Sunteți pe pagina 1din 152

Jeffrey Archer

Nici un ban î n plus, nici un ban î n minus

Not a Penny More, Not a Penny Less, 1976

Prolog

— J ö rg, vor sosi ş apte milioane de dolari de la Creditul Parizian în contul nr. 2, ast ă zi

la optsprezece, ora Europei Centrale. Plasează ­i în b ă nci cît mai sigure ş i î n titluri co ­ merciale triplu „A". Dacă nu reu ş eş ti, investe şte­i peste noapte pe piaţa eurodolarului. Ai

î

n ţeles?

Da, Harvey.

Depune un milion în Banco do Minas Gerais din Rio de Janeiro, pe numele lui

Silverman ş i Elliott ş i anulează împrumutul condi ţionat de la Banca Barclays din Lombard Street. Ai în ţ eles?

— Da, Harvey.

— Cump ă r ă aur p î n ă în zece milioane de dolari, apoi opreş te­te ş i aş teaptă alte

instrucţ iuni. Î ncearcă să cumperi la preţ cobor ît şi nu te gr ă bi, ai r ă bdare. Ai în ţeles?

— Da, Harvey.

Harvey Metcalfe î şi d ă du seama că ultima instrucţiune nu era necesar ă . J ö rg Birrer

era unul dintre cei mai conservatori bancheri din Zü rich şi, ceea ce era şi mai important pentru Harvey, în ultimii dou ă zeci şi cinci de ani se dovedise a fi unul dintre cei mai abili.

— Po ţi să te î ntîlneş ti cu mine la Wimbledon, mar ţi 25 iunie, la ora dou ă , î n tribuna central ă , la locul meu obiş nuit, în loja acţ ionarilor?

— Da, Harvey.

Se auzi ţă că nitul telefonului pus î n furcă . Harvey nu spunea niciodat ă „la revedere".

Nu cunoscuse nicicî nd formulele de polite ţe ş i era prea t îrziu acum să le mai î nveţe. Ridică din nou telefonul şi formă cele ş apte numere care î l puneau în leg ă tur ă cu Lincoln Trust din Boston. Ceru s ă vorbească cu secretara sa.

— Domni şoara Fish?

— Da, domnule.

— Scoate fiş a pentru Prospecta Oil ş i distruge­o. Distruge şi orice coresponden ţă legat ă de ea şi nu lă sa absolut nici o urmă . Ai în ţeles?

— Da, domnule.

Telefonul ţă că ni din nou. Harvey Metcalfe d ă duse ordine similare de trei ori în ultimii dou ă zeci şi cinci de ani şi domni şoara Fish ştia că nu trebuie s ă ­i mai pun ă întreb ă ri. Harvey respir ă ad î nc, scoase un suspin, o izbucnire silen ţioasă de triumf. Averea lui se ridica la cel pu ţ in dou ă zeci ş i cinci de milioane de dolari ş i nimic nu­l mai putea opri. Deschise o sticl ă de ş ampanie Krug din 1964, importată de la Hedges ş i Butler, din

Londra. O sorbi încet şi aprinse o Romeo y Julieta Churchill, din cele pe care i le aducea lunar, prin contraband ă , din Cuba, în cutii de dou ă sute cincizeci de bucă ţi, un emigrant italian. Se a şez ă mai comod î n scaun, ca pentru o mică s ă rb ă torire. La Boston, Massachusetts, era dou ă sprezece ş i dou ă zeci, aproape ora pr înzului.

Î n Harley Street, Bond Street, King's Road ş i în Colegiul Magdalen din Oxford, era

ora optsprezece dou ă zeci. Patru b ă rbaţi, care nu se cuno ş teau î ntre ei, controlau preţul de pe piaţă al acţiunilor Prospecta Oil, î n ultima edi ţie a ziarului Evening Standard din Londra. Era trei lire ş aptezeci. To ţ i patru erau oameni cu stare, care aş teptau să ­ ş i consolideze carierele î n care avuseser ă deja succes.

A

doua zi aveau să se trezească f ă r ă nici un ban.

1

A

face un milion de dolari în mod legal a fost întotdeauna greu. A face un milion de

dolari în mod ilegal a fost întotdeauna ceva mai u ş or. A p ă stra milionul dup ă ce l­ai f ă cut este probabil cel mai dificil dintre toate. Henryk Metelski era unul dintre acei rari oameni care reu ş ise s ă le realizeze pe toate trei. Chiar dac ă milionul f ă cut legal venise dup ă mi­

lionul f ă cut ilegal, Metelski era tot cu o arunc ă tur ă de b ă ţ î n fruntea celorlalţ i: reu ş ise s ă

p ă streze totul. Henryk Metelski se n ă scuse în partea de jos a cartierului East End din New York, la 17 mai 1909, într­o camer ă mic ă unde mai dormeau al ţi patru copii. Crescu în timpul marii crize economice, cu credin ţa în Dumnezeu ş i î ntr­o singur ă masă pe zi. P ă rin ţii lui erau din Var şovia şi emigraser ă din Polonia la sf îr ş itul secolului. Tată l lui Henryk era brutar de meserie ş i îş i g ă sise u şor o slujb ă la New York, unde mulţi emigran ţ i polonezi se specializaser ă î n a face p îine neagr ă de secar ă şi a deschide mici restaurante pentru concetă ţenii lor. Amî ndoi p ă rin ţii ar fi dorit ca Henryk să aib ă succese la î nv ă ţ ă tur ă , dar nu­i fusese scris să fie elev de frunte la liceul pe care î l urma. Talentul cu care îl

î nzestrase natura î l îndrepta în altă direc ţie. B ă iat şiret şi inteligent, îi st îrnea mai mult interes comer ţ ul cu ţ ig ă ri ş i alcool care se desf ă şura clandestin în ş coală , decî t pove ştile despre revolu ţia american ă ş i clopotul libert ă ţii. Henryk nu a crezut nici o clip ă că lucrurile cele mai bune din via ţă pot fi ob ţinute gratuit, iar goana dup ă bani şi putere îi era la fel de firească cum e goana pisicii dup ă ş oarece. Pe cînd Henryk era un t în ă r de paisprezece ani, înfloritor ş i cu co ş uri, tată l să u muri de ceea ce se ş tie astă zi că este cancer. Mama sa nu supravieţui so ţ ului dec ît c îteva luni, l ă s înd cinci copii s ă se descurce singuri. Henryk, ca ş i ceilal ţi patru, ar fi trebuit s ă mearg ă la orfelinatul de sector, dar la mijlocul anilor dou ă zeci nu era dificil pentru un

b ă iat s ă dispar ă în New York, deş i era mai greu s ă supravieţuiasc ă . Henryk deveni un

maestru al supravieţ uirii, o ş coală care se dovedi mai tîrziu î n viaţă să fie foarte folositoare. Hoin ă rea î n East End pe str ă zile din partea de jos, cu cureaua str îns ă ş i ochii larg deschiş i, lustruind uneori ghete, sp ă lînd alteori vase, că utî nd neostenit o intrare în

labirintul în centrul c ă ruia se aflau bog ă ţia ş i prestigiul. Prima lui ocazie ap ă ru c înd Jan Pelnik, b ă iatul cu care împ ă r ţea camera, mesager la bursa din New York, fu nevoit s ă ­ ş i î ntrerup ă temporar activitatea din cauza unui cî rnat garnisit cu salmonela. Henryk, î nsă rcinat să anun ţe pe şeful mesagerilor de î mboln ă virea prietenului să u, ridică intoxica ţia alimentar ă la rang de tuberculoz ă ş i reu ş i s ă ob ţ in ă locul astfel eliberat. Schimb ă apoi camera, se î mbr ă că într­o uniformă nou ă , pierdu un prieten ş i ob ţ inu o slujb ă . Î n cea mai mare parte din mesajele pe care le ducea Henryk, la începutul anilor dou ă zeci, scria „Cump ă r ă ". Multe din aceste mesaje erau puse î n practică imediat, deoarece era o perioad ă de mare av înt economic. B ă iatul vedea cum niş te oameni ne înzestraţi cu deosebit ă abilitate f ă ceau avere, în timp ce el r ă m înea nimic mai mult decî t un observator. Instinctul s ă u î l îndrepta spre acele persoane care f ă ceau mai mul ţi bani î ntr­o s ă ptă mîn ă la burs ă , dec ît putea el spera să ob ţin ă , din salariu, tot restul vieţii. Se str ă dui s ă înveţe c ît mai bine felul cum func ţiona bursa. Tr ă gea cu urechea la convorbiri particulare, deschidea scrisori sigilate şi afla ce rapoarte confiden ţiale ale companiilor s ă studieze. La v îrsta de optsprezece ani avea patru ani de experien ţă în Wall Street, patru ani pe care majoritatea b ă ieţilor care lucrau ca mesageri i­ar fi petrecut cutreier înd s ă lile aglomerate, ducînd bileţ ele ro ş ii de la unii la alţ ii, patru ani care pentru Henryk Metelski au fost echivalen ţii unei diplome de la Şcoala de Ştiin ţ e Economice din Harvard. Nu avea cum s ă ş tie că î ntr­o bun ă zi va ţine el însu şi cursuri la acel distins institut. Î ntr­o dimineaţ ă de iulie, î n 1927, ducî nd o scrisoare din partea binecunoscutei agen ţii de burs ă Halgarten & Co., se ab ă tu ca de obicei pe la toaletă . Îşi crease un sistem conform că ruia se închidea într­o cabin ă , studia mesajul pe care îl avea de dus, hot ă ra dacă informaţia avea vreo valoare pentru el ş i î n caz afirmativ telefona imediat lui Witold Gronowich, un b ă tr în polonez care avea o mică firmă de asigurare pentru concet ă ţenii s ă i. Henryk reu ş ea astfel să ­ ş i sporească c îş tigul să ptă mînal cu înc ă dou ă zeci p î n ă la dou ă zeci ş i cinci de dolari, ob ţinu ţi pentru informaţiile secrete pe care i le procura. Gronowich, de şi nu era el însu şi cel care plasa sume mari de bani pe piaţ ă , nu lă s ă niciodată s ă ­i scape numele t în ă rului informator. Stînd pe scaunul WC­ului, Henryk îş i d ă du seama că de data aceasta citea un mesaj de o importan ţă considerabil ă . Guvernatorul statului Texas era pe punctul de a da compa­ niei Standard Oil permisiunea de a perfecta instalarea unei conducte de petrol din Chicago p în ă în Mexic, celelalte organisme publice implicate fiind deja de acord cu aceast ă propunere. Pe pia ţă se ş tia că Standard Oil încerca de aproape un an să ob ţ in ă aprobarea definitiv ă , dar opinia general ă era c ă guvernatorul i­o va refuza. Mesajul trebuia transmis imediat, personal, agentului de bursă al lui John D. Rockefeller, Tucker Anthony. Aprobarea de a construi conducta urma să pun ă la îndemî na tuturor statelor din nord o surs ă de petrol disponibilă ş i aceasta nu putea să însemne decît sporirea profitului. Henryk vedea limpede că acţiunile companiei Standard Oil urmau s ă crească pe piaţă î n mod constant, o dată ce ş tirea va deveni publică , cu atî t mai mult cu cî t ea avea deja sub control nou ă zeci la sută din rafin ă riile americane. Î n circumstan ţ e normale, Henryk ar fi transmis aceste informaţ ii direct domnului Gronowich ş i chiar era pe punctul s ă fac ă astfel, cînd observ ă că unui b ă rbat destul de

corpolent, care pleca ş i el din toaletă , îi scă p ă jos o foaie de h î rtie. Cum nu mai era nimeni altcineva de faţă , Henryk ridic ă h îrtia ş i se întoarse în cabin ă , g îndindu­se că , î n cel mai bun caz, avea să ­i cad ă în m în ă înc ă o informaţie. De fapt era un cec de cincizeci de mii de dolari, care urma s ă fie încasat de o doamn ă Rose Rennick. Mintea lui Henryk î ncepu s ă lucreze cu rapiditate ş i eficien ţă . Plecă în grab ă mare din toaletă ş i nu peste mult timp se afla din nou î n Wall Street. Intr ă într­o mic ă cafenea de pe Rector Street ş i se aş eză la o masă sub pretext că bea o Coca­Cola, dar de fapt ticluindu­ ş i cu grijă planul. Porni apoi să şi­l pun ă î n practică . Mai întî i, încasă cecul la o filial ă a b ă ncii Morgan din partea de sud­vest al Wall Street­ului, ş tiind că în uniforma lui elegantă de mesager al bursei va trece u ş or drept curierul unei firme respectabile. Se î ntoarse apoi la burs ă ş i î şi procur ă de la un agent de la parter dou ă mii cinci sute de acţiuni Standard Oil, la pre ţul de nou ă sprezece dolari ş i ş apte optimi, r ă mî n îndu­i o sut ă dou ă zeci ş i ş ase de dolari şi şaizeci ş i unu de cen ţi, dup ă plata taxelor agen ţiei. Depuse cei o sut ă dou ă zeci ş i ş ase de dolari şi şaizeci ş i unu de cen ţi î ntr­un cont curent la Banca Morgan. Apoi, aş tept înd cu sufletul la gur ă anun ţul din biroul guvernatorului, î ncepu activitatea unei zile obiş nuite, prea preocupat de Standard Oil ca s ă se mai abat ă pe la vreo toaletă cu scrisorile pe care le avea de dus. Nu veni nici un anun ţ. Henryk nu avea de unde s ă ş tie c ă ş tirea nu era dată publicită ţii p în ă la î nchiderea oficială a bursei, la ora cincisprezece, ca s ă dea timp guvernatorului să cumpere el î nsu ş i atîtea aqiuni pe c îte reu ş ea s ă pun ă m îna lui lacomă . Henryk se întoarse acas ă î n noaptea aceea î nnebunit de teama că a f ă cut o gre şeală î ngrozitoare. Se ş i vedea pierzî ndu­ ş i slujba ş i tot ceea ce agonisise în ultimii patru ani. Ba poate avea s ă sf îr ş ească chiar la î nchisoare. Nu fu în stare să închid ă un ochi toat ă noaptea, cuprins de o agita ţie din ce î n ce mai mare, î n mica lui camer ă cu geamul deschis, dar f ă r ă aer. Pe la ora unu nu mai putu s ă î ndure nesiguran ţa, s ă ri din pat, se b ă rbieri, se î mbr ă că şi lu ă metroul spre Gara Centrală . De acolo se duse pe jos în Times Square unde, cu mî inile tremur ă toare, cump ă r ă prima ediţie din Wall Street Journal. Î n prima clip ă nu percepu ştirea, deş i ţipa spre el cu litere

de o şchioap ă : GUVERNATORUL ACORD Ă LUI ROCKEFELLER DREPTUL DE A INSTALA CONDUCTA.

Şi ceva mai jos: SE PREVEDE O MARE CRE ŞTERE A NUM ĂRULUI CERERILOR DE AC ŢIUNI STANDARD OIL. Ame ţit, Henryk se duse la cea mai apropiată braserie deschisă toat ă noaptea, î n partea de vest a Str ă zii 42, şi îş i comand ă un hamburger mare cu cartofi pr ă ji ţi, peste care turn ă sos picant. Î ncepu să mestece ca un om care serveş te ultimul dejun înainte de a î nfrunta scaunul electric, şi nu primul dup ă ce a p ă ş it pe calea averii. Citi toate amă nuntele loviturii date de Rockefeller în articolul care se întindea din pagina î ntîi p în ă î n pagina a paisprezecea; la ora patru cump ă rase primele trei edi ţii ale ziarului New York Times ş i primele dou ă ediţii din Herald Tribune. Articolul de bază era acelaş i. Henryk se gr ă bi spre cas ă , ame ţit şi încî ntat; îş i puse uniforma. Ajunse la bursă la ora opt ş i îş i desf ă ş ur ă activitatea zilnică g î ndindu­se cum să ­ ş i ducă planul mai departe. La ora cî nd bursa se deschise î n mod oficial, Henryk merse la Banca Morgan ş i ceru un î mprumut de cincizeci de mii de dolari d î nd drept garan ţ ie cele dou ă mii cinci sute de acţiuni Standard Oil, care valorau la deschiderea bursei din dimineaţa aceea dou ă zeci ş i

unu de dolari ş i o p ă trime. Depuse împrumutul în contul s ă u curent ş i ceru b ă ncii s ă ­i eli­ bereze un cec pe numele doamnei Rose Rennick. Plecă de la banc ă ş i că ut ă în cartea de telefoane adresa ş i num ă rul binef ăc ă toarei lui f ă r ă voie. Doamna Rennick, o v ă duv ă care tr ă ia din veniturile aduse de investiţ iile r ă posatului ei so ţ, locuia într­un mic apartament de pe Strada 62, despre care Henryk ştia că este una din cele mai selecte zone din New York. Telefonul pe care îl primi de la Henryk Metelski care o ruga s ă ­l înt îlnească pentru o problemă personal ă foarte urgentă o mir ă , dar, cînd, la sf îr ş it, î l auzi că men ţionează numele agen ţ iei Halgarten & Co., mai pierdu din ne încredere şi că zur ă de acord s ă se înt îlnească la ora ş aisprezece, î n aceeaş i dup ă ­amiază , la Waldorf­Astoria. Henryk nu mai intrase niciodată î n Waldorf­Astoria, dar dup ă patru ani petrecu ţi la burs ă erau pu ţine hotelurile ş i restaurantele importante despre care s ă nu fi auzit vorbindu­se. Îş i d ă du seama că era mai firesc ca doamna Rennick s ă ia ceaiul cu el într­un loc public, decî t s ă primească în apartamentul ei un om care se chema Henryk Metelski, cu atît mai mult cu cî t accentul să u polonez era mai pronun ţat la telefon decî t stî nd faţă î n

fa ţă cu interlocutorul.

A ş teptînd î n holul cu covor gros al hotelului Waldorf, Henryk se ru şin ă de simplitatea lui vestimentar ă . Î nchipuin­du­ ş i că toată lumea îl priveş te, î şi îngrop ă silueta scund ă ş i dolofan ă î ntr­un scaun elegant din camera Jefferson. Şi alţi clien ţi ai hotelului erau la fel de rotofei, dar Henryk avea convingerea c ă nu cartofii pr ă jiţi, ci mai probabil Pomme de Terre Ma ître d'H ô tel le provocase obezitatea. Dorind zadarnic s ă ­ ş i fi pus mai pu ţ in ă cremă pe p ă rul negru şi ondulat ş i mai multă pe pantofii cu tocul jos, î şi sc ă rpina nervos un co ş iritat din colţul gurii ş i aş tepta. Costumul s ă u, î n care se simţea atî t de sigur de sine şi atî t de prosper printre prieteni, era lucios, strimt, ieftin ş i ţip ă tor. Nu se potrivea cu decorul şi, cu atî t mai pu ţin cu clien ţii hotelului; simţ indu­se nelalocul lui pentru prima oar ă în viaţă , lu ă un exemplar al ziarului New Yorker, se ascunse în spatele lui ş i se rug ă ca doamna Rennick s ă sosească cî t mai cur înd. Chelnerii se foiau respectuo şi pe

l îng ă mesele bine garnisite, ignor îndu­l pe Henryk cu îng îmfare instinctiv ă . Unul, observ ă el, nu f ă cea altceva decît să dea tî rcoale s ă lii de ceai, oferind cu delicateţ e bucă ţi de zah ă r pe care le ţ inea cu un cleş ti şor de argint în m îna înm ă nu ş ată . Henryk fu teribil de impresionat. Rose Rennick sosi la cî teva minute dup ă ora patru, î ntov ă r ă ş it ă de doi c ă ţei şi purtînd

o p ă lă rie mare ş i extravagantă . Henryk se g î ndi că arată de peste ş aizeci de ani, că este prea grasă , prea fardată şi prea preten ţ ios îmbr ă cat ă , dar avea un zî mbet cald ş i p ă rea s ă cunoasc ă pe toată lumea, aş a cum trecea de la mas ă la masă , vorbind cu obiş nuiţii ho ­ telului Waldorf­Astoria. Î n cele din urmă , ajung î nd la masa pe care în mod corect o

b ă nuise că este a lui Henryk, fu destul de surprins ă , nu numai pentru că ­l vedea îmbr ă cat

atît de ciudat, dar ş i pentru că p ă rea chiar mai tîn ă r decît cei optsprezece ani pe care î i avea. Doamna Rennick comand ă ceai, în timp ce Henryk î i debita povestea lui bine ticluită :

se f ă cuse din nefericire o greş eal ă cu cecul ei, care fusese creditat în mod gre şit de la burs ă la firma lui, cu o zi î n urm ă . Şeful s ă u i­a ordonat s ă restituie cecul imediat ş i s ă transmit ă regretul s ă u pentru nefericita eroare. Apoi Henryk îi înmî n ă cecul de cincizeci de mii de dolari ş i ad ă ug ă că î şi va pierde slujba dacă va insista să mearg ă cu cercetă rile

mai departe, deoarece el este unicul vinovat de greş eală . Doamna Rennick fusese informată de dispariţia cecului numai î n dimineaţa respectiv ă ş i nu ş tia că a şi fost î ncasat, deoarece avea s ă dureze cîteva zile p î n ă cî nd i se va controla contul. Î ngrijorarea absolut sincer ă a lui Henryk, cî nd îi d ă dea b îlb îindu­se explica ţiile, ar fi convins ş i pe cineva mai bun cunoscă tor al firii omeneşti dec ît doamna Rennick. Fu imediat de acord s ă facă uitată î ntîmplarea, perfect satisf ă cută c ă ş i­a recă p ă tat banii. Cum erau sub forma unui cec eliberat de Banca Morgan, nu pierduse nimic. Henryk scoase un suspin de u şurare ş i pentru prima oar ă în ziua aceea se relax ă şi începu să se distreze. Chem ă chiar chelnerul care oferea zah ă r cu cleş ti şorul de argint. Dup ă ce trecu o bun ă bucata de timp, Henryk se scuză , explic înd că trebuie s ă se î ntoarc ă la lucru, mulţumi doamnei Rennick pentru în ţ elegere, achit ă nota şi plec ă . Î n strad ă , î ncepu s ă fluiere de u ş urare. C ă ma şa lui nou ă era leoarcă de sudoare (doamna Rennick ar fi numit­o transpira ţie), dar era afar ă , la aer, ş i putea s ă respire din nou în voie. Prima lui mare opera ţiune fusese un succes. Se opri pe Park Avenue, amuzat că locul confruntă rii sale cu doamna Rennick fusese Waldorf, tocmai hotelul în care John D. Rockefeller, preş edintele companiei Standard Oil, avea un apartament. Henryk venise pe jos ş i folosise intrarea principal ă , în timp ce domnul Rockefeller sosise mai devreme cu metroul ş i se retr ă sese în apartamentul să u personal din turnul hotelului Waldorf. De şi numai pu ţ ini newyorkezi erau la curent, Rockefeller î şi construise staţ ia lui personală la cincizeci de picioare sub hotel, ca să nu mai aib ă de str ă b ă tut cele opt blocuri izolate p în ă la Grand Central Station, că ci nu mai era nici o oprire de acolo p în ă la Strada 125. (Sta ţia există şi astă zi, dar, cum nici un Rockefeller nu mai locuieş te la Waldorf­Astoria, trenul nu mai opre şte aici.) în timp ce Henryk se justifica pentru cei cincizeci de mii de dolari ai să i faţ ă de doamna Rennick, Rockefeller discuta o investi ţie de cinci milioane de dolari cu Andrew W. Mellon, secretarul ministrului de finan ţe, Coolidge, cu cincizeci ş i ş apte de etaje mai sus. Î n dimineaţa urmă toare, Henryk veni ca de obicei la lucru. Ştia că nu are decî t cinci zile de graţ ie ca să ­ ş i v înd ă acţiunile ş i s ă ­ ş i pl ă teasc ă datoria la Banca Morgan ş i la agentul de bursă , deoarece un credit la bursa de acţiuni din New York dureaz ă cinci zile lucr ă toare sau ş apte calendaristice. Î n ultima zi a creditului, acţ iunile se urcaser ă la dou ă zeci şi trei de dolari ş i o p ă trime. Le v îndu cu dou ă zeci ş i trei ş i o optime, plă ti suma de patruzeci ş i nou ă de mii ş ase sute dou ă zeci ş i cinci de dolari cu care î şi dep ă ş ise contul din bancă ş i, dup ă toate cheltuielile, realiză un profit de ş apte mii patru sute nou ă zeci de dolari, pe care îl depozit ă la aceeaş i bancă . Î n urmă torii trei ani, Henryk î ncetă să ­l mai sune pe domnul Gronowich, g î ndindu­se s ă ac ţioneze pe cont propriu; la început investi sume mici, care devenir ă din ce în ce mai mari pe mă sur ă ce cîş tiga experien ţă ş i încredere. Timpurile tot mai erau bune ş i, deş i nu avea î ntotdeauna profit, înv ă ţase s ă ac ţioneze ş i cî nd cursul acţ iunilor la burs ă era eventual î n sc ă dere şi cînd, aş a cum se înt împla mai des, era în creş tere. C înd acţiunile scă deau, sistemul s ă u era să speculeze f ă r ă acoperire, ceea ce în lumea afaceriş tilor nu era considerat perfect etic. Cur înd deveni as î n arta de a vinde acţiuni pe care nu le poseda, a şteptî nd să le scad ă ulterior preţul. Instinctul s ă u pentru afaceri evolu ă tot atî t de repede ca gustul pentru haine, iar viclenia î nv ă ţ ată în str ă zile lă turalnice din East End îi fu de folos. Henryk descoperi în cur înd c ă întreaga lume este o junglă , doar că uneori leii şi

tigrii erau îmbr ă caţ i în costume.

C î nd bursa se pr ă bu şi în 1929, Henryk î şi transformase cei ş apte mii patru sute

nou ă zeci de dolari ai să i în bunuri curente în valoare de cincizeci ş i unu de mii de dolari. V înz înd toate ac ţiunile pe care le poseda a doua zi dup ă ce pre şedintele agen ţiei Halgarten & Co. să rise pe o fereastr ă a bursei, Henryk dovedi că a priceput mesajul. Cu venitul lui nou ob ţinut, se mutase într­un apartament elegant din Brooklyn ş i îş i cump ă rase un automobil Stutz, ro ş u, destul de ostentativ. Henryk îş i d ă du seama cur î nd c ă venise pe lume cu trei inconveniente majore: numele, originea şi lipsa de bani. Problema banilor era în curs de a se rezolva de la sine şi venise timpul s ă le ş tearg ă ş i pe celelalte dou ă . Î n acest scop f ă cuse o cerere s ă ­ ş i schimbe numele, prin decizie judecă to ­ rească , î n Harvey David Metcalfe. C î nd cererea îi fu acceptată , rupse orice leg ă tur ă cu vechii prieteni din comunitatea poloneză ş i î n mai 1930 î şi lu ă majoratul cu un nume nou, un mediu social nou ş i bani foarte noi. Ceva mai tîrziu, î n acelaş i an, la un meci de fotbal, îl î ntîlni pentru prima oar ă pe Roger Sharpley ş i descoperi că ş i cei bogaţ i au problemele lor. Sharpley, un tî n ă r din Boston, mo ş tenise î ntreprinderea tat ă lui să u, specializat ă în import de whisky ş i export de bl ă nuri. Educat la Choate ş i apoi la Colegiul Dartmouth, Sharpley avea siguran ţa de sine ş i farmecul celor din Boston, atî t de frecvent invidiate de concetă ţ enii lor. Era înalt ş i blond, ar ă ta ca un urmaş al vikingilor şi cu aerul s ă u de armator talentat p ă rea c ă ob ţine totul foarte u ş or, î n special femeile. Era din toate punctele de vedere în contrast absolut cu Harvey. Deş i se aflau la doi poli opu ş i, contrastul avea efectul unui magnet ş i­i atr ă gea unul spre cel ă lalt. Singura ambi ţie pe care Roger o avea în viaţă era s ă devin ă ofiţer de marin ă , dar dup ă absolvirea colegiului fusese nevoit s ă se î ntoarc ă la î ntreprinderea familiei, din cauza s ă n ă t ă ţii ş ubrede a tată lui să u. Nu apucase s ă lucreze decî t cîteva luni, cî nd tat ă l s ă u muri. Lui Roger i­ar fi plă cut s ă v înd ă compania Sharpley ş i Fiul primului solicitant, dar tată l s ă u l ă sase un codicil în testament prin care, dacă firma era v îndut ă înainte de ziua î n care Roger î mplinea patruzeci de ani (aceasta fiind ultima zi î n care te mai po ţ i înrola în marina Statelor Unite), banii ob ţinu ţ i prin v înzare urmau s ă fie împ ă r ţiţ i în mod egal celorlalţi membri ai familiei. Harvey se g îndi îndelung la problema pe care o avea Roger ş i dup ă dou ă lungi ş edin ţ e cu un avocat iscusit din New York îi suger ă urmă toarea solu ţ ie: Harvey va cump ă ra patruzeci ş i nou ă la sută din firma Sharpley ş i Fiul, plă tind o sută de mii de dolari, plus primii dou ă zeci de mii de dolari din profit în fiecare an. La v îrsta de patruzeci de ani, Roger va renun ţ a la restul de cincizeci ş i unu la sut ă , pentru alţ i o sută de mii de dolari. Consiliul va fi alc ă tuit din trei membri: Harvey, Roger şi o alt ă persoan ă numită de Harvey, controlul fiind astfel complet în mî na lui. Î n ceea ce îl privea pe Harvey, Roger putea s ă se înroleze î n marin ă . Trebuia doar s ă fie prezent la adunarea anual ă a acţionarilor. Roger nu mai putea de bucurie. Nu consultă pe nimeni de la firmă , ştiind c ă to ţ i vor î ncerca să ­l conving ă s ă nu accepte. Harvey contase pe acest lucru, deoarece îş i evaluase cu grij ă prada. Roger nu st ă tu pe g înduri decî t cîteva zile î nainte de a accepta ca artele s ă fie f ă cute la New York, destul de departe de Boston, ca s ă fie sigur c ă cei de la firm ă nu ş tiu ce se petrece. Î ntre timp, Harvey se î ntoarse la Banca Morgan, unde acum era

considerat ca un om cu viitor. Cum b ă ncile acţioneaz ă cu g îndul la viitor, directorul acceptă s ă ­l ajute în noul s ă u proiect cu un împrumut de cincizeci de mii de dolari, care ad ă ugat la cei cincizeci de mii de dolari ai să i îi d ă deau posibilitatea să cumpere patruzeci ş i nou ă la sută din Sharpley şi Fiul şi să devin ă al cincilea preş edinte. Actele au fost semnate la New York, în 28 octombrie 1930. Roger plecă î n grab ă spre Newport, î n Rhode Island, ca să înceap ă cursurile necesare pentru a deveni ofiţer în marina Statelor Unite. Harvey plecă spre Grand Central Station, s ă prind ă trenul spre Boston. Trecuse timpul cînd f ă cea pe mesagerul la bursa din New York. Avea dou ă zeci şi unu de ani ş i era preş edintele propriei sale întreprinderi. Ceea ce majoritatea oamenilor ar fi considerat că este un dezastru, Harvey reu şea s ă transforme în triumf. Poporul american tot mai suferea de pe urma prohibiţiei ş i, deş i Harvey putea oricînd exporta blă nuri, nu mai putea importa whisky. Acesta era motivul principal pentru care profitul firmei scă zuse în ultima decad ă . Dar Harvey descoperi în

cur înd că d î nd o mic ă mită care s ă implice pe primarul oraş ului Boston, pe comandantul ş ef al poliţ iei şi oficialit ă ţile vamale de la grani ţa canadian ă , plus o sum ă Mafiei ca s ă fie sigur c ă marfa sa ajunge la restaurante ş i baruri clandestine, importul de whisky cre ştea î n

loc

s ă scad ă . Firma Sharpley ş i Fiul pierdu personalul respectabil care o servea de mulţi

ani

ş i îl înlocui cu indivizi care se potriveau mai bine cu jungla personal ă a lui Harvey

Metcalfe. Din 1930 p în ă în 1933, Harvey merse din succes î n succes, dar cî nd prohibiţ ia a fost î n cele din urm ă abolită de preş edintele Roosevelt, sub presiunea insistentă a poporului,

jocul nu mai avu nici un haz. Harvey lă să compania s ă ­ ş i continue comer ţul cu whisky ş i bl ă nuri, în timp ce el se lansă î n alte afaceri. In 1933, Sharpley şi Fiul să rb ă tori o sută de

ani

de activitate. Î n trei ani, Harvey îş i dublase profitul ş i pierduse nou ă zeci ş i ş apte de

ani

de respectabilitate. Avu nevoie de cinci ani ca să cîş tige primul s ă u milion ş i de încă

patru ca să ­l dubleze. Atunci hot ă r î c ă a venit momentul ca Harvey Metcalfe ş i Sharpley ş i Fiul s ă se despartă . Î n doisprezece ani, din 1930 p în ă î n 1942, sporise profitul de la suma de treizeci de mii de dolari la nou ă sute zece mii de dolari. V îndu compania î n ianuarie 1944 pentru suma de ş apte milioane de dolari, pl ă ti o sut ă de mii de dolari v ă duvei că pitanului Roger Sharpley din marina Statelor Unite ş i p ă str ă ş ase milioane de dolari pentru sine. Harvey îş i s ă rb ă tori cea de a treizeci ş i cincea zi de naştere cump ă r î nd la Boston, la preţul de patru milioane de dolari, o mică banc ă , care nu mergea prea bine, numită Lincoln Trust. C î nd intrase în posesia ei, banca se l ă uda că are un profit de cinci sute de

mii de dolari pe an, c ă ocup ă un local prestigios în centrul ora şului Boston ş i c ă are o re­

putaţie aproape plictisitor de nep ă tat ă . Harvey inten ţiona să ­i schimbe atî t reputaţ ia, cî t ş i bilan ţ ul. Se bucur ă c ă devine preş edintele unei b ă nci, dar aceasta nu­l determin ă să devin ă mai cinstit. Toate afacerile dubioase din aria ora şului Boston p ă reau s ă nu fie str ă ine de Lincoln Trust şi, cu toate c ă Harvey spori profitul b ă ncii p în ă la dou ă milioane de dolari anual în urmă torii cinci ani, reputaţia lui personală ni dob îndi credibilitate.

Harvey o înt îlni pe Arlene Hunter în iarna anului 1949. Era unica fiic ă a pre şedintelui faimoasei First City Bank din Boston. P în ă atunci Harvey nu d ă duse nici o aten ţ ie femei ­

lor. Firea lui întreprinză toare îl m înase î ntotdeauna s ă fac ă bani ş i, de şi considera sexul opus ca un mijloc necesar de relaxare î n timpul liber, dac ă se g îndea mai bine, g ă sea că femeile s înt o inconvenien ţ ă . Dar cum ajunsese la ceea ce revistele ilustrate numesc v îrsta mijlocie ş i nu avea un mo ştenitor că ruia s ă ­i lase averea, consider ă că a sosit momentul să g ă seasc ă o so ţie care să ­i d ă ruiasc ă un fiu. A şa cum procedase cu tot ceea ce î şi dorise î n viaţă , cump ă ni problema cu multă aten ţ ie. Harvey o înt îlnise pentru prima oar ă pe Arlene cînd ea avea treizeci ş i doi de ani, mai exact cî nd, merg î nd în mar şarier, fata intrase cu ma şina în Lincoln­ul să u nou­nou ţ . Nu putea s ă existe un contrast mai mare dec ît î ntre Ariene şi polonezul scurt, gras ş i

needucat. Avea peste un metru optzeci î n ă lţ ime, era sub ţire ş i, deş i dr ă gu ţă , era lipsit ă de î ncredere î n sine ş i începuse să se team ă că nu se va mai că s ă tori niciodată . Cele mai multe dintre prietenele ei de ş coală ajunseser ă la al doilea divor ţ ş i le p ă rea r ă u pentru ea. Felul extravagant de a se comporta al lui Harvey era o varia ţie binevenit ă faţ ă de atitudinea foarte rezervat ă a p ă rin ţ ilor ei care, simţ ea ea adesea, purtau vina pentru

st îng ă cia cu care se comporta fa ţă de b ă rbaţii de v î rsta ei. Nu avusese dec ît o singur ă

leg ă tur ă — o nereu şită total ă , datorit ă inocen ţei ei absolute —, ş i p în ă la apariţ ia lui Harvey nimeni nu p ă ruse dispus s ă ­i mai ofere o a doua ocazie. Tată l Arlenei nu­l sim­ patiza pe Harvey şi nu ţinea secret acest sentiment, ceea ce o f ă cea s ă fie ş i mai atras ă spre el. Tată l ei nu fusese de acord cu nici unul dintre b ă rbaţii cu care se împrietenise, dar de data aceasta avea dreptate. Harvey î nsă îş i d ă dea seama c ă o asociere î ntre First City Bank şi Lincoln Trust nu putea fi decî t un beneficiu pe termen lung pentru el şi, av î nd acest g î nd în minte, hot ă r î s ă o cucereasc ă . Ariene nu i se împotrivi prea mult. Ariene ş i Harvey s­au că să torit în 1951 şi au avut o nuntă de care ş i­au amintit mai mult cei absen ţ i decî t cei prezen ţi. S­au stabilit în locuin ţa lui Harvey din afara oraş ului şi la scurt timp Ariene anun ţă că este îns ă rcinată . Î i d ă rui lui Harvey o fiică , la exact un an dup ă că s ă torie. O botezar ă Rosalie ş i deveni centrul aten ţiei lui Harvey, singura lui decep ţie fiind aceea că , în urma unui prolaps, urmat la scurt timp de o histerectomie, Ariene nu mai putea s ă aib ă alţ i copii. O trimise pe Rosalie la Bennetts, cea mai scump ă şcoală de fete

din Washington, dup ă care a fost acceptat ă s ă studieze engleza la Vassar. Acest lucru îi f ă cu plă cere chiar b ă tr înului Hunter, care ajunsese s ă ­l tolereze pe Harvey ş i s ă ­ ş i adore nepoata. Dup ă ob ţ inerea diplomei, Rosalie î şi continu ă educa ţia la Sorbona, nu înainte de

o ceartă zdrav ă n ă cu tată l ei, din cauza genului de prieteni pe care ş i­i alegea, în mod

special pentru cei cu p ă rul lung care nu voiau să mearg ă în Vietnam (nu că Harvey ar fi f ă cut mare lucru în timpul celui de­al doilea r ă zboi mondial, în afar ă de faptul că a ştiut s ă profite de pe urma tuturor articolelor care lipseau de pe piaţ ă ). Punctul culminant sosi c înd Rosalie î ndr ă zni să afirme că etica unei persoane nu trebuie judecat ă dup ă lungimea p ă rului sau vederile sale politice. Dup ă plecarea fetei, Harvey îi simţi lipsa, dar refuză să admit ă acest lucru faţă de Ariene. Harvey avea trei iubiri î n viaţă : prima era Rosalie, a doua, picturile sale şi a treia, orhideele. Prima începuse în clipa î n care se n ă scuse fiica sa. A doua era o iubire care evoluase de­a lungul multor ani ş i ap ă ruse în modul cel mai ciudat. Un client de la Sharpley ş i Fiul, pe punctul de a da faliment, datora o sumă destul de mare firmei. Harvey află cum stau lucrurile şi se duse să ­l înfrunte, dar descompunerea începuse ş i nu mai era

nici o speran ţ ă s ă scoată banii de la el. Hotă r î t s ă nu plece cu mî na goal ă , Harvey lu ă singurul bun substan ţ ial al omului, un Renoir evaluat la zece mii de dolari. Inten ţia lui Harvey era să v înd ă repede tabloul, înainte de a putea fi dovedit că e un creditor preferen ţ ial, dar, cucerit de fineţ ea tu şei ş i de nuan ţ ele delicate de pastel ale picturii, singura lui dorin ţă deveni s ă posede mai multe. C î nd îş i d ă du seama că picturile nu s înt doar o investiţ ie bun ă , ci îi şi plac, colec ţia şi dragostea lui crescur ă m în ă în m în ă . La începutul anilor ş aptezeci, Harvey avea un Manet, doi Monet, un Renoir, doi Picasso, un Pissarro, un Utrillo, un C é zanne, în afar ă de majoritatea numelor mai pu ţin cunoscute, ş i devenise un bun cunosc ă tor al perioadei impresioniste. Singura dorin ţă pe care o mai avea era să posede un Van Gogh ş i cu pu ţ in timp în urmă scă pase ocazia de a achiziţiona L 'Hô pital de St. Paul à St. Remy, de la Galeria Sotheby­Parke Bernet din New York, c înd doctorul Armand Hammer, de la Occidental Petroleum, îl supralicitase. Suma de un milion dou ă sute de mii de dolari fusese pu ţin cam prea mult pentru Harvey. Ceva mai înainte, î n 1966, î i scă pase Mademoiselle Ravoux, de la Christie, Manson ş i Woods, magazin de artă din Londra, c înd reverendul Theodore Pitcairn, reprezentî nd Noua Biserică a Domnului, î n Bryn Athyn, Pennsyl­vania, l­a împins mai sus decî t voia s ă liciteze şi nu s­a ales dec ît cu stimularea dorin ţei de a cump ă ra. Domnul a dat ş i, cu prilejul acela, Domnul a luat. Deş i nu era apreciat la justa lui valoare î n Boston, se ş tia printre cunoscă torii de artă că Harvey avea una din cele mai bune colecţii de impresioni şti din lume, aproape la fel de preţ ioas ă ca cea a lui Walter Annenberg, ambasadorul preş edintelui Nixon la Londra care, ca şi Harvey, a fost unul dintre pu ţ inii oameni care ş i­au adunat o colecţ ie importantă dup ă al doilea r ă zboi mondial. Cea de a treia iubire a lui Harvey era colecţ ia lui de orhidee, cu care cîş tigase trei premii la expoziţ ia de primă var ă din Noua Anglie, la Boston, b ă t îndu­l astfel de dou ă ori pe b ă tr înul Hunter, care trecuse pe locul al doilea.

Harvey că lă torea acum î n Europa o dată pe an. Avea o cresc ă torie de cai de curse în Kentucky, care mergea foarte bine, şi­i plă cea s ă ­ ş i vad ă caii alerg î nd la Longchamp şi Ascot. Î i mai pl ă cea să urmă rească jocurile de la Wimbledon, consider înd c ă acesta mai este înc ă cel mai mare campionat de tenis din lume. Î l amuza s ă fac ă , în acela şi timp, şi c îteva mici afaceri în Europa, care îi d ă deau prilejul s ă mai depun ă ceva bani la banca lui elve ţian ă din Zü rich. Nu avea nevoie de un cont î ntr­o bancă din Elveţ ia, dar î l amuza s ă joace o mică festă Unchiului Sam.

Deş i Harvey se mai muiase în cursul anilor ş i nu mai f ă cea at îtea afaceri dubioase, nu putea rezista ispitei de a­ ş i asuma un risc dacă considera c ă r ă splata s­ar putea s ă fie destul de mare. O astfel de ocazie de aur i se prezentă î n 1964, cî nd guvernul Maiestă ţii sale lans ă invitaţ ia s ă se fac ă cereri pentru acordarea dreptului de explorare ş i licen ţe de produc ţie în Marea Nordului. Î n perioada respectiv ă nici guvernul britanic, nici func ţionarii de stat implica ţi nu aveau idee despre semnificaţia viitoare a petrolului din Marea Nordului ş i despre rolul pe care urma s ă ­l joace în cele din urmă î n politica britanică . Dacă guvernul ar fi ş tiut că în 1978 arabii vor ţine pistolul î ndreptat spre capul

restului omenirii şi că î n Marea Britanie, î n Camera Comunelor, vor fi unsprezece sco ţ ieni na ţionaliş ti membri ai parlamentului, ar fi reac ţionat cu siguran ţ ă într­un mod cu totul diferit. La 13 mai 1964, secretarul de stat al Ministerului de Finan ţe prezentă î n faţa parlamentului Instrumentul Statutar Nr.708 — Zona Continentală — Petrol. Harvey citi cu deosebit interes acest neobiş nuit document, g îndindu­se că s­ar putea s ă fie un mijloc de a realiza o afacere excep ţională . Era deosebit de fascinat de paragraful patru al documentului, în care scria: „Persoanele care s înt cetă ţ eni ai Marii Britanii ş i ai coloniilor ş i î şi au reş edin ţa î n Marea Britanie sau s înt corp constituit înregistrat în Marea Britanie pot face cereri î n acord cu acest regulament pentru: (a) o licen ţă de produc ţie sau (b) o licen ţ ă de exploatare". Dup ă ce citi cu aten ţie întregul regulament se g îndi î ndelung. Nu se cerea dec ît o mică sumă de bani ca s ă ob ţii licen ţa de producţ ie ş i de exploatare, dup ă cum scria î n paragraful şase: „(1) Cu fiecare cerere pentru licen ţ ă de produc ţie trebuie achitată o tax ă de dou ă sute de lire sterline ş i o tax ă suplimentar ă de cinci lire sterline pentru fiecare loc, dup ă primele zece pentru care s­a f ă cut cererea. (2) Cu fiecare cerere pentru licen ţ ă de exploatare trebuie achitată o tax ă de dou ă zeci de lire sterline." Lui Harvey nu­i venea să cread ă . C ît de u şor era s ă te foloseş ti de o asemenea licen ţă pentru a crea impresia unei întreprinderi vaste! Doar cu cîteva sute de dolari putea să se ală ture unor nume ca Shell, British Petroleum, Total, Gulf ş i Occident. Harvey citi ş i reciti documentul, nevenindu­i să cread ă că guvernul britanic î ţi pune la dispoziţie un poten ţial at ît de mare pentru o investiţie at ît de mică . Î n calea lui nu stă tea decî t cererea propriu­zis ă , un document elaborat ş i precis. Harvey nu era cetă ţean britanic, nici una din firmele sale nu era britanică ş i î şi d ă du seama că va avea probleme cu prezentarea. Hotă r î c ă cererea lui va fi susţ inută de o bancă britanic ă ş i că va întemeia o companie ai că ror directori se vor bucura de încrederea guvernului britanic. Cu aceste inten ţ ii, la începutul anului 1964, înregistra la Casa Companiilor din Anglia o firmă numită Prospecta Oil, folosindu­se de Malcolm, Bottnick şi Davis drept avocaţi şi de Barclays Bank, care reprezenta deja în Europa banca sa, Lincoln Trust, drept bancher. Lordul Hunnisett deveni pre şedintele firmei, iar consiliul ei era format din alte c îteva personalită ţi distinse, printre care doi fo ş ti membri ai parlamentului care nu fuseser ă realeşi la alegerile din 1964, c înd cî ştigase Partidul Laburist. Prospecta Oil emise dou ă milioane de acţiuni de zece penny la preţul de o lir ă sterlin ă , care fur ă cump ă rate toate pentru Harvey de oamenii s ă i. Mai depuse şi suma de cinci sute de mii de dolari la filiala din Lombard Street a B ă ncii Barclays. Creîndu­ ş i astfel frontul de acţiune, Harvey se folosi de lordul Hunnisett ca s ă î nainteze guvernului britanic o cerere de licen ţă . Noul guvern laburist, ales în octombrie 1964, nu era mai con ş tient de semnifica ţia petrolului din Marea Nordului decî t administraţia conservatoare de mai î nainte. Guvernul cerea s ă i se pl ă teasc ă pentru o licen ţ ă o chirie de dou ă sprezece mii de lire sterline pe an, pentru primii şase ani, doisprezece ş i jum ă tate la sut ă tax ă pe profit şi o alt ă tax ă pe capitalul ob ţ inut, dar, cum Harvey plă nuia s ă ­ ş i asume el î nsu ş i profitul ş i nu compania, aceasta nu era o problemă . La 22 mai 1965, Ministerul Finan ţelor public ă în London Gazette numele Prospecta

Oil printre cele cincizeci şi dou ă de companii că rora li se acordase licen ţa de producţie.

La 3 august 1965, Instrumentul Statutar Nr. 1531 aloc ă ariile de exploatare. Prospecta Oil avea coordonatele 51 ° , 50', 00" Nord ş i 2 ° , 30', 20" Est, zon ă adiacent ă cu cea a British Petroleum­ului. Apoi Harvey aş teptă ca una din companiile care ob ţinuse dreptul de exploatare î n Marea Nordului s ă descopere petrol. A şteptarea era de lung ă durat ă , dar el nu avea nici o grab ă . Abia în iunie 1970, B.P. reu şi să dea o mare lovitur ă comercială în cel de al patruzecilea cî mp petrolifer î n care f ă ceau sondaje. Dar B.P. cheltuise în prealabil peste un miliard de dolari î n Marea Nordului, iar Harvey era hotă r ît s ă fie unul dintre principalii

beneficiari. Se preg ă tea pentru o altă victorie ş i î ncepu s ă ­ ş i pun ă în aplicare cea de a doua parte a planului. La începutul anului 1970, î nchine o instalaţ ie de forare pe care cu multă pomp ă ş i publicitate o remorcă î n zona de extracţ ie a firmei Prospecta Oil. Î nchiriind instala ţia cu clauza de a re înnoi contractul în cazul că va g ă si petrol, angaja numă rul minim de muncitori permis de regulamentul guvernamental, apoi începu să foreze la o mie opt sute de metri. Dup ă efectuarea forajului, concedie to ţi angaja ţii firmei care fuseser ă implicaţi, dar, spuse î ntreprinderii Reading şi Bates, de la care î nchiriase instalaţia, că va mai avea nevoie de ea î ntr­un viitor apropiat, deci va continua să pl ă tească chiria. Harvey d ă du apoi drumul pe pia ţă acţiunilor Prospecta Oil, î ntr­un num ăr de cîteva

mii pe zi, timp de dou ă luni, toate din propria sa rezerv ă . De cîte ori ziariş tii din domeniul

financiar al presei britanice telefonau s ă întrebe de ce cresc ac ţiunile continuu, tî n ă rul func ţionar î nsă rcinat cu relaţ iile externe de la biroul din centrul comercial al Londrei al firmei Prospecta Oil r ă spundea scurt c ă nu poate oferi nici o rela ţie deocamdată , dar că va fi dată o declara ţie de pres ă î ntr­un viitor apropiat. Unele ziare au pus cap la cap infor ­ maţiile ş i au ajuns la concluzii exagerate. Ca urmare a manevrei lui Bernie Silverman, ş eful executiv al lui Harvey î n Marea Britanie, acţiunile creş teau constant, ajung înd de la zece penny la dou ă lire. Silverman, cu lunga lui experien ţă în genul acesta de operaţiuni, î şi d ă dea foarte bine seama ce urmă reş te patronul s ă u. Sarcina lui principal ă era ca nimeni să nu afle că exist ă vreo leg ă tur ă direct ă între Metcalfe ş i Prospecta Oil. Î n ianuarie 1974, acţ iunile ajunseser ă la trei lire. Harvey sim ţi c ă a venit momentul s ă treac ă la a treia parte a planului s ă u, folosind drept ţ ap isp ă ş itor noua achizi ţie a firmei Prospecta Oil, un t în ă r entuziast care absolvise la Harvard şi se numea David Kesler.

2

David îş i î mpinse ochelarii pe ş aua nasului şi citi din nou anun ţul de oferte de serviciu din Boston Globe, ca s ă se asigure că nu visează . P ă rea f ă cut la comand ă pentru el: „Companie petrolier ă cu sediul î n Marea Britanie, av înd o larg ă activitate î n Marea Nordului din Sco ţ ia, caută t în ă r cu experien ţă în marketing, pentru o funcţ ie de conducere. Salariul dou ă zeci şi cinci de mii de dolari pe an. Locuin ţ a asigurată . Sediul la Londra. R ă spundeţi la c ă su ţ a po ş tal ă nr. 217 A." Ştia că o astfel de slujb ă î ntr­o industrie în plin ă dezvoltare poate oferi ş i alte

posibilit ă ţi. Acceptarea ei cerea curaj si se întreba dacă se va considera c ă are suficient ă experien ţă . Î i venir ă î n minte cuvintele profesorului s ă u care preda cursul privind activitatea comercială european ă : — „Dac ă va trebui să lucrezi î n Marea Britanie, alege, dacă po ţi, Marea Nordului. Cu problemele sindicale pe care le au, este singura perspectiv ă importantă ." David Kesler era un tîn ă r american slab, bine ras, cu un p ă r tuns scurt, care s­ar fi potrivit mai bine unui locotenent din infanteria marin ă , un ten s ă n ă tos şi o neab ă tută seriozitate. David dorea să reu ş ească în afaceri cu toată fervoarea unui proasp ă t absolvent al Şcolii de Studii Economice din Harvard. Petrecuse în total ş ase ani la Harvard, în primii patru studiind matematica pentru licen ţă , iar în ultimii doi document îndu­se, de cealaltă parte a r î ului Charles, la Şcoala de Studii Economice. Proasp ă t absolvent, î narmat cu o diplom ă de management, că uta un serviciu care să ­l r ăsplă tească pentru excep ţionala capacitate de muncă pe care ş tia că o posed ă . Cum nu fusese niciodată un student str ă lucit, îi invidia pe colegii s ă i cu înclinaţ