupra lui Hristos s-a urmarit sa se precizeze la cine se refera cuvintele Tatalui acesta este Fiul Meu. Fiul a fost trimis in lume pentru regenerarea oamenilor prin apa si prin Duh, pentru renasterea lor sufleteasca si trupeasca. Tot cel ce iese din colimvitra va fi partas impreuna cu Hristos la invierea din morti. In incheiere da indemnuri pentru primirea Botezului. Vino, asadar, sit e renaste, o , omulespre a deveni fiu al lui Dumnezeu. in ce chip vei deveni fiu al lui Dumnezeu? daca nu vei fi un desfranat, daca nu vei savarsi ucidere si idolatriei. Daca nut e vei lasa biruit de voluptate si de patima trufiei. Daca vei sterge murdaria necuratiri si vei lapada povara pacatului. Cel ce intra cu credinta, in baia renasterii se leapada de diavol se uneste cu Hristosse dezbraca de robie si se imbraca cu vrednicia de fiu al lui Dumnezeu. iese din Botez ca un soare stralucitor raspandind razele dreptatii. Dar lucrul cel mai important e ca iese ca fiu al lui Dumnezeu si impreuna mostenitor cu Hristos caruia I se cuvine marirea si puterea impreuna cu bunul si de viata facatoorul sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin. In omilia privind erzea lui Noet, Ipolit expune erorile acestuia si le respingew ca nefiind in accord cu invatatura Sfintei Scripturi. Partea slaba a lui Noet, zice Ipolit, e ca nu conoaste bine scriptura. Si cand citeaza din ea o face trunchiat textile si fara sa tina seama de context. Noet desfigureaza Descoperirea de sus pentru a-si sustine eroarea lui ca Fiul n-ar fi distinct ca persoana de Tatal. Argumentarea lui Ipolit este sustinuta, stransa, temeinica. Incat Noet chiar daca nu i-af fi pe plac, va trebui sa marturiseasca recum ca Tatal e Dumnezeu cel atotputernic si Hristos este Fiul Lui, Fiul cel intrupat,

33

caruia Tatal i-a spus toate afara de sine si de Duhul Sfant. Va trebui sa marturiseasca precum ca acestia sunt trei. Ipolit foloseste si metoda alegorica. Astfel, citand Baruh 3, 37 38, el talcuieste ca Iocov si Israil despre care e vorba in locul citat, nu-s altceva decat Fiul. Cine e Iacov si cine Israil cel iubit decat acela despre care se spune: acesta e Fiul Meu Cel iubit intru care am binevoit? Cine e Israil daca nu omul care vede pe Dumnezeu? dar pe Dumnezeu nu-l vede decat Fiul si omul desavarsit care singur descoperea vointa Tatalui. Caci zice Ioan:pe Dumnezeu nimeni nu l-a vazut vreodata, Fiul cel unul nascut, care este in sanul Tatalui, acela a spus despre El (Ioan 1, 18). Pentru inviorarea expunerii Ipoliit foloseste intrebarea, dialogul, adresa directa si destul de des antiteza. Iata cateva exemple de antiteze:Hristos fiind Dumnezeu nu a refuzat totusi sa-si atrate umanitatea cand era flamand, cand era oboist, cand era chinuit de sete, cand dormea, desi ca Dumnezeu nu avea trebuinta de odihna, cand voia sa indrepteze paharul sufeintei, desi pentru asta venise in lume, cand transpire suferind, cand fu intarit de catre inger, El care intarea pe cei ce credeau intr-insul si-I invata sa dispretuiasca moartea, cand s-a lasat tradat de catre Iuda, cand a fost infruntat de catre Irod, El care va judeca lumea, cand a fost luat in deradere El, caruia ii serveau mii si zeci de mii de ingeri si arhangheli. Ipolit isi incheie predicile cu indemnuri corespunzatoare si cu o doxologie la care asocial uneori si Biserica in intelesul de mediu in care sa se practice preamarirea lui Dumnezeu. Acesta este Dumnezeu si, din pricina noastra, este si om. Tatal i-a supus Lui toate. Luis a-I fie marirea si puterea impreuna cu Tatal si Duhul Sfant in Sf Biserica, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin. Desi materialul omiletic ce ne-a ramas de la Ipolit este redus, totusi si din putinul acesta ne putem da seama de virtutile oratorice ale teologului la care ne referim. Astfel, se poate spune ca Ipolit a fost predicator inzestrat si zelos pana la pasiune in vestirea si aparatea mesajului evanghelic. Faptul ca in cuuvantarile mai sus amintite se face simtit un avant destul de pronuntat, o gradatie a expunerii, se folosesc antiteze si imagini, nedreptateste sa conchidem ca Ipolit reprezinta trecerea de la omilia obisnuita la cuvantarea sintetita, cuvantare care va lua tot mai mult in serviciul ei mijloace retorice tot mai inalte. Aruncad acum o privire de ansamblu asupra propovaduirii postapostolice putem constata urmatoarele: 1. predica postapostolica ramane fiintial legata de predica apostolica, de predica noutestamentara. Ca fond ea ni se arata ca fiind adanc inradacinata in solul dumnezeiestii Descoperiri. Respectful fata de invatatura revelata pe de o parte, iar pe de alta, teama de a nu se strecura in cuprinsul ei idei care ar fi putut-o diforma, au determinat pe predicatorii epociila care ne referim sa-si dezvolte activitatea sub stransa calauzire a Sf Scripturi. 2. in perioada postapostolica, predica nu mai este Revelatie, cum a fost predica apostolica. Dar nu e nicio simpa parafrazare a textelor sacre. Propovaduirea postapostolica ia tot mai mult caracterul unei activitati de adancire si interpretare a textelor sacre preexistente. De interpretare si aplicare a mesajului biblic la trebuintele in continua schimbare ale

34

3.

4. 5.

6.

ascultatorilor si effort personal pe baza de pregatire temeinica si in cadrul Bisericii. in secolele doi si trei se face un pas important in ce priveste diferentierea si individualizarea formelor de propovaduire. Denumirea de omilie e specifica pentru talcuirea pericopica, iar denumirea de logos se atribuie tot mai mult cuvantarii tematice. ca metoda de interpretare s-a folosit mult metoda alegorica cu scopul de a atrage atentia asupra adancirii Scripturilor si de a indigui pareri gresite asupra VT. Promovate de unele cercuri eretice. propovaduitorii au fost in primul rand episcopii. Apoi si preotii. Dar si unii si altii, dar in primul rand episcopii, socoteau ca principala misiune a lor propovaduirea mesajului evanghelic. Propovaduirea nu numai cu vorba, dar si cu fapta a invataturii dumnezeiesti, ca mijloc de canalizare a apei celei vii spre ogorul sufletesc al credinciosi;lor. practicata cu unele mijloace teologice mai dezvoltate si cu luarea in slujba ei si a unor elemente noi de tehnica si structura, predica postapostolica pregateste si anunta propovaduirea perioadei imediat urmatoare, care avea sa se inscrie in istoria Bisericii ca perioada de culminatie a oratoriei patristice.

35