Sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial

La 8-9 mai 1945, prin actele de capitulare semnate de reprezentantii celui de-al treilea Reich, luau sfarsit ostilitatile militare pe continentul european, incepute in dimineata zilei de 1 septembrie 1939. Razboiul a mai continuat insa cateva luni, pana la 2 septembrie 1945, cand Japonia a fost nevoita sa-si recunoasca infrangerea. A doua conflagratie a durat astfel sase ani si o zi si a fost primul conflict cu adevarat mondial, deoarece a cuprins intr-o forma sau alta toata planeta, cel din anii 1914-1918 fiind circumscris mai mult continentului european. Amploarea fortelor angajate, duritatea si intensitatea confruntarilor desfasurate pe pamant, in aer, pe intinderile oceanelor si marilor si in adancimile lor, enormele pierderi umane si imensele distrugeri materiale, multitudinea si profunzimea consecintelor asupra evolutiei ulterioare a lumii au facut din el un obiect privilegiat de cercetare pentru specialisti. A rezultat o literatura exceptional de bogata, cel de Al Doilea Razboi Mondial fiind evenimentul militar cel mai studiat din istorie Cum era si firesc, perspectivele de abordare si punctele de vedere exprimate in cele sase decenii de la terminarea lui au fost diferite, nu o data contradictorii. Winston Churchill l-a numit in memoriile sale "Razboiul inutil", iar Henry Kissinger il caracteriza drept "cel mai amplu razboi terestru din istoria omenirii". Ernst Nolte, celebrul si controversatul istoric german, aprecia anii 1939-1945 drept etapa finala a "razboiului civil european" care a inceput in 1917, o data cu preluarea puterii de catre bolsevici in Rusia. Alti cercetatori vorbesc de un razboi de treizeci de ani al secolului al XX-lea, anii 1939-1945 reprezentand episodul final al acestui conflict, primul avand loc intre 1914-1918. In acest cadru perioada interbelica a reprezentat doar o etapa de intrerupere o ostilitatilor. De altfel, maresalul francez Ferdinand Foch auzind de semnarea tratatului de la Versailles (28 iunie 1919) a exclamat : "Aceasta nu este o pace, ci un un armistitiu de douazeci de ani". Fiecare dintre aprecierile mentionate mai sus si la care se pot adauga multe altele, contine mult adevar, ceea ce dovedeste, o data in plus, dificultatea abordarii celui mai mare conflict militar din istoria omenirii. O perioada scurta la scara istoriei, dar plina de evenimente care au schimbat configuratia lumii. Astazi Razboiul rece este deja istorie, devenind obiect de studiu pentru specialisti. Germania, reunificata pe cale pasnica in anul 1990, si Japonia, cele doua tari invinse in Al Doilea Razboi Mondial, sunt mari puteri, care bat insistent si cu multe sanse la poarta Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite. Uniunea Sovietica, una dintre invingatoare si principala rivala a Statelor Unite ale Americii timp de peste patru decenii, nu mai exista. Continentul european, aflat in ruina in anul 1945, a renascut, gratie unui proces complex de unificare, inceput in domeniul economic si extins apoi in multe alte sectoare, inclusiv in cel politic. Demn de subliniat este faptul ca realizarea Uniunii Europeane, actor foarte important al esichierului mondial de putere, a fost posibila gratie reconcilierii istorice dintre Franta si Germania. Singure Statele Unite ale Americii si-au pastrat si sporit statutul, fiind acum principala putere a lumii. Aceste mutatii profunde indeamna la o privire retrospectiva asupra celui de Al Doilea Razboi Mondial pentru a vedea in ce masura desfasurarile politice si militare din anii 1939-1945 au influentat evolutiile in cei saizeci de ani care au urmat. A doua mare conflagratie mondiala a inceput ca un conflict european. La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, eveniment care a fost urmat de declaratiile de razboi ale Marii Britanii si Frantei (3 septembrie 1939), ceea ce a constituit o surpriza neplacuta pentru Adolf Hitler, care nu se astepta la un asemenea gest radical din partea celor doua democratii. A urmat, pana in mai 1940, perioada "razboiului ciudat" ("la drle de guerre") care s-a caracterizat printr-o stare de acalmie pe frontul occidental. Intre timp, Uniunea Sovietica, materializand acordul cu al treilea Reich ("Pactul Ribbentrop-Molotov", din 23 august 1939) si-a extins influenta in tarile baltice si a impus Finlandei, in urma "razboiului de iarna" o serie de cedari teritoriale. In primavara anului 1940, Germania a atacat si ocupat pe rand Danemarca si Norvegia, Belgia, Olanda si Franta, ultima fiind invinsa dupa o rezistenta de numai sase saptamani. Aflat in culmea gloriei militare, Hitler a decis sa transeze conflictul cu Marea Britanie, declansand la sugestia lui Hermann Goring ample operatii aeriene, cunoscute in istoriografie sub numele de "batalia Angliei", ce trebuiau urmate de o invazie terestra. Aviatia britanica a rezistat insa, ceea ce a dus la amanarea sine die a operatiei " Leul de mare", de invadare a insulelor britanice. Nereusind sa invinga Marea Britanie, Hitler s-a aflat, ca odinioara Napoleon, in fata unei "dileme geopolitice", fiind confruntat cu ambitiile imperialiste ale Uniunii Sovietice, partenerul sau de alianta, manifestate cu prilejul anexarii Basarabiei si a nordului Bucovinei (iunie 1940), Dictatului de la Viena (30 august 1940) si, mai ales, in timpul vizitei ministrului de externe sovietic Veaceslav Molotov la Berlin (noiembrie 1940). Ca si Napoleon, Fhrerul a transat dilema atacand, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietica. Stapan pe blocul continental euroasiatic, cu toate facilitatile ce decurgeau dintr-o asemenea postura, Hitler spera sa invinga "imperiul marilor". Confruntat cu acelasi inamic, premierul britanic W. Churchill a decis sa sprijine Uniunea Sovietica, cele doua tari devenind aliate. La 7 decembrie 1941, un corp expeditionar japonez a atacat bazele americane de la Pearl Harbor, din insulele Hawai, fapt ce a dus la intrarea Statelor Unite in conflict. La 11 decembrie 1941, Hitler, intr-o sedinta a Reichstagului, a declarat razboi Statelor Unite ale Americii, sperand ca Japonia va face un gest similar impotriva Uniunii Sovietice. Tokyo insa a ramas fidel tratatului din aprilie 1941 si si-a indreptat efortul militar spre sud, pentru crearea "sferei de coprosperitate". Ofensiva germana asupra Uniunii Sovietice si atacul japonez de la Pearl Harbor au determinat mondializarea conflictului, dar la nivelul celor doua coalitii aflate in stare de beligeranta situatia era diferita. In cadrul Natiunilor Unite, ale carei baze au fost puse la intalnirea dintre premierul britanic, W. Churchill si presedintele american, F. D. Roosevelt (august 1941), Stalin dandu-si acordul la 24 septembrie acelasi an, s-a realizat o coordonare a efortului de razboi si o planificare strategica. In schimb, la nivelul Axei BerlinRoma-Tokyo, constituita la 27 septembrie 1940, prin semnarea Pactului Tripartit nu a existat o asemenea coordonare. Germania se

gasea in stare de beligeranta cu toate statele Coalitiei Natiunilor Unite, in timp ce Japonia nu era in conflict cu Uniunea Sovietica. Beneficiara acestei situatii a fost Uniunea Sovietica, deoarece nu a fost pusa in postura sa duca un razboi pe doua fronturi si a putut sa-si concentreze fortele doar asupra unui singur inamic Germania si aliatii ei. Desfasurarea operatiilor este prea bine cunoscuta. In anii 1941-1942, Germania si Japonia s-au aflat in ofensiva, obtinand victorii importante care, insa nu au inclinat definitiv balanta. Infrangerile de la Midway (iunie 1941), Stalingrad (noiembrie1942-februarie 1943), Kursk (iulie 1943), de pe tarmul nord-african (1942-1943) au facut ca initiativa strategica sa fie preluata definitiv de armatele Coalitiei Natiunilor Unite. La 6 iunie 1944, dupa mai multe amanari, s-a deschis al doilea front in Europa, prin debarcarea unui puternic corp expeditionar aliat pe coastele Normandiei. Succesele pe fronturile de lupta au determinat amplificarea discutiilor intre liderii principalelor puteri ale Coalitiei Natinilor Unite, un rol important in acest sens revenind conferintelor la nivel inalt de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943) si Ialta (4-11 februarie 1945). Intre cele trei mari puteri persistau serioase divergente asupra organizarii postbelice a lumii. Stalin dorea sa pastreze toate achizitiile teritoriale obtinute prin acordul cu Hitler de la inceputul razboiului si sa-si extinda influenta cat mai mult in Europa, dar si in Asia. Intr-o convorbire cu liderii iugoslavi, liderul sovietic a declarat ca : "In razboiul acesta nu este la fel ca in cel trecut, ci cel care ocupa un teritoriu isi impune sistemul sau social. Fiecare isi impune sistemul acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi". Presedintele american F.D. Roosevelt nu dorea sa cautioneze un sistem international postbelic care sa fie bazat pe echilibrul puterii, asa cum functionase pe continentul european timp de aproape trei secole, dupa incheierea razboiului de treizeci de ani (1648). Solutia pe care o imagina Roosevelt avea in vedere constituirea unui directorat, care sa gestioneze afacerile mondiale, sa asigure pacea si stabilitatea si sa previna izbucnirea unui alt nou razboi. Acest directorat, cunoscut si sub numele de "Cei Patru Politisti" urma sa fie compus din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Uniunea Sovietica si China. Ideile si conceptiile lui Roosvelt, care refuzase sa ia in discutie proiectele de organizare postbelica a lumii atat timp cat operatiile nu se incheiasera, se situau, pana la un punct, in continuarea celor emise la sfarsitul primei conflagratii mondiale de presedintele Woodrow Wilson. Acesta preconiza instituirea sistemului de securitate colectiva, ca o alternativa la echilibrul puterii, care generase o stare conflictuala cvasi permanenta pe continentul european. Marea Britanie dorea sa-si conserve imensul sau imperiul colonial si statura internationala. W. Churchill lua in calcul reconstructia Europei pe baza echilibrului puterii, care adusese multe avantaje regatului britanic si care era repudiat de americani. In cele din urma nici unul dintre aceste proiecte nu a putut fi materializat in intregime, razboiul incheindu-se fara un tratat de pace intre principalii beligeranti. Evolutia evenimentelor a dus la o configuratie politico- teritoriala specifica a Europei care a fost impartita de o "Cortina de fier" (termenul ii apartine lui W. Churchill) si la o confruntare atipica, prelungita timp de patru decenii si cunoscuta sub sintagma de "razboi rece". A doua mare conflagratie a avut insemnate consecinte asupra evolutiei ulterioare a lumii. Din punct de vedere geopolitic, el a definitivat un proces vizibil inca din anii 1914-1918 si anume acela ca Europa a incetat sa mai aiba rolul de conducator al destinelor lumii, rol dobandit o data cu marile descoperiri geografice si mentinut apoi timp de cateva secole. La sfarsitul razboiului nici un stat european, poate cu exceptia Marii Britanii, nu mai reprezenta o forta credibila, estul continentului fiind ocupat de Armata Rosie, iar vestul de fortele americane, ajutate de cele britanice. Ulterior, spatiul european a fost regiunea principala unde s-a desfasurat confruntarea dintre cele doua superputeri Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica. Amenintarea sovietica a obligat statele din vestul continentului sa parcurga, la impulsul si sub asistenta americana, un proces de integrare multisectoriala, care a condus, in cele din urma, la o constructie politica, devenita un actor important al relatiilor internationale. Asa incat, Uniunea Europeana de astazi poate fi apreciata, intr-un fel, atat o revansa a batranului continent fata de situatia subordonata avuta timp de jumatate de secol, cat si o incercare de redobandire a statutului de odinioara. Tot in randul consecintelor majore s-a inscris si disparitia imperiilor coloniale. Daca Primul Razboi Mondial a adus cu sine destramarea imperiilor europene (austro-ungar, otoman, rus si german), Al Doilea Razboi Mondial a accentuat disolutia imperiilor europenilor pe continentele african si asiatic. Desigur, procesul a durat cateva decenii, dar era evident, in 1945, ca ele intrasera pe un tren dizolvant. Nu este lipsita de interes nici ideea care localizeaza inceputul actualului proces de globalizare in timpul celei de-a doua mari conflagratii mondiale. La sfarsitul ei s-au creat Organizatia Natiunilor Unite, Fondul Monetar International, Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare etc., care au contribuit la intensificarea cooperarii pe multiple planuri, fara ca toate scopurile lor sa fie atinse. Exemplul cel mai elocvent il reprezinta Organizatia Natiunilor Unite, care a fost infiintata pentru a remedia deficientele institutiei statale, pentru a modera interactiunea dintre independenta si interdependenta. Organizatia mondiala, in pofida unor succese secventiale, a esuat intr-un asemenea proiect. Dupa tot un esec a fost si reducerea razboielor dintre state, unul dintre obiectivele cele mai importante ale Cartei sale.In perioada care a trecut de la sfarsitul conflagratiei mondiale, razboiul a continuat sa fie realitatea cea mai dramatica a lumii, numarul si intensitatea conflictelor militare, este adevarat locale, subregionale si regionale, urmand un curs ascendent. Prin urmare, cuantumul victimelor si al distrugerilor materiale a fost mai mare decat bilantul catastrofal a celui de Al Doilea Razboi Mondial.De aceea, implinirea a sase decenii de la finalul celui mai mare conflict militar din istorie constituie un moment profund de reflectie asupra sensului evolutiei omenirii, marcata, in continuare, de mari dezechilibre economice, de falii ideologice, de confruntari acerbe pe diverse planuri etc. Rememorarea tuturor acestor aspecte ale lumii de astazi din perspectiva lectiilor tragice ale celui de Al Doilea Razboi Mondial ar fi o dovada de intelepciune, o confirmare a statutului de magistra vitae pe care anticii i l-au acordat istoriei.