Aristotel Etica Nicomahica Binele: Orice actiune, arta, decizie par sa tinda spre un anume bine; de aceea se poate

e spune ca binele este cel spre care aspira toate. Scopurile tuturor artelor fundamentale sunt mai importante decat cele ale artelor subordonat, cele din urma sunt urmarite in vederea celor dintai. Daca exista un scop al actelor noastre pe care sa-l urmarim pentru el insusi, iar celelalte doar in vederea acestuia, acesta trebuie sa fie binele, anume binele suprem. S-ar parea ca binele face obiectul stiintei cu cea mai mare organizare si autoritate, adica politica. Ea stabileste care sunt stiintele necesare cetatilor si pe care trebuie sa le studieze fiecare clasa de cetateni. Deoarece politica se serveste de celelalte stiinte si scopul ei le imbratiseaza pe cele ale celorlalte stiinte, se poate spune ca acest scop poate fi considerat binele uman prin excelenta. Acesta este acelasi si pentru individ in parte, cat si pentru cetate. Este de dorit sa faci si bine unui singur om, dar mai frumos si inaltator este sa-l infaptuiesti pentru intreaga cetate. Binele pe care-l vizeaza politica si care este binele cel mai inalt dintre toate este fericirea. Binele nu este ceva comun, general si unic, este exprimat in mai multe moduri (in categ esentei este numit divinitate sau intelect, in cea a calitatii este virtute etc). Pot fi desemnate doua feluri de bine: cele care sunt astfel in sine si cele care exista in vederea celor dintai. Bine in sine poate fi desemnat ca gandirea, vazul. El nu poate fi conceput ca un lucru comun, enuntabil printr-o singura idee. Binele difera de la o activitate la alta, dar in orice decizie, binele reprezinta scopul, pentru ca in vederea lui se fac toate celelalte, astfel, daca pt toate actiunile exista un singur scop, acesta este binele realizabil. Rezulta deci ca scopul urmarit intotdeauna pt sine si niciodata pt altceva este desavarsit in mod absolut. Un astfel de lucru pare sa fie fericirea Fericirea: e diferita pentru oameni si este conceputa de catre ei conform modului de viata pe care si-l aleg. Ea apare ca un bine perfect si autarhic, pt ca ea este scopul tuturor actelor noastre. Actul specific omului este un anumit mod de viata, constand in activitatea sufletului, conforma cu ratiunea. Astfel si binele specific uman va fi activitatea sufletului in acord cu virtutea. Pentru unii fericirea consta in virtute, pentru altii in prevedere, pt altii intr-un fel de intelepciune. Fericirea consta in virtute in general sau intr-o anumita virtute, deoarece fericirii ii este proprie activitatea sufletului conforma cu virtutea. Fericire este asadar lucrul cel mai bun, cel mai frumos si cel mai placut, insa ea are totusi nevoie si de bunuri exterioare, pt ca este imposibil sa infaptuiesti lucruri de seama fiind lipsit de resurse.. Pe de alta parte, lipsa unor lucruri umbreste fericirea. Virtutea numim virtute umana pe cea a sufletului, nu pe cea a corpului.

Virtutea se imparte in: - virtuti dianoetice: intelepciunea speculativa, cea practica si inteligenta - virtuti etice: generozitatea, moderatia. Virtutea dianoetica se naste si se dezvolta mai ales prin intermediul invataturii, de aceea necesita experienta si timp; virtutea etica se dobandeste prin formarea deprinderilor, ceea ce inseamna ca niciuna nu este inoculata in noi de catre natura. Virtutile nu apar nici in mod natural, nici impotriva naturii, ci ne-am nascut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfectiona prin deprindere. Insa virtutile le dobandim dupa ce am depus mai intai o activitate, ceea ce inseamna ca din acte asemanatoare se nasc dispozitii habituale de aceeasi natura Afectele si actele sunt afectate atat de excese cat si de insuficiente. Egalul reprezinta un fel de mijloc intre cele doua. Virtutea este un fel de medietate, tinta ei fiind masura justa intre cele doua extreme. Astfel, excesul si insuficienta apartin viciului, in timp ce virtutii ii este proprie linia de mijloc. Virtutea este in materie de placeri si dureri, aptitudinea de a infaptui lucrurile cele mai frumoase, iar viciul este contrar ei. Virtutea este, asadar, o dispozitie habituala dobandita in mod voluntar, constand in masura justa in raport cu noi, determinata de ratiune, si anume in felul in care o determina posesorul intelepciunii practice. Ea este calea de mijloc intre doua vicii, unul provocat de exces, altul de insuficienta, pt ca gaseste calea de mijloc si alege masura justa. De aceea virtutea este o medietate; in raport insa cu binele suprem si cu perfectiunea, ea reprezinta punctul cel mai inalt. Natura virtutii. Deoarece trei sunt lucrurile care isi au originea in suflet, afectele, facultatile si dispozitiile habituale virtutea este una dintre ele. Dispozitiile habituale numesc ceea ce ne determina sa ne comportam bine sau rau in ceea ce priveste afectele (dorinta, manie, teama, bucurie, invidie). Virtutea este o dispozitie habituala = > habitus. Bunurile sunt impartite in 3 categorii: Cele exterioare Cele ale sufletului, sunt bunurile cele mai importante, printre ele se situeaza actele si activitatile spirituale Cele ale corpului

Exista 3 moduri de viata: 1. O viata de desfatari, bazata pe placeri. 2. Cel ancorat in treburile publice 3. Cel contemplativ

Firile elevate si active situeaza binele si fericirea in onoare, pentru ca aceasta este mai mult sau mai putin scopul vietii politice. Insa ea apartine mai mult celor care acorda onoruri, decat celor care primesc. Alegerea deliberata voluntar si involuntare, optiunea. Alegerea deliberata pare sa fie trasatura cea mai caracteristica a virtutii si un cirteriu de judecata a caracterului mai bun decat actele. Ea nu are nimic de-a face cu fiintele irationale. Ea nu este impuls si nici macar vointa. Ca obiect al deliberarii ramane ceea ce depinde de noi insine si poate fi realizat de noi. Nu deliberam asupra scopurilor, ci asupra mijloacelor necesare infaptuirii lor.