Sunteți pe pagina 1din 368

POVESTEA VIEŢII MELE

POVESTEA VIEŢII MELE

Ediţie electronică ingrijită de

POVESTEA VIEŢII MELE POVESTEA VIEŢII MELE Ediţie electronică ingrijită de 1471

1471

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

POVESTEA VIEŢII MELE

MARIA, REGINA ROMÂNIEI POVESTEA VIEŢII MELE  EDITURA „ADEVĂRUL” S.A

EDITURA „ADEVĂRUL” S.A

POVESTEA VIEŢII MELE
POVESTEA VIEŢII MELE

„Eu”, după un portret de Sir J. E. Millais, din Windsor Copyright by H. M. The King of Britain

1

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Povestea vieţii mele! Adesea mi sa cerut so scriu, şi am stat în cumpănă dacă s’o fac, din multe pricini. Cu moartea scumpului meu soţ, regele Ferdinand, se încheie un anumit capitol al vieţii mele — şi simt că pot mai uşor să privesc înapoi la calea, la lunga cale ce am străbătut-o până acum. Pot s’o privesc de departe în chip mai puţin părtinitor şi, poate, tocmai aceasta am aşteptat mereu. M’am întrebat totdeauna sub ce unghiu voiu privi, pentru a o povesti, propria mea viaţă, ştiind că până la un punct oarecare, trebue să-mi cântăresc cuvintele şi totuşi să fiu cât se poate de sinceră şi atât de precisă pe cât se poate. Nu vreau să fiu nici prea rece, dar nici prea pătimaşă; simţirile nu trebue să mă târască după ele. Intr’o oarecare măsură vreau să privesc înapoi la viaţa mea, ca şi cum aşi povesti întâmplările altuia, ba, parcă aşi vrea, chiar, să o scriu la persoana treia, dar aceasta ar fi un fel de prefăcătorie, şi eu niciodată nu m’am prefăcut. Toată viaţa am fost primejdios de sinceră şi nu mă pot desbăra de această deplină sinceritate. Mi se pare că am găsit acum unghiul sub care pot privi povestirea vieţii mele: unghiul care mă înfăţişează pe mine în legătură cu România — fie România şi eu, fie eu şi România — e

POVESTEA VIEŢII MELE

2

cam acelaş lucru. Trebue să mi se ierte că multe gânduri, multe chibzuiri şi multe tâlcuiri se întreţes cu faptele ce am de înşiruit, căci viaţa mea a fost până acum destul de lungă şi întâmplările destul de numeroase ca să-mi fi strunit mintea şi să fi făcut din mine un soiu de mic filosof, în felul meu. România şi eu. Dar de bună seamă e nevoie să privesc şi înapoi, cu mult înapoi, căci despre nicio viaţă nu se poate vorbi, fără a pomeni de copilărie şi de tinereţe, cari sunt marile făuritoare ale caracterului; şi copilăria mea a fost o copilărie fericită, de care mi-e drag să-mi amintesc.

3

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Cuprins

COPILĂRIA

4

TINEREŢEA

197

POVESTEA VIEŢII MELE

4

COPILĂRIA

PARTEA I-a

5

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

M’am născut la Eastwell, în Kent, în 1875 1 . O casă mare de piatră cenuşie, într’un imens şi frumos parc englezesc — o pădure, cu largi pajişti de iarbă, vaste zări unduite, nu măreţe sau mohorâte, ci blânde, liniştite, nobile — un cămin englezesc. Eram a doua la părinţi. Primul copil era băiat şi fusese numit Alfred, după tatăl meu, care era al doilea fiu al reginei Victoria, şi ofiţer în marina britanică. Mama fu încântată să aibă o fetiţă; spunea că-i sunt mai dragi fetele decât băeţii, şi-mi puse numele Maria, care era numele ei şi al mamei ei. Iubea şi cinstea pe maică-sa din toate puterile sufletului ei. In 1873, Maria Alexandrowna, singura fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, se căsătorise cu Alfred, duce de Edinburg, şi venise din depărtata Rusie să-şi trăiască viaţa în Anglia. Multă lume îşi va închipui, poate, că era un mare noroc şi o fericire a veni din Rusia în Anglia. Dar mama mea îşi iubea din inimă pământul natal şi niciodată nu s’a simţit deplin fericită în Anglia, cu toate că a avut acolo mulţi prieteni scumpi. Noi, copiii ei, din potrivă: născuţi în Anglia, o iubeam adânc şi am păstrat toată viaţa, săpată în inimă, această iubire. A fost o întristare pentru noi, copiii, să aflăm, mai târziu, că

1 29.10.1875 (n. Leonida)

POVESTEA VIEŢII MELE

6

niciodată, în fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care îl iubeşte omul cu patimă. Aceasta este una din durerile mamelor cari sunt „exportate” sau mai bine aşi zice „importate”. Chiar atunci când copiii ajung, la rândul lor, patrioţi înfocaţi, aceştia nu pot înţelege pe deplin că şi mamele lor rămân cu sufletul legat de ţara în care s’au născut. Mama — cred dânşii — e a lor şi a ţării în care i s’au născut copiii; ei nu-şi pot închipui trăind vreo altă iubire în inima părinţilor lor. Unele lucruri rămân întotdeauna greu de înţeles; de aceea, fiecare generaţie ar trebui să fie îngăduitoare faţă de cealaltă, părinţii faţă de copii, dar şi copiii faţă de părinţi, căci cine poate măsura adâncurile, dorurile, sbuciumul şi desamăgirile inimii omeneşti, — iar mamele nu trebue să-şi închipuie că-şi pot trece năzuinţele, iubirile şi patimile în sufletele celor cărora le-au dat viaţă. Vremurile, circumstanţele, ambianţa, înrâuririle, toate se îmbină pentru a face pe copii să se deosebească de părinţi; şi apoi, adesea, mama uită, când un copil o uimeşte sau o desamăgeşte, că nu ea singură a plămădit acel copil. Intr’un copil curg totdeauna două izvoare de sânge; un lung şir de străbuni — iluştri sau nu, aceasta nu importă — sunt părtaşi la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei, fără doar şi poate, căci nu l-a purtat ea nouă luni, şi la urmă, nu i-a dat ea viaţă, cu preţul chinului ei? Părinţii mei mai aveau trei fiice, Victoria Melita, născută la Malta în 1876, Alexandra Victoria, născută la Coburg doi ani mai târziu şi în sfârşit Beatrice, care se născu şi dânsa la Eastwell în 1883. Ea era „copilul preferat” al familiei şi se pricepea foarte bine să se întărească în această situaţie de invidiat. Copilăria noastră a fost o copilărie fericită şi fără griji, copilăria unor copii bogaţi şi sănătoşi, feriţi de loviturile şi de

7

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

asprele realităţi ale vieţii. Mama ţinea în viaţa noastră un loc mai mare decât tata, — el fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaştri, şi, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, — cu toate că mai târziu am băgat de seamă în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât se părea ochilor mei de copil. Aveam noi, oarecare teamă de el? Poate că da, puţintel; orişicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit şi zilele în cari ne băga în seamă, erau zile de sărbătoare pentru noi; dar „Mama” era marea realitate a vieţii noastre. Mama era aceea care hotăra despre toate, mama era aceea la care alergam, mama, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, şi care ne spunea ce trebue să facem şi ce nu. Ne iubea cu patimă. Intreaga-i viaţă era dăruită copiilor ei:

noi îi eram grija de căpetenie şi însuşi miezul existenţei sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra severităţii şi niciodată n’a admis vreun amestec între generaţii. N’a fost niciodată tovarăşa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care întruchipează autoritatea şi totodată dragostea — suverana, stăpână în căminul ei, aceea care ţine sceptrul şi te face să simţi că puterea asupra binelui şi a răului, este a ei. Tata era marinar — şi era şi sportsman, trăgaci de seamă şi, ca orice englez, aştepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor. Toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, domni şi doamne cu nume strălucite şi de felurite naţionalităţi. La asemenea prilejuri, noi, copiii, înainte de a merge la culcare, eram îmbrăcaţi în hainele cele mai frumoase şi trimişi jos, în biblioteca mare, ca să zicem „noapte bună” musafirilor părinţilor noştri.

POVESTEA VIEŢII MELE

8

POVESTEA VIEŢII MELE 8 Mama mea pe vremea când locuia la Eastwell

Mama mea pe vremea când locuia la Eastwell

9

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Imi amintesc şi acuma senzaţia netezirii părului meu cu peria; aveam un belşug de păr pe care surorile mele îl numeau „galben”, dar pe care mie îmi plăcea să mi-l închipuesc „auriu”, păr de care nursa noastră Pitcathly, o nepreţuită bătrână scoţiană, era grozav de mândră. Bine pieptănat, se desfăşura în toată frumuseţea lui. Şi cu drept cuvânt, „Nana” ne îngrijea, ne lustruia, ne sclivisea ca pe nişte căluşei răsfăţaţi. Mai simt şi acum, în umeri, uşoara sucire cu care mă întorceam pentru a arunca o privire coamei mele strălucitoare. Dar bătrâna Nana iubea mai mult pe Ducky, cum era poreclită Victoria Melita în familie, şi datorită acestei preferinţe, Ducky se văzu împodobită cu zulufi, pe cari Nana îi încolăcea în jurul degetului cu ajutorul unui pieptene. Ducky era prietena mea cea mai intimă; eram nedespărţite, deşi foarte deosebite şi ca înfăţişare şi ca fire. Ducky era oacheşă, şi cu toate că avea un an mai puţin, fiind mai înaltă decât mine, era totdeauna luată drept cea mai mare, ceeace ne necăjea pe amândouă. Era şi mai posomorâtă şi gata să poarte pică dacă era mustrată; iubea pătimaş, cu gelozie şi era, ceeace mai marii noştri numeau, un copil greu de strunit. Eu, mai zâmbitoare, cu părul „auriu”, primeam toate ale vieţii mai uşor decât Ducky şi mă împrieteneam mai repede; dar Nana iubea mai mult pe Ducky pentrucă îşi închipuia că pătimaşa copilă era adesea rău înţeleasă, şi poate că nu se înşela. Ducky şi cu mine ne judecam cu cea mai desăvârşită dreptate; eram leale una faţă de alta, niciodată nu năzuiam spre vreo izbândă personală şi nu ne puteam închipui o viaţă în care să nu fim alături. Mai târziu, mama ne spuse că niciodată nu-i plăcuseră acele mari petreceri vânătoreşti; ne spuse că domnii se întorc acasă somnoroşi şi fără chef de vorbă după o zi lungă,

POVESTEA VIEŢII MELE

10

petrecută cu puşca în mână. Mamei nu-i plăcuseră niciodată sporturile; avea o cultură aleasă şi-i plăcea să stea de vorbă cu oameni deştepţi şi sfătoşi, şi-mi amintesc de mirarea mea când, într’o zi, ne spuse că preţuia mai mult pe diplomaţi şi pe oamenii politici, decât pe militari, marinari şi pe sportsmeni — ceeace în copilărie, mai pe urmă ca fată şi apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârşire de neînţeles; căci şi eu şi surorile mele aveam o preferinţă, cu totul feminină, pentru uniforme şi pentru omul trăit în aer liber, voinic şi pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport! Dar aceste petreceri de vânătoare, cari plictiseau pe mama, erau pentru noi, pline de însufleţire şi surescitare. Îndată aşezam în gând, — aşa cum fac copiii, după simpatiile şi antipatiile lor, — pe fiecare musafir la locul său. De sigur locul de căpetenie îl aveau după înfăţişarea lor, dar şi după modul cum se purtau cu noi. Unii „oameni mari” ştiu mai bine decât alţii să se facă iubiţi de copii.

Dela vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumuseţea, sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână. La una din aceste petreceri de vânătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prinţesă de Wales. Apăru într’o zi la ora ceaiului într’o minunată rochie de catifea roşie cu o trenă lungă, în falduri largi. Fui cu totul buimăcită de admiraţie; rămăsei fără cuvânt, cuprinsă de adorare, şi-şi poate oricine închipui încântarea mea când această arătare în vestmânt de catifea roşie, care se numea tanti Alix, propuse să vie sus în camera copiilor să asiste la baia noastră! Se aşezase acolo în strălucitul ei vestmânt de purpură, şi

11

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

eu, fascinată, o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită şi temându-mă să nu se mistue deodată încântătoarea vedenie. Totdeauna am fost ciudat mişcată de orice era frumos. Orice întruchipare a frumuseţii, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată privelişte a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s’a apropiat de mine frumuseţea, am simţit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl ursise ca să mi-l însuşesc, cel puţin cu ochii dacă nu şi cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârşea prin faptul că ştiam să gust frumosul şi în întreg şi tot atât de bine în amănunte. Măreţia unei largi privelişti a mării sau a munţilor nu mă împiedeca de a zări şi de a iubi cea mai umilă floricică dintr’un şanţ. Darul de a mă îmbăta de frumuseţe în întreg şi în amănunt m’a însoţit dealungul vieţii. Linii, culori, contururi, sunetele şi miresmele legate de fiece privelişte mi-au făcut viaţa nespus de bogată, şi împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se iveşte în mine un sentiment de recunoştinţă pentru fiecare formă a frumuseţii desvăluită sufletului meu. Astăzi încă sunt recunoscătoare iubitei regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseţii ce mi-a înfăţişat-o în acea seară, în rochia ei de catifea roşie ca rubinul. Îmi aduc aminte, de asemenea, cum mai târziu altă femeie frumoasă din familia mea, m’a încântat până la aşa un grad, încât îmi veni să cad în genunchi în faţa ei şi s’o slăvesc, aşa cum în vremea de demult păgânii îşi slăveau zeii. A avut o soartă tragică şi îngrozitoare; era marea ducesă Elisabeta a Rusiei, vară cu mine şi sora ultimei ţarine. Se căsătorise cu unul din fraţii mai mici ai mamei, marele duce Sergiu, ucis de o bombă a nihiliştilor, mult, mult înaintea revoluţiei, pe când era guvernator al Moscovei. Soţia sa intră atunci în viaţa religioasă şi clădi o mănăstire în care se retrase,

POVESTEA VIEŢII MELE

12

dar viaţa ei sfântă nu găsi milă în faţa bolşevicilor: a fost măcelărită îngrozitor în Siberia; însă, lucru ciudat, trupul ei a fost găsit şi transportat la Ierusalim, în Pământul Sfânt, unde se odihneşte acum. Era căsătorită de foarte scurt timp, când se lumină în faţa mea frumuseţea ei ca o minunată arătare. Frumuseţea ei era din cele ce se numesc de obiceiu „îngereşti”. Ochii, buzele, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care-ţi vorbea, în care se mişca, toate erau de o desăvârşire care întrece cuvintele; îţi veneau lacrimile în ochi — numai privind-o, şi-ţi venea să exclami ca poetul Heine:

Tu te asemeni cu o floare Frumoasă, albă, pură; Eu te privesc şi simt durerea In suflet pătrunzându-mi.

Dar mi se pare că m’am rătăcit de subiect; să mi se ierte digresiunea, căci — trebue so spun dinainte vor mai fi multe dealungul drumului nostru.

Viaţa noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să pălească puţin. Lunile de iarnă, mai ales, le petreceam acolo. Cred că adesea era frig şi umed, dar pentru mine amintirea acelui timp e de o desăvârşită frumuseţe. Sunt imagini şi senzaţii, cari au rămas întipărite în mintea mea, în mod deosebit. Le voi purta cu mine până la sfârşitul vieţii, laolaltă cu toate amintirile cari îmi sunt scumpe. Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. Oricât aşi înainta în vârstă, mirosul de frunze veştede şi umede, va deştepta în faţa ochilor mei imaginea bătrânului cămin englez, cu fiecare pom plantat la distanţa cuvenită de vecinul său, ca să se poată desvolta în nestânjenită frumuseţe; fiecare părând un uriaş, la poalele căruia, noi copiii, ne târâm

13

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

picioarele prin foile uscate şi adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fâşii de ceaţă, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru. Acest miros de foi de toamnă, oriunde aşi fi, îmi redeşteaptă totdeauna imaginea parcului dela Eastwell şi cărările din pădure, călcate odinioară de paşii noştri de copii. Iar în grădina de zarzavat, era acel parfum al foilor de toporaşi, amestecat cu izul muced al cartofilor şi al sacilor vechi, păstraţi în şopronul de alături, şi ceva mai încolo mirosul amărui al înaltelor garduri vii de dafin, prin cari aveam obiceiul să ne strecurăm şi cari ni se păreau o întunecată şi misterioasă trecătoare spre locaşurile visurilor, la cari trebuia odată şi odată să ajungem. Oh! Dar imensul cedru, pe pajiştea din faţa casei, cu ramurile cele de jos măturând pământul şi sub cari ne furişam! Acest arbore era un minunat locaş în chip de catedrală, în care noi copiii stăpâneam fiecare câte o încăpere. Nişte curpeni, făcându-şi loc sub umbra pomului, se căţăraseră pe ramurile lui aplecate, şi atârnau în jos în lungi perdele. Aceşti lujeri agăţători dădeau locuinţelor noastre tainice o înfăţişare de junglă, şi eu îmi închipuiam că erau frânghii de clopot întrebuinţate de zâne la lumina lunii, în acele ore încântătoare, în cari Nana nu dădea niciodată voie să ne furişăm din pat, ca să cercetăm nemărginirea lumii! Această ciudată senzaţie de mister e foarte caracteristică în copilărie. Copiii văd lucrurile într’un chip deosebit şi în alte proporţii decât oamenii mari; în fiecare lucru văd forme stranii, culori, secrete, prilejuri de descoperiri, de cari nici nu-şi dau seama cei mari. Sunt chipuri cuprinse în chipuri, adâncimi cuprinse în alte adâncimi şi în fiecare lucru sunt posibilităţi, cari mereu depăşesc avântul spre ele. Eu aveam o închipuire bogată. Puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu şi surorile mele; darul de a

POVESTEA VIEŢII MELE

14

romanţa îmi umplea sufletul şi în toate lucrurile vedeam mai mult decât ceeace percepe ochiul singur. Această însuşire m’a însoţit toată viaţa; şi acum la cincizeci şi doi de ani, desluşesc încă vedenii şi frumuseţi în toate câte văd. La Eastwell se afla, lângă lacul cel mare, un înfricoşător şi netălmăcit mister. Guvernanta şi bonele noastre ne duceau rar pe acel drum, căci era un drum lung pentru picioarele noastre mici, dar uneori ne rugam de ele până obţineam să ne treacă pe acea cărare neştiută de cei mari, care avea pentru noi o ademenire plină de fiori. Ascuns printre tufişuri, la capătul cel mai îndepărtat al lacului, se găsea un puţ, şi de acolo pornea un sgomot extraordinar, un sunet adânc, cavernos, ca de stafii, ca şi când nişte mâini disperate ar fi isbit fără sfârşit în porţile unei închisori. „E cineva, acolo, în fund!” ne şopteam noi unul altuia. „O stafie, un prizonier? Sau un uriaş îngrozitor, sau cine ştie ce fiinţă spăimântătoare care a fost zidită acolo? Dar niciodată nu îndrăzneam să întrebăm cine era închis în puţ! Nici nu cred că doream s’o aflăm. Splendida teroare a acestei taine preferam să o lăsăm netălmăcită. Bum, bum, bum! Şi inima ni se sbătea în mod chinuitor, ne apucam de mână şi ne sileam să nu grăbim paşii şi nici să părem înfricoşaţi. Bum, bum! Ce putea să fie? Astăzi ştiu tot atât de puţin ca atunci, ce pricină făcea ca acel puţ sau rezervor să producă sunetul înspăimântător, şi găsesc o plăcere să-mi reamintesc iar acei minunaţi fiori pe cari-i simţeam când, păşind în vârful picioarelor, ne furişam pe lângă locul de groază. Mai era un colţ, care ne umplea de un sentiment de întunecat mister, dar acesta era în interiorul casei.

15

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Nu ştiu dacă Eastwell House era atât de mare cât ni se părea nouă, copiilor, dar cuprindea multe părţi neexplorate şi încăperi în cari niciodată nu pătrunsesem. Din hallul pardosit cu marmoră, se ridica o scară principală, lată, cu trepte line, dintr’un lemn de culoare închisă; dar mai era şi scara de din dos! „Nu e un loc pentru fetiţe”, declarase guvernanta, transformând instantaneu scara de din dos în ceva plin de un

interes arzător, o ţară de descoperiri şi de misterioase posibilităţi, pe cari ardeam de dorul să le explorăm. Acea scară de din dos era un loc, care te umplea de teroare, te înfiora la fel ca puţul de lângă lac, pentrucă se adâncea în gol, părând că se coboară până în măruntaele pământului. Privind peste balustradă sau, mai bine zis, pentru statura mea de atunci, furişând o privire printre stâlpi, te apuca ameţeala şi simţeai nevoia să te tragi deoparte. Insă îndată ce te îndepărtai, ceva mai puternic decât frica, te împingea să te uiţi iar şi să mai arunci o privire, pentrucă la jumătatea coborâşului se afla un colţ misterios, pe care servitorii îl numeau „Firida Gloriei” şi dintre toate locurile, acesta era un loc „nu pentru fetiţe”. După câte îmi aduc aminte, „Firida Gloriei” avea în faţă o perdea în loc de uşă. Această perdea era mereu fluturată de vânt înainte şi înapoi, şi totdeauna ardea o lumină în dosul ei, aşa dar trebue să fi fost

Ca şi despre puţul de lângă lac, până

în ziua de azi nu am o idee limpede despre ceremoniile ce s’or fi desfăşurat în acel colţ tăinuit. Să fi fost un fel de cămară? N’aş

putea spune; însă, pentru închipuirea noastră de copii era un fel de iad fără asemănare, propriu scărilor de din dos şi despre care ne închipuiam că are un miros al lui. Probabil că-l şi avea! Dar venea prea de jos ca să ajungă până la nasurile noastre iscoditoare! Am fost surprinse de cei mari furişând priviri peste

un loc foarte întunecos

POVESTEA VIEŢII MELE

16

balustrada scării de din dos, spre „Firida Gloriei” şi repede am fost gonite către regiuni mai potrivite pentru „fetiţe cuminţi”, după cum ni se spuse cu mustrare.

Ah, dar sunt atâtea lucruri de cari îmi amintesc, cu toate că e aşa de mult de atunci! Bunăoară, vacile scoţiene, cu coarne uriaşe, cu ochi mari, trecând domol pe cărarea ce ducea, prin parc, la biserică. Frumoase erau, cu părul lor creţ de culoarea nisipului, castaniu ori negru, şi atât de lung, încât le atârna pe frunte ca nişte canafuri, ceeace le dădea o înfăţişare ciufulită şi aproape copilărească; şi nu ştiu cum, tocmai aceste canafuri învoalte îţi insuflau încredere; făceau să pară animalele atât de blajine încât uitai oarecum nemaipomenita mărime a coarnelor lor. Stăteau în loc nemişcate, ca nişte statui; aveau capul ridicat şi priveau cu ochi blânzi procesiunea noastră de mici mironosiţe, păşind Dumineca, cu cartea de rugăciuni în mână, dealungul drumului spre Casa Domnului. Şi ce frumoşi erau cerbii! — cirezi întregi păscând iarbă, sau, speriaţi deodată, luând-o la fugă prin pădure. Nimic nu era mai minunat pentru noi decât a culege, în plimbările noastre, bucăţele căzute din coarnele lor, pălite de soare şi de vânt, pe cari le duceam acasă socotindu-le adevărate comori. Iar într’o zi am descoperit un pom, în care era o gaură mare, mare. Trebue să fi fost un pom de proporţiuni în adevăr neasemănate, căci noi câteşi trei, surorile mai mari şi cu fratele nostru, aveam loc în scorbura lui. Bine înţeles trebuia să ne strecurăm înăuntru deabuşile. Acest pom a fost pentru multă vreme adevăratul centru al jocurilor noastre. Nenumărate şi minunate întâmplări neaşteptate se iviseră în vieţile noastre, datorită acestui ascunziş fără seamăn. Eram, când Robinson Crusoe, când Robin Hood cu tovarăşii lui; mai eram şi Piei Roşii, sau piraţi, sau Dumnezeu mai ştie ce!

17

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

In mijlocul ascunzătorii noastre rotunde şi cam întunecoase, atârna un ciot de lemn care ne stânjenea, şi hotărâsem ca, pentru a scăpa de dânsul, să întrebuinţăm barda sau fierăstrăul. Astfel de unelte, însă, nu puteam să căpătăm uşor, aşa încât a trebuit să ne rugăm de tata ca să ne facă rost de ele; şi-mi aduc bine aminte cum ne-a răspuns că, putem să luăm un fierăstrău dacă vrem, dar că nu ne dă voie cu niciun chip să umblăm cu barda. „O bardă poate să-ţi reteze un deget dintr’o lovitură, spuse el, dar repede te vei opri din mânuirea fierăstrăului dacă ar începe să-ţi tae degetul!” Cât de bine îmi aduc aminte de vorba asta; unele fraze îţi rămân în minte dealungul întregii vieţi. Tata era o fiinţă „rară”, în sensul că nu se ocupa în mod activ de copiii săi; aceasta o lăsa pe seama mamei, însă, la ocazii, se pomenea descoperindu-ne, ca să zic aşa, şi atunci născocea câte un joc sau o petrecere în care părea că găseşte tot atâta plăcere ca şi noi. Scornise pentru serile de iarnă un joc care ne umplea de fiori: se stingeau toate lămpile, iar dânsul se ascundea într’un colţ întunecos, prefăcându-se că e un căpcăun. Niciodată nu ştiam în care odaie se afla. Tremurând de frică, ne strecuram prin bezna camerelor, şi deodată, când părea că orice primejdie a trecut, se repezea din vreun colţ şi ne înşfăca, iar noi sbieram ca şi când în adevăr era să ne înghită: joc plin de groază, care ne umplea de acea adevărată înfiorare pe care primejdia o dă aventurilor. Intr’o zi, întâmplare rară, a căzut o ninsoare neobişnuit de mare, şi papa ne-a luat să ne dea în săniuţă, pe movila de lângă lăptărie. A fost ceva minunat! Mi se pare că era prima zăpadă ce văzusem vreodată. Care copil rămâne indiferent la farmecul zăpezii! Dar în Anglia zăpada nu ţine mult — se ivise şi pierise ca un vis abea închegat! Imi amintesc de asemenea de patinajul pe lacul cel mare, şi cu toate că eram încă novici,

POVESTEA VIEŢII MELE

18

mititei şi şovăitori, simt încă ce îmbătătoare fu bucuria de-a te avânta tot înainte pe luciul strălucitor. Aerul tăios de iarnă făcea să-ţi lăcrămeze ochii, îţi vopsea cu roşu înfocat obrajii şi nasul, dar era încântător, mai presus de orice cuvânt. Şi acum îmi amintesc de mlădioasele căciulite de catifea neagră, împodobite cu un samur rusesc de culoare închisă, pe cari le purtam la aceste memorabile ocaziuni; aceste căciuliţe aşa de cochete măreau încă plăcerea patinajului, precum o făcea şi păhărelul de vin roşu fiert, parfumat cu scorţişoare, ce ni se dădea când scobora soarele la asfinţit. Tot din amintirile frumoase face parte şi căsuţa perelor şi a merelor; parcă simt si acuma aromatica savoare a perelor de aur, pe cari grădinarul le alegea pentru mine pe poliţele, unde fructele erau aşezate în ispititoare şiruri, verzi, roşii şi galbene. Şi bucurie mai presus de toate, sosea şi înfrigurarea Crăciunului!

Pomul de Crăciun era aşezat în marea bibliotecă, iar darurile erau înşirate pe mese, acoperite cu alb, dealungul zidurilor camerei. Dar ce zile pline de mister înaintea serbării lui! Tata mai ales căpăta, în acest timp, o deosebită însemnătate; îi plăcea uneori să dea directive în asemenea ocaziuni, şi atunci ajungea şi el tot aşa de nerăbdător ca şi un copil. Dar ca orice bărbat, fiind şi foarte meticulos, se întâmpla să se supere rău dacă un cât de mic amănunt, din cele plănuite de dânsul, nu era împlinit cu evlavie. Una din plăcutele îndeletniciri premergătoare era plămădirea Plum-puddingului servitorilor! Această ceremonie se desfăşura în sufrageria lor, precum şi în partea principală a grajdurilor, căci casa şi grajdurile erau două domenii deosebite şi niciunul nu trebuia să se amestece cu celălalt. Protocolul pentru personalul de serviciu, al unui cămin englez bine organizat, e de mare importanţă.

19

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

0 tingire enormă era aşezată în mijlocul mesei şi fiecare copil, pe rând, avea dreptul la câteva învârtituri cu lingura, ceeace era o muncă grea dar cu urmări destul de însemnate. In sfârşit sosea şi ajunul Crăciunului! Timp de mulţi, mulţi ani freamătul de bucurie al Crăciunului mi-a rămas viu în minte. Zilele de tainice pregătiri, misterul, şoaptele, tăcerea în faţa uşilor închise şi apoi, deodată, oficierea covârşitoare într’o izbucnire de lumină, însoţită de plăcutul miros al firelor de brad pârlite, toate sunt atât de strâns legate în amintirea mea de sărbătoarea Crăciunului. Şi noi cam sfioşi, ţinându-ne de mână, înaintam spre acea

revărsare de lumină până ajungeam în miezul ei

făcând şi noi

parte dintr’însa. Mai târziu grija de a pregăti, de a potrivi, şi de a orândui totul, trecu asupra noastră, gustând şi noi, generaţia mai tânără înfrigurarea, fericita uimire a împlinirii; iar în toţi anii vieţii mele, în depărtata mea ţară de adopţiune, m’am străduit ca sărbătorile Crăciunului, rânduite de mine, să semene pe cât se putea, cu cele dela Eastwell şi cu cele trăite mai târziu la Malta, căci acele seri de Crăciun au rămas pentru mine

deapururi neuitate.

Simt că nu îndrăznesc să mă opresc prea mult aici, unde amintirile îmi sunt învăluite ca în bruma unei minunate vrăji, datorită în mare parte depărtării, şi mai ales lumii de basm în care numai copiii ştiu să trăiască. Dar ceva din darul copilăriei de a desluşi vedenii în alte vedenii, adâncimi în alte adâncimi, taine şi închipuiri în zilnica realitate, a rămas în mine în toată calea vieţii. Este o binecuvântată însuşire, de a înfrumuseţa orice, de a face mai atrăgătoare întâmplările şi fiinţele şi de a scoate la iveală mai mult lumina decât umbra. Aceasta este atitudinea optimistă,

POVESTEA VIEŢII MELE

20

neînţeleasă întrucâtva pentru pesimişti, sau cel puţin aşa mi s’a spus; dar cu toate că fac parte din acei ce văd realitatea cu ochi limpezi, totuşi desluşesc în orice lucru o frumuseţe latentă, în locul întunecimii în care par a se desfăta oamenii de azi. Eu văd, în oameni, binele mai degrabă decât răul; mila şi durerea, în răutate şi în păcat, mai de grabă decât greşala; şi mult mai drag mi-ar fi să ajut cu vorbe milostive, decât pedepsesc cu varga! Slăbiciune, vor zice unii; dar eu aş numi-o mai de grabă putere, severitate, da — când este neapărată nevoie, căci de şapte ori cel puţin, dacă nu de şaptezeci de ori aşi da vinovatului îngăduiala unei îndoieli! Dacă această ciudăţenie a mea va supăra pe cititori, atunci să pună jos cartea, chiar dela început, căci vor întâlni acest

duh de optimistă iertare dealungul tuturor filelor ei

până la

capăt, — aşa cel puţin o nădăjduesc. De curând am cunoscut un American foarte simpatic, trecut de şaptezeci de ani şi venit în România să mă vadă, pentrucă se simţea de departe în apropiere sufletească cu mine şi cu atitudinea mea faţă de viaţă; fam întrebat cu ce se îndeletniceşte şi mi-a răspuns: „Călătoresc dintr’o ţară într’alta

pentru a cunoaşte oamenii, pentrucă toţi oameni, fie ei Englezi, Americani, Chinezi, Unguri, Hotentoţi sau Zuluşi, sunt vrednici de iubire dacă îi cunoşti în adevăr; am de gând sa-mi petrec zilele ce-mi mai rămân, încercând sa fac pe oameni măcar să se îngădue între ei, dacă să se iubească li-i lucru greu”. Şi bătrânul domn şi cu mine ne strânserăm mâinile. „Mulţumesc lui Dumnezeu, zisei, pentrucă mi-a trimis pe cineva care a pus în cuvinte şi în fapte gândurile mele”. Şi acum să ne întoarcem iarăşi la copilăria mea, căci va trebui să mă urmaţi cu răbdare dealungul multor cărări încă, şi cred că ar fi bine să vă fac cunoştinţă cu alţi câţiva membri ai familiei mele, dacă aceasta e sa fie povestirea vieţii mele.

21

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Bine înţeles, cea mai de seamă personalitate, care reducea la proporţiuni minime pe toate celelalte, era bunica, regina Victoria; bunica-regină, aşa îi ziceam, pentru a o deosebi de bunica-împărăteasă, mama mamei mele, după al cărei nume fusesem eu botezată, pe când Ducky purta pe acela al bunicii- regine, şi apoi i se adăogase numele de Melita, pentrucă Ducky se născuse în încântătoarea insulă Malta; dar despre Malta, voiu vorbi mai târziu Cred că bunica-regină se aştepta ca eu, cea mai mare fată din familie, să fiu botezată cu numele ei, dar mama simţise că trebue să mă cheme Maria, nume care îi era mai scump decât toate, pentrucă era al mamei ei; şi trebue să spun că mi-e drag numele meu: Mary ori Maria, are într’însul ceva de vecinicie, căci nu este el numele Maicii Domnului? Mi se pare că n’a fost totdeauna uşor pentru mama să fie nora reginei Victoria, cu toate că-şi purtau, una alteia, mult respect. Mama fusese crescută la curtea cea mai autocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decât de cei ce au văzut-o. Unică fiică a Ţarului, importanţa ei fusese cu totul excepţională. Acum era soţia fiului al doilea al reginei Victoria, şi toate cumnatele ei, chiar cele nemăritate, îi treceau înainte, ca având drept la tronul Angliei. Îmi închipui că mama considera aceasta oarecum ca o jignire, dar eram atunci prea de tot copilă pentru a înţelege ceva din astfel de lucruri, cari încurcau sau nelinişteau pe mai marii mei. Mama ne ferea de orice grijă şi de orice vrajbă, aşa încât trăiam într’un adevărat rai al neştiutorilor. Poate că nu era cea mai potrivită pregătire pentru viitoarele lupte ale vieţii, totuşi îi mulţumesc, din fiecare fibră a inimii mele; îi mulţumesc, pentrucă prin viaţa ce ne-a făcut s’o trăim, mi-a sădit în suflet o sămânţă de idealism, pe care nimic, nici conflicte, nici desamăgiri, nici desiluzii, nici aspra realitate n’au fost în stare, vreodată, să-l desrădăcineze

POVESTEA VIEŢII MELE

22

cu totul. Mama fusese crescută cu multă severitate şi ea însăşi avea păreri foarte rigide asupra educaţiei şi a bunei purtări, dar în acelaşi timp era dăruită cu o lărgime de idei care făcea dintr’însa o fiinţă cu totul aleasă; şi mai presus de toate era de o nespusă dărnicie. Bine înţeles, era foarte avută, totuşi dăruia mai presus de ceeace se cuvenea să dea; dădea şi mereu dădea, la mari şi la mici, la bogaţi şi la săraci; adevăratul temeiu al vieţii ei era plăcerea de a putea dărui. Ne făcea fericiţi cu desăvârşire — de aceea noi copiii ne închipuiam că şi dânsa împărtăşea fericirea noastră. Dar mai târziu înţelesei că niciodată nu fusese cu adevărat prea fericită, sau în pace cu ea însăşi; multe lucruri o chinuiau şi nu privea cu uşurinţă întâmplările vieţii. Creşterea nespus de severă pe care o primise, grija cu care fusese înconjurată, pentru ca educaţia şi instrucţiunea ei să fie desăvârşite în toate privinţele, marea înrâurire, întrucâtva apăsătoare, ce o avea asupra-i religia ei, ortodoxă, toate se îmbinau pentru a o face să se judece pe ea însăşi cu asprime şi nemulţumire. In aparenţă poate că părea trufaşă, prea exigentă în amănuntele purtării şi mândră de rangul ei, dar în suflet era smerită, totdeauna îngrijorată şi chinuită de gândul că niciodată nu atinsese idealul, pe care i-l fluturaseră pe dinainte părinţii şi educatorii ei. Dar noi, ca copii, nu ne dam seamă de nimic din toate acestea; mai târziu însă, când viaţa, încetul cu încetul, îmi deschise ochii asupra multor lucruri, începui să pătrund adevărata fire a mamei, luptele ei sufleteşti, şi faptul că niciodată nu fusese împăcată cu ea însăşi. Era strâns legată de biserica ei, din adâncul inimii; în orice casă ar fi trăit, totdeauna rânduia în vreun colţ un mic paraclis ortodox, având în serviciul ei un preot rus şi doi cântăreţi, cari o urmau oriunde mergea.

23

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Noi, copiii, am fost crescuţi în religia anglicană, şi cred că pentru mama, faptul că eram protestanţi, a fost o durere care a dăinuit cât şi viaţa ei. Câteodată, totuşi, ne lua cu dânsa în micul ei paraclis, unde cucernic uimiţi de taina unui rit străin pentru noi, priveam ca vrăjiţi la nepreţuitele icoane, la minunata catapeteasmă cu trei uşi, care ne despărţea de altar; ni se umplea pieptul cu puternica mireasmă a tămâiei şi ascultam cu inima svâcnind minunatele coruri, căci limba rusească este în cântări mai presus de orice altă limbă, iar Rusia este ţara celor mai impresionante voci de bas. Atmosfera mistică a acestor mici sanctuare mă mişca adânc, şi chiar dacă niciodată n’am simţit imboldul de a-mi schimba religia pentru a mamei, totuşi, în picioare lângă dânsa, pe când se închina şi îşi făcea cruce cu evlavie în micul ei paraclis, mă simţeam mai aproape de Sfânta Sfintelor; iar întipărirea celei mai arzătoare credinţe pe faţa mamei, în timpul acestor slujbe, mă atingea într’un chip greu de descris. Faptul că slăvea pe Domnul altfel decât noi, o înconjura, în mintea mea, cu un nimb deosebit; mi se părea oarecum mai neapropiată, mai stranie, ca nefăcând parte din realitatea zilnică. Mama având un respect temeinic pentru credinţa în care eram crescuţi, se ferea de a vorbi despre religie cu noi, temându-se, poate, că ar avea vreo înrâurire asupra noastră. Cred că era la dânsa şi gândul că nu vom pricepe frumuseţea cultului ei, şi că nu ne vom apropia cu destulă cucernicie de ceeace era chiar temeiul vieţii ei. Astfel că exista totdeauna între noi o oarecare sfială când se discutau sau se atingeau chestiuni religioase. Lucru ciudat, soarta avea să mă pună mai târziu în faţa aceleiaşi probleme, însă în mod invers. Am rămas totdeauna o neclintită protestantă, însă cei şase copii ai mei au fost toţi botezaţi în religiunea mamei mele, deoarece e religia oficială a

POVESTEA VIEŢII MELE

24

ţării lor; a fost una din cele mai chinuitoare îngrijorări a mamei, faptul de a se îndoi dacă fiica ei va fi la înălţimea acestei grele situaţii, şi s’a temut necontenit că nu voi simţi destulă evlavie faţă de Biserica ei, pe care a privit-o întotdeauna ca mai presus de a mea. Voiu reveni mai târziu asupra acestor lucruri, căci am gândit mult asupra lor şi am ajuns la propriile mele concluzii; tot ce vreau să spun aici este că, nici eu, nici copiii mei, n’am simţit, în discutarea chestiunilor religioase, sfiala ce se ivea între mama şi mine, căci copiii de astăzi se destăinuesc mai uşor părinţilor lor.

Mama fusese crescută în părerea că fiecare generaţie trebue să fie ţinută cu stricteţe despărţită de cealaltă, şi orice atitudine mai familiară, dela copil la părinţi, i se părea o lipsă de cinstire. Astăzi încă, una din cele mai adânci dureri ale mele este faptul că, fiind fiica ei, niciodată n’a încuviinţat, chiar după ce am împlinit patruzeci ani, să pot sta la sfat cu dânsa, ca şi cum am fi fost de o seamă. Ea nu vroia să dureze o punte între generaţii. Şi, totuşi, simt că amândouă am fi gustat o nespusă bucurie stând de vorbă împreună asupra problemelor vieţii, mărturisindu-ne una alteia ceeace găsisem greu sau încâlcit în deosebitele noastre căi, căci şi una şi alta ne căsătorisem în ţări străine. Din pricina acestei atitudini a ei, foarte rar am îndrăznit să- i cer o povaţă, şi am fost nevoită să păstrez întrucâtva o mască, de câte ori eram cu dânsa, deoarece ea niciodată no ridica pe a ei.

Multe, mici şi nefolositoare comedii ne-am jucat una alteia! Ea se prefăcea că nu ştia unele lucruri, pe cari le cunoştea tot atât de bine ca şi mine, şi ceeace era mai rău, îşi dădea foarte

25

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

25 MARIA, REGINA ROMÂNIEI Marea ducesă Serge, sora împărătesei Alexandra

Marea ducesă Serge, sora împărătesei Alexandra

POVESTEA VIEŢII MELE

26

bine seama că nu-mi este străin faptul că ştie! Iar măştile rămâneau neclintite pe feţele noastre. Avea oare şi dânsa, ca şi mine, dorinţa de a le smulge? întrebarea aceasta a rămas fără răspuns! Totuşi, îndrăznesc să spun că dacă i-ar fi stat în putinţă să se poarte cu mine ca şi cu o femeie, uitând că-i sunt fiică, aşi fi putut uneori să-i fiu de ajutor, căci ucenicia mea, nu tocmai uşoară, într’o ţară străină, mă învăţase multe; însă până la sfârşit n’a vrut să creadă că ar putea ieşi adevăr din gura pruncilor cărora le dăduse viaţă! In ziua de azi vorbim deschis cu copiii noştri, îi lăsăm să aibă propriile lor idei, ba chiar uneori îi lăsăm să ne arate ei calea, şi nu întărim prea mult drepturile noastre de mai bătrâni, luând mai multă parte la necazurile lor, la luptele şi dorinţele lor. Mă întreb: oare în chipul acesta pregătim o generaţie mai puternică şi mai destoinică? Uneori mi se pare că trecem prea departe graniţa în partea cealaltă, că le îngăduim prea multe drepturi, prea multă libertate; cauza este, poate, că părinţii nu îmbătrânesc atât de repede în ziua de azi şi astfel se simt timp mai îndelungat, decât altă dată, în chiar miezul lucrurilor. Asupra tuturor acestor probleme am felul meu de a gândi:

pentrucă am trăit, am văzut, am simţit şi am ajuns la multe concluziuni; nu voi putea însă în această singură carte, să povestesc, să lămuresc şi să discut tot ce am gândit şi am învăţat.

Dar să ne întoarcem la regina Victoria! Mulţi până acuma au scris despre această „mare” micuţă femeie; sa descris, sa analizat caracterul, domnia şi valoarea ei personală. Departe de mine dorinţa de a zugrăvi în altă imagine, — decât aceea care s’a întipărit la locul ei, în viaţa mea, —

27

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

imaginea ei aşa cum au văzut-o ochii mei de copil, şi mai târziu ochii unei femei tinere şi departe de ţara ei natală. In acele timpuri ea îmi urmărea propăşirea în viaţă cu o dragoste de bunică, dar totodată cu severitatea îngrijorată a reginei ce dorea ca orice vlăstar al Casei ei să-i facă cinste, în orice loc sar fi aflat. Dragă bătrână bunică! Cu rochiile ei de mătase neagră ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă, ce minunată şi neuitată mică lady era ea! Tăcerea în jurul uşii mamei mari, te umplea de evlavie; ţi se părea că te apropii de taina vreunui sanctuar. Săli lungi, acoperite de covoare, duceau până la uşa mamei mari; erau apartamente de cari nu te apropiai decât dela distanţă, iar cei ce te conduceau până la ele, servitori, doamne sau cameriste, vorbeau în şoapte şi călcau tăcut ca pe tălpi de pâslă. Uşă după uşă se deschidea fără sgomot, parcă ai fi trecut prin pridvoarele unui templu, înainte de a te apropia de misterul final, unde nu se puteau înfăţişa decât cei iniţiaţi. Minunata şi mica mamă mare, care, cu toate că la prima vedere era o atât de scundă şi neimpozantă făptură, ştia atât de bine să insufle un soiu de cucernică teamă. Dădacele noastre ne împingeau înainte ca pe un cârd de gâsculiţe cuminţi, şi se făceau şi ele deodată domoale la cuvânt, astfel încât pierea orice asprime din glasul lor şi mustrările păreau vorbe şoptite printr’o broboadă. In sfârşit, se deschidea uşa şi ne apărea bunica pe scaunul ei, nicidecum ca un idol, nicidecum spăimântătoare, zâmbind blând, aproape tot atât de sfioasă ca şi noi copiii, astfel încât conversaţia nu prea era curgătoare nici de o parte, nici de alta. Intrebări asupra purtării noastre şi al caracterului nostru moral, alcătuiau cea mai mare parte din convorbiri, şi-mi amintesc foarte bine micile strigăte de indignare, întrucâtva

POVESTEA VIEŢII MELE

28

comice ale bunicii, când i se mărturisea că una sau alta dintre noi nu fusese cuminte. Am credinţa că bunica, întocmai ca şi noi, se simţea uşurată, când lua sfârşit audienţa. Era însă un farmec deosebit în camerele bunicii. Intâi, miroseau nespus de dulce a flori de portocali, chiar când nu se putea zări în casă nicio astfel de floare, şi al doilea erau încântător de pline cu cele mai neînchipuite comori, dela globul de sticlă în care se vedeau atâtea culori, până la luminoasele tablouri ale lui Landseer, înfăţişând câini, ponei şi cerbi. Pe urmă, atâtea fotografii! Printre ele, acelea ale multor fiinţe încetate din viaţă, chiar copilaşi morţi, spre cari — cu toate că ne înfiorau — ne furişam mereu privirile. Dar, stăpânul acestor locuri, şi cinstit ca zeul templului, era bunicul, principele consort, înfăţişat la toate vârstele şi in toate chipurile: statui, figurine, busturi, plachete, portrete în ulei şi aquarele, pastele, miniaturi şi fotografii reproducând efigia principelui Albert; principele Albert în uniformă sau în haine civile, în costum de interior sau în ţinută de gală, ca highlander, călăreţ sau vânător, ca simplu particular sau învestmântat în mantia ordinului Jarrètierei, principele Albert mânând caii, principele Albert şi câinii lui, principele Albert grădinărind sau plimbându-se în pădure, principele Albert în mijlocul copiilor săi, Principele Albert scriind la masa sa de lucru, principele Albert om de stat, în marile săli de ceremonie, înconjurat de colaboratorii lui şi ţinând în mână documente însemnate. Oriunde îţi întorceai privirea, ochii bunicului te urmăreau, pătrunzători şi înţelepţi. Mai erau o mulţime de minunate şi ciudate lucruşoare făcute din granit scoţian şi din roce scoţiene de preţ, numite „cairngorm”. Şi mai presus de toate era botgrosul bunicii, o mică lighioană foarte arţăgoasă care se sgribulea de furie şi

29

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

scârţâia din gâtlej dacă-ţi vârai degetul printre gratiile coliviei, dar când îi plăcea cineva, se umfla până ce se făcea rotund ca o minge de puf şi atunci fluera încetinel şi încântător o mică melodie veselă pe care o învăţase. Odată, demult, am avut şi eu un botgros ca al bunicii, dar

mult mai târziu, şi povestea lui e tristă

Cercetările noastre în jurul camerii bunicii, nu puteau avea loc

decât când ne ducea mama la dânsa — căci atunci bunica vorbea cu mama iar nu cu noi, şi convorbirile lor mai lungi şi mai de seamă ne dădeau vreme pentru călătoriile noastre de explorare. Amintirile mele se leagă în special de camerele dela Windsor; la Osborne şi Balmoral, întâlneam pe bunica de obiceiu’ pe afară. Ca orice fiinţă obosită de muncă, bunica simţea nevoia să scape, timp de câteva ore pe zi, de tăcerea „regalităţii” apartamentelor ei. De aceea de câte ori vremea îngăduia, îşi lua dejunul de dimineaţa şi ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore şi la Osborne, o văd sorbindu-şi cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pământ, de mătase „ecrue”, cu căptuşeală şi franjuri verzi. Şi aci, oricine se apropia de dânsa trebuia să păşească uşor; dar pe pajiştile verzi ca smaragdul, cari ţineau loc de covoare, şi în aerul liber, fiecare se temea mai puţin de răsunetul propriului său glas. Ceeace caracteriza breakfastul bunicii, era desfătătoarea mireasmă a cafelii şi a unui fel de pesmeţi, cari soseau din Germania, în cutii de tinichea rotunde şi scunde. Năsucurile noastre pofticioase le miroseau cu jind, dar nu prea des ni se întâmpla să fim poftiţi a gusta din ei! „Highlanderi” cu fustanelă de stofă cadrilată, cenuşiu cu verde, sau Hinduşi cu turban, erau de obiceiu rânduiţi să îngrijească de serviciul bunicii. Imi mai amintesc că-şi aveau locul în acest tablou şi lachei monumentali, precum şi o

oh! atât de tristă

POVESTEA VIEŢII MELE

30

mulţime de câini: ogari, skyteri-eri, unii scoţieni şi alţii pletoşi, şi mai presus de orice încântătorul poney „Isabelle” cu botul trandafiriu şi ochii ca rubinul, copia exactă, în mic, a imenşilor cai înhămaţi la trăsura de gală, poleită, a bunicii, cu care mergea la Parlament sau la Catedrala din Westminster, în zile de mari evenimente. Ah! acel poney Isabelle! Imi apărea în multe închipuiri ale copilăriei mele. In ţara visurilor era al meu, ba chiar am colindat călare pe el minunate meleaguri, trecând peste tradiţionalele şapte dealuri şi şapte văi până în ţara zânelor! Repede ca vântul îi era galopul, copitele-i nu făceau niciun sgomot, iar coama şi coada îi străluceau în adevăr ca şuvoaie de lumină

Osborne! Nume care, singur, e — până azi — o bucurie pentru mine. Căci el însemna vacanţa de vară, marea şi plaja, minunate scoici ce se găseau în timpul refluxului, scoici de toate culorile şi de toate formele. Insemna nespus de plăcute băi şi plimbări în lunga „vagonetă” -astfel numeam noi breackul nostru — prin pădurile pline de miresme, dealungul gardurilor vii încărcate de caprifolio. Şi însemna să vedem pe scumpa noastră bunică-regină dejunând sub umbrela „ecrue” cu canaturi verzi, înconjurată de câini, Hinduşi, Highlanderi, de câte una sau două mătuşi servind-o cu sfială, şi de câte o damă de onoare făcând mereu la reverenţe, în costum negru corect, mereu zâmbitoare şi cu vocea potolită a celor ce aveau în grija lor pe marea mică doamnă. Şi mai însemna şi priveliştea splendidelor terase din faţa castelului din Osborne, unde înaltele magnolii creşteau dealungul zidurilor; aceste uriaşe magnolii cu o mireasmă asemănătoare lămâiei, în cari îţi puteai îngropa întreg obrazul, nu îndrăznea nimeni să le culeagă, căci erau mult prea

31

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

preţioase şi exotice ca să fie îngăduit unei mâini de copil să le smulgă. Chiar când se veştejeau şi petalele li se făceau ca o piele cafenie, ele tot îşi păstrau mireasma îmbătătoare, iar ciudatul lor mijloc tare şi ascuţit, eşea şi mai mult la iveală. Erau în adevăr flori de mister, şi tot astfel erau şi pasiflorele cu crucea din inima lor şi nume-roaselor lor stamine culcate împrejur, într’un cerc perfect, ca roţile unui ceasornic. Apoi mai era şi iasomie pe acele terase, şi iasomia m’a vrăjit totdeauna, dându- mi un fel de extaz. Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieţii mele; îl simt acuma ca şi atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoştinţă, asemenea unei rugi, care încântă sufletul şi totodată trupul, ochii şi inima.

Trebue să mă opresc asupra acestui sentiment de extaz, pe care mi l-au dăruit unele lucruri. Odată, mult mai târziu, vorbind despre el cu sora mea Ducky, aflai că şi dânsa simţise totdeauna aceeaşi senzaţie de răpire a simţurilor ca şi mine, şi cu prilejul aceloraşi lucruri. Era ceva ca o strângere a coardelor inimii, ceva care îţi aducea lacrimi în ochi şi totodată te făcea să strigi de bucurie, sau să cazi în genunchi şi să te închini, ori să cânţi imnuri de slăvire şi de mulţumire. Cauzele acestor extazuri erau multe şi felurite. Unele erau pricinuite de forme şi culori, altele de miresme, altele de sunete, şi numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Aceste din urmă erau mai misterioase şi mai greu de pătruns. Când aşi începe să înşir extazurile mele de copil, multe v’ar face să zâmbiţi, dar ele erau atât de puternice încât chiar în ziua de azi e de ajuns să închid ochii ca să simt cum mă cuprind iar, cu aceeaşi putere de odinioară! Era, bunăoară, nespusa înfiorare de fericire de a ajunge la

POVESTEA VIEŢII MELE

32

malul mării, la Osborne, după ce se retrăsese marea; coborârea din „vagonetă” dinaintea micului castel al paznicului şi posibilitatea, totdeauna reînoită, de a găsi minunate scoici! Nisipul se întindea argintiu, umed şi luciu sub picioarele noastre goale; iar pe jumătate îngropate, se aflau comorile, cari nu aşteptau decât să le descoperim. Ducky şi cu mine împărtăşeam acelaşi extaz. Inimile ne băteau, ochii ne străluceau; fiece pas putea însemna o minunată descoperire. Mai ales scoicile în formă de eventai erau căutate de noi, şi într’o zi am descoperit una lată, trandafirie, ca o delicată petală de roză, cu crestături mari adânci, şi mult mai mare decât cele găsite de obiceiu pe plaja dela Osborne, semănând mai mult cu scoicile ce se găsesc în ţările tropicale. Era un nemaipomenit noroc! Ducky şi cu mine privirăm această descoperire aproape ca pe o minune, iar ceilalţi îmi invidiau norocul; acea zi fu o sărbătoare, o zi de pomenit în veci. Dar acuma veţi putea zâmbi când vă voiu pomeni de alta din numeroasele mele bucurii extatice, sau înfiorări de fericire. Mama avea două perechi de splendizi troteuri Orloff, negri ca tăciunele, pe cari însuşi prinţul Orloff îi oferise în dar, când era în Rusia. Părul lor era nespus de lucios, ca marmora şlefuită, şi când se mişcau, lumini albastre jucau pe trupurile lor lucitoare. Pe vizitiul nostru îl chema Robert. Era un omuleţ sfrijit, cu obrazul slab şi aspru şi cu un zâmbet îngheţat la un colţ al gurii. Mâna cu o impecabilă corectitudine engleză, cu toate că întotdeauna sta cam aplecat într’o parte, ceeace era caracteristica lui. Bine înţeles, noi copiii, îl iubeam pe Robert. Cel mai frumos din troterii Orloff avea numele de Vice-Roi, dar la grajd purta porecla de Skitty (Cârcotă) căci era cârcotaş şi greu de strunit. Skitty ne insufla nouă cea mai adâncă adorare. In el totul era desăvârşit: chipul cum îşi ridica

33

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

genunchii, minunata linie rotunjită a coastelor, şi mai ales — ceeace mă extazia avea o unduire a coamei, când îşi încovoia gâtul, neîntrecută, un fel de tremurare de val care-i luneca dealungul părului când alerga la trap, pe care puteam s’o zăresc numai când mă aplecam mai tare, afară din „vagonetă”, anume ca s’o pândesc. Oricât de primejdios ar fi fost să mă aplec în afară, nu-mi păsa, dacă puteam măcar să prind în treacăt cu o privire gâtul încovoiat al lui Skitty şi unda din coama lui când alerga în trap. Era pentru mine răpirea desăvârşită, o înfiorare ce se putea simţi din creştetul capului până în vârful picioarelor. Da, extaz, acesta este singurul cuvânt ce se potriveşte acelei stări. Puteţi să râdeţi oricât veţi vrea, îmi dau bine seama că e ceva absurd, dar linia încovoiată a gâtului negru-albastru al lui Skitty, a fost şi mi-a rămas în amintire, ca un extaz din cele mai îmbătătoare. Mai era şi adânca, atotcuprinzătoarea răpire a sufletului, pricinuită de floarea de răsură, trandafirie şi fragedă, cu o mireasmă atât de delicată încât părea a fi fost distilată de însăşi regina zânelor. De fapt floarea de răsură a fost totdeauna pentru mine o zână şi a rămas aşa până în ziua de azi; de asemenea şi primula de prin crânguri — acele mănunchiuri rotunde de flori de un limoniu deschis, pitulate printre foile anului trecut veştede şi ruginii. Nu sunt asemenea primule în România, însă acum câţiva ani, când se căsători fiica mea şi plecă în Serbia, le-am găsit în toate pădurile din jurul Belgradului. Incântarea mea a fost atât de mare, încât copiii mei mă invită la dânşii întotdeauna în anotimpul primulelor, şi acele mănunchiuri delicate şi palide, răsărind dintre frunzele ruginii, mă umplu de aceeaşi plăcere ca în zilele depărtate din Eastwell, Windsor şi Devonport, cele trei locuri de căpetenie unde de obiceiu le culegeam.

POVESTEA VIEŢII MELE

34

Fie binecuvântat, şi iarăşi binecuvântat, darul hărăzit mie de Dumnezeu, de a putea să mă înfior de bucurie în fiecare

strop de sânge, în inimă, în suflet şi în toate simţurile mele; de

a putea simţi, slăvi, tresări de fericire şi mulţumire!

Acum, o smerită mărturisire: cu toate că vă va părea ceva vulgar, am cunoscut şi extazul gustului! N’am fost niciodată un copil deosebit de mâncăcios, totuşi

unele senzaţiuni ale gustului îmi dădeau acelaşi extaz ca miresmele, sunetele şi priveliştile, şi acele senzaţiuni au rămas şi ele neuitate. Bunăoară, erau unele mici bomboane, cari nu se puteau găsi decât la Curtea Rusiei. Erau nişte „fondante” mititele, duble, făcute din fragi proaspeţi şi servite în mici coşuleţe de hârtie. Culoarea lor era tot atât de desfătătoare ca şi gustul. Clipa când le luai din farfuria cea mare, ca să le pui într’a ta, era ea însăşi o încântare; îţi venea apa la gură chiar înainte de a le gusta. „Presimţirea plăcerii” cum s’ar exprima un German, era aproape tot atât de minunată ca însăşi degustarea dulciului. Era o hrană vrednică de zâne, şi de câte ori născoceam pentru mine sau surorile mele câte un basm, personagiile închipuite de mine, mâncau totdeauna aceste minunate bomboane. Alte două „gusturi” mi-au rămas neuitate, ca o amintire, delicioasă. Unul l-am cunoscut la masa reginei Victoria. Aproape în fiece Duminică, se servea bunicii acelaş „menu” care cuprindea ca „fel de căpetenie” un rostbeaf, şi ca desert deliciosul „Mehlbrei”. Când era vorba însă să i se dea un nume elegant, bucătarii

îl botezau „bouillie de farine à la vanilie”. Dar bunica fiind cam

sentimentală în tot ceeace privea Germania, admitea numele

german pe „menu”-ul ei; aşa dar budinca rămânea simplu „Mehlbrei”.

35

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Deliciul acestui Mehlbrei era mărit de micile bucăţele de coajă cafenii, în formă de romburi cari pluteau pe deasupra. Gustul acestor pătrăţele de coajă cari nu erau decât partea superioară a budincii, puţin rumenită, făcea parte din acele lucruri, cari, nu ştiu din ce pricină, dădeau cerului gurii o nespusă desfătare. Inchideam ochii şi lăsam bucăţica o clipă aşezată pe limbă, ca să-i simt gustul până la ultima posibilitate. Dar nenorocirea era că se găseau foarte puţine din acele pătrăţele plutitoare în fiecare farfurie, şi pentrucă eram foarte mică, eram de bună seamă servită printre cei din urmă. S’a întâmplat de mai multe ori ca atunci când îmi venea însfârşit rândul, pătrăţelele să fi fost deacum toate pradă celor mai norocoşi şi mai privilegiaţi decât mine. De fapt, ca să fiu precisă, cred că o singură dată am gustat din această hrană ambroziană, dar amintirea mi-a rămas neştearsă; de aceea cred că trebue să fi fost ceva nespus de bun! Şi mai este încă alt „gust” de care trebue să pomenesc. La Coburg, aveam la apartamentul copiilor, un lacheu numit Wiener. Wiener era tot atât de bun pe cât era de nearătos; avea inima caldă şi ne iubea din tot sufletul, şi ca toţi cei ce au slăbiciune pentru copii, îi plăcea să ne trateze cu lucruri bune. Wiener avea un văr care ţinea un restaurant la Kalenberg (Kalenberg era unul din castelele regale afară din oraş). Cum se cuvine oricărui castel german, Kalenbergul se afla sus pe un deal, iar la piciorul dealului, potrivit tradiţiunii teutone, era un restaurant unde se veseleau cinstiţii burghezi la „zile mari” şi de sărbători, — iar vărul lui Wiener, care stăpânea această plebeiană „cafenea” cum i se mai zicea, făcea un fel special de prăjitură. Dacă n’aţi gustat niciodată o prăjitură dela Kalenberg,

POVESTEA VIEŢII MELE

36

degeaba asi încerca sa va fac să pricepeţi desăvârşita ei bunătate! Era delicioasă cum nu se poate descrie şi faptul că o gustam atât de rar îi mărea cu mult preţul, căci numai când şi când se întâmpla ca vărul lui Wiener să trimeată „micilor prinţese” vreuna din aceste prăjituri de vis. La vedere, prăjitura din Kalenberg nu avea nimic minunat. Era o simplă prăjitură rumenită, exact ca acele ce se văd în toate pozele din cărţile nemţeşti pentru copii, de exemplu „Struwwelpeter”! O prăjitură ca aceea pe care neastâmpăratul drăcuşor o trage de pe masă rostogolindu-se pe jos împreună cu dânsa, pe când mamă-sa înspăimântată priveşte dezastrul prin sticlele unui „Lorgnon”. Prăjitura dela Kalenberg nu avea stafide nici înăuntru, nici pe dinafară şi i se zicea, mi se pare, „Gesundheitskuchen”, ceeace ar fi trebuit să-i răpească orice farmec, dar coaja ei avea ceva care o făcea să ţi se topească în gură ca nicio altă prăjitură de pe lume. Eu îmi mâneam felia încet, cu o încetineală, care mă dovedea mult mai mâncăcioasă decât dacă aş fi înghiţit-o cu lăcomie, şi o rodeam treptat, treptat până la capăt, unde se afla „summum bonum” al gustului ei. Îmbucătura ultimei fărâme a prăjiturii din Kalenberg face parte din aceeaşi categorie de bucurii gustative, ca şi „fondantele” cu fragi şi pătrăţelele de coajă rumenită de pe Mehlbreiul de Duminecă al bunicii. Găseam într’însele ceva din aceeaşi plăcere, oarecum mai materială, o mărturisesc, pe care mi-o dădeau primulele, florile de răsură şi coama lui Skitty, Skitty care pe dreptate se numea Vice-Roi, după cum arăta placa smălţuită aşezată deasupra boxei sale. Cei ce au amintiri asemănătoare din copilăria lor vor înţelege ce vreau să zic; cei ce nu le au, vor trebui să-mi ierte vulgara digresiune şi să deschidă cartea la altă pagină!

Dar n’am terminat încă cu Osborne, şi e un adevărat

37

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

farmec a readuce la lumină acele scumpe amintiri îngropate, cari alcătuesc un fond atât de fericit pentru o viaţă ursită să fie trăită într’o ţară atât de departe de aceea în care m’am născut. Noi locuiam la Osborne-Cottage — o încântătoare căsuţă la porţile parcului regal, pe care bunica-regină ne-o ceda, din când în când, în lunile de vară. Mamei îi plăcea insula Wight, iar alţi membri ai familiei regale susţineau că la Osborne clima nu era destul de „relaxing”. Imi aduc aminte precis cuvântul de „relaxing”, care nu-mi plăcea pentrucă îmi amintea de hapuri, doctorii, poţiuni pe cari ni le dădea Nana seara, când nu ne simţeam bine. Dar se vedea limpede că mamei îi plăcea clima aceasta, şi spunea că nu are poftă să fie pălmuită de vânturi în localităţi pe cari Englejii le numesc „înviorătoare”, localităţi unde nu puteai să-ţi ţii pălăria în cap. Mama era cam ciudată în ceeace privea pălăriile ei. De fapt, avea idei curioase în privinţa îmbrăcăminţii şi trebue să mărturisesc, că era puţintel în opoziţie cu timpurile. Părea că pentru dânsa era o oarecare mulţumire în a socoti pe „eri” mult mai bun decât pe „azi”; ba chiar am văzut-o regretând dureros o modă de „eri” pe care o criticase când ajunsese moda zilei. Mama avea bunăoară ciudata idee că nu-şi poate înfige acul în pălărie decât în partea dreaptă. Spunea cum că niciodată în tinereţea ei nu învăţase să înfigă acul cu mâna stângă; nu făcuse aceasta în Rusia şi n’avea de gând s’o încerce în Anglia, Germania sau Malta. Căci astfel era mama mea, şi nimeni nu se ţinea mai neclintit legat de convingerile sau de principiile sale ca dânsa, chiar când îi prilejuiau adevărate neajunsuri. Mai târziu aceste mici idiosincrazii îi îngustară treptat viaţa fără vreun folos, până când ajunse chiar să fie cam ciudată. Oricum, pentrucă mama nu învăţase în Rusia să-şi pună două ace în pălărie, ura vântul cu acea îndârjire sănătoasă pe care toată viaţa ei a ştiut s’o pună în orice ură.

POVESTEA VIEŢII MELE

38

Nu era nimic înjumătăţit în modul ei de a simţi: ce-i plăcea,

îi plăcea, inovaţiunile le detesta şi prefera locurile unde nu era

nevoită să se ocupe de toaleta ei. Purta foi, jachete şi pălării practice, nerenunţând niciodată la nişte ghete foarte ciudate cu bucăţele de piele în vârf, ghete cari erau comandate la Petersburg; şi ţinea în special ca ele să fie la fel pentru amândouă picioarele, declarând că este o prostie să-şi închipue cineva că există o croială pentru piciorul

drept şi o alta pentru piciorul stâng; găsea că e mult mai potrivit să fie amândouă pe acelaşi calapod. De abia mai târziu înţelesei că mama era întrucâtva ceeace se cheamă un „caracter”, ca să întrebuinţez expresia literară. Copil fiind, îmi închipuiam că toată lumea are aceleaşi idei, aceleaşi puternice simpatii şi antipatii, cari adeseori o despărţeau pe mama de lumea care o înconjura.

Nimeni nu ştia să spună mai frumos un basm decât mama; avea un neîntrecut dar al vorbirii şi ştia să însufleţească şi să înveselească o masă întreagă de musafiri. Ne îmboldea să vorbim cu lumea şi să ne obişnuim a conversa; întotdeauna afirma că nu-i nimic mai nepotrivit decât

o prinţesă care nu ştie să deschidă gura; „afară de aceasta,

adăuga ea, e foarte nepoliticos, şi vă rog, dragi copii, să nu uitaţi aceasta”. Vorbele ei m’au întovărăşit dealungul vieţii. Un alt principiu asupra căruia insista cu severitate, era că invitat la un prânz, nu trebue să refuzi nicio mâncare ce ţi-se oferă, chiar dacă nu-ţi place, căci, adăuga ea, nimic nu-i mai jignitor pentru stăpâna casei, decât să nu mănânci din bunătăţile ce-ţi pune dinainte.

— „Dar dacă nu sunt bune, mamă?”

— „Faci exact ca şi când ar fi bune”.

— „Dar dacă te fac să-ţi vie rău?”

— „Atunci lasă să-ţi fie rău, draga mea, dar aşteaptă până

39

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ajungi acasă! Ar fi o mare ofensă să-ţi vie rău chiar acolo!” Astfel era buna povaţă a mamei. Fiind ea însăşi cam spartană, se aştepta ca şi copiii ei să-i urmeze pilda. Mamei îi displăcea foarte mult să fie cineva bolnav! Ea însăşi avea o sănătate minunată pe care mi-a transmis- o, şi pentru care îi mulţumesc în fiece zi din viaţa mea, ca pentru cea mai mare binecuvântare. Potrivit codului promulgat de mama, omul nu trebue niciodată să se tângue. Nu trebue niciodată să mărturisească cuiva o durere de cap, sau să se lase învins de dânsa; pentru o răceală nu trebue să stai închis în casă, pentru un acces de friguri nu trebue să stai în pat. Totuşi nimeni nu avea ochi ca ai mamei: ghicea cea mai uşoară indispoziţie şi era totdeauna gata să-ţi dea hapuri sau poţiuni. Afirma că medicamentele englezeşti sunt mult mai tari decât cele de pe continent şi le numea: „doctorii bune pentru cai”. Mama vorbea la perfecţie limba engleză, dar prefera pe cea franceză, zicând că le întrece pe toate cu mult, în eleganţă, şi că o scrisoare frumoasă nu poate fi scrisă decât în franţuzeşte. Totuşi, nu avea o deosebită preferinţă pentru Francezi ca popor, şi preţuia înaintea lor pe Ruşi, Englezi şi Germani. Noi copiii nu puteam suferi să vorbim franţuzeşte; priveam această limbă ca afectată, ca o limbă pentru „cei mari” nu pentru copii, şi înadins lăsam să se piardă toate bunele ocaziuni de a ne perfecţiona în cunoaşterea ei. Aceasta exaspera pe mama, care declară că suntem nişte prostuţe; ceeace eram în adevăr, dar nu ne plăcea să ni se spună. „Copii, zicea mama, când ne dădea vreunul din sfaturile ei spartane: să nu lăsaţi pe Englezi să vă bage în cap că unele mâncări sunt indigeste; orice lucru se poate digera de un stomac bun, dar Englezii îşi strică digestia din cea mai fragedă copilărie închipuindu-şi că felul cutare sau cutare nu le prieşte.

POVESTEA VIEŢII MELE

40

POVESTEA VIEŢII MELE 40 Portretul meu la vârsta de zece ani

Portretul meu la vârsta de zece ani

41

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Eu în Husia mâncam orice; nimenea nu vorbea vreodată de „digestie”; este un subiect de conversaţie foarte displăcut şi cu totul nepotrivit pentru un salon”. Toate acestea dovedeau că mama însăşi se bucura de o excelentă „digestie” rusească. Intr’o zi declară, cu cea mai mare mulţumire: „Missy” (adică eu) e ca mine; poate mânca pietre şi să n’aibă habar”. Fără îndoială, această însuşire rusească, moştenită din strămoşi, a fost pentru mine în tot decursul vieţii, un însemnat privilegiu.

Mama avea o cameristă bătrână, numită Fanny Renwick, care era o personalitate foarte deosebită. Era foarte oacheşă, avea mustăţi şi-i plăcea să-şi închipue că, în vinele ei curge sânge spaniol. Mă îndoiesc că strămoşii ei să fi venit din Spania, dar se prea poate să fi fost printre dânşii un Irlandez. Fanny guverna cu o vargă de fier. Uneori o iubeam şi alteori ne era nesuferită. Schimbăcioasă ca şi vremea, în zilele cu soare era cât se poate de plăcută. Fanny avea în grija ei garderoba mamei şi punea la păstrare toate lucrurile de cari ar fi putut avea mama nevoie. Aceste nevoi păreau să aibă dimensiuni ruseşti. Era pentru noi o zi minunată când prindeam pe Fanny inspectându-şi comorile: se înşirau dulapuri peste dulapuri şi toate aveau un miros încântător. Conţineau nesfârşite şiruri de sticle de parfum, cutii pline cu „sacheuri”, creme, săpunuri, apă de trandafir, dar nimic care să semene a fard, lucru pe care mama îl ura cu o violenţă asemănătoare cu aceea a profeţilor de demult, când înfierau pe Jezebelele acelor vremuri. Erau şi nemaipomenite previziuni de hapuri, în special de ricină, semănând a boabe de struguri străvezii, în cari tremura lichidul galben.

POVESTEA VIEŢII MELE

42

Acestea erau, nu se ştie din ce motive, comandate la Petersburg, poate de teama că, preparate în Anglia, să nu fie cumva „doctorii pentru cai”. Eu cred că aceste hapuri de ricină mai adesea se uscau în cutiile lor, căci sănătatea rusească a mamei nu prea justifica aprovizionarea cu aşa enorme cantităţi. Dar având a străbate o cale atât de lungă din Rusia încoace, era mai practic să se trimeată dintr’o dată o cantitate însemnată. Eu cred că mama nici nu-şi dădea seama de nesfârşitele provizii ce se aflau în dulapurile ei. Fanny era stăpână în transmiterea comenzilor. Ce ni se părea mai încântător în comorile Fanny-ei erau feluritele pastile pentru fumători: unele mititele şi de toate culorile curcubeului, altele trandafirii şi în formă de semilună, aşezate în cutiuţe mici şi plate cari purtau un nume oriental pe capac, şi o gazelă. Mai erau şi nişte pastile viorii în formă de inimă, cu gust de toporaşi; acestea îmi plăceau mai mult, şi în zilele de vreme bună, mustăcioasa Fanny cu chip de spaniolă, era foarte darnică din proviziunile Alteţei Sale Imperiale. Saşeurile mari ca nişte salteluţe; albastre sau trandafirii, atârnate sau aşezate printre toate rochiile şi rufele mamei, erau pline de pudră de iris şi veneau totdeauna dela Florenţa unde se fabricau. Fanny Renwick era un adevărat tiran. Orice cameristă regală devine tiran, oricât de umilă ar fi obârşia ei. A ajuns să fie o datină ca ele să dojenească şi chiar să asuprească pe cei ce ocupă un post inferior şi sunt la cheremul lor. Mai târziu când eu nu mai eram acasă, mama avu o altă cameristă numită Jolly. Ceva mai puţin „jolly” decât Jolly *) nu se poate închipui. Dar când eşi la pensie Fanny, Jolly ajunsese la rândul ei tiranul celorlalţi şi îi chinui cum fusese ea chinuită; însă nici această

*) Jolly însemnează vesel.

43

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

înaintare în grad nu izbuti să facă pe Jolly ceva mai „jolly” decât fusese vreodată. Strămoşii spanioli ai Fanny-ei erau poate pricina unui simţ al umorului pe care-l avea; uneori trecea câte un fulger de strălucire în ochii bătrânei Fanny, ceeace-ţi înlesnea, cu ajutorul imaginaţiei, s’o vezi purtând o mantilă neagră, o floare roşie la ureche, şi zâmbind unui hidalgo. Dar cu Jolly altfel stăteau lucrurile! Severitatea ei avea ceva de Quaker *) , de Hughenot, şi cred că niciun cavaler n’ar fi îndrăznit vreodată să-i zâmbească. Mai târziu Jolly se împrieteni cu copiii mei; dar pe sora mea, Baby (Beatrice), o muştruluia sever şi desaproba în totul pe fiica cea mai mică a Ducesei care rămase mai mult acasă decât toate celelalte.

Osborne-Cottage era o casă tipic engleză, umbrită de tei şi de barba caprei, care se legăna în jurul ferestrelor. Aceste două miresme erau şi ele din cele ce revărsau asupra mea desfătare. Intotdeauna, oriunde m’aş fi găsit mai târziu, mireasma teiului în plină înflorire mi-a mânat sufletul înapoi spre casa din Osborne, precum mirosul umed al frunzelor veştede de toamnă readuce în faţa mea, ca printr’o vrajă, imaginea pădurii dela Eastwell. Mergeam întotdeauna în insula Wight, în anotimpul când înfloreau teii şi barba caprei. Sala de intrare din Osborne-Cottage era totdeauna plină de crini albi cu pete trandafirii, având o mireasmă care mă pătrundea cu fiori de încântare. Erau aşezaţi în vase înalte, la piciorul scării, şi primul lucru ce-l făceam la sosire era să ne înfundăm nasurile în mănunchiurile lor şi să ne mânjim obrazul cu polenul castaniu până semănăm ca nişte mici Indieni.

*) Quaker = sectă protestantă, extrem de rigidă.

POVESTEA VIEŢII MELE

44

Guvernanta noastră franceză M-lle X, Alsaciană, lua vacanţă în timpul lunilor de vară. „Mademoiselle” fusese de faţă la asediul Strassbourgului în 1870 şi nutrea în contra Germanilor o puternică ură, pe care o sădi pentru mulţi ani în sufletul nostru. Ştia cum să ne aprindă imaginaţia şi povestea deosebit de bine. Uneori o iubeam şi alteori nu. Avea nasul cam mare şi când zâmbea i se întindeau parcă buzele peste tot obrazul. Era un zâmbet foarte urât. Şi părul ei sărăcăcios avea o culoare urâtă. Ne citea câteodată ceasuri dearândul, — mare însuşire în ochii noştri, căci eram foarte lacome de orice fel de poveşti. Ea ne făcu să gustăm farmecul cărţilor din „Bibliothèque Rose” dintre cari „Les Memoires d’un Ane” era volumul nostru preferat, precum şi „Sans Familie”, „Robinson Suisse”, iar mai târziu ne prilejui bucurie cu „Les Enfants du Capitaine Grant”. Se credea că este bine pentru desvoltarea spatelui nostru să stăm culcate pe podele aproape un ceas în fiece zi. „Mademoiselle” avea obiceiul să ne citească pe când ne supuneam la această zilnică încercare, şi împletea la ciorap pe când citea. Mi-aduc aminte cum o priveam de jos şi cum încercam să-i întorc deandoaselea obrazul, făcând din nas o bărbie şi din bărbie un nas; dar oricum o învârteam rămânea tot „urâţică”, oricât aş fi vrut să îmblânzesc cuvântul „urâtă”. A împleti ciorapi era privit, nu ştiu pentru ce, ca o îndeletnicire foarte virtuoasă pentru o fetiţă regală. Rotunjirea călcâiului, adăugirile şi scăderile ochiurilor, le asemănăm cu geografia Elveţiei şi a Alpilor, cu acele lacuri plicticoase, de pe ambele părţi ale munţilor. Nu ştiu pentruce, dar a fost totdeauna în mintea mea o legătură între aceste două lucruri! Mai târziu regina Victoria comandă pictorului Millais portretul meu împletind un ciorap verde; acest tablou se află şi acuma atârnat nu ştiu unde la Windsor

45

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Mademoiselle” avea o comoară de lucruşoare, la cari ne plăcea foarte mult să ne uităm. Unul din acestea era un mic medalion de cristal, pe care se afla aplicată un soi de pasăre

făcută din mici diamante negricioase cu o perlă care îi atârna din cioc; altul era o mică pecetie de ametist, în care era gravată

o melancolică pansea. Insemna o mare favoare când ne lăsa să

ne pecetluim scrisorile cu aceste armorii înflorite. Mai erau şi

un fel de pesmeţi, comandaţi la Strassbourg, chintesenţă a tot ce era mai bun. Mademoiselle avea de sigur în ochii noştri un oarecare farmec, dar nu era destul de leală faţă de mama noastră şi noi

o judecam în privinţa asta cu simţul de dreptate al copilăriei.

Prea era adesea pornită să critice pe „la Duchesse” faţă de proprii ei copii. Era aşa dar o mare plăcere de a fi fără guvernantă la Osborne. Mama şi cu „nursele” copiilor se ocupau de noi şi ne luau la plimbare, ajutate din când în când de Mr. de Morsier, preceptorul francez al fratelui meu Alfred. Era vorba să ne desăvârşească el cunoştinţele de limba franceză, în timpul vacanţelor, şi nenorocitul om rotunjor, zâmbitor şi cu ochi albaştri, cunoştea nespuse chinuri când încerca să ne facă lecţii de dictando în grădină, pe când noi

mereu fugeam de lângă dânsul, ca să ne urcăm în pomii dintre ramurile cărora ne uitam în jos la el, jucându-i nenumărate farse. Insă Mr. Eduard de Morsier niciodată nu ne trăda; se purta cavalereşte, şi am impresia că, în taină, făcea haz de nebuniile noastre.

Cam pe la acea vreme îmi amintesc de o vizită ce ne făcu Winston Churchil, pe atunci un băeţaş. Avea părul roşu, pistrui, era obraznic şi arăta un desăvârşit dispreţ pentru autoritate. Amândoi aveam unul pentru altul o simpatie ascunsă. La început nu îndrăzneam s’o arătăm deschis, dar încetul cu încetul roşcovanul nostru musafir lepădă orice

POVESTEA VIEŢII MELE

46

prefăcătorie şi îşi declară cu îndrăzneală preferinţa pentru mine, afirmând de faţă cu martori că se va căsători cu mine când va fi mare! Nu cred că mama găsi purtarea noastră prea bună, în timpul şederii lui, dar eu una am păstrat o foarte bună amintire de scurta vizită ce ne făcu tânărul Winston, şi zâmbesc şi azi încă de câte ori revăd în minte lucirea şireată din ochii lui, între cari era aşezat un năsuc îndrăzneţ, şi privirea lui obraznică de câte ori era mustrat. Imi plăcea foarte mult să fiu tot atât de îndemânatică, de iute, de uşoară, de neobosită ca şi băeţii, dar în ceeace privea sentimentele mele faţă de dânşii şi ale lor faţă de mine, eram o adevărată fetiţă. Imi aduc aminte că odată în palatul Clarence, fratele meu a poftit câţiva băeţi să se joace cu dânsul. Aceasta nu se întâmpla foarte des, dar în acea zi neuitată, văd în minte pe un băiat pentru care simţii o nemărginită admiraţie. Era îmbrăcat ca un Gordon Highlander *) era oacheş, extraordinar de frumos şi se numea Stephen, Stephen Hastings mi se pare, dar nu sunt de loc sigură de numele de familie. Băeţii erau foarte neastâmpăraţi şi se fugăreau dealungul sălilor, iar bonele noastre socoteau că jocurile lor sunt prea sălbatice pentru fetiţe. Ii priveam din uşa apartamentului nostru, cu mare dorinţă de a ne amesteca în joc. Eu nu aveam ochi decât pentru Stephen. Printre alte jocuri minunate, iată ce scorniră: să se dea de-a lunecuşul, jos pe scara de din dos, şezând pe o tavă mare. Minunată născocire! Călcând peste orice sfială şi lăsând de o parte cele, mai stricte legi, eu mă furişai lângă frumosul

*) Soldaţii Scoţieni au drept uniformă un fel de fusanelă de lână, cadrilată cu diferite modele şi culori, după clanul pe care îl reprezintă; unul dintre aceste este numit Gordon.

47

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Stephen, rugându-l să mă lase să alunec în jos pe tavă odată cu dânsul. Stephen era un adevărat cavaler şi fu foarte mulţumit să conducă cu vitejie pe o fetiţă bălaie, care era mult mai sfioasă decât dorea să se arate, N’am o amintire prea limpede de modul cum se petrecu această aventură: ţiu minte numai chipul lui Stephen şi stofa cadrilată verde închis, negru, galben a costumului său. De sigur Stephen ar fi putut refuza să ia cu dânsul o fetiţă, dar n’a refuzat şi pentru aceasta îi sunt şi acum recunoscătoare. Gândiţi-vă ce dureroasă umilire ar fi fost dacă ar fi zis:

„nu”. N’am mai văzut de atunci niciodată pe Stephen; nu ştiu nici al cui fiu era şi cum s’a întâmplat să fie în acea zi invitat la Clarence-House. Dar cu toate acestea el este una din amintirile mele plăcute.

Alături de parcul din Osborne era alt parc. Porţile de intrare ale ambelor mari propretăţi se aflau, după câte îmi amintesc, una în faţa alteia sau una lângă alta, dar poate că mă înşel. Castelul acela se numea Norris Castle. Intrun an împărăteasa Fredericka, sora mai mare a tatei şi mama Kaiserului, o închiriă pentru timpul verii. Castelul Norris era mai impunător decât Osborne-Cottage; era o clădire mare de piatră cenuşie, zidită mi se pare în acelaşi stil ca şi castelul Windsor. Insă amintirile mele sunt nelămurite; tot ce mai ştiu e că-l găseam nemaipomenit de frumos, şi că, pe terase, păuni păşeau agale în toată minunăţia lor. Atunci pentru întâia oară i-am auzit chemându-se unul pe altul, şi de atunci de câte ori am auzit glas de păuni mi se redeştepta în minte castelul Norris. O revăd parcă pe împărăteasa Fredericka, îmbrăcată în negru şi înconjurată de câteva din fetele ei.

POVESTEA VIEŢII MELE

48

Avea ochi neînchipuit de albaştri, vocea încântătoare şi un zâmbet cu desăvârşire răpitor. Era deplină armonie între ochii şi zâmbetul ei, deopotrivă strălucitori şi vii. Deosebit de dulce faţă de noi copiii, ne punea multe întrebări. Vorbea englezeşte cu un netăgăduit accent străin, dar glasul ei semăna cu al tatei; un grai dulce în care amândoi pronunţau pe „r” foarte înăbuşit. Ceeace nu pot statornici deloc e momentul acestor întâmplări, dacă s’au ivit înainte sau după moartea împăratului Frederick şi dacă ea era atunci văduvă sau nu. Totuşi, îmi aduc aminte de împăratul Frederick pe plaja dela Osborne, încă principe moştenitor; era anul Jubileului şi de pe atunci pierduse glasul. Inalt şi frumos, cu o bogată barbă castanie, nu putea vorbi cu noi, dar se prefăcea că ne împroaşcă cu nisip şi cu iarbă de mare uscată. Era vesel, însă orişicum simţeam că se joacă din condescendenţă, ceeace ne făcea cam sfioase. Imi amintesc că am mai văzut odată pe principele moştenitor Frederick şi pe mătuşa mea Vicky în palatul cel nou din Potsdam. Nu e decât o reminiscenţă ştearsă — nu mi-au rămas decât două trei imagini foarte nedesluşite, nici nu mai ştiu în ce an am fost acolo, şi nici pentru ce; trebue să fi fost numai în treacăt, în drum spre vreun alt loc, dar, văd încă minunatul zâmbet al mătuşii mele Vicky. Insă lucru ciudat, cu toate că-i lumina toată faţa şi ochii ca o rază de soare, era în acel zâmbet o oarecare răceală. Mătuşa mea, Elisabeta a României (Carmen Sylva), avea acelaşi fel de zâmbet. Era nespus de luminos, minunat, dar era mai mult luminos decât călduros, dacă vă puteţi da seama de ceeace vreau să spun. Era ceva „voit” în zâmbetul amândurora, era ca să zic aşa „scos la poruncă”, cum dai drumul luminii electrice. Când arătau că fac mult haz de ceva, nu te simţeai pe deplin încredinţat că în adevăr făceau haz; era în acel zâmbet ceva puţin teatral, parcă prea le sta la îndemână, ajungând ca

49

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

să zic aşa un fel de manierism. Poate că mă înşel; am cunoscut-o puţin pe împărăteasă, dar aşa a rămas zâmbetul ei în amintirea mea pe jumătate ştearsă. Pot să adaug aici că regina Elisabeta a României şi împărăteasa Fredericka, cu toată asemănarea zâmbetelor lor, nu se simpatizau deloc. Amândouă erau femei cu o înaltă cultură, cu oarecare aplecare spre pedantism, şi totdeauna gata să-şi arate superioritatea faţă de muritorii mai simpli. Amândouă erau ambiţioase şi „tatkräftig”, — aceasta este singura expresie de care mă pot servi pentru a le descrie, — adică erau energice, tăioase şi pătrunzătoare. O amintire mai materială decât zâmbetul mătuşii Vicky, rămasă din trecerea mea prin „Neue Palais”, este o ciorbă ce ni s’a servit, albă, dulce şi cu stafide. Ni s’a spus că este o ciorbă obişnuită în Germania de Nord, numită, nu ştiu de ce, ciorbă de bere, care nu ne păru prea plăcută. Şi apoi mai era şi „Baumkuchen” tot un produs al Germaniei de Nord; o prăjitură înaltă şi rotundă în forma unui trunchiu de copac, cu mici protuberante pe toată suprafaţa lui, pe cari noi le numeam „nasuri”. Era acoperit cu un strat alb şi gros de zahăr, dar înăuntru era cafeniu închis şi de o bunătate fără seamăn. Aici înc’odată mi se iveşte în minte luminosul zâmbet al mătuşii Vicky, pe când tăia mari felii din această prăjitură pentru fiecare dintre noi. Tanti Vicky era foarte drăguţă cu lumea. Zâmbetul ei avea ceva asemănător cu lumina soarelui când timpul nu e cu adevărat cald. Românii au un cuvânt foarte nemerit pentru o astfel de căldură: O numesc „soare cu dinţi”. Dar trebue să mă opresc asupra faptului că nu am niciun cuvânt pentru a judeca astfel zâmbetul mătuşii Vicky, nimic alt decât impresia unui copil, impresie care nu s’a şters.

POVESTEA VIEŢII MELE

50

Dar, după cum am mai spus odată, am avut toată viaţa, un ciudat instinct sau o intuiţie a adâncurilor de sub adâncuri, a motivelor cuprinse în motive, — un fel de al şaptelea simţ, ca să zic aşa.

Unele după-prânzuri la Osborne le petreceam la „Swiss- Cottage”, un loc de desfătare fără seamăn, şi una din cele mai scumpe amintiri ale mele. Era o căsuţă de lemn de culoare închisă, clădită în stil rustic de „Châlet elveţian”. Avea un acoperiş foarte povârnit cu pietre pe creştet, şi un balcon de jur împrejurul catului de sus. Fusese căsuţa de joacă a celor nouă copii ai reginei Victoria. In jurul ei era o întindere mare de pământ în care, tata, unchii şi mătuşile mele îşi aveau fiecare câte un petec de grădină, şi mergea vorba că o îngrijeau ei singuri; erau nişte răzoare lungi, dreptunghiulare, în cari creşteau şi flori şi zarzavat. Aceste grădiniţe erau credincios păstrate, aşa cum se aflau în timpul când au fost locul de joacă al unei generaţii trecute, astăzi eşită de mult din „veacul de aur”, — şi de sigur că acum, grădiniţele sunt mult mai bine îngrijite. Pentru noi, copiii, aceste răzoare înfăţişau sinteza tuturor năzuinţelor noastre; şi-mi aduc aminte cum am întrebat în repeţite rânduri pe păzitori, care era răzorul lui papa, şi acel răzor, cu toate că semăna cu celelalte, ni se părea nouă deosebit. Aici, în grădina căsuţei elveţiene, am descoperit eu pentru întâia oară, înaltul crin al Maicii Domnului (Lilium Candidum). Pentru mine, a fost o revelaţie! Niciodată nu văzusem o floare mai desăvârşită în frumuseţe, nobilă, falnică, având în ea ceva aproape sacru, poate pentrucă aminteşte picturile religiei. Şi apoi mirosul ei! De o dulceaţă pătrunzătoare, mai presus de orice cuvânt, o mireasmă care ţi se urcă la cap, aproape ameţitoare şi

51

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

moleşitoare uneori. E o lume întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos, aproape. Afară de aceasta, e atât de înalt şi de mlădios, atât de strălucitor, încât pare că din petalele lui izvorăşte lumină. Din ziua în care am descoperit minunea acestor crini albi, în grădina căsuţei elveţiene, m’am străduit să-i sădesc oriunde mi-am făcut grădină. Uneori, mi-a mers în plin, alteori nu. Acum de curând, am izbutit mai presus de cele mai scumpe aşteptări ale mele; aceasta s’a întâmplat la Balcic, pe o terasă deasupra Mării Negre. Aici, spre nemărginita mea bucurie, au răsărit strălucitori, albe minuni de lumină. Dar cu toate că întregul drum al vieţii desparte aleea mea de crini din depărtata Dobroge, de primii crini ce i-am văzut în grădiniţa tatălui meu, mirosul crinului Maicii Domnului mă poartă totdeauna înapoi, spre căsuţa elveţiană din insula Wight. Cât de minunată e puterea amintirii! Mereu şi mereu pomenesc de ea, căci mă urmăreşte strania vrajă ce au miresmele — ca o baghetă magică — de a reînvia imagini de mult uitate. Imagini ce amintesc locuri, chipuri omeneşti, cuvinte rostite, gânduri gândite. Visuri, frumuseţi, încântare Vraja amintirii!

sa dus,

pare-se, pentru totdeauna şi nu se va mai întoarce, şi totuşi, e vie în inimă, de neuitat, comoara cu care trăim în toate „zilele vieţii noastre.

Dar şi mâhnirea ei şi dorul de tot ce-a trecut

Mai era şi o mică cetăţue clădită în grădina căsuţei elveţiene. O micuţă cetăţue de cărămidă roşie, cu tranşee de jur împrejur, înfăţişând un şanţ de apărare. Ce ne mai jucam noi în această cetăţue! Fratele meu Alfred, era vestitul căpitan. Alfred avea mare însemnătate pentru noi în timpul vacanţelor dela Osborne; el era conducătorul şi

POVESTEA VIEŢII MELE

52

născocitorul celor mai multe jocuri. In timpul lunilor de studiu, nu prea îl vedeam. In partea de jos a căsuţei, se afla un muzeu, în care câteşi nouă copiii reginei Victoria îşi adunaseră felurite colecţii, aduse acasă de prin călătoriile lor în jurul lumii. Acest muzeu era un izvor de neţărmurit interes; Ducky şi cu mine descoperirăm în el cele mai minunate scoici. Ne lăsa gura apă, când ne gândeam ce nespusă fericire ar fi fost dacă am fi găsit astfel de scoici, pe plaja dela Osborne. Dar vai! toate erau închise după uşi de sticlă, şi nu puteau fi atinse, ceeace era o foarte înţeleaptă măsură, căci altfel, degetele noastre copilăreşti ar fi mânuit cu prea mare înfrigurare, toate acele comori. Dar păzitorul, când era în toane bune, ca şi Fanny Renwick în zilele ei de „vreme bună”, ne deschidea câte una din uşile de sticlă şi ne dădea în mână, pentru o clipă, cele mai admirate dintre ele. Astfel, ţinui eu odată pe palma mea grăsuţă, cea mai frumoasă dintre scoici; era de o misterioasă culoare roşie închisă, cu pete, ca bagaua, şi mai minunat decât orice, era dublă şi avea broboane ascuţite pe toată suprafaţa ei. Era o fericire fără seamăn, de a putea ţinea câteva clipe, o astfel de comoară. Tot aici, am văzut pentru întâia oară, frumoşii fluturi albaştri brazilieni, cu aripile ca de sidef azuriu. Totdeauna mi- au apărut ca adevărata chintesenţă a albastrului, ca şi când ei ar fi expresiunea supremă şi desăvârşită a acestei culori, care cuprinde cerul şi marea în toată perfecţiunea lor. Visul meu, dealungul vieţii, a fost să am fluturi albaştri de acest soiu, vii şi sburând prin odaie. Fluturi azurii domesticiţi, ca nişte luminiţe albastre! îmi închipuiam că i-aş păstra vii, punând largi cupe pline cu trandafiri albi, pe mese, pe podele, pe marginea ferestrelor, uriaşi trandafiri albi acoperiţi cu rouă, cari să le fie hrană. In basmele minunate pe cari mi le făuream şi pe cari chiar şi acum le pot născoci cu toată căldura de

53

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

altădată, mai întotdeauna se aflau fluturi albaştri din aceştia, plutind prin camerele mele, sorbind viaţă din trandafirii mei albi ca zăpada, aşezaţi în lumina soarelui! Una din cele mai rare comori ale căsuţei elveţiene era o piatră mlădioasă, în patru colţuri şi de culoarea nisipului, ca o bucată de turtă dulce; se îndoia uşor în sus şi în jos, când o ţineai de un capăt. Bine înţeles, niciodată nu aveam voie să ţinem în mână acest nepreţuit mineral; îmi închipuesc că o mânuire ceva mai brutală l-ar fi frânt. Dar nicio vizită la muzeu nu era deplină, dacă nu ridicam această minunată piatră, pentru o clipă, dela locul unde se odihnea. Aş vrea să ştiu dacă piatra flexibilă se mai află în căsuţa elveţiană, şi dacă crinii Maicii Domnului mai cresc în micile răzoare ale grădiniţei, odinioară bucuria a nouă fraţi şi surori, dintre cari numai trei mai sunt în viaţă?

Mama, căreia nu-i prea plăcea găteala, nu făcea mare caz

de săptămâna regatelor dela Cowes. Dar noi o socoteam ca

nespus de încântătoare, şi ne plăcea să fim poftiţi pe yachtul

regal „Victoria şi Albert”, pe care locuiau, în această

săptămână, unchiul Bertie şi tanti Alix, după câte ţiu minte. Nimic în lume nu-i mai minunat ca un vapor englez. Cuirasat sau yacht, sunt deopotrivă de fermecătoare, şi nici un marinar, în toată larga lume, nu poate sta alături de un marinar englez. Toţi marinarii sunt bine, dar „Britanicul Blue- Jacket” are într’însul nu ştiu ce anume care-l deosebeşte de alţii, făcându-l să fie „marinarul englez”. „Britanicul Blue-Jacket” face parte din amintirile cele mai

vii ale copilăriei mele, şi va apare într’un chip sau altul, în

multe din aceste file. Cowes era un prea frumos orăşel-port, cu străzi înguste, case cu faţade de lemn, şi după cât îmi aduc aminte, cu

POVESTEA VIEŢII MELE

54

prăvălii încântătoare. Trebuie să nu uităm, că aceste amintiri sunt de acum vreo patruzeci de ani. Şi nu ştiu deloc, dacă şi astăzi Cowes e încă ce era atunci, sau dacă „progresele moderne” i-au schimbat înfăţişarea. Una din marile atracţiuni ale drumului spre Cowes, era faptul că trebuia să treci apa pe un pod-plutitor. In timpul fluxului, era totdeauna multă apă între ţărm şi pod. Caii, şi mai ales frumosul Vice-Roi, numit Skitty, făceau mare tămbălău când era vorba să treacă micul braţ de mare, şi parcă aud şi acum împroşcarea apei, când în sfârşit caii se înduplecau să-l treacă, precum şi scârţâitul pietrişului luciu sub roţi şi duduitul podului a gol sub copitele cailor. Trăsura făcea un salt, care ne arunca unii peste alţii, cu ţipete de bucurie. Apoi venea sgomotul lanţului strâns încolăcit, când începea podul să se urnească, tropăitul nervos al copitelor, nerăbdarea răsvrătită a lui Skitty, zângănitul zăbalelor şi glasul împăciuitor al lui Robert: „huo-huo! mătuşica, stai binişor fetică”. Dar trebue s’o spun, Skitty nu era nicidecum o fetică, ci cu adevărat un „Vice- Roi”, adică ceeace bătrânul şef al grajdurilor regale numea „un cal întreg”. Coborârea de pe podul plutitor era repetarea urcării pe dânsul: un tropăit de copite, un hop al trăsurii, un scârţâit de roţi pe pietriş, o împroşcătură de apă, şi iată-ne dincolo! Tanti Alix pe „Victoria şi Albert” era tot atât de răpitoare ca şi în rochia ei ca rubinul, din timpul petrecerilor vânătoreşti dela Eastwell, însă pe yacht ni se înfăţişa de obiceiu ca o viziune albă. Ţinea totdeauna în braţe un căţeluş pekinez, iar cele trei verişoare ale mele: Luisa, Victoria şi Maud erau totdeauna în preajma ei, puţin mai departe, şi ele îmbrăcate în alb, de o prospeţime neatinsă, cu pălăriile zise „de marinar” socotite ca mai potrivite pe bordul unui yacht. Nu ţiu minte cum ne îmbrăca mama în asemenea împrejurări, dar, de sigur, nu în alb, căci avea o ciudată aversiune în contra rochiilor albe

55

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

55 MARIA, REGINA ROMÂNIEI Tatăl meu, Alfred, duce de Edinburgh, mai târziu duce de Saxa -

Tatăl meu, Alfred, duce de Edinburgh, mai târziu duce de Saxa- Coburg-Gotha

POVESTEA VIEŢII MELE

56

pentru fiicele ei, şi poate tocmai de aceea dorinţa mea cea mai vie, era o rochie albă. Mă vedeam în vis cu o rochie albă, şi-mi închipuiam că mi-ar şedea mai bine, decât orice altă culoare. Eram o fetiţă cam cochetă, şi hainele aveau pentru mine multă însemnătate. Dar mama, ale cărei păreri în privinţa îmbrăcăminţii sale erau ciudate, le avea şi în privinţa noastră. Albul, nu ştiu din ce pricină, era lucru oprit. Aceasta mărise într’atât preţul culorii emblematice a nevinovăţiei, încât pizmuiam chiar şi pe şcolăriţele din Coburg, când în zilele de sărbători şcolare, defilau dealungul pieţei în sunetul fanfarei, gătite cu rochii de tulpan alb scrobit, cu ciorapi albi de bumbac şi mănuşi albe, tot de bumbac. In adevăr, mare trebue să fi fost dorul meu de o rochie albă, ca să fi putut pizmui pe micile mele vecine, în astfel de podoabe!

Dar să ne întoarcem la săptămâna regatelor dela Cowes:

unchiul Bertie, pe frumosul lui yacht, era o strălucită întrupare a râsului şi a voiei bune. In costumu-i desăvârşit, potrivit cu împrejurarea, arăta o glumeaţă bună voie regală faţă de nepoţelele lui; ne ciupea de bărbie, ne trăgea de urechi în chip prietenesc, făcea glume pe socoteala noastră şi apoi râdea în felul lui, pe care din nenorocire, nu-l pot reda pe hârtie. Râsul lui era o explozie de voioşie, care-i încreţia toată faţa într’o sută de cute mici. Nu prea eram sigure dacă ne plăcea sau nu unchiul Bertie, prea ne lua de sus, prea părea că domneşte peste toată lumea şi nu eram încă destul de mari, ca să fim înrâurite de farmecul lui. Cele trei verişoare erau foarte bune, dar şi ele se purtau cu noi, ca şi cu nişte copii ce eram, ceeace ne făcea să simţim dureros inferioritatea noastră faţă de cei cinci până la zece ani cu cât ele ne întreceau. Aveau obiceiul -mi zică „drăguţă mică Missy”, şi într’o zi, vară-mea Luisa (mai târziu ducesă de Fife) îmi dărui nu ştiu ce

57

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

animal mic de porţelan, după care mă înnebuneam. Un moment plin de încântare era acela, când verişoarele ne duceau în cabinele lor pline de toate comorile ce-şi poate cineva închipui, căci în acele vremuri era o nebunie cu moda de a colecţiona orice fel de „bibelou”. „Familia de Wales”, cum o numeam ca s’o deosebim de verii noştri de Connaught, Albany şi Battenberg, avea un talent special pentru colecţionarea „comorilor”. Noi rămâneam cu gura căscată în faţa bogăţiei acestor colecţii: animale de bronz, de porţelan, de piatră, şiruri întregi de mici vaze, micuţe rame de fotografii, minunate aquarele înfăţişând grădini sau femei cu chip frumos, sau câmpii pline de zarnacadele galbene, sau castelul Windsor zărit prin ceaţă; portretele cailor favoriţi, ale câinilor preferaţi şi ale celor mai scumpi prieteni, şi peste tot, zâmbind deasupra tuturor celorlalte fiinţe şi lucruri, frumosul chip al mătuşii Alix, care chiar în fotografie triumfa şi domnea ca lumina soarelui! Verişoarele noastre de Wales aveau obiceiul special de a adăoga „dragă mititică” sau „biată mititică” la fiece frază, când vorbeau de cineva. Vorba lor era totdeauna în ton minor şi în surdină, dacă mă pot exprima astfel. Aceasta dădea o însuşire deosebită tuturor convorbirilor cu ele, şi pe mine mă făcea să simt în chip ciudat că viaţa ar fi minunată, dacă n’ar fi aşa de tristă. De ce să fi fost triste verişoarele noastre de Wales, aceasta nu mi-o pot lămuri. Tanti Alix niciodată nu mă făcea să simt aşa ceva; până la sfârşit, a fost în tanti Alix ceva neînvins, ceva fermecător care o asemăna cu o floare. Te umplea de aceeaşi bucurie ca un trandafir frumos, ca o orchidee rară, sau o garoafă neîntrecută. Era ca o floare îngrijită de un grădinar cunoscător al tuturor tainelor meşteşugului lui. Imi aduc aminte în deosebi de mâinile ei, lungi, de o formă desăvârşită, mâini cari au rămas tot aşa de tinere ca şi obrazul

POVESTEA VIEŢII MELE

58

ei; purta totdeauna o brăţară în chip de şarpe de aur, încolăcit de mai multe ori în jurul braţului stâng, mi se pare. Şarpele avea în cap o piatră scumpă colorată. Această brăţară părea într’atât că face parte din fiinţa mătuşii Alix, încât ai fi crezut că crescuse chiar în carnea ei. Surzenia de care suferea, părea că adaogă ceva farmecului ei, aşa cum uşoara ei şchiopătare, felul cum intra pe uşă, era ceva fără seamăn, iar zâmbetul de buna primire, lumina totul împrejur. Toţi ochii se îndreptau spre ea, şi duioşia ei era tot atât de mare ca şi frumuseţea. Era statornică şi iubitoare, iubea pe tineri ca şi pe bătrâni. Toată lumea pe lângă ea se simţea fericită. Era izvor de lumină! Frumoasă, frumoasă regină Alexandra! fie pe veci binecuvântată amintirea ta, pentru nespusa fericire ce o hărăzea chipul tău şi fiinţa ta lumii, care pare mai săracă de când ai părăsit-o.

Imi pare că va trebui să părăsesc în curând Osborne şi să mă îndrept spre alte locuri, dar vreau mai înainte să pomenesc de un minunat cal de muncă, premiat, un armăsar pe care l- am văzut într’o fermă a bunicii. De o mărime nemaipomenită, gâtul lui era neînchipuit de gros şi copitele păreau ca patru stânci. Avea ochii blajini, şi o şuviţă din coamă, ce-i atârna pe frunte, îi dădea o înfăţişare încântătoare. Era o splendidă făptură. Eu îl iubeam cu un sentiment de pătimaşă admiraţie. Mi-aduc aminte cum mă apropiam de el şi-i sărutam umărul mătăsos la care abia puteam ajunge. Ba îi ştiu încă şi numele: îl chema „împăratul Hitching”, nume pe care îl socoteam cu totul nevrednic de frumuseţea lui, mai ales, pentrucă cei ce prezentau admiratorilor pe frumosul animal, nu pronunţau litera H, astfel încât numele rămânea cu

59

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

atât mai nedemn de el *) . Impăratul Hitching şi poney-ul „Isabelle”, înhămat la trăsurica bunicii, s’au ivit mereu în visurile mele timp îndelungat şi născoceam nesfârşite întâmplări, în cari rolul principal era jucat de încântătoarea fiinţă elefantină. Un alt mare prilej de admiraţie în ferma dela Osborne:

taurul spaniol, splendid specimen, cenuşiu ca piatra, cu coarne uriaşe, îşi purta capul sus ca un monarh, şi te privea cu un neasemănat dispreţ, în care se amesteca şi mânie. Această făptură împărătească nu putea fi văzută decât de departe, fapt care mărea înfiorarea ce-o pricinuia. Inco amintire dela Osborne: o alee de conifere care ducea către castel; unele din ele, dacă nu mă înşel, erau de un albastru argintiu. Nu ştiu din ce specie făceau parte, mi se pare că niciodată nu mi s’a spus numele lor; pe semne pe vremea aceea nici nu întrebam. Dar ce mi-a rămas pe veci neuitate, sunt micile conuri de un roşu strălucitor, cari creşteau pe ramurile cele de sus, aşezate în şiruri, ca soldaţii la paradă. N’am văzut niciodată ceva mai frumos decât contrastul acela între roşul aprins şi albastrul argintiu. Nicăeri n’am mai întâlnit astfel de conifere; mă duceam să mă uit la ele de câte ori puteam, mă atrăgeau într’un chip de nedescris. Dar când voiu putea vreodată pomeni de toate lucrurile fermecătoare, cari făceau din copilăria mea ceva aşa de neasemănat, şi din fiecare zi, prilejul unei minunate întâmplări? Fiece lucru era o descoperire, o bucurie, o desfătare; dar câteodată era şi durere şi amară desamăgire!

Intotdeauna faptul de a zice „adio” unui loc sau unei fiinţe, a fost pentru mine un adevărat chin. Sunt din fire statornică şi mă leg adânc de ceeace iubesc; rădăcinile mele se întind

*) „Icing” însemnează mâncare.

POVESTEA VIEŢII MELE

60

departe, şi smulgerea lor e o nemiloasă durere. Imi place să mă duc de colo-colo, dar să nu părăsesc nimic. Imi pare rău să plec chiar din locuri pe cari nu le iubesc cu adevărat; nu ştiu de ce, şi aceasta mă doare. E o durere de a părăsi orice; aş vrea să nu las niciodată nimic în urma mea, şi totuşi în viaţa toată, nu facem nimic alt! Orice adio cuprinde într’însul ceva din sfâşierea morţii. Oricât de mare este nădejdea şi optimismul cu care privesc viaţa, nu mă pot împiedeca de a simţi că nu ne putem întoarce înapoi şi că nicio clipă nu poate fi trăită a doua oară. Timpul lunecă, te duce cu sine tot înainte, şi ce a trecut, e trecut; rămâne numai amintirea; o amintire scumpă, nepreţuită, adesea înfrumuseţată prin depărtare, totuşi, numai amintirea, umbra sau lumina unui lucru care a fost şi numai e. Nu e chip să opreşti în loc nici zilele, nici anotimpurile, nici anii, de asemeni nici copilăria, tinereţea sau anii maturi. Timpul este un mare duşman, care ne împinge înainte, atunci când am vrea să ne oprim, dar tot el e marele nostru prieten şi tămăduitor, când e vorba să biruim necazul şi durerea. Am cunoscut şi eu mai multe desrădăcinări, mai multe despărţiri şi părăsiri, şi toate au fost dureroase. Gând eram de vreo 12 ani, tatăl meu fu numit comandor al flotei mediteraniene, având Malta drept cartier general; aceasta aduse o schimbare neaşteptată în vieţile noastre: părăsirăm Eastwell. Frumosul Eastwell cu marele castel de piatră cenuşie, cu splendidul parc, cu turmele de cerbi şi pitoreştile vaci scoţiene, cu lacurile, cu păduricea şi grădina cu bătrânul cedru, locaşul nostru năsdrăvan. Eastwell! Casa în câre m’am născut, cu multele camere, unele cercetate, altele necercetate de noi, apartamentele noastre de copii, camera în care ne făceam lecţiile şi salonaşul intim al mamei, unde ne citea câte o carte uneori, seara, şi ne dădea voie să umblăm cu comorile de pe mesele ei; sufrageria

61

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cea mică, salonul şi draga bibliotecă, în care se aşeza pomul de Crăciun şi din care o galerie, în chip de seră, ducea în grădină. Această galerie conducea printr’o scară în catul de jos, la o seră mai mare, plină de ferige arborescente. Ele mi s’au întipărit parcă mai adânc în minte, precum şi passiflorele roşii aprinse, de o specie nemaiîntâlnită aiurea, căţărate pe tot peretele de sticlă. Florile erau ca nişte stele purpurii, atârnate de lujerele lor agăţătoare, prin cotoare subţirele, puse parcă anume prea sus, ca să nu le putem atinge. Vorbind de sufrageria cea mică dela Eastwell, îmi amintesc de două fiinţe cari au trecut prin viaţa noastră, ca două năluci. Una din ele e unchiul Leopold, duce de Albany; cealaltă e Carlos, principe-moştenitor al Portugaliei, care mai târziu, ca rege, a fost ucis împreună cu fiul său pe când treceau în trăsură, prin străzile Lisabonei, cu prilejul unei festivităţi. Regina şi al doilea fiu al ei se aflau în aceeaşi trăsură; viteaza regină Amalia, salvă pe tânărul Manuel, sculându-se dela locul ei şi izbind în faţă pe ucigaş cu buchetul din mâna ei, înainte ca el să poată face o a treia victimă. Noi, copiii, aveam obiceiul să luăm parte la micul dejun de dimineaţă, în timpul petrecerilor de vânătoare. Mama, care se scula devreme, prezida aceste dejunuri. De fapt, ea era totdeauna cea dintâi la masă, Punctualitatea ei ajunsese un fel de manie, căci sosea totdeauna cu zece minute înainte de timpul cuvenit. Oricât ai fi încercat, nu izbuteai să ajungi înaintea mamei, şi totdeauna eram mustrate pentru întârziere. Atât de severă a fost educaţia ce ne-a dat-o în privinţa punctualităţii, încât toată viaţa mea, am păstrat un sentiment de îngrijorare şi aproape de vinovăţie, în privinţa timpului. Pierderea a cinci minute îmi pare aproape o crimă; până în ziua de azi, conştiinţa nu mă lasă în pace, dacă întârziu o clipă doar.

POVESTEA VIEŢII MELE

62

Unchiul Leopold era fiul cel mai tânăr al reginei Victoria. Se născuse foarte plăpând şi suferea de hemofilie. Cred că nu a trecut mult peste vârsta de treizeci de ani. Insă se însurase şi avea doi copii: o fată şi un băiat care se născu după moartea lui.

Unchiul Leopold era preferatul mamei, dintre toţi cumnaţii şi cumnatele. Neputând, din pricina boalei lui, să practice sporturi, ajunsese un erudit, şi era mare amator de artă. Cred că inteligenţa lui îl făcea atât de drag mamei. N’am despre dânsul decât o amintire foarte ştearsă, căci n’am păstrat nimic decât trecătoarea lui tovărăşie în sufrageria dela Eastwell. Cu toate că era mai întotdeauna pradă suferinţelor, era vesel şi hăzos şi-i plăceau mult glumele. In dimineaţa de care-mi amintesc atât de bine, veni la dejun ţinându-şi batista la gură, şi zicând că tocmai îi căzuse un dinte din faţă! Consternare şi îngrijorare printre „cei mari” aşezaţi în jurul mesei, căci pentru unchiul Leopold, bolnav de nemiloasa hemofilie, era de cea mai mare însemnătate să nu sufere vreodată o lovitură sau o rănire, nici să cadă sau să-şi facă vreun rău. Orice lovire sau sgârietură îi era primejdioasă. Mama, gazda, era cea mai turburată. Il rugă să-i arate unde îi lipsea dintele. Unchiul Leopold îşi scoase dela gură batista, plină de pete roşii, şi în adevăr, se vedea o mare gaură neagră; lipsea unul din cei doi dinţi din faţă! Toţi se grămădiseră în jurul lui, punând întrebări, propunând leacuri, când deodată el isbucni în râs! Fusese o farsă copilărească: gaura neagră din gură era o bucată de plasture, iar petele de pe batistă, văpsea roşie! Fiecare se întoarse la loc, scăpat de îngrijorare. Mama însă era plină de indignare pe de o parte adevărată, pe de alta, prefăcută; îl mustră sdravăn pentru faptul de a fi pricinuit

63

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

astfel de emoţie rudelor cari-l iubeau, — şi mama niciodată nu mustra pe jumătate. Nam nimic deosebit de povestit despre Carlos, principele moştenitor al Portugaliei, decât că nu prea ştiu pentru ce, prinseserăm mare drag de dânsul. Avea părul cel mai bălai pe care-l văzusem vreodată, aproape alb şi creţ. Obrazul lui avea o culoare sănătoasă, trandafirie, ochii îi erau foarte albaştri; începuse de pe atuncea a se îngraşă. Glumea cu noi, copiii, şi cu toate că eram foarte sfioase, când ni se spuse că este văr şi că-l putem săruta, declararăm că are obrajii plăcuţi şi netezi ca nişte „pernuţe” de înfipt ace! De ce „pernuţe de înfipt ace” era modul nostru de a ne înfăţişa ceva moale, nu ştiu, însă faptul de a admite că obrajii lui erau ca nişte astfel de „pernuţe” era un semn de aprobare, şi de câte ori spunea că avea să ne arate ceva deosebit, ne grămădeam toate în jurul scaunului lui. Intr’o zi, aplecându-se în jos, aproape până sub masă, scoase din buzunar câteva cartuşe. Asta era tot. Dar noi pufnirăm de râs şi eram încântate, numai şi numai pentrucă ne era drag; astfel toate glumele lui, chiar cele mai nesărate, ni se păreau de toată nostimada. E ciudat cum unele imagini din trecut rămân neclintite pe când altele se şterg cu totul ca şi când n’ar fi fost; sufrageria din Eastwell însă totdeauna îmi aduce aminte feţele acestor musafiri atât de deosebiţi. O amintire tragică e legată de viaţa noastră la Eastwell:

moartea nanei noastre Pitcathly. Mi se pare că a murit de cancer, dar e aşa de mult de atunci încât nu mai ştiu bine şi poate n’am ştiut niciodată adevărul. Grozav de bolnavă a rămas la postul ei, până la sfârşit. Sora mea Beatrice, era pe atunci o copilită mică de tot, şi ţiu minte pe Nana, umblând cu ea în braţe noaptea, când fetiţa n’avea somn, de colo, colo, mereu, cântând încetişor şi scăpându-i din când în când grozave gemete dureroase, pe care

POVESTEA VIEŢII MELE

64

îşi închipuia că nu le auzim, pentrucă ne credea adormite. Niciodată nu voi uita tragicul ei umblet în lung şi în lat, într’o odaie în care ardea numai o candelă, cu copilul plângând în braţele ei credincioase. Sclava datoriei, nu vroi să renunţe la ea cu nicio zi înainte de a o părăsi puterile, când istovirea o sili să se lase de muncă. Acestea trebue să se fi întâmplat primăvara, căci sora-mea „Baby” se născuse în ziua de Paşte. In toamna aceluiaş an, la 15 Noembrie, Nana muri la noi în casă. Nana a fost prima fiinţă moartă pe care am văzut-o. Ne duseră sus în camera ei, ca să fim de faţă la o mică slujbă religioasă, cetită la căpătâiul ei. Revăd parcă încă chipul ei, împăcat, liniştit, dar straşnic de sever şi grozav de impunător; o străină, şi totuşi, oarecum tot draga şi bătrâna noastră Nana. N’am nicio idee de vârsta ei de atunci; nouă ni se părea bătrână; cred însă că abia ajunsese la vârsta mijlocie. Am plâns atâta, încât au trebuit să ne scoată din odae, şi multă vreme nu ne-am putut mângâia. Pierderea Nanei era în adevăr dureroasă. Mama, de atunci, nu mai luă pentru noi o adevărată dădacă, ci numai cameriste. Aveam atunci nouă ani, mi se pare. Soră-mea Ducky declara totdeauna că surioara Bee era un copil atât de răsfăţat, numai pentrucă nu avusese niciodată o adevărată nană. Şi e probabil că avea dreptate. Baby Bee era o fetiţă neobişnuit de deşteaptă, dar şi neascultătoare, şi mama, care îşi iubea peste seamă mezina, niciodată nu arătă faţă de ea, asprimea cu care ne crescuse pe noi, cele mai mari.

Nu mi-aduc aminte în ce anotimp ne luarăm rămas bun dela Eastwell. E cam nelămurită în mintea mea, legătura între Eastwell şi Malta, şi nu ştiu dacă s’a mai întâmplat ceva între timp; mama nu mai e pe pământ ca să-mi spună amănuntele uitate, şi nu mai e nimeni în viaţă, care ar putea să mi-le

65

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

amintească afară de surorile mele, dar ele fiind mai mici decât mine, de sigur că sunt şi mai nelămurite în această privinţă. Trebue să fi mers pe doisprezece ani. Ceeace îmi amintesc bine, e faptul că M-lle Heims, guvernanta noastră, ne-a hotărât să dăruim cea mai mare parte din jucării şi comori, în loc de a le căra cu noi tot drumul până la Malta. Era desigur o povaţă înţeleaptă, dar ne pricinui mari jertfe şi multă durere în suflet. Două erau în deosebi comorile la cari ţineam mai presus de orice. Prima era statueta unui cal alb ca laptele, aşezată pe o scândurică presărată cu ceva, ce semăna a pulbere de oţel. Minunea asta, făcută mi se pare dintr’un fel de mucava, părea totuşi în ochii noştri cea mai înaltă expresie a desăvârşirii. Modelat cu meşteşug, era tot aşa de frumos ca vestitul Skitty însuşi, doar că era bălan în loc de a fi negru. Avea nasul trandafiriu şi ţinea piciorul de dinainte, cam ridicat în sus, parcă ar fi frământat aerul iar coama şi coada erau lungi şi ondulate. Era o făptură fără cusur şi ar fi putut în adevăr aparţine reginei zânelor. Pentru a mă despărţi de această minune, îmi trebuia şi tărie şi jertfire, şi mari consfătuiri avură loc pentru a hotărâ cine era vrednic să devină stăpânul unei astfel de comori. Insfârşit, cine ştie din ce pricină, fu ales fiul dulgherului nostru, Jones. Nu pot să-mi închipuesc alt motiv, pentru această alegere, decât că ne plăcea tatăl său, Jones. Era un om palid şi fără sânge, cu o barbă oacheşă, obrajii subţiri şi ochii trişti, dar în casa noastră, el era una din autorităţile de seamă. Jones, ca toţi dulgherii, era prietenul copiilor. Despre Jones junior, nu mi-amintesc nimic! A doua comoară a mea era ceva cu totul deosebit: o mică bombonieră dintr’un metal imitând aurul, o micuţă cutie rotundă în filigramă, împodobită cu imitaţiuni de peruzele. Imi închipuiesc că la drept vorbind, nu era decât un biet fleac, destul de urât, dar eu o preţuiam această cutie, parcă ar fi făcut parte din comoara Basilicii Sfântului Marcu din

POVESTEA VIEŢII MELE

66

Veneţia! O pescuisem într’o zi la noroc, din butoiul de tărâţe, plin cu surprize *) la o mare petrecere de copii, dată la Londra de o doamnă, care locuia lângă Battersea Parc. Mi-aduc aminte de această petrecere din pricina unei fraze rostite de gazdă. La plecare ne spuse: „Dacă mai treceţi vreodată pe-aici, să nu cumva să nu intraţi să ne vedeţi; făgăduiţi-mi că o veţi face!” Bine înţeles, făgăduirăm, foarte sfioase, că aşa vom face, şi de atunci, de câte ori treceam pe la casa ei (nu-mi aduc aminte de numele gazdei noastre, poate că niciodată, nu l-am ştiut), mă simţeam vinovată pentru că nu ne opream să ne ţinem făgăduiala dată, şi eram foarte sigură că doamna ne poftise cu tot dinadinsul să mai venim la ea. Ba chiar mă feream cât puteam să trec pe acea stradă, prin faţa casei ei, de teamă să nu vadă cât eram de necredincioasă făgăduelii date.

Nu pot începe povestirea amintirilor mele din Malta, fără a vorbi mai întâi de Clarence-House din Londra, reşedinţa ducelui de Edinburg şi la care nu renunţarăm părăsind Eastwell-Park. Trebue totdeodată să pomenesc de un lucru care lămureşte ciudat dualitatea vieţii noastre, petrecută după plecarea din Malta, când în Germania când în Anglia. Principele-consort, soţul reginei Victoria, era fratele mai mic al ducelui Ernest de Saxa Coburg. De ducele Ernest voiu vorbi mai târziu, căci era o personalitate însemnată şi de pe acuma aparţine într’atât istoriei, încât mă voiu simţi îndreptăţită să povestesc despre dânsul multe şi ciudate istorioare. Aci voiu pomeni numai de faptul că nu avea copii; din care pricină atât ramura engleză

*) Un soiu de tombolă la care în loc de a se trage numere, se scot obiectele pe nemerite din tărâţe.

67

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

cât şi cea germană a familiei hotărâse ca al doilea fiu al reginei Victoria, să fie moştenitorul ducelui de Coburg. Toate acestea, bine înţeles, fuseseră stabilite de părinţii tatălui meu fără a se lua părerea lui; nu-l întrebase nimeni, dacă-i era pe plac această hotărâre; se decretase doar de ambele familii că aşa va fi. Din această pricină trebuia ca singurul nostru frate, Alfred, să fie crescut în Germania, deoarece avea să fie mai târziu, principe domnitor în acea ţară. Aceasta lămureşte, pentru ce am fost aşa de des despărţite de Alfred, care nu ne însoţi în toate colindările noastre dintre Londra, Malta, Osborne, Rusia şi Coburg, ceeace ar fi fost, bine înţeles dăunător unei educaţii regulate şi sistematice. Locuinţa principală a lui Alfred era Coburg unde tatăl meu clădise o casă numită Edinburg-Palace şi unde fratele meu îşi urma în linişte studiile, sub îngrijirea unui preceptor german, despre care voiu vorbi pe lung mai încolo. Aceste hotărâri ne despărţiră multă vreme de fratele nostru, căruia i se dădu astfel putinţa să înveţe mai temeinic decât surorilor lui, lipsindu-l însă de bucuria călătoriilor hărăzită nouă. Pot să adaog aici că educaţia noastră se făcea cam la noroc, datorită multelor peregrinări, deoarece trebuia mereu s’o luăm dela început cu alţi profesori şi cu alte metode, ba chiar în altă limbă, şi niciodată multă vreme în şir. De fapt, educaţia mea a fost mai mult decât fărâmiţată, şi mă bate gândul că nimeni dintre profesorii mei sau profesoarele mele nu erau cu adevărat destoinici; de altfel nici-unul nu aprinse în mine dragoste de învăţătură. Oricum ar fi, când mă căsătorii, la 17 ani, nu cântărea prea greu belşugul de cunoştinţe ce mi se dăduse să mă însoţească în cale! Insă desele călătorii ne învăţară multe, care nu le am fi putut învăţa pe băncile unei şcoli.

POVESTEA VIEŢII MELE

68

POVESTEA VIEŢII MELE 68 „Mătuşa Alix”; Principesa de Wales (Regina Alexandra)

„Mătuşa Alix”; Principesa de Wales (Regina Alexandra)

69

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Când eram copile, ne displăcea adânc Londra; era totdeauna o durere pentru noi, de câte ori venea vremea să părăsim Eastwell şi bucuriile vieţii la ţară, pentru Clarence- House, funinginea, fumul, şi, mai ales, plicticoasele plimbări în Green-Park, pe care nu-l puteam suferi. Clarence-House e lipit de palatul regal St. James şi are în comun cu dânsul o largă întindere de grădini, din care priveliştea se întinde asupra Bulevardului Mall. Una din neplăcerile Londrei era murdăria la care ne expunea funinginea. A cădea pe jos la Londra însemna mari pete negre pe rochii, pe genunchi sau pe ciorapi. Şi era acea funingine atât de unsuroasă încât nu o pot uita nici acum. Totuşi ne plăcea foarte mult să ne jucăm în grădinile palatului Buckingham, în loc de a ne plimba în nesuferitul Green-Park, dar ne aduceam hainele în aşa hal, încât totdeauna ni se punea un şorţ pe care ni-l scotea, când trebuia să trecem drumul, la întoarcerea acasă. Grădinile palatului regal Buckingham erau imense, pline de ascunzători tainice, şi apoi mai cuprindeau şi un lac mare. Locul favorit al plimbărilor noastre era partea unde se afla o mare păsărărie, aşezată pe un fel de mic deal, ascuns de nişte tufişuri nemaipomenit de funinginoase. Micul deal era partea cea mai murdară, cea mai neagră din tot parcul, şi mulţimea pasărilor, cari trăiau acolo, adăugau şi mai mult la necurăţenia lui. Dar noi găseam un farmec fără seamăn în acest colţ murdar; botezasem dealul păsărăriei Alpii şi ne închipuiam cu mare încântare, că facem turism alpin, adică ne urcam pe coasta neagră a dealului, sau ne scoboram alunecând pe povârniş, astfel încât ne murdăream într’un hal de nedescris. Afară de asta, trăiau acolo păsări de toate soiurile: păuni, fazani argintii şi aurii şi tot felul de raţe şi de gâşte, care înotau de colo colo pe lac. Pe „Alpii” noştri găseam minunate pene,

POVESTEA VIEŢII MELE

70

încântătoare comori cu culori nespus de frumoase, dar niciuna nu întrecea acele ale păunului, care totdeauna mi-au părut neasemănate şi cu un farmec ca de basm, cu ochiul lor minunat de pe fiecare pană şi culorile lor dumnezeeşti. Am o amintire foarte nelămurită despre jocurile noastre, dar ştiu că erau încântătoare şi pline de mister şi se împleteau într’o poveste întreagă, pe care în fiece anotimp o reluam dela capăt. Eram copii plini de imaginaţie, şi fiecare îşi avea rolul şi îl juca pe cât de conştiincios putea; Trebue să mărturisesc că niciodată nu primeam un rol neînsemnat; eram totdeauna unul din personagiile cele mai de seamă, dacă nu cel mai important, şi de câte ori se întâmpla să fie o regină în joc, eu îi jucam rolul. Ne plăcea să ne costumăm, şi noţiunea mea despre regine consta dintr’o rochie cu trenă lungă, atârnând după mine pe podele. Dar acolo pe „Alpi”, alte roluri erau jucate, căci o trenă nu şi-ar fi avut locul: eram haiduci sau exploratori, piraţi sau pionieri şi câte şi mai câte! Imi aduc aminte de indignarea mea în chestiunea trenelor, când mi se spuse că păunul care păşea atât de falnic şi biruitor prin domeniul nostru funinginos, era partea bărbătească, nu cea femeiască; în închipuirea mea păunul era regina lumii păsăreşti, şi splendida coadă, pe care o târa după dânsul, era trena regală a Majestăţei Sale Regina; ce-i trebuia unui bărbat, fie el chiar regele păsărilor, o aşa nemaipomenită podoabă? Mai târziu, când Rostand scrise celebrul lui „Chanteclair”, făcui mult haz, văzând că, împărtăşea aceeaşi logică în privinţa podoabelor, şi că dăruise făzăniţei penajul soţului şi stăpânului ei!

Grădina palatului Clarence era mult mai mică şi mai puţin ispititoare decât aceea a palatului regal Buckingham. Era bine întreţinută şi nu cuprindea unghere tăinuite, afară de capătul cel mai depărtat, unde bătrânul principe Leiningen şi fiică-sa Feo aveau un atelier de sculptură. Această parte a grădinii

71

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ţinea de St. James-Palace iar nu de Clarence-House, dar nu era altă despărţire între amândouă decât vreo câţiva pomi ţepoşi, ce ascundeau banca de lemn a atelierului. Aici era pentru noi lumea descoperirilor, unde puteam culege minunate fragmente de marmoră, cari semănau a polei, presărat cu zăpadă, şi unde puteai să-ţi turteşti nasul şi să ţi-l înegreşti pe un geamlâc, prin care furişai o privire asupra tainicelor lucrări, ce se desfăşurau în dosul ferestrelor. Aici descoperirăm noi nişte nemaipomenite arătări, unele de lut, unele de teracotă roşie, altele de marmoră cu picăţele negre şi altele învelite în cearceafuri murdare sau în pânze ude, din pricina cărora păreau nişte vedenii ce te urmăreau. Mai era şi un miros de pământ ud şi de gips, nu prea plăcut, însă foarte ademenitor, pentrucă bănuiam că însemnează ceva; anume ce însemna, nu ştiam, dar cuprindea într’însul întrucâtva creaţiu- nea, amintirea „nemuritorului olar, când mânueşte lutul”. Cu toate că nu înţelegeam acestea decât în chip nedesluşit, simţeam în subconştient că acel „ceva” era o parte din lutul întrebuinţat dela începutul vremurilor pentru creaţiune, pentru a plăzmui chipuri cuprinzând într’însele o viaţă tăinuită. Poate că Pygmalion ar fi putut să ne lămurească, dar din nenorocire nu trăia în timpurile noastre! Şi bătrânul conte Leiningen, stăpânul acestui locaş, cu toate că ne era unchiu în al şaptelea neam, n’avea o fire primitoare şi nu ne prea îmbia să dăm târcoale împrejurul domeniului său.

Palatul Clarence House nu era cu totul lipsit de farmec, cu toate că era funinginos de sus până jos şi că orice atingeai îţi înegrea degetele. Avea un miros deosebit, al lui: un amestec de ceaţă, de lemn de stejar, de fum de tutun şi un fel de parfum rusesc, pe care mama îl ardea prin odăi. Mai era şi un anume parfum, special apartamentelor mamei, o mireasmă foarte

POVESTEA VIEŢII MELE

72

plăcută de piele rusească şi de lemn de cedru, legat de mobilele aduse de dânsa din depărtatul Petersburg. Colţul cel mai ademenitor se afla în iatacul mamei, loc umbrit în care îşi atârnase toate icoanele. Cu cea mai mare evlavie, în care se amesteca şi curiozitate, ne apropiam de câte ori îndrăzneam, de acest tainic ungher şi ne uitam lung la multele şi minunatele icoane. Trei din cele mai venerate, erau împodobite cu raze de diamante aşezate deasupra capului sfinţilor ca un soare mititel, iar fiecare soare avea drept centru o minunată piatră nestimată, un mare safir, rubin sau smaragd. Farmecul lor cucernic era de nedescris. Toată nemaipomenita bogăţie a Rusiei se revărsa din neasemănata strălucire a razelor de diamant, bătute deasupra capului sfinţilor. Colţul icoanelor, fiind întunecos, dădea sclipirii lor şi mai mult farmec. Tot acolo, ardea o candelă mică lângă portretele părinţilor mamei pe patul de moarte; ardea ca un ochiu statornic veghind asupra unor taine, pe care nişte copile ca noi le puteam simţi, însă, nu le puteam pătrunde. In afară de icoane mai erau în iatacul mamei două tablouri cari ne vrăjeau: unul din ele înfăţişa o femee frumoasă, de bună seamă o sfântă, purtând în mână o mică lampă de catacombă, a cărei lumină se resfrângea pe chipul ei, de jos în sus, făcându-l să pară nepământesc şi străveziu. Celălalt, atârnat şi el într’un ungher umbrit, reprezenta un colţ din mănăstirea Sft. Apostol de Eremia din Palermo! Erau numai câteva coloane cu un lujer ce se încolăcea în jurul uneia din ele şi un enorm dovleac aşezat pe o parte din balustradă. Strălucirea soarelui în acest tablou era înfăţişată în mod măestrit, şi scotea la iveală deosebirea dintre umbră şi lumină, în chip uimitor. Acest tablou avea o înrâurire fermecătoare asupra noastră; cuprindea într’însul ceva tainic şi deplin

73

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

mulţumitor. Mi se pare că astăzi îl are sora mea Ducky.

Niciodată n’am uitat unele tablouri pe care le-am văzut în copilărie; mi-au rămas de apururi în minte. Despre unul din ele vreau să vorbesc aici, pentru că-l văd tot atât de limpede ca şi atunci când eram o copiliţă. Dacă nu mă înşeală memoria, l-am văzut într’o expoziţie anuală la Berlin. Ne aflam la Berlin, unde nu prea mergeam pe atunci; n’aş putea să lămuresc mai bine, totul a rămas ca într’o ceaţă, nici măcar nu mi-aduc aminte cu cine eram. Imi amintesc numai de două tablouri: unul înfăţişa un copil mic îmbrăcat sărăcăcios, care mângâia cu nesfârşită compătimire un cerb mort, atârnat pe un zid. Chipul copilului arăta o milă duioasă, şi, nu ştiu cum, dar privind acel tablou, simţeam aidoma ce simţea copilul. Iar celalt tablou, cel de neuitat, era o mare aquarelă italienească, purtând titlul următor: „Mia Povera Maria”. Infăţişa un fel de paraclis pustiu, clădit din piatră neşlefuită; poate era partea din faţă a unei biserici, în care era aşezat un sicriu acoperit cu flori. 0 copilă moartă zăcea în sicriu. Chipul ei era de ceară, părul negru şi abia i se zăreau printre flori, mâinile împreunate. Un tânăr în haine ţărăneşti era îngenunchiat lângă sicriu, cu faţa ascunsă în flori, într’o mişcare ce arăta o covârşitoare desperare. In fund sta ghemuită o bătrână semănând a vrăjitoare, care îşi încălzea mâinile la un brazero şi privea la disperarea tânărului cu ochi prea obosiţi pentru a mai arăta vreo suferinţă. Acest tablou puse puternic stăpânire pe mine. Nu putea nimeni să mă depărteze de el. Cuprindea o lume de durere care mă mişca până în adâncul inimii; şi apoi era desigur opera unui mare artist. Această pânză m’a urmărit mereu de atunci. Mulţi ani după aceea, i-am găsit, nu ştiu unde, fotografia,

POVESTEA VIEŢII MELE

74

dar din nenorocire, originalul nu l-am mai revăzut! In firea mea n’a fost niciodată nimic morbid, dar orice tablou reprezentând durerea sau moartea mă mişca în mod straniu, şi mai în deosebi, când înfăţişa o durere mută. Totdeauna cumpăram acele tablouri, dacă se putea. Ţin minte că am luat bilete de loterie la acea expoziţie, cu speranţa arzătoare de a câştiga „Mia Povera Maria”; de altfel poate că nici nu făcea parte din loterie. Ani îndelungaţi am visat bucuria ce aş fi simţit, dacă minunata aquarelă ar fi fost a mea.

Dar să ne întoarcem acum la Clarence-House. Deasupra scărei principale era atârnat în perete capul unui elefant împuşcat de tata în India, mi se pare; trompa lui aproape te atingea când treceai, iar în vestibul, se afla un urs ridicat pe picioarele dindărăt, o fiară imensă şi sălbatică ţinând cu labele dinainte o tăviţă pe care vizitatorii îşi depuneau cărţile de vizită pentru şambelanii Palatului. Toate sălile erau pline de trofee de vânătoare, din diferite ţări; — mai era şi un manechin în armură japoneză purtând o mască cu zâmbetul ciudat; nu ne plăcea de loc fiinţa aceasta slută cu orbitele deşarte. Ceeace ne plăcea însă cu deosebire, erau cele două mari saloane oficiale, rar întrebuinţate. Unul se chema salonul chinezesc şi era plin de curiozităţi de preţ aduse din China de papa: splendide arme vechi, bronzuri, sculpturi în fildeş, broderii, şi după cât îmi aduc aminte, câteva nepreţuite obiecte de jad. Papa era un mare colecţionar de antichităţi şi foarte bun cunoscător în artă. La moartea lui, colecţiunile sale, din nenorocire, nu ne rămaseră nouă, ci trecură nu ştiu din ce pricină în mâinile unchiului Bertie, pe atunci prinţ de Galles. Al doilea mare salon era plin de obiecte de preţ aduse de mama din Rusia, tot felul de obiecte sculptate şi ornate cu

75

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

nenumărate pietre pe jumătate preţioase din Ural. Tăvi şi vaze, cupe şi ceşti, ouă de Paşte şi întregi servicii de birou sau de toaletă, şi o colecţiune deosebit de preţioasă de obiecte de „Orletz”, o piatră extrem de dură, trandafirie închis cu vine cenuşii. Nouă ne plăcea foarte mult să mânuim aceste comori, dar trebue să adaog că n’aveam voie să le atingem; totuşi nu pot afirma că ţineam în totdeauna seama de această poruncă; ispita era prea mare!

Amintirile mele despre Londra se întind asupra mai multor perioade. Epoca jocurilor în grădinile palatului Buckingam s’a petrecut când eram foarte mici; se puse însă capăt pentru totdeauna acelor jocuri încântătoare, când ne fu impus să ne plimbăm în mod cuviincios în Green Park (ce se află foarte aproape de Clarence-House). Aveam groază de aceste plimbări unde ne însoţea o guvernantă cu gândul aiurea, care se plictisea ca şi noi. Şi apoi ce ironie de a numi această grădină Green Park *) , când eram oprite de a călca iarba despărţită de noi printrun grilaj de fier negru, înalt de vreo douăzeci şi cinci centimetri. Nu era nicio plăcere în Green Park, decât aceea de a te plimba pe alei; nicio fiinţă interesantă n’a străbătut vreodată cărările lui bătute, nimic nu se întâmpla vreodată şi nimic nu era de văzut în acest loc de apăsătoare plictiseală, decât o singură dată când printr’un noroc neaşteptat, am cules de jos un mic idol de bronz de câţiva centimetri. Aceasta a fost o minunată descoperire şi e singura amintire plăcută ce am păstrat despre anostul Green Park. Micul idol fără nicio valoare, l-am păstrat până în ziua de azi. Mă întreb cine îl va fi pierdut acolo? Dincolo de temutele hotare ale nesuferitului parc, aproape

*) green însemnează verde.

POVESTEA VIEŢII MELE

76

faţă în faţă cu intrarea palatului Buckingham, se afla omul cu baloane. Pentru noi înfăţişa o neîncetată nădejde! In zilele când Mademoiselle era în toane bune, descoperea în buzunarele ei câţiva gologani, şi atunci păşeam spre casă biruitoare, cu baloane de diferite culori în mână; o mică procesiune de copii fericiţi încoronaţi cu globuri colorate. Dar aceste zile erau rare, de obiceiu, Mademoiselle avea buzunarele tot atât de lipsite de gologani, cum era şi inima ei lipsită de milă pentru plictiseala noastră. Ce bucurie de necrezut ne dădeau aceste baloane! Mie îmi plăceau mai mult cele trandafirii. Mai plutea şi un miros rău, însă încântător în jurul lor, aşa de ispititor încât mereu ne frecam nasul de globurile pline de aer. Şi ce ciudat de calde erau când le atingeai! Iar când frecai cu degetul suprafaţa lor întinsă, scoteau un sgomot ciudat, jumătate ţipăt, jumătate gemăt. Bine înţeles, totdeauna ne închipuiam că baloanele noastre vor avea viaţă lungă, dar erau tot atât de trecătoare ca şi fluturii. Ele erau supuse la trei nenorociri deosebite: ori plesneau, ori mureau treptat, subţiindu-se, moleşindu-se şi încreţindu-se, ori ne scăpau din mână şi sburau în tavan, unde pluteau bătându-şi joc de noi dela înălţime, ca un adevărat simbol al fericirii apropiate însă de neatins! Fie însă binecuvântată amintirea acestor baloane! Costau numai un ban, dar cuprindeau o întreagă lume de bucurie în şubredul lor înveliş. Trandafirii, albastre, verzi, portocalii, roşii, violete, erau globuleţe de încântare ce închideau în ele cel mai înalt pisc al dorinţelor noastre, când ne făceau semn de dincolo de porţile nesuferitului Green Park. Tot în această perioadă îşi are locul o ciudată teamă de care sufeream — căci copiii cunosc ciudate temeri. Scara din Clarence-House era foarte povârnită, aproape ca scara de din dos dela Eastwell. Tata şi mama dădeau uneori

77

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

mari prânzuri; multă lume de seamă venea la aceste rare serbări, prilej de mare emoţie pentru autorităţile apartamentului copiilor. Pe noi ne trimetea la culcare, iar Nana se furişa până în capul scărilor şi privea în jos la cortegiul musafirilor intrând sau eşind din sufragerie, sau urcând scara în spre saloane când se sfârşea prânzul. Frumuseţea toaletelor, strălucirea juvaerelor erau un prilej de deosebit interes, şi de comentarii timp de mai multe zile. Dar noi copiii, lăsaţi în pătucurile albe ca să adormim „ca nişte fetiţe, cuminţi” sufeream adevărate chinuri din pricina temerii înspăimântătoare că Nana avea să cadă peste balustrată, pe când privea în jos la musafiri. Această idee ne frământa. De fapt ajungea o adevărată panică până când, asemenea cu Willie Wincky *) ne furişam afară din pat în cămăşi de noapte, ca să ne asigurăm că îngrozitoarea nenorocire nu se întâmplase. Când o zăream pe Nana, bună, sdravănă, privind în jos plină de interes, o luam la fugă, iar spre paturile noastre, ca nişte şoareci albi speriaţi. Nana era bună, însă severă. Chipul ei se apropia de tipul eroic, cu trăsături netede, cam aspre, de o croială oarecum imperială. Ca toate nursele de pe vremuri, conştiente de datoria lor — ne cârmuia cu o vargă de fier, ca să zic aşa, şi ne impunea o disciplină aproape militară. Nana născocise un instrument de tortură numit „cureaua” care nu era altceva decât o fâşie de piele, tăiată la un capăt în multe capetele. Această curea servea pentru a ne bate, sau se pretindea că aceasta ar fi menirea ei, dar nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată întrebuinţată; era totdeauna atârnată de patul uneia dintre noi ca o ameninţare pentru cele nesupuse. Erau două „curele”, una cafenie şi una neagră, şi nu ştiu de

*) Băeţel care e eroul unei povestiri de Kipling.

POVESTEA VIEŢII MELE

78

ce hotărâsem că cea neagră era cea mai rea; ea era spaima cea mare. Nana făcea parte din epoca în care doctoriile se administrau fără să încerce nimeni a le îndulci. Trebuiau să fie primite în toată neîmblânzita lor răutate, şi trei dintre ele mi-au lăsat o amintire de groază. Mai întâi şi mai presus de toate, ricina, pe care ni-o dădea într’o lingură de argint încălzită; niciodată hapurile de ricină ale mamei n’au ajuns până în apartamentul copiilor! Apoi erau prafurile lui Gregori, grunzuroase, portocalii, cuprinzând revent, pe care Nana, cu nemiloasă hotărâre, le topea într’un păhărel de vin; era un amestec desgustător şi înghiţirea lui o tragedie, care nu se desfăşura niciodată fără scene de răsvrătire. Al treilea medicament se numea prafurile lui Grey; era destul de rău, totuşi mai puţin grozav decât celelalte două, şi ni se dădea într’o lingură îndulcită cu peltea roşie de coacăze, ceeace a făcut cu neputinţă pentru mine să mai gust vreodată acea peltea! Ah, dar uitam încă o îngrozitoare doctorie numită siropul lui Squills, pe care ni-l dădea cu sila când, nu ştiu din ce pricină, era socotit de neapărată trebuinţă să-ţi goleşti stomacul. Emeticul lui Squills nu întârzia niciodată să-şi producă efectul, folositor poate, însă desigur foarte neplăcut. Când oficia la dulapul cu medicamente. Nana era neînduplecată, ca Soarta când hotărăşte destinul unui om. Cât de limpede o revăd! De asemeni revăd şi „curelele”, una neagră şi una cafenie, atârnate de patul nostru ca o ameninţare împotriva oricărei neascultări. In sala din faţa camerei noastre de culcare, era aşezată o mare pendulă veche, în formă de dulăpior, care cânta un refren de câte ori bătea ceasul. Acest sunet împreună cu dangătul lui

79

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Big Ben *) umplând văzduhul noaptea, sunt două amintiri legate de timpul copilăriei noastre, de bucuriile şi de temerile, de speranţele, lacrimile şi răsvrătirile lui. Iar scumpa noastră nană Pitcathly era neînduplecata zeiţă a camerei de dormit, precum M-lle X era tiranul camerei de studiu; o iubeam mai mult decât pe Nana, cu toate că, privind înapoi, mi se pare că Nana era dintre amândouă, cea mai severă.

Amintirile mele despre odaia de studiu din Clarence-House sunt de diferite feluri. Era o odaie lunguiaţă, cam îngustă, având la un capăt un cămin, iar ferestrele priveau spre Stafford-House, locuit atunci de ducele de Sutherland. Nu-mi aduc aminte multe din lecţiile noastre, dar ştiu că în această odae anume, am făcut cunoştinţă cu adevărata ceaţă londoneză, atât de deasă, încât nici măcar nu puteai zări focul arzând la celălalt capăt al odăii, care nici nu era prea mare. Mademoiselle purta ochelari, călca cu vârful picioarelor în afară; era cât se poate de evlavioasă şi foarte prietenă cu o doamnă de onoare a mamei, Lady Emma Osborne, o aristocrată de cea mai desăvârşită distincţie, necăsătorită, veşnic scandalizată, veşnic răsvrătită şi înţeleasă mi se pare cu Mademoiselle pentru a găsi cusururi, obiceiurilor şi ideilor străine ale Ducesei. Două lucruri îmi amintesc despre Lady Emma: mâinile ei minunate, foarte albe, cu vârfurile degetelor subţiri, şi o oarecare rochie, de catifea violetă, tivită cu puf de lebădă în aceeaşi culoare, care ne plăcea foarte mult. Cea mai mare însuşire a Lady-ei Emma era mireasma încântătoare a unui parfum deosebit de plăcut nasului meu, care nu se împăca cu

*) Big Ben, adică marele Veniamin, nume dat marelui clopot al Catedralei din Westminster.

POVESTEA VIEŢII MELE

80

orice; mi se pare că era un fel de lămâiţă. Lady Emma fiind însă necăsătorită, găsea cusur copiilor în deobşte, şi mai ales nouă; mereu ieşea în sală, ca să ne certe pentrucă făceam atât sgomot. Din nenorocire, camera ei era pe acelaş coridor cu apartamentele noastre, aşa încât ne putea turbura multe jocuri, fiind strâns aliată cu Mademoiselle. Trebue să povestesc aici un mic incident trist, din camera de clasă, pentrucă atinge chestiunea educaţiei şi cuprinde şi o morală. Fiecare din noi aveam un „Caet de amintiri” în care lipeam cărţile poştale ilustrate primite de Crăciun şi de Sfântul Valentin *) (căci în acele timpuri se mai trimeteau şi se mai primeau cărţi de Sfântul Valentin, din acele frumoase şi lucioase pansele şi nu mă uita, şi cu mărgini de hârtie perforate imitând dantela). Aşa dar aveam un borcănel cu clei, pentru lipirea acestor ilustrate. Acest clei avea ceva deosebit: mai întâi, înfăţişarea lui era aşa de ademenitoare, încât îţi venea să-l mănânci, dar mirosul lui mai ales, mă atrăgea. Era o încântătoare mireasmă de migdale amare care, nu ştiu de ce aducea nasului meu o nespusă mulţumire. Borcănelul pântecos, plin cu acest clei, îşi avea locul într’un dulăpior. Era o anumită oră seara, în care trebuia să ne pregătim lecţiile pentru a doua zi. Uneori, ne punea pe fiecare într’o odae deosebită, ca să nu cădem în ispita de a sta de vorbă în loc de a învăţa. Intr’o seară, mă aflam singură în clasă, reflectând asupra unei probleme plicticoase, dar gândul îmi fugea mereu spre dulăpiorul cu borcanul de clei. Ispita se făcea din ce în ce mai mare; era ca un magnet care mă atrăgea spre dulăpior. Ah! să-l miros numai odată! Şi eram sigură că mi s’ar limpezi mintea; şi

*) In ziua de Sft. Valentin se trimit cărţi ilustrate cu felicitări

81

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

apoi aşi scăpa de gândul statornic, care nu-mi dădea pace. Copiii au conştiinţa deosebit de simţitoare. La urma urmei, nu era o aşa mare nelegiuire de a te scula şi de a mirosi un borcan cu clei! Totuşi, simţeam că era un lucru ce „nu se cuvine”. Din nenorocire însă, după ce mă împotrivisem vitejeşte câtva timp, mă sculai de pe scaun; magnetul mă atrăgea cu o putere pe care nu o mai puteam înfrânge, şi astfel mă apropiai

tiptil, ca hoţul, de dulăpiorul fatal, deschisei uşa cu degetele ce tremurau şi înfundând pensula groasă în borcanul şi mai gros, o umplui cu cleiul unsuros şi alb, şi închizând ochii pentru a nu pierde nimic din desfătare, trăsei în piept o suflare din acel mult iubit miros care îmi umplu sufletul de mulţumire.

Paşi în sală!

Mademoiselle

!

Ca unul ce a comis o faptă rea sau un furt, pusei repede

pensula jos, mă repezii pe scaun, şi-mi luai, când se deschise uşa, cea mai nevinovată înfăţişare. Dar îmi închipui că eram o actriţă proastă; sinceritatea era însuşirea mea deosebită, nu

vicleşugul

Mademoiselle simţi, ghici, mirosi că se întâmplase

ceva. Se uită la mine, mă privi lung; simţeam că mă roşesc, dar

cercai să continui lucrul început, cu toată nepăsarea şi cu nasul în carte, ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nimic. In zadar însă:

Princesse, quavez-vous fait? *)

Rien, Mademoiselle! **)

Dar cu Mademoiselle nu se sfârşea aşa de uşor. Privirea ei cu ochelari cercetă camera, de sus în jos, podelele, tavanul,

mobila

uşa era crăpată!

şi deodată, dintr’un salt, fu lângă dulăpior:

O deschise, şi acolo, pe hârtia albă a poliţei,

zăcea pensu-la revelatoare, groasă,r,unsă şi lipicioasă de clei, şi nicidecum în borcan cum sar fi cuvenit, ci pe frumoasa, curata

pereţii

*) Franţuzeşte în text. **) Idem.

POVESTEA VIEŢII MELE

82

hârtie albă! Uff! ce murdărie! Urmă o dramă. Nu încercai să tăgăduiesc fapta mea rea: mă sculasem dela locul meu, miroseam nepreţuitul clei; eu eram aceea, da, eu, care în grabă pusesem pensula pe hârtie, şi nu în borcan! Dacă mi-ar fi dat în gând la repezeală s’o bag îndărăt n’ar fi fost nicio dovadă împotriva mea. Dar viaţa e plină de „dacă”. Intr’un cuvânt, crima, dintr’o pricină pe care n’o pot pătrunde nici azi, fu socotită ca foarte mare, şi drept pedeapsă, trebui să stau în picioare, întinzând o palmă pe care primii trei lovituri date cu o linie de abanos, tivită cu alamă, ceeace era şi dureros şi umilitor. E singura dată în toată viaţa mea, când mi s’a aplicat lovirea corporală ca mijloc de educaţie. După părerea mea, pedeapsa nu era potrivită cu greşala şi amintirea acestei corecţiuni mă ustură încă. Se vede că Mademoiselle era în toane rele în acea zi. Morală:

Guvernantele trebue să se ferească de a fi în toane rele, dar fetiţelor nu trebue să le fie prea dragi miresmele plăcute, căci se ascunde în această slăbiciune sămânţa pierzării, şi nici nu trebue să se zăpăcească în clipa de primejdie şi să depună pensule lipicioase pe hârtie albă curată, în loc de a le băga îndărăt în borcan. Oricum e o tristă poveste şi grozav de urâtă mi-e amintirea liniei negre, cu margini strălucitoare.

Mai sunt şi amintiri plăcute, despre sala de studii din Clarence-House. Acolo cunoscui pentru întâia oară gustul de „toffee!”, acolo ni se cetiră „Les Malheurs de Sophie” şi multe alte cărţi încântătoare. Tot din această cameră, auzeam regimentul de „gardă” sau „escadronul albastru” în trecerea lor pentru a schimba garda. Treceau cu un zăngănit de metal care se auzea chiar prin

83

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ferestrele închise. Ce chin era să stai neclintită pe scaun, în loc să sari să priveşti de sus neasemănata strălucire. De departe se auzea apropiindu-se tropotul cailor. Veneau! Mai aproape, tot mai aproape, acum se desluşea şi zângănitul zăbalelor, sunetul metalului isbit de metal, zornăitul lanţurilor şi numai din auzit parcă simţiai cât erau de strălucitoare şi cum sclipeau Mai aproape, tot mai aproape! Acum erau chiar sub ferestrele noastre; strada îngustă răsuna de tropotul lor. Apoi se făcea mai slab şi tot mai slab

sgomotul de copite, se duceau trecuseră şi se îndepărtaseră.

se tot duceau

veniseră,

Tot din ultima perioadă petrecută la Londra, fac parte şi plimbările călare, în Hyde Park, pentru noi nespus de minunate. La Eastwell aveam un singur poney, pentru câteşi trele; era grăsuţ şi drăgălaş şi-l chema Tommy. Câteşi trele ne împărţeam pe Tommy, călărindu-l pe rând. Plimbările noastre cu Tommy erau complect lipsite de meşteşug, datorită lecţiilor sumare, date de câte un grăjdar sau vizitiu, cari însă ne insuflaseră dela început instinctul călăritului. Ne învăţaseră să nu cunoaştem frica, şi, mai presus de toate, ne băgaseră în cap că ştim a călări, ceeace însemna o bătălie pe jumătate câştigată. La Londra, fusese desgropat, nu ştiu de unde, un bătrân şi ridicol profesor de călărie, numit Mr. Lumley, care ne desăvârşi cunoştinţele, mai întâi de jur împrejurul grădinii Palatului Clarence, iar mai târziu spre marea noastră fericire, ni se dădu voie să apărem în arena celor mai scumpe năzuinţe ale noastre:

Rotten Row! *) Bătrânul Lumley ne făcea rost de cai pentru aceste plimbări. Nu-mi aduc aminte tocmai bine ce vârstă aveam

*) Aleea călăreţilor în Hyde Park.

POVESTEA VIEŢII MELE

84

atunci, oricum, eram mititele de tot, şi bucuria şi înfrigurarea noastră erau nemăsurate. Niciodată nu voiu uita încântarea fără seamăn ce o simţeam când porneam călare, însoţite de necăjitul Mr. Lumley, cu pălăria lui înaltă, şi semănând cu o găină îngrijată de puii ei, însă o găină bătrână, cât se poate de corectă, şi cu acea corectitudine la care ajung numai profesorii de călărie sau de dans. Intâi şi întâi venea deschiderea porţilor, la care prezida scumpul nostru portar bătrân; Mallet îl chema, mi se pare; apoi treceam prin faţa sergentului nostru, care şi el ne era un mare prieten; sau poate că pe sergent îl chema Mallet? Pe urmă se auzea răsunetul copitelor pe pavelele de lemn ale străzii; din fericire pentru începătoare ca noi, era o stradă laterală foarte liniştită; apoi apucam pe aleea călăreţilor, care ducea peste Bulevardul Mall, dincolo de Green Park, dealungul nesuferitului său grilaj, faţă în faţă cu zidul grădinii palatului Buckingham, până ajungeam la arcada din capăt. Acum, venea partea cea mai buclucaşă a întregei expediţii; partea care umplea de îngrijorare pe bătrânul Lumley, trecerea fără primejdie a colţului după care intram în Hyde Park; şi la urmă de tot, ajungerea în nepreţuitul Row, lungă întindere de nisip, unde ţi se deschidea în faţă un adevărat rai de nădejde, o nesfârşită făgăduinţă de galopuri, însoţite de un uşor tremur de nelinişte, care le făcea cu atât mai ademenitoare. Ducky şi cu mine hotărâsem, ca să ne ferim de discuţii sau de ceartă, să încalece ea calul cel mai mare, deoarece era mai înaltă, iar eu pe cel mai mic, oricare ar fi fost înfăţişarea lui. In chipul acesta, avea ea uneori calul cel mai bun şi alteori îl aveam eu. După cât îmi aduc aminte, Sandra — aşa numeam noi pe sora noastră a treia, Alexandra — în acele timpuri depărtate încăleca pe Tommy, drăgălaşul, potolitul şi vrednicul de încredere Tommy, care mai târziu fu luat cu noi la Malta.

85

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Aceste plimbări în Hyde Park erau o fericire şi bătrânul Lumley, uneori cu toane şi totdeauna cu mintea aiurea, nu isbutea să ne strice cheful. Avea picioarele subţiri şi faţa ca de mumie, iar părul lui rar şi cărunt, sub pălăria înaltă, era adus spre frunte pentru a ascunde tâmplele scobite. Bătrânul Lumley avea o înfăţişare întrucâtva patetică. Cred că a dat necontenit lecţii, până la adâncă bătrâneţe, căci mulţi ani mai târziu, când nu mai luam de mult lecţii de călărie, l-am întâlnit iarăşi în Rotten Row şi l-am salutat cu un strigăt de recunoaştere. El s’a uitat la mine cu o privire neînsufleţită, parcă n’am fi împărtăşit altădată împreună bucuriile şi grijile plimbărilor. Imi închipui că eram mai schimbată decât el: fiindcă pe vremea lui nu eram „nici peşte, nici carne”, cum zice zicala germană. Totuşi m’a jignit mult că nu m’a salutat bătrânul nostru profesor de călărie. Chipul lui era şi mai încreţit de griji decât oricând, era poate ceva mai slab şi mai uscat, dar altfel nu se schimbase de loc!

In aceeaşi perioadă a vieţii noastre, se cuprind şi câteva reprezentaţiuni teatrale, la cari am asistat. Foarte rar, ne era hărăzită o asemenea bucurie, dar de câte ori ni se îngăduia, era un prilej de neasemănată însufleţire. Mirosul numai al unui teatru londonez şi splendidele buchete ce găseam în lojă ne umpleau de bucurie! Erau un soiu de trandafiri ca de catifea roşu-închis, foarte larg deschişi şi cu petalele rotunjite, cari păreau a deosebi aceste buchete de oricare altele. La Paris, mi se oferă câteodată trandafiri de acest fel, şi-mi poartă numaidecât gândul înapoi, înspre teatrele londoneze şi îmbătătoarea senzaţie de aşteptare înfrigurată, înainte de ridicarea cortinei. Una din dramele de care îmi amintesc mai bine e

POVESTEA VIEŢII MELE

86

„Macbeth”, jucată de Irving şi Ellen Terry, o reprezentaţie minunată; dar apariţia stafiei lui Banquo era atât de înspăimântător realizată, încât multe nopţi după aceea, nu mai puteam dormi fără o lumină aprinsă în odae. Ellen Terry, cu lungile cozi de păr roşcat, era o splendidă întrupare a fioroasei regine din „Macbeth” şi mai cu deosebire în scena unde în vestmânt alb, se coboară pe scară în mers somnambulic, încercând să-şi spele sângele de pe mâini Mama însă nu putea să sufere pe Henry Irving, şi tatei îi displăcea şi mai mult; încercau să ne atragă luarea aminte asupra jocului lui nefiresc, asupra mersului şchiopătat pe care- l afecta şi asupra mârâitului lui în care simula mânie sau furie. In pofida acestor critici, noi copiii, aveam o tragere de inimă nemărturisită pentru Irving, cu toate cusururile lui. N’am să uit niciodată interesul însufleţit, pe care îl arată în Anglia galeria, pentru orice dramă; personagiul răufăcător era totdeauna fluerat sau huiduit, iar eroul totdeauna aplaudat, nu pentru joc, ci pentru purtarea lui. Am mai văzut pe Irving şi într’o piesă foarte sentimentală al cărei subiect era Charles I. Era scrisă toată, bine înţeles, spre lauda lui Charles I, iar noi fiind regaliste convinse, îl uram pe Cromwell din tot sufletul. Insă eroul, mai presus de toţi eroii, era pentru noi „Lord Harry”, piesă jucată de Wilson Barrett, care, după părerea noastră, întrupa tot ce era mai desăvârşit, omul şi eroul amestecându-se într’una şi aceeaşi fiinţă. Wilson Barrett era pentru noi Lord Harry. Piesa era şi ea dintre cele sentimentale. Lord Harry era un „Cavalier” *) viteaz, virtuos, frumos, plin de jertfire, destul de minunat pentru a mulţumi cele mai înflăcărate visuri de perfecţiune. Ne fermeca până într’atât, încât ani întregi am trăit în amintirea acestei drame, şi de câte

87

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

ori ne întreba cineva ce piesă am vrea să vedem, întotdeauna alegeam pe „Lord Harry” până ce în sfârşit mama, cu toate că şi ea era o admiratoare a lui Wilson Barrett, ne trimise să vedem în schimb „Mătuşa lui Charlie”. Această farsă hazlie ne făcu să râdem de ne dureau coastele, dar tot timpul, ne părea rău după „Lord Harry”. Nici o momeală nu ne putea depărta de idealul nostru, şi aceasta de sigur, plictisea pe mai marii noştri, cari ştiau că mai erau şi alte piese de seamă afară de „Lord Harry”! Ne plăcea cu mult mai mult drama decât comedia, şi cu toate că râdeam din toată inima, când ne duceam la vreo comedie, socoteam ca o pierdere, printre rarele şi mult doritele seri, petrecute la teatru, — cele în care ne duceau să vedem o piesă comică, în loc de una eroică şi în costume. Dela început, îmbrăţişarăm şi admirarăm pe Shakespeare, precum mai târziu şi pe Schiller la Teatrul din Coburg; în amândoi, mă tem că preţuiam mai mult subiectul şi strălucirea decorurilor, decât vreo frumuseţe a limbii sau a versurilor. Mai târziu, Opera ne făcu să uităm chiar şi dramele.

Inainte de a părăsi Londra, vreau să pomenesc de câţiva servitori, căci servitorii joacă totdeauna mare rol, în viaţa copiilor. Mama avea ceeace se numeşte în casele regale „paji”. Erau în număr de doi. Unul din ei era bătrânul Hutchins, servitor după moda veche, cu bărbia rasă şi cu favorite lungi. Acest Hutchins era un bătrân impunător, însă cu totul robit nouă, copiilor. Pe celalt îl chema Wiliam Smith, un om cu nasul pe sus, ras, elegant, peste măsură de frumos, însă cam prea greoi şi cu obrajii prea îmbujoraţi; de sigur, un cuceritor de inimi în departamentul servitorilor. Aş crede că în viaţa lui privată avea apucături grosolane, ceeace, noi copiii, simţeam în mod instinctiv, mai ales după ce descoperisem odată un desen făcut de „William” reprezentând o doamnă care arăta ceva mai mult

POVESTEA VIEŢII MELE

88

din picioarele ei decât era îngăduit, în acele timpuri ceremonioase şi cuviincioase. Acel desen ne isbi în mod jignitor, şi faptul că ajunsese în mâinile vlăstarelor regale, tulbură adânc pe William. Majordomul — astfel se numea intendentul în casă la noi — era un om blând, cu glas domol, pe care îl chema Gardiner. Dar mi-a rămas în minte foarte nedesluşit. Nu-l văd decât apărând ici colo, ca în fundalul unui decor, palid şi distins, ţinând între degete şiretul dela ochelarii pe cari nu-i purta decât când citea ceva tipărit prea mic. William cel inimos şi Hutchins cel cu favorite erau în viaţa noastră întruchipări mult mai reale. Când ajunserăm ceva mai măricele, veni rândul nostru să ne uităm peste balustrada scării, în zilele de mari prânzuri, şi Nana era aceea care ne ţinea de rochii pe la spate, de frică să nu păţim ceva. Hutchins, din asemenea împrejurări, ocupă un mare loc în amintirea mea. După ce intrau musafirii în sala de mâncare, ne scoboram tiptil, în saloanele rar întrebuinţate şi mult iubite de noi, unde erau adunate toate comorile chinizeşti şi ruseşti, şi acolo aşteptam cu mare nerăbdare pe bătrânul Hutchins, care se strecura dela slujba sa şi ne aducea câte o porţie delicioasă din bunătăţile servite jos. Mama obişnuia cu acest prilej să servească „zacusca” rusească, foarte preţuită de toţi. Firimiţe foarte alese din masa bogatului îşi găseau drumul, mulţumită lui Hutchins, în spre guriţele noastre lacome. Odată însă, făcu greşala de a ne aduce o bucată de pâine prăjită, unsă cu icre. Noi găsirăm că era ceva desgustător, şi sunt nevoită să spun, că ne scăparăm de ea, într’un chip pe care nu îndrăznirăm să-l mărturisim nici mai târziu: o aruncarăm din vârful scării de din dos, pe un dulap aşezat în vestibulul de jos! Nu ştiu câtă vreme a rămas acea bucată de pâine cu icre, nedescoperită şi mucezind treptat pe dulap! Noi

89

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

n’o puteam vedea fiind prea sus şi apoi partea superioară a dulapului era cam scobită. Minunate jocuri făceam noi în acele saloane, până să se întoarcă musafirii de jos. Era ceasul în care puteam să mă joc de-a regina cât îmi poftea inima. Găseam vreo perdea de culoare vie, sau vreo învelitoare de masă, pe care o prindeam în jurul mijlocului şi atârna falnic în urma mea pe podele. Şi nu ştiu pentru ce, îmi plăcea să mă numesc regina Spaniei. Numele acesta îmi părea că are ceva istoric şi aventuros; îmi suna frumos la ureche, era semeţ, măreţ şi mirosea a „castl în Spania”. Ducky, de obiceiu, făcea pe soţul, fiul, sau calul meu, sau pe câteşi trei pe rând, după nevoile jocului. Ducky juca totdeauna rolurile de vitejie şi de jertfă, şi mai totdeauna, era bărbat. Era în ea ceva eroic, chiar la acea vârstă fragedă, şi ceva cam melancolic; ea era aceea care lupta pentru o cauză, ea era pioniera, care desbătea şi învinuia, neîngăduind nimic uşuratec şi neiertând nici un neadevăr. Descoperea îndată orice era nesincer, şi nu-l lăsa să treacă. Inaltă pentru vârsta ei, era voinică şi nesupusă, dar, ca toţi cei puternici, lua apărarea celor slabi şi asupriţi şi uneori chiar, îmbrăţişa cauzele pierdute cu o vitejie, pe care noi, mai puţin eroice, o preţuiam fără a-i putea urma pilda. Mie dimpotrivă, nu-mi plăcea, din fire, nici să mă bag, nici să mă amestec! Cât despre sora noastră Sandra, era în acele timpuri, o copilă grăsuţă, nevinovată, blândă şi bălaie, care urma paşii surorilor mai mari, gata să ia parte la toate, dar smerită în faţa oricărei mustrări. Noi cele mai mari ne purtam cu dânsa cu un fel de tiranică nepăsare, care nu cuprindea nicio răutate, dar care nesocotea sfioasele ei dorinţe. Ii propuneam în aşa chip rolurile ce trebuia să le joace, încât era nevoită să le primească. Mai târziu, şi-a ales singură rolurile, dar atunci nu-i venise încă vremea. Totuşi, i se îngădui

POVESTEA VIEŢII MELE

90

şi ei să facă pe regina, şi poate drept apărare, lua ca soţ în acele seri deosebite, pe bătrânul Hutchins, ceeace-i dădea o siguranţă şi-o făcea să ţină piept reginei Spaniei, care avea un soţ, fiu şi cal! Minunate jocuri în care fiecare îşi juca rolul cu tot dinadinsul şi i se părea că e aevea personajul întrupat. Sandra însă trebuia foarte des să se lipsească de sprijinul soţului ei, care era nevoit să dea fuga jos ca să servească la masă. Cu mult înainte de întoarcerea musafirilor în saloanele oficiale — doamnele întâi — noi eram trimişi în grabă la culcare.

Muzica nu juca un rol însemnat în educaţia noastră. Mama îmi mărturisi mai târziu, că cea mai mare dorinţă a ei fusese să aibă un copil-minune. Ambiţia ei era ca una din noi, să aibă vreun talent de seamă, pentru muzică, pictură, canto, dans, matematici; pentru orice în fine, numai să fi fost ceva, nemaipomenit. Iar când nici una din noi nu dovedi vreo aplicare pentru a ajunge ceva deosebit, ne privi ca pe nişte cauze pierdute şi ca prilej de desamăgire pentru dânsa. Era aşa dar, de prisos să dea vreo educaţie specială unor flecuşteţe ca noi; deaceea nu ni se desvoltă urechea şi multă vreme n’avurăm pentru muzică un gust ales. Totuşi, îmi amintesc fiorul de adâncă bucurie ce mă cuprindea uneori, când se aşeza mama la pian şi cânta. Avea mâini albe, grăsuţe, cu degete scurte; atingerea clapelor era la dânsa fermecător de dulce şi de catifelată. Jocul ei semăna cu şoapta apei curgătoare şi mi-amintesc în deosebi o romanţă de Rubinstein şi un preludiu postum de Chopin, la auzul cărora mi se topea inima din mine. Aşa dar, trebue să fi avut eu oarecum simţul muzicii, chiar la o vârstă foarte fragedă.

91

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Ducky, şi mai târziu mititica Bee, fură cele înzestrate cu talent muzical. Eu nu aveam talent decât la desen şi pictură, talent pe care îl împărtăşeau şi celelalte surori, însă a fost o vreme când le întreceam în această artă. Mama a fost aceea care ne-a descoperit bucuria basmelor lui Grimm şi ale lui Andersen, presus de toate celelalte în iunie, mai ales, ale cărui poveşti cu zâne sunt mai Mama citea minunat şi ne citea ceasuri de-arândul, dar nu ne lăsa să stăm fără lucru în mână; totdeauna trebuia să împletim cu cârlige sau cu croşeta, sau să desenăm, pe când ne citea. Mai mult decât oricare, ne plăcea povestea „Micii Sirene”. Plângeam râuri de lacrimi, ascultând această istorisire nesfârşit de jalnică şi oricât de des ne-ar fi citit-o (căci copiilor le place să audă o istorie de nenumărate ori), de fiecare dată ne mergea la inimă deopotrivă. Andersen a rămas pentru totdeauna idealul meu, şi azi când încerc eu însumi să scriu un basm, totdeauna năzuesc să-l scriu „à la maniere d’Andersen”, care-şi cunoştea meşteşugul mai bine decât oricine şi ştia să stoarcă lacrimi sau să scoată zâmbete din inima cea mai împietrită. Mama întotdeauna vorbea cu noi englezeşte; niciodată n’a vrut să ne înveţe ruseşte, spunând că nu vrea să audă iubita limbă a ţării ei, schingiuită de proprii ei copii. Ne iubea din suflet, ne dăruia întreaga ei viaţă, dar, cu toate acestea, lucru ciudat, îşi punea puţină nădejde în noi. Nu eram copii-minune, şi pace; de aceea mai târziu, când fiecare din noi desfăşura vreun mic talent al ei, mama, cu toate că ne încuraja, o făcea totdeauna într’un chip ocrotitor, în care se cuprindea şi o umbră de neîncredere. Nu prea ne lua în serios; noi eram dintr’o generaţie mai tânără şi nici nu primisem o educaţie aşa de desăvârşită ca a ei; şi apoi, mai presus de toate, eram protestante, aşa dar unele laturi ale

POVESTEA VIEŢII MELE

92

sufletului nostru erau străine de al ei. Iubită, mărinimoasă şi generoasă mamă! Croită în linii mari, era totdeauna într’o căutare fără răgaz şi cu sufletul neliniştit. Năzuind spre o desăvârşire neştirbită, uneori pierdea din vedere, chiar cu preţul unei nedreptăţi, ceeace ar fi fost un izvor de bucurie, dacă nu s’ar fi străduit mereu spre un ideal, sădit în fiinţa ei de acei ce o crescuseră. Ca toate fiinţele omeneşti, era chinuită de năzuinţe, dar n’ar fi fost nevoie să fie atât de singură, dacă ar fi vrut să se destăinuiască mai mult copiilor ei!

Intr’un rând, ne-am dus vara în Scoţia, în loc să ne ducem la Osborne. E singura dată când am fost în Scoţia şi amintirile mele despre acele locuri sunt pline de încântare. Atotputernica bunică-regină ne împrumutase o căsuţă numită Abergeldie Maines, în care petrecurăm cu guvernanta noastră, începutul verii; mai târziu, spre toamnă, veni şi mama şi ne mutarăm într’o reşedinţă mai mare, numită Birk Hall. Am o amintire foarte ştearsă despre acea locuinţă, dar nu trebue să fi fost foarte încăpătoare, deoarece Ducky, Sandra şi cu mine dormeam în acelaş pat mare. Cu toate că nu eram la largul nostru, ni se părea un lucru plin de haz. Două dormeam cu capul spre partea de sus a patului, cealaltă cu capul la picioarele patului, despărţind cu trupul ei pe celelalte două tovarăşe. Nu-mi pot lămuri de ce fusesem nevoiţi să ne restrângem aşa; n’am în minte imaginea împărţirii acelei locuinţe, afară de a marei noastre camere de dormit. Insă înfăţişarea exterioară mi-a rămas limpede şi luminoasă. Ne înnebuneam după Scoţia, cu dealurile ei joase şi line, acoperite de tufişuri înflorite, câmpiile stufoase şi pâraiele ei, ceaţa şi lacurile ei! Plutea în acea ţară o nemărginită poezie, uşor misterioasă, care atingea nu ştiu ce strună din inima mea. Târziu, mult mai târziu, când descoperii cărţile lui Fiona

93

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Macleod, le îndrăgii cu aceeaşi înfocare cu care îndrăgisem Scoţia, singura dată când o văzusem. Era în această ţară ceva brumat, ceva legendar, care mă mişca puternic, până în suflet, ceva ce se înrudea cu firea mea, aş putea zice. E ciudat, dar simt înclinaţie spre lucruri extrem de deosebite: mă încântă farmecul aproape mistic al Scoţiei şi totodată îmi plac nespus de mult ţările din Miază-Noapte, cu strălucirea neţărmuritei lor îmbelşugări şi uneori chiar, cu frumuseţea lor aridă. Inima mi-e, ca să zic aşa, împărţită între amândouă; curente diverse în firea mea sunt atrase deosebit:

Scoţia şi Malta! Două ţări pe de-antregul opuse şi totuşi, amândouă strânse până la durere, de sufletul meu. Pe amândouă le simt aproape, mă chinuesc prin dragostea ce-mi insuflă. Nicio întâmplare mai de seamă nu se leagă de acea vară petrecută în Scoţia; toate amintirile sunt învăluite într’o ceaţă asemănătoare cu negurile ei. Nuanţe şterse: castaniu, ruginiu, vioriu, cenuşiu, în toate tonurile cu putinţă, iar dealurile în depărtare, albastre, de acel albastru pe care numai depărtarea îl poate da, albastrul visurilor, albastrul nădejdilor, plutind în zarea conştiinţei noastre. Iar în aceste semitonuri, lungi plimbări fără ţel pline de descoperiri, peste dealuri, prin pârloage, dealungul văilor tăcute, sau pe ţărmul pâraielor cu luciri căprii; căpriul unor ochi cari au într’înşii lumini verzui; şi toate aceste pâraie erau pline de păstrăvi pătaţi cu roşu. Sub picioarele noastre pietre, pârloage sau muşchiu, ca nişte perne mari şi moi, cenuşii şi elastice, care vesteau apropierea locurilor băltoase. Cât ne plăceau aceste movilite de muşchi în culoarea lichenului! Ne străduiam să le desrădăcinăm fără a le frânge, dar când izbuteam în greaua încercare, erau totdeauna prea grele ca să le ducem acasă. Era însă ceva cu totul deosebit în

POVESTEA VIEŢII MELE

94

acel muşchi cenuşiu; se întindea uneori în largi fâşii mlăştinoase, ceeace dădea pământului o înfăţişare de vrajă, parcă ar fi fost acoperit cu pete mari de mucegai, iar culoarea mucegaiului se îmbina blajin cu a zării; nu era între ele nicio linie de despărţire; lumea întreagă plutea într’o ceaţă,

nedesluşită, neguroasă; ţi se părea că păşeşti tot înainte într’un vis cenuşiu.

minunatele

covoare ondulate, roşii-viorii, lăsând să se străvadă verdeaţa ruginie, care adăoga culorilor o căldură cu desăvârşire îmbătătoare pentru un suflet iubitor de frumuseţe. Peste deal şi vale, cât vedeai cu ochii, totul era purpuriu-vânăt; o măreaţă întindere viorie, o mantie regală întinsă peste lumea din miază- noapte. Mai erau şi zile de’negură, cari te acopereau cu milioane de lacrimi, îţi udau genele c’o umezeală greoaie şi răspândeau o brumă de rouă peste orice haină purtai. Apoi plimbări de vis, într’o lume fără margini hotărâte, nici culori definite; pâlcuri de aburi reci, în care din răstimp în răstimp, se ridica puţin vălul, descoperind nedesluşite turme de oi, năluci lunecând într’o lume de năluci, înaintea cărora păşea parcă o stafie, ce le mâna încet într’un ţinut al vrăjii. Ciobanii aceştia scoţieni, înalţi, înveliţi în pledurile lor cenuşii, cu câinii păzitori ai turmei după dânşii, erau în adevăr duhurile negurilor.

Dar mai presus decât orice, era bruyera *)

Bunica veni la Balmoral, în toamnă, după câte îmi amintesc. Aceasta era locuinţa cea mai pe placul inimii ei: mult îi erau dragi „Scoţienii” ei! Cunoştea aproape pe fiecare locuitor; până şi apartamentele regale erau tapetate şi mobilate cu postav cadrilat scoţian; covoarele, perdelele, tot era vărgat cu cenuşiu, roşu şi negru. Această ornamentaţie, mai mult

*) Plantă stufoasă şi scundă cu flori viorii, care acoperă mari părţi din pământul Scoţiei.

95

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

patriotică decât artistică, avea darul să-ţi obosească ochii şi să- ţi ameţească creerul. Chiar şi aici, cu toate că viaţa în Scoţia era mai intimă şi mai casnică, mai puţin oficială şi severă, bunica răspândea atmosfera ce o deosebea; şi aici se simţea în tot chipul prezenţa ei, chiar când nu era de faţă. Regina Victoria! De pe atunci ajunsese aproape o figură de legendă. Cu cât mai mult, acum, când privim înapoi spre ea! Dăinuia de atâta vreme, încât abia îşi putea cineva închipui globul pământesc urmându-şi rotirea fără ea! Era în oarecare măsură arbitrul soartei noastre a tuturor. Pentru toţi membrii familiei, „da” sau „nu” rostite de ea aveau o greutate fără seamăn, şi apoi nu-i displăcea să-şi spună cuvântul chiar în chestiunile cele mai intime. Ea era puterea centrală care cârmuia toate. Până şi mama, după părerea noastră atotputernică, trebuia să ţină seama de regina Victoria, să asculte de ea, şi dacă nu era chiar nevoită să i se supună, trebuia cel puţin, să discute cu ea orice părere deosebită de a ei. Având amândouă voinţe puternice şi firi autocratice, pot să-mi închipui că acele discuţiuni erau aspre. Măreaţa mică doamnă, în capelă de văduvă şi rochie de mătase neagră cu volane, foarte rar ridica glasul; însă, numai apăsând pe unele cuvinte, devenea o putere fără seamăn, uneori aproape de temut. Până la o vârstă înaintată, fiii şi fiicele ei simţeau o mare teamă în faţa „mult iubitei mame”; se fereau de a-i discuta hotărârile, iar un „veto” al ei, îi făcea să tremure. Vorbeau şi ei cu dânsa cu glas muiat, şi chiar când nu era de faţă nu se pomenea de dânsa decât cu glasul pe jumătate. Privind înapoi, în spre regina Victoria, mai ales în vremurile de astăzi, pline de negare, nu mă pot opri de a mă minuna de prestigiul cu care era înzestrată. Avea ceva care îţi amintea de un fetiş. Uneori mă întreb, dacă îşi dădea seama de nemărginita ei înrâurire asupra

POVESTEA VIEŢII MELE

96

POVESTEA VIEŢII MELE 96 „Regina Bunică”; Regina Victoria a Angliei

„Regina Bunică”; Regina Victoria a Angliei

97

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

tuturor şi dacă atmosfera ce se răsfrângea dintr’însa, era în adevăr datorită însuşirilor ei, sau tăcerii aproape cucernice, pe care o răspândeau ceilalţi în jurul ei. E firesc ca nişte copii să simtă o oarecare teamă în faţa unei fiinţe, care era ca un glob ceresc în jurul căruia se rotesc sateliţii, dar minunea e că, mari şi mici, o simţeau deopotrivă. Pricina să fi fost oare vremea îndepărtată pe care o întrupa, sau faptul că dăinuise ani atât de îndelungaţi? Sau traiul ei aşa de departe de lume, sau atmosfera de tristă renunţare la toate bucuriile vieţii, cu care se înconjura? Nu mă măgulesc cu gândul că aşi putea răspunde la aceste întrebări; eram prea copil pe atunci, iar mai târziu, când mă făcui mai mare, am văzut-o prea rar. Faptul rămâne: prezenţa ei, dacă nu şi personalitatea ei, era covârşitoare, iar palatele ei, câtă vreme a trăit între zidurile lor, aveau ceva de sanctuar, de care nu te puteai apropia, fără o teamă îmbinată cu oarecare îngrijorare. Un fior deosebit te pătrundea, când vedeai de departe curierul călare al bunicii, venind în trap, dealungul drumului, înaintea trăsurii ei. Bunica niciodată nu eşea în trăsură fără’un înaintaş călare. Acest înaintaş al prezenţei regale, cu faţa solemnă, într’o livrea neagră, impecabilă şi îngrijită ca vestmântul unui episcop, pe un straşnic sur rotat, lustruit până la neîntrecuta desăvârşire ce se poate atinge numai în-trun grajd englez, se ivea deodată la o cotitură a drumului: trap, trap, trap, trap; sunetul copitelor lui era de ajuns ca să-ţi bată inima de aşteptare. Acest călăreţ în haine negre, care niciodată nu zâmbea, sau mai bine zis, nu oglindea nimic decât darul fără pereche de a insufla nemărginită încredere, alcătuia el singur ceva mai regal şi impunător decât orice măreţ alai de trâmbiţe, sau orice escortă în strălucite haine milităreşti. Trap, trap, trap, trap; şi iată şi trăsura Majestăţii Sale, trasă de doi sau

POVESTEA VIEŢII MELE

98

patru suri tot aşa de strălucitori şi bine struniţi ca şi cel ce adusese vestea sosirii lor; şi în caleaşca deschisă, şedea o micuţă bătrână Lady, cu o minunată pălărie de modă veche şi o manta antideluviană cu umeri lăsaţi în jos, neagră, şi câte odată împodobită cu alb. Nimic bătător la ochi, nimic care să încerce a reţine privirile, întregul echipaj simplu şi fără ornamente, dar ce fior te pătrundea la trecerea acestei simple trăsuri! Trap, trap, trap, trap; reverenţe adânci, mâini şi batiste fluturând în aer, zâmbete pe toate feţele, şi un zâmbet ca răspuns din partea micei bătrâne doamne din trăsură—doar o privire din fugă, dar ce adânc ţi se întipărea amintirea ei!

sunetul mergea scăzând. Şi fiecare rămânea cu

ochii ţintă la trăsură, la cai, la înaintaşul călare,

mai slab, tot mai slab Bunica-regină!

Trap, trap

trap, trap,

până se stingea cu totul

Nu văzurăm mult pe bunica în acea toamnă; ţin minte totuşi o plimbare cu trăsura cu dânsa până la un lac, departe, printre dealuri, care se chema Dool-Loch. Plimbările cu trăsura erau pentru bunica o parte esenţială a vieţii ei bine rânduite. In fiecare zi eşea la plimbare, oricare ar fi fost vremea, şi mai totdeauna în trăsură deschisă. Nici ploaia, nici furtuna, nici frigul n’o opreau; plimbările erau tot atât de nelipsite ca şi răsăritul şi apusul soarelui; nici o întâmplare bună sau rea, nici măcar o catastrofă nu puteau opri plimbările bunicii. Erau de obicei şi extrem de lungi. In împrejurimile Balmoralului, regina Victoria, clădise căsuţe de piatră, în locurile în care îi plăcea mai mult să se plimbe şi lua adesea ceaiul într’una sau alta din aceste căsute. Apoi se întorcea acasă pe alt drum, dacă era cu putinţă. Singura dată, în Scoţia, când avui cinstea să fiu poftită la o

99

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

plimbare cu bunica, a fost în ziua ducerii la Dool-Loch şi înfrigurarea mea fu mare. Nam decât o nedesluşită amintire despre drumul ce ducea spre Dool-Loch, dar lacul însuşi îl văd încă lămurit. Un lac mic şi întunecat, cu înfăţişare aproape sinistră, ascuns adânc printre dealuri mai mult sterpe, pietroase şi aspre. 0 legendă povestea că soarele niciodată nu strălucea asupra acestui lac, de aceea era atât de trist, ca un chip care niciodată nu zâmbeşte. Mă oprisem pe marginea apelor lui mâhnite şi-l priveam lung cu temere. Mă vrăjea, căci simţeam că s’ar putea ţese mulţime de basme în jurul tainicei lui întunecimi. Dool însemnează mâhnit; de sigur, se lega de acest lac vreo poveste dureroasă, dar nimeni nu mi-a povestit-o atunci, iar acum n’am pe cine întreba; cei mari de sigur, nu-şi dădeau seama cât de mult mi-ar fi plăcut să ştiu pentru ce nu strălucea niciodată soarele deasupra lacului Dool-Loch! Se poate prea bine să nu fi întrebat pe nimeni; copiii au adesea o ciudată sfială cu întrebările asupra lucrurilor ce stârnesc în deosebi luarea lor aminte, mai ales când au auzit o convorbire al cărui înţeles nu le-a fost lămurit cu tot dinadinsul. Se tem că ar vorbi fără noimă, nefiind tocmai siguri dacă le era sau nu îngăduit să asculte. Unchii şi mătuşele mele engleze aveau un dar ciudat de-a nu te băga în seamă. Se părea că numai din timp în timp se deştepta în ei conştiinţa că erai de faţă; mai aveau şi obiceiul de a părea că te cuprind în convorbirea lor, iar când le răspundeai, mintea lor apucase să rătăcească departe şi sfiosul tău răspuns rămânea plutind în aer, un biet lucruşor rătăcit şi ruşinat, lăsat deodată dispreţuit şi fără ţel. Nu era în aceasta vreo răutate chibzuită; însemna numai că pentru o clipă fiinţai alături de dânşii, iar în clipa următoare gândurile lor luau o cale atât de deosebită, încât cu adevărat nu te mai simţeau, nici nu te mai vedeau. Copiii însă ţin grozav să fie văzuţi, simţiţi şi auziţi, şi cei

POVESTEA VIEŢII MELE

100

cari te fac să pari mai străveziu decât aerul, te umilesc nespus. Chiar şi tata avea acest dar al nebăgării în seamă, special familiei lui; uneori ţi se părea că privirea lui trecea dincolo de tine.

Mama avea la Balmoral o bucurie deosebită Se găseau acolo o mulţime de ciuperci. Ruşii sunt mari cunoscători de ciuperci şi în ţara lor se fac din ele mâncări delicioase. Este un soi de ciupercă cu piciorul tare ca piatra şi capul cafeniu-cenuşiu. In Germania se numesc „ciuperci de piatră” şi sunt socotite ca de o rară bunătate. Soiul de ciuperci pe cari le culegea mama în mari cantităţi la Balmoral, erau un fel de veri de al doilea cu acestea, un fel de rude sărace, dar tot atât de bune, mai ales gătite cu un sos de smântână parfumat cu nu ştiu ce ierburi. Această specie creşte mai des la piciorul mesteacănilor. Mama aducea acasă coşuri pline cu ciuperci de acestea, însă spre marea ei umilire, bucătarii regali nu vroiau să ştie decât de obişnuita, bine cunoscuta ciupercă albă, trandafirie pe dinăuntru; toate celelalte erau bănuite şi cu nici un chip n’ar fi servit asemenea „buruieni ruseşti” la masa reginei Angliei. Cu acest prilej, am auzit pentru întâia oară cuvântul Toadstool *) , care era de sigur un nume foarte dispreţuitor pentru nepreţuitele descoperiri ale mamei. Ea făcu mare haz cu Bunica, cu acest prilej, şi mi se pare că la urmă, bucătăria regală se lăsă ademenită să gătească aceste îndoelnice criptogame. Toată lumea se desfată mâncându-le, chiar membrii cei mai hotărât insulari ai Curţii. In Rusia culesul ciupercilor e o adevărată ştiinţă; se găsesc o mulţime de specii bune — le puteţi numi Toodstools dacă poftiţi — şi mama făcuse din copiii ei adevăraţi experţi, deşi la o vârstă fragedă; noi ştiam, fără cea mai mică şovăire, să

*) Scaunul broaştei râioase.

101

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

deosebim ciupercile rele de cele bune, cele nevinovate de cele otrăvite. Vânătoarea după ciuperci e un joc foarte plăcut, însă nu prea m’am îndeletnicit cu el. Ducky moştenise patima mamei, iar fiica mea Elisabeta, la rândul ei, a dus mai departe această tradiţie; e în stare să petreacă ceasuri întregi în căutarea lor. Nu ştiu de ce, eram cam neîndemânatecă în găsirea lor, ceeace mă umilea foarte mult. Nu isbuteam s’aduc decât două, trei, pe lângă duzinele lui Ducky şi aceasta mi se părea o dureroasă înfrângere, înfrângere pe care ceilalţi mă făceau s’o resimt pe deplin. Vreau să reamintesc o scenă tragi-comică în legătură cu vânătorile de ciuperci, care însă s’a întâmplat la Coburg, nu la Balmoral. Mama avea un prieten diplomat, numit contele Lamsdorff; era un tânăr extrem de distins, palid, blond şi frumos, afară din cale de cuviincios şi cu apucături aproape feminine. Noi, copiii, nu prea ştiam dacă ne plăcea sau ne displăcea contele Lamsdorff. Era adesea musafir în casa noastră, dar bunăcuviinţa lui, nu se încălzea niciodată destul, încât să semene a veselie. Intr’o zi, ne duseserăm cu toţii la vânătoarea de ciuperci, într’o pădurice bine cunoscută ca potrivită pentru acest sport. Contele Lamsdorff elegant şi peste fire de corect, chiar şi în pădure, fusese şi el înscris în rândul culegătorilor de ciuperci.

Toată lumea găsise o mulţime, afară de mine care păream că n’am ochi în cap. Era tocmai ca la Paşte când se caută ouăle roşii prin iarbă, şi eu una, parcă îmi pierdusem deodată vederea. Când şi când, se adunau laolaltă culegătorii din diferite colţuri ale pădurii şi-şi arătau unul altuia descoperirile; numai coşuleţul meu era todeauna gol. Incetul cu încetul se înteţea în mine ciuda, dar putui până la un timp să-mi ascund desamăgirea, sub un zâmbet silit. Toată lumea începea să mă

POVESTEA VIEŢII MELE

102

necăjească, neştiind că ajunsesem la capătul răbdării, şi că mă simţeam adânc umilită. In sfârşit se dădu semnalul de încheierea culesului şi toţi se strânseră la un loc pentru a cerceta cât adunase fiecare. Mie îmi mersese rău; nu aveam mai nimic de arătat şi iar, începură toţi să mă necăjească. Contele Lamsdorff, care avusese mult noroc, adaogă câteva cuvinte de glumă curtenitoare la ironia pe faţă a celorlalţi. Aceasta însă îmi păru că întrecea măsura! Cuvintele lui nevinovate făcură să dea pe dinafară paharul amărăciunii şi spre groaza mamei şi încremeneala surorilor mele, isbucnii în plâns ca o proastă mică ce eram. Indignare din toate părţile! Ba chiar isbutii să rostesc câteva cuvinte de grea mustrare, pe cari le asvârlii în faţa mult ruşinatului conte, ajuns, în ochii mei, nu ştiu de ce capul tuturor răutăţilor. Mi se pare chiar, că am fost foarte aspră cu dânsul, căci nu mai eram stăpână pe mine. Mama, cu marea ei îndemânare, încercă să treacă cu vederea tulburarea nesăbuită ce pricinuisem. Musafirul, cu totul zăpăcit, plin de remuşcare, rosti cuvinte de cea mai smerită căinţă, dar eu mă îndărătnicisem în nesocotita mea purtare de copil jignit. La urma urmei, mama, luându-mă de umeri, mă împinse spre mult umilitul musafir:

„Va, ma chere, embrasse le Comte, et que tout soit oublie!” „Embrasse le Comte! *) Sărută-l!” Incremeneala! Nu era nici văr, nici unchi! Nu era decât un domn ceremonios până la intimidare, cu obraji palizi şi păr şi mai palid, şi mult prea politicos pentru a fi privit ca prieten — să-l sărut! Rămăsesem mută. „Haide, copila mea, nu mai face atâtea mofturi!”

*) Franţuzeşte în text.

103

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Şi iată-mă, având ca martori întreaga pădure şi pe surorile mele cu gurile căscate, însă pline de milă, nevoită să sărut pe acel domn palid şi neasemuit de corect, care aproape tot atât de sfios ca şi mine, îşi scoase pălăria (ah, cât de bine îmi aduc aminte cum şi-a scos pălăria), pentru a fi la înălţimea acestei scene de împăcare. Dar fost-a oare împăcare? Ah, aici e întrebarea. Fusese o întâmplare nemaiauzită, dar era oare împăcare?

Mi se pare că din acea zi bietul conte Lamsdorff, îmi rămase

în amintire ca un spin în carne, şi de câte ori mai veni în gazdă la noi, şederea lui fu un chin pentru nebunateca fetiţă, care nu mai putu niciodată să uite că într’o zi, sub privirea tuturor pomilor din lume, fusese nevoită să-l sărute. Un domn de o politeţe fără seamăn, care nu era nici unchi nici văr

In copilărie, prietenii părinţilor noştri joacă un mare rol. Pe

unii îi primeşti dela început; ei ştiu să-ţi câştige încrederea, ajung să fie şi prietenii tăi. Alţii, nu ştiu pentruce, îţi insuflă oarecari prejudecăţi, desigur neîndreptăţite, dar îţi displac şi nu se potrivesc cu tine.

Apoi mai sunt şi acei puţini şi nepreţuiţi, pe cari, chiar dacă nu prea te bagă în seamă, îi admiri şi-i iubeşti cu patimă dela prima clipă; uneori, numai pentru că te uimeşte frumuseţea lor, alte ori pentru că există între tine şi ei o ciudată şi nelămurită înrudire sufletească, acel magnetism care atrage o fiinţă către alta, fără vreun motiv vădit. Există, şi atâta tot. Dealungul vieţii mele m’am simţit atrasă de chipuri frumoase, şi mi-aduc aminte de unii musafiri primiţi la Eastwell, luminoşi, ca strălucirea unei stele, pe cari n’am mai putut să-i uit. Imi păreau întâmplări de mare însemnătate. Două femei de tip foarte deosebit, făceau parte din acele

POVESTEA VIEŢII MELE

104

stele: una era Lady Georgina Dudley şi cealaltă Lady Randolph Churchill *) . Lady Dudley ca şi Lady Hellen Vincent, au rămas totdeauna pentru mine tipul ideal al frumuseţii engleze. Era în Lady Dudley o desăvârşire care mi s’a întipărit neştearsă în minte, cu toate că n’am văzut-o decât foarte rar. Lady Randolph avea o frumuseţe mai bătătoare la ochi; ar fi putut fi luată drept italiancă sau spaniolă. Ochii ei erau mari şi negri, gura avea o linie încântătoare, plină de mişcare şi de duh, părul îi era de un negru albăstrui şi lucios; în totul semăna a creolă. Veselă şi vioaie, râdea cu glas tare, arătând minunaţi dinţi albi şi părea întotdeauna fericită. Ea şi mama erau foarte bune prietene; — eram prea copilă pentru a înţelege ce le atrăgea una către alta, căci erau desigur, cât se poate de deosebite; dar le vedeam foarte des împreună şi o găseam pe Lady Randolph cu totul după gustul nostru. Mama cânta la pian la patru mâini cu dânsa în marea bibliotecă dela Estwell. Adeseori eram şi noi de faţă, cu gândul la jocurile noastre, iar amândouă doamnele cufundate în muzică, uitau cu totul că ne aflam acolo. Imi vine şi acum să zâmbesc, când îmi aduc aminte cum, într’o zi, Ducky şi cu mine, ne jucam cu o pereche de broaşte mecanice, primite în dar, mici dihănii verzi, cari când le întorceai cu o cheie, şovăiau puţin, apoi făceau nişte sărituri uimitoare în clipa când nu te aşteptai. Aceste broaşte, erau un nesecat isvor de bucurie. Nu-mi aduc aminte căreia din noi îi dete în gând să aşeze lighioanele săritoare sub scaunele celor două muzicante

pătimaşe, dar ah!, ce nostim ar fi!

Ne dădeam bine seama că, purtate pe aripile melodiei, ele uitaseră cu totul că ne aflam acolo. Din când în când, una din ele scotea un mic strigăt în faţa greutăţii unui pasaj, se ivea o

ne-am zis amândouă.

*) Doamne din aristocraţia engleză renumite pentru frumuseţea lor.

105

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

clipă de îndoială, un râs scurt care cerea iertare pentru greşeli, şi apoi iarăşi porneau, parcă le-ar fi atârnat viaţa de agerimea degetelor. Noi două, mici poznaşe, lunecarăm încet pe podele; tăcute ca şoarecii, nevestind prin nici un sgomot apropierea noastră, aşezarăm lighioanele săltăreţe sub scaunele mamei şi al Lady- ei Randolph. Nici Pieile Roşii n’ar fi putut să se furişeze cu mai multă şiretenie. Broaştele pândiră, şovăiră, apoi săriră drept pe călcâiele muzicantelor! Socoteala noastră fusese fără greş: isbânda fu neîntârziată şi desăvârşită! Ţipete! Râsete! Şi bine înţeles şi o dojană. Dar dojana era înecată în râs, şi ţin minte încă dinţii albi ai Lady-ei Randolph şi scuzele mamei, pentru ştrengăreasca purtare a copiilor ei. Una din trăsăturile caracteristice ale frumoasei Lady Randolph, era un pieptene pe care îl purta la spate înfipt în coc; un pieptene de bagă de culoare deschisă, împodobit cu mici boabe rotunde. Imi plăcea peste măsură acel pieptene; de sigur, adăuga şi mai mult la înfăţişarea ei de spaniolă, şi era anume pieptenele ce i se potrivea.

Chiar din vârsta cea mai fragedă, unele amănunte ale gătelii mă atrăgeau în deosebi şi mi-au rămas întipărite în amintire, pe când alte fapte mai de seamă, s’au şters cu totul. Bunăoară, o capelă de catifea roşie ca rubinul, ah, da, o capelă, căci pe vremea aceea, aşa era moda pentru doamnele măritate. In copilăria mea se făcea mare deosebire între portul „unei fete tinere şi al unei femei măritate. In ziua de azi, se

poate adesea vedea o bunică, cu aceeaşi rochie ca şi nepoţica la primul ei bal! Dacă exagerez, să mă iertaţi, însă cred că nu

greşesc cu mult

Acea capelă de catifea roşie ca rubinul o purta o oarecare Frau von Koenigseck, — despre care voi vorbi mai târziu, —

- «

POVESTEA VIEŢII MELE

106

într’o zi când ieşi în întâmpinarea părinţilor mei la gara din Coburg. Era o bazaconie turtită, cu o fundă lată pe deasupra şi legată pe sub bărbie cu o panglică de catifea roşie. Regina Alexandra s’a fotografiat odată, purtând o asemenea capelă. Frau von Koenigseck nu era nici elegantă nici frumoasă, dar capela ei, după părerea mea copilăroasă, avea ceva minunat, şi mi-a rămas neuitată, până în ziua de azi. Mi-a mai rămas în minte şi o oarecare rochie purtată de o mătuşă, în timpul jubileului reginei Victoria. Mătuşa Luisa de Coburg, soţia unchiului meu Filip de Coburg Cohari, frate cu regele Ferdinand al Bulgariei şi fiica cea mai mare a regelui Leopold II al Belgiei. Trecea drept una din cele mai mari elegante, vestită în timpul ei. Dragostea ei pentru găteală, era ceeace un puritan ar fi numit un păcat; era în adevăr un prilej de ruină şi făcuse dintr’însa o soţie greu de suportat. Altminteri, era o fiinţă bună, dar cam nesocotită; îi plăcea să fie băgată în seamă, în orice chip, fie numai în glumă sau chiar în bătaie de joc; ba părea foarte desamăgită, dacă uita cineva să facă haz pe socoteala ei. Ii plăcea să fie necăjită în privinţa gătelilor, a obiceiurilor, a ideilor şi a „flirturilor” ei, şi să treacă drept excentrică, cum şi era de fapt, însă într’un chip destul de nevinovat, dacă n’ar fi fost atât de costisitor. Noi copii, o numeam tanti Philippa, ceeace ni se părea că-i îmbină în mod iscusit numele ei cu al soţului: Philippe şi Luisa. Tanti Philippa, din pricina numărului nemaipomenit de mare al rochiilor ei, era pentru noi cei mai mici, un isvor nesecat de însufleţire, parcă ne-am fi dus la teatru. Când venea la noi, chiar pentru puţine zile, aducea atâtea pălării încât nici un dulap nu le încăpea, şi atunci le prindea cu ace dealungul perdelelor cât de sus îi ajungeau braţele. A fost o întâmplare de neuitat la Reinhards-brun, când două din pălăriile ei, au fost arse pe sobă, iar alta, mâncată de câini! Tanti Philippa era foarte blondă, avea ochii mici şi nasul

107

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

lung al tatălui ei, dar era o fiinţă arătoasă, cu o înfăţişare isbitoare, mult înfrumuseţată prin găteală. Mama bineînţeles, găsea mult cusur îmbrăcămintei ei excentrice. Avea un râs foarte caraghios în care nasul juca un rol important şi în timpul căruia ochii dispăreau aproape cu totul; era un râs tărăgănat care începea treptat şi urma timp îndelungat, crescând mereu în volum, chiar după ce toată lumea încetase să râdă. S’ar putea zice că simţea o plăcere fizică în faptul de a râde. Părinţii mei nu încetau de a o necăji în glumă şi aceasta o

făcea să se reverse într’un soiu de veselie copilărească. Se luau în cercetare toate slăbiciunile ei, şi fiecare întreba cu tot

dinadinsul câte rochii, haine, mantale, pălării etc

De fapt hainele erau adevăratul ei „raison d’etre” *) . La fiecare ceas al zilei îşi schimba găteala, şi avea totdeauna un săculeţ

de mână la fel cu fiecare rochie; numai Dumnezeu ştie cu ce erau pline aceste misterioase săculeţe: pudră, roşu, o oglindă, parfum, sacheuri, pastile pentru fumători, lustru pentru unghii, ţigări şi câte altele! Când o căutai umbla în săculeţ! In timpul Jubileului, era găzduită de părinţii mei la Clarence-House, şi gătelile ei pricinuiau mare înfrigurare în întreaga casă, de la rândăşoaica din bucătărie, până la doamna de onoare. Neuitata rochie, de care am pomenit, era o uimitoare născocire, o urzeală de mici mărgele strălucitoare, nuanţate între roşu înfocat şi albastru ca safirul. Niciodată nu văzusem o asemenea rochie şi poate nici de atunci încoace n’am văzut!!! Te „lăsa lat” cum ar fi zis copiii de pe stradă, te dobora; şi deoarece eram în epoca rochiilor complicate, nu era numai uimitoare sub raportul culorii, dar avea şi o croială ce te aiurea. Tanti Philippa fu primită cu ovaţiuni din partea tuturor, şi

îşi adusese.

*) Franţuzeşte în text.

POVESTEA VIEŢII MELE

108

în culmea mulţumirii, isbucni în râsul ei prelung, care creştea în volum, în timp ce ochii ei mici se strângeam atât, încât de- abia se mai zăriau. Mai târziu, tanti Philippa dispăru din viaţa noastră, şi o sfârşi pe-a ei mai puţin strălucit şi vesel decât o începuse. Biata tanti Philippa!

Inainte de a începe povestirea vieţii noastre la Malta, care e cea mai fericită amintire a existenţei mele, aş dori să mă urmaţi într’o scurtă călătorie în Rusia, măreaţa şi misterioasa, uimitoarea Rusie a Ţarilor, ajunsă în mod atât de tragic un lucru al trecutului, dar care era Rusia mamei mele. Trebue să-mi iertaţi dacă la început v’o arăt aşa cum am văzut-o cu ochii mei de copil, în toată nemaipomenita ei vrajă şi măreţie. O nemaivăzută îmbinare de sărăcie şi de strălucire, care nu se poate asemui cu nimic alt, decât poate cu Răsăritul depărtat pe care nu l-am văzut niciodată. Rusia! Ochii mei de copil uimit, văd palate uriaşe, parcuri minunate, fântâni, grădini, uimitoare întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipitoare de aur, bijuterii atât de uluitoare, încât abia poţi crede că sunt adevărate; cai cu trap vijelios, cu coame şi cozile fluturând în vânt şi cu părul atât de lustruit, încât îţi puteai oglindi faţa într’însul; regimente întregi de cazaci, cu înfăţişare sălbatecă, însă atât de pitoreşti, încât ar fi fost la locul lor în basmele cele mai fantastice. Şi câţiva din aceşti Cazaci în lungi mantale roşii, cu înalte căciuli de blană, înarmaţi până în dinţi, stau de pază la uşa stăpânilor lor; pe pieptul lor atârnau, ca o dungă, cartuşele înfipte în galoane de argint; înaltele lor cisme negre fără tocuri se încreţesc în cute mărunte la glezne şi răspândesc o mireasmă plăcută de piele de Rusia. Ochii mei mai văd şi lungi coridoare, vestibuluri şi saloane, de o mărime peste fire,

109

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

109 MARIA, REGINA ROMÂNIEI „Bunicul împărat”; împăratul Alexandru

„Bunicul împărat”; împăratul Alexandru

POVESTEA VIEŢII MELE

110

care se deschid unele într’altele, iar picioarele noastre tropăe sfios peste largi întinderi de podele, atât de nemărginite şi de lustruite încât ni-se pare că păşim pe ghiaţă. Şi peste tot, un miros foarte caracteristic: un amestec de terebentină, de piele de Rusia şi de fum de ţigară, cu un parfum, unic în felul lui, care deosebea palatele imperiale. Imperial e cuvântul potrivit, fantastic, ca în basmele celor „o mie şi una de nopţi”; orice superlativ e la locul lui şi nimerit în acea Rusie a Ţarilor, acea Rusie plină de splendoare, care azi nu mai e Şi iată că mama ne duce de mână, pe noi fetiţe engleze, ne duce în miezul acestei minuni, din care se trăgea şi în care îşi avea încă locul; mama care face cruce în felul ei deosebit în paraclisul cu multe icoane — slabă resfrângere a strălucirii fără seamăn din bisericile ruseşti odinioară ale ei; căci ale ei fuseseră toate acestea, până când se sălăşlui în potolita Anglie. Uriaşul cu păr cărunt şi favorite tunse scurt, cu chipul cam sever, însă cu ochii şi gura binevoitoare, e tatăl ei, împăratul; iar ceilalţi uriaşi mai tineri — şi sunt aţâţi încât te zăpăceşti numărându-i — sunt fraţii şi verii ei, iar ceilalţi uriaşi mai în vârstă, sunt unchii ei. Toţi pe rând se apleacă să te sărute, trebue să se aplece mult, căci sunt înalţi ca nişte copaci şi toţi au un miros încântător, alcătuit din piele de Rusia, ţigări şi cel mai fin parfum. Ii revăd în minte, totdeauna în uniformă, cu totul minunaţi şi de neînchipuit, cu totul ca din basme; şi n’ai fi crezut că pot fi aevea, până nu te aflai în Rusia, Rusia mamei, căminul din care venise ea. Şi toată lumea te iubea şi te răsfăţa şi-ţi dădea lucruri bune de mâncare, îţi atârna la gât cruciuliţe de toată frumuseţea sau medalioane bătute cu pietre scumpe. Servitorii îţi sărutau mâna, şi în fiecare colţ, găseai câte o veche prietenă a mamei care se repezea la tine, te strângea în

111

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

braţe, şi-ţi făcea pe frunte semnul crucii. Şi când însfârşit, ajungeai în apartamentul tău, găseai pe masa din mijloc două tăvi, una cu bomboane şi una cu pesmeţi, reînoiţi în fiecare zi. Bomboanele erau foarte variate, şi nicăeri în lumea largă, nu se mai găseau atât de bune. Acadele lungueţe cu gust de fruct, învelite în hârtie albă, cu marginile de franjuri albastre, roşii sau galbene, după gustul bomboanei dinăuntru; caramele pătrate cu cremă de ciocolată, nespus de delicioase, învelite şi acestea în hârtie groasă albă; fondante duble cu gust de cafea şi apoi coşuleţele de hârtie cu bomboanele făcute din fragi proaspeţi, pe cari le-am descris ca unul din „extazurile” mele.

Ne mai aduceau şi alte bomboane în cutii mari; bucăţi rotunde din pastă de fructe, specialitate a Moscovei, apoi fructe uscate şi boabe, păstrate într’un înveliş de zahăr ca făina, specialitate a Kievului. Iar când te duceai să te plimbi în parc, mergeau după tine un marinar sau doi, anume însărcinaţi să te aibă în grija lor şi să rânduiască petrecerile copiilor regali şi imperiali în timpul plimbării lor. Aceşti marinari ajungeau să-ţi fie cei mai scumpi prieteni şi tovarăşi. In fiecare zi, când te coborai de pe terasă în grădină, îi găseai acolo, cu faţa numai zâmbete şi ţinând gata pentru tine vreo plăcere neaşteptată: fie o legătură de fragi de pădure, sau vreun beţişor minunat, jupuit în aşa fel încât parcă s’ar fi încolăcit în jurul lui o panglică albă, sau un flueraş de lemn, un cerc, şi câte toate! Cea mai mică dintre noi, care nu putea încă să umble mult, era plimbată solemn într’un cărucior în forma unei lebede de argint. In parc, erau lacuri, mormane de nisip, mici isbe ruseşti şi miniaturi de ferme, în care locuia câte o vacă adevărată, ca pe timpul când aparţineau mamei, în copilăria ei Acestea sunt pentru mine primele privelişti ale Rusiei,

POVESTEA VIEŢII MELE

112

Rusia împăratului Alexandru al II-lea, bunicul-împărat, — tatăl mamei mele Dar, din mica mea copilărie, el dispare de pe scenă pentru a face loc lui Alexandru al III-lea, unchiul Sasha cum îi ziceam noi, fratele cel mai mare al mamei. Eram la Londra, când află mama de asasinarea tatălui ei. Mi-aduc foarte bine aminte cum ne-au dus în camera ei şi ce lovitură a fost pentru noi, să găsim pe mama plângând. Mama să plângă! Cataclism covârşitor, fără seamăn! Era ceva care răsturna toate ideile noastre despre rânduiala lumei. Copiii

dar oamenii mari să plângă! Ah! era cu totul

nemaipomenit, ceva care clătina chiar temelia credinţelor noastre. Bine înţeles, domni tulburare în casa noastră; se hotărau plecări grabnice şi după câte îmi amintesc, mama ne luă cu dânsa. Dar e mult, mult de atunci, şi eram atât de mică, încât poate mă încurc în cele povestite. Totuşi, e ciudat că-mi amintesc până azi că stam la o fereastră din Palatul de Iarnă, privind cum trecea un măreţ alai de înmormântare; dar dacă era înmormântarea bunicului, sau a buneii, nu ştiu nici acum. Toate sunt ca într’o ceaţă. Pe bunicul însă mi-l amintesc; mi-au rămas în minte trei scene cu privire la dânsul. Una e un dejun intim, pe o terasă din Tsarkoe-Selo; bunicul sta mi se pare, în capul mesei, iar noi ca nişte ghighilici mici alergam împrejur, dela un musafir la altul, ţinând pe palma întinsă câte o prăjitură, iar bunicul se prefăcea că gustă din ele. O scenă mai limpede în mintea mea mi-a rămas din seara când a venit bunicul în camera noastră de culcare (aceasta s’a întâmplat tot la Tsarkoe-Selo), unde zăceam toate de pojar. Eu prinsesem boala în urma celorlalte, astfel încât bunicul putut să mă sărute. Şi parcă văd încă prin negura aşternută de vreme asupra acestei scene, cum se plecă bunicul spre mine,

plâng

113

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

bărbatul înalt, nespus de înalt, spre micuţa fetiţă aşa de mândră că putea încă fi sărutată. In a treia scenă, îl văd într’o trăsurică mânând un minunat „trotteur” negru ca tăciunele şi lucios ca un scut. Mama stă lângă el şi eu sunt în picioare între genunchii lui. Atâta e tot ce ştiu! — şi amintirea e aşa de ştearsă, încât parcă ar fi fost numai un vis. Despre bunica-împărăteasă, amintirile-mi sunt şi mai nedesluşite. Nu ştiu în timpul cărei călătorii am fost duse în vagonul ei: era culcată pe un pat foarte jos, împodobit în întregime cu mătase albastră ca cerul. Am păstrat imaginea ştearsă a unei femei palide, de o nespusă slăbiciune, cu chipul ca de ceară şi lungi mâini frumoase şi albe. Mi-aduc aminte că ne sculaseră de la ceai, lucru care nu prea ne plăcuse, şi stam privind lung şi fără a înţelege, la trista femee în patul cu perdele albastre. Mi se pare că era în drum spre Sudul Franţei. Bolnavă de mai mulţi ani, avea, după câte am auzit mai târziu, şi alte pricini decât boala, pentru a fi atât de tristă. Aceasta e singura mea amintire despre bunica-împărăteasă, mama mamei mele.

Alte amintiri despre Rusia sunt mai limpezi, totuşi sunt atât de neguroase şi învăluite într’o strălucire atât de mare, încât, privind înapoi, totul mi se pare un vis, aproape nereal, şi trebue să fac o sforţare ca să-mi dau seama că în adevăr am fost acolo, c’am trăit toate acestea şi că n’au fost doar o închipuire.

acestea sunt

numai cadrul; dar tablourile, pe cari le văd, sunt răzleţe, se amestecă unele într’altele şi se perindă fărâmiţate în mintea mea. Data, întâmplarea, prilejul pentru care şi cum, toate sunt şterse, cu totul nedesluşite. Familia noastră era numeroasă. Mama avea cinci fraţi în

Tsarskoe, Peterhof, Kraznoe, Petersburg

POVESTEA VIEŢII MELE

114

viaţă: Alexandru, Vladimir, Alexis, Sergiu şi Paul. Fratele ei cel mai mare, Nicolae, murise tânăr de tot la Nisa, de tuberculoză, după câte mi s’a spus. Patru dintre fraţi erau căsătoriţi în timpul de care vorbesc; în afară de ei, mai era un număr nesfârşit de unchi, de mătuşe şi de veri, atât de numeroşi, încât niciodată n’am putut să descurc lămurit cine erau, mai ales pentrucă făceau parte din generaţiuni deosebite, iar mama avea vreo trei unchi şi mătuşe încă în viaţă. Unii erau de mai puţină însemnătate, unchi, mătuşe şi veri de al doilea, sau coborâtori din spiţe colaterale; dar în orice împrejurări mai de seamă, sărbători, părăzi, sau ceremonii religioase, toate neamurile se strângeau laolaltă şi se făceau mari adunări de familie, adevărată defilare de unchi, mătuşe şi veri, rude de aproape sau mai depărtate, şi numeroşi, ca arborii în codru. Era ceva fermecător dar care te uluia, deoarece soseam aproape ca străine în această mare adunare de rude, cari se

mirau cu toatele cât de mult crescusem etc

închipui o deosebire mai mare decât aceea dintre unchii şi mătuşele din Rusia şi cei din Anglia. Trebue să mărturisesc că, în copilăria mea, cei din Rusia îmi păreau înconjuraţi de o mult mai mare strălucire. Admiraţia noastră era amestecată întrucâtva şi cu teamă, căci toţi erau nemaipomenit de înalţi, de voinici şi de splendizi; şi apoi aveau obiceiul de a ne necăji în glumă. Unchii din Anglia nu ne băgau în seamă; rudele din Rusia nu priveau deasupra capetelor noastre, dimpotrivă, ne dădeau prea multă atenţie şi ne necăjeau fără milă, întotdeauna, cu orice prilej, fie singuri cu noi, fie în public. Aşi întârzia prea mult dacă aşi vrea să-i descriu pe toţi; dar câteva din chipurile lor, sunt încă aşa de limpezi, aşa de pline de înţeles, pentru mine cel puţin, încât trebue să încerc a zugrăvi aici pe câţiva dintre ei şi să-i fac să trăiască încăodată, aşa cum i-am văzut.

Nu se poate

etc

115

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Mai întâi, pe unchiul Sasha, împăratul Alexandru III, o namilă de om, spătos, puternic, bun, blajin, mai puţin impunător decât unii dintre unchi, cu toate că purta coroana şi că era de o mărime peste fire. Avea barbă blondă şi ochi albaştri, blânzi; purtarea lui cu noi, copiii, era veselă, îngăduitoare, şi-mi aduc aminte de el, mai în deosebi, cu prilejul unui joc, ce-l născocise pentru plăcerea tuturor, mari şi mici: în grădină se afla un catarg, pe atunci parte însemnată a corbăiilor pe care învăţau fiii lui să se urce şi să mânuiască funii şi pânze. Ca pază împotriva căzăturilor primejdioase, se întinsese o plasă mare dedesubt. Unchiului Sasha îi plăceau glumele, aşadar îi trăsnise prin minte ideea încântător de poznaşă de a-şi pofti musafirii, după dejun, să alerge şi să sară în plasă. Nu-mi aduc aminte de vreun joc care să ne fi făcut să râdem atâta, şi hazul ajungea la culme, când uriaşul unchiul Sasha, a cărui greutate era nemaipomenită, se urca şi el în plasă. Aceasta era clipa de neasemănată însufleţire pe care noi, copiii, o aşteptam cu o bucurie amestecată cu oarecare teamă. Unchiul Sasha fugea după noi în lungul şi în latul plasei, şi când ne prindea într’un colţ, începea să sară în sus şi în jos, şi greutatea lui ne sălta ca pe nişte mingi. Te pomeneai asvârlită din ce în ce mai sus, parcă n’ai mai fi avut greutate, şi deabia căzuseşi în picioare; că iar te pomeneai în aer, când sus, când jos, când jos când sus, ţipând şi râzând, spăimântată şi încântată; un joc vrednic de zei. Astfel vedeam noi pe unchiul Sasha. Las istoriei sarcina de a-l zugrăvi în orice alt chip va vrea. Soţia lui, tanti Minny era sora reginei Alexandra. Fără a avea frumuseţea mătuşei Alix, avea tot atât farmec. Era încântătoare, apropiată şi foarte iubită de toţi, dar nu ţine mult loc în amintirile mele, cu toate că din marele număr de rude din Rusia, e singura care mai trăeşte în clipa când scriu aceste

POVESTEA VIEŢII MELE

116

rânduri. Era o mamă şi o soţie mult iubitoare, şi ştia să ţină locul în lumea ei, fie ca femee, fie ca împărăteasă. Pe acea vreme, aveam cinci veri şi vere: Nicky, Georgie, Xenia, Misha şi Olga care era mică de tot. Pe Nicky totdeauna l-am iubit şi l-am admirat cu toatele, măcar că fiind mai mare, nu era de o seamă cu noi. Chiar de atunci, tânăr de tot, avea blândeţea şi ochii mângâioşi, cari au fost farmecul lui în tot timpul vieţii, până la tragicul sfârşit. Blând şi iubitor de pace, nu părea să fie menit unei soarte atât de grozave. Georgie, ca şi fratele mai mare al mamei, muri foarte tânăr de tuberculoză, nu ştiu unde, în Caucaz mi se pare. Xenia ne era o foarte dragă tovarăşă, fiind întocmai de vârsta lui Ducky; ceilalţi doi, Misha şi Olga erau mai mici decât noi. Eram însă şi mai prietene cu ceilalţi veri, copiii unchiului Vladimir şi ai lui tanti Miechen. Unchiul Vladimir, al doilea frate al mamei, era singurul oacheş din familie, de o rară frumuseţe, dar ceva mai puţin înalt decât fraţii lui. Soţia lui, tanti Miechen, născută prinţesă de Mecklemburg, cu toate că nu avea o frumuseţe regulată, era una din cele mai fermecătoare fiinţe ce am întâlnit vreodată. Mi se pare că exista o oarecare întrecere între tanti Miechen şi tanti Minny, şi mai puţină prietenie şi bună înţelegere decât se străduiau să arate în timpul marilor adunări ale familiei, de cari îmi amintesc atât de limpede. Cei patru veri ai noştri, trei băeţi, Kirill, Boris, Andre şi o fată, Ellen, erau cei mai frumoşi copii ce-şi poate cineva închipui şi prietenia dintre noi se prelungi şi după tinereţe. Mult mai târziu, sora mea Ducky se căsători cu Kirill — dar despre aceasta voi vorbi la locul cuvenit. Unchiul Alexis, al treilea frate al mamei, burlacul familiei, avea o înfăţişare asemănătoare cu a unui Viking, şi ar fi întruchipat pe Lohengrin aşa cum l-a visat Wagner. Cu părul blond, cu ochii albaştri, de o înălţime peste fire, era o strălucită