Sunteți pe pagina 1din 8

MAREA BRITANIE

Conferinta de Pace de la Paris , deschisa la 18 ianuarie 1919 , a fost dominata de Cei Trei Mari : David Lloyd George , Georges Clemenceau si Woodrow Wilson . Pozitia lui Lloyd George in cadrul Conferintei de Pace nu este lesne de definit. Desi Marea Britanie nu avea pretentii teritoriale in Europa , Lloyd George care obisnuia ,,sa-si ia cu el problemele (interne si externe), chiar la Paris era dornic sa asigure pastrarea de catre Marea Britanie a suprematiei maritime si sa extinda Imperiul Britanic obiective de-acum traditionale ale Londrei. De asemenea , Lloyd George a utilizat cu abilitate dreptul popoarelor de a dispune de propia soarta , fiind de acord cu reconstituirea Poloniei , nasterea Cehoslovaciei si a Iugoslaviei , aparitia Ungariei , a Austriei , a Turciei ,reintregirea Greciei si a Romaniei si restituirea Alsaciei si Lorenei , dar impunand totodata plebiscite per teritoriile in litigiu, refuzand insa orice concesie majora Italiei in Adriatica si blocand orice dezmembrare a Germaniei in Vest , pentru a contracara in acest fel riscurile unei eventuale hegemonii franceze. Lloyd George era pregatit sa distruga militarismul german si sa sustina chiar cererea ca imparatul Wilhelm II sa fie spanzurat. Dar el facea, totusi , deosebirea intre conducatorii fostului Imperiu german si poporul german ca entitate. Germania , fiind sub regim parlamentar , nu avea de ce sa se submineze autoritatea guvernantilor de la Weimar sa sufere pentru ,,pacatele imparatului . Mai mult , constient de pericolul per care-l putea prezenta o Germanie inraita , Lloyd George a preferat ingaduinta . Era motivul pentru care a atras atentia ca , daca Germania ar fi fost umilita excesiv , ea putea fi impinsa in bratele bolsevismului si de aceea a facut tot posibilul pentru a atenua unele dintre conditiile ,,dure pe care Clemenceau avea de gand sa le impuna . Finalmente , Tratatul de la Versailles impus Germaniei s-a dovedit pentru Marea Britanie asa cum s-a relevat - ,,pe deplin nesatisfacator . Aceasta pozitie ,,intelegatoare a lui Lloyd George nu a impiedicat insa cu nimic Marea Britanie ca sa-si asume controlul coloniilor germane din estul Africii si Camerunul, iar Australia a luat Noua Guinee , Africa de Sud a dobandit Africa de Sudvest , iar Noua Zeelanda a preluat Samoa . De asemenea , Marea Britanie primeste mandatele Palestinei si ale Mesopotamiei atribuindu-si de facto o tutela asupra Orientului Mijlociu si Arabiei in totalitate . Pana la urma , la insistentele lui Wilson toate teritoriile (foste colonii germane) urmau sa fie conduse sub mandat . Acest lucru insemna ca puterile mandatere , aflate la conducere , aveau obligatia sa tina cont de dorintele locuitorilor acestor colonii care puteau avea un guvern propiu aflat sub controlul Ligii Natiunilor . Lloyd George nu s-a opus acestui principiu pe care l-a socotit a fi ,,de fapt o codificare a sistemului britanic deja existent . Organizata in mod suplu , dupa dorinta Londrei , Societatea Natiunilor i-a conferit Marii Britanii calitatea de membru permanent in cadrul Consiliului si a permis dominioanelor , reprezentate in Adunarea Generala , sa largeasca influenta britanica , per fundalul unui deplin acord international . Principiile si intentiile aparate de Societatea Natiunilor sunt , de altfel apropiate de cele ale diplomatiei engleze : - intoarcerea la regulile dreptului international ; - respectarea dreptului popoarelor de a dispune de propia soarta ;

consfintirea sistemului de mandate si atitudinea favorabila la adresa democratiei liberale ; - condamnarea morala a bolsevismului . In ansamblu , Tratatele de Pace au garantat extinderea Imperiului , eliminarea pericolului german , indepartarea Rusiei si substantiale avantaje economice (petrol din Orientul Mijlociu , reparatii si rechizitii germane) . De asemenea , Tratatele au limitat ambitiile franceze , redandu-I totodata Regatului Unit o influenta mondiala fara angajamente excesive in afara cadrului Societatii Natiunilor . Politica interna In perioada interbelica , sistemul politic britanic a traversat numeroase adaptari si reorganizari . La terminarea primului razboi mondial viata democratica si-a reluat cursul . S-au facut eforturi de inlaturare a sistemului administrativ si normativ impus de razboi: Jocul partidelor se reia , marcat de numeroase alegeri (cinci in primii zece ani); incepand cu anul 1923 , functia de premier este atribuita unui deputat , iar nu unui lord ; in 1928 , dreptul de vot este acordat tuturor , atat barbatilor , cat si femeilor dupa implinirea varstei de 21 de ani ; George al V-lea consfiinteste rolul constitutional al monarhiei , incredintand puterea unor guverne laburiste minoritare (1923-1924 ; 19291931) . In anul 1922 , Lloyd George este nevoit sa-si dea demisia . S-a format un guvern condus de liderul conservator Andrew Bonar Law , care a organizat alegeri generale la 15 noiembrie 1922 , asigurandu-si o majoritate confortabila . In mai 1923 , din motive de boala , Bonar Law a fost inlocuit la sefia guvernului de Stanley Baldwin . Guvernul conservator a organizat la Londra , la inceputul lui octombrie 1923 , o Conferinta imperiala , la care au participat primii ministri ai coloniilor si unde s-a hotarat ca orice guvern din Imperiul sa aiba dreptul de a incheia orice fel de tratate cu alte state , aducand insa mai inainte faptul la cunostinta metropolei sau dominioanelor interesate. Pe plan intern , una din problemele care a preocupat in mare masura guvernul a fost politica vamala. Baldwin vedea in protectionism unicul remediu al somajului. El a intampinat insa opozitia Partidului Liberal partizan al liberului schimb . In aceasta situatie , guvernul conservator a organizat din nou alegeri generale , la 6 decembrie 1923, dar din cauza disensiunilor dintre liberali si conservatori in problema protectionismului vamal nu s-a putut forma un guvern de coalitie , situatie care a dus la constituirea primei guvernari laburiste , sub conducerea lui Ramsay MacDonald (de la 23 ianuarie pana la 4 decembrie 1924) . La 8 august , guvernul MacDonald va semna un tratat comercial cu Rusia Sovietica per baza principiului natiunii celei mai favorizate . Documentul va fi puternic criticat de conservatori si liberali , mai ales ca Marea Britanie era prima putere capitalista importanta care recunostea regimul sovietic . Conservatorii vor prelua puterea la sfarsitul anului 1924 si Stanley Baldwin va impune o serie de masuri pentru refacerea economica (protectionismul vamal ; etalonul aur s.a.) . Dar , la alegerile din mai 1929 , esecul conservatorilor ii readuce pe laburisti la putere in cadrul unui guvern minoritar cu sprijinul liberal . Guvernul laburist , condus de

MacDonald , a trebuit sa faca fata unor greutati imense , ca urmare a crizei care s-a abatut asupra Marii Britanii. In lupta politica din anii 20 se poate observa complexitatea jocului politic cat si aparitia unor noi forte (grupari , partide) politice : de atunci incolo laburistii se substituie liberalilor ca al doilea mare partid national alaturi de conservatori . O alta schimbare importanta are loc in evolutia echilibrului institutional si anume: - monarhia isi mentine a rolul de arbitru si dupa ,,criza regala din anul 1936 datorata proiectului de casatorie a lui Eduard al VIII lea (care devenise rege in 1936 si abdica pentru a se casatori cu o anume mrs. Simpson , o americanca divortata) , solutionat cu multa abilitate de Baldwin , care obtine inlocuirea acestuia cu fratele lui , George al VI lea ; - se constata o scadere a influentei Parlamentului fata de puterea executiva care isi pastrase o buna parte din multele competente detinute in timpul razboiului ; - rolul opozitiei ca element necesar al sistemului parlamentar este conscrat printro lege din anul 1937 ; - rolul prim-ministrului se afirma in fata cabinetului ; - intarirea administratiei duce la o crestere a intreventionismului statului si a centralizarii. Dificila ,,gestionare a crizei si consecintele sistemelor ideologice europene vor complica , in anii 30 , si mai tare situatia politica interna a Marii Britanii ; tripartidismul conservatorii , liberali , laburisti mostenit in anii 20 va fi urmat de un veritabil patchwork ideologic (ansamblu de elemente eterogene , disparate) in cadrul caruia conservatorii reprezentau elementul esential . Desi invingator in alegerile din 1929 , Partidul Laburist , condus de Macdonald , este nevoit , in august 1931 , sa paraseasca guvernarea . Macdonald demisioneaza , insa accepta , la cererea regelui , sa conduca un guvern de uniune nationala cu o dominanta conservatoare , o grupare liberala si doar cativa laburisti . Aceasta actiune avea sa duca la divizarea Partidului Laburist National Labour Party , cu Macdonald in frunte , continua sa guverneze . Partidul Liberal , dupa criza din 1931 , se divizeaza in trei : liberalii si national-liberalii accepta sa faca parte din guvernul de uniune nationala , in vreme ce liberalii independenti intra in opozitie . Perioada de dupa marea criza economica este dominata de conservatori : de la 38,2% in 1929 , scorul lor electoral trece la 56% in 1931 si la 53% in 1935 . Partidul isi mentine unitatea sub conducerea lui Baldwin , apoi a lui N. Chamberlain . Acesta realizeaza osmoz intre vechile elite conservatoare si liberale si isi atrage majoritatea claselor de mijloc si o buna parte a claselor muncitoare . Pragmatici , conservatorii adopta protectionismul , favorizeaza interventionismul statului si un anume paternalism social . Pe langa aceste forte clasice conservatori , liberali , laburisti se , manifesta si alte curente . Nationalistii galezi sau scotieni devin tot mai activi . Partidul Comunist , creat in 1920 , incearca sa profite de criza pentru a-si spori popularitatea in randul muncitorilor si intelectualilor . Apare miscarea fascista , constituita de un dizident al Partidului Laburist , O. Mosley ; din 1932 gruparea acestuia s-a intitulat British Union of Fascists , dar avea sa fie dizolvata in 1940 . Intre anii 1919 si 1929 economia britanica prezinta o situatie contrastanta , care face dificila orice apreciere globala . La finele razboiului a inceput un usor avant al industriei si comertului , care a durat pana la jumatatea anului 1920 . Acest fapt se explica

prin cresterea cererii de marfuri englezesti in diverse tari , marfuri necesare reconstructiei postbelice . Cresterea industriala inregistreaza un ritm de 2,7% pe an , insa , cu exceptia boom-ului din perioada 1919-1920 , venitul national isi fixeaza plafonul la aproximativ patru miliarde de lire sterline , in vreme ce PNB pe cap de locuitor nu revine decat dupa 1925 la cifrele de dinainte de razboi . Incepand cu 1919 , abandonarea dirijismului economic inseamna intoarcerea la regulile pietei : preturile , comertul exterior , aprovizionarea , intreprinderile si chiar locurile de munca raspund din nou la mecanismele capitaliste . Industria nationala traverseaza o perioada agitata : productia de otel creste de la 7,8 milioane de tone in 1919 la 9,6 milioane tone in 1929 , insa cunoaste doua mari caderi , intre 1921 si 1922 si in 1926 ; aceeasi situatie si pentru carbune 230 milioane tone in 1919 ; 163 milioane tone in 1921 ; 126 milioane tone in 1926 si 258 milioane tone in 1929 , cat si pentru alte ramuri industriale (constructii navale , industria textila s.a. ) . In schimb , in sectoarele moderne situatia este mult mai buna si cresterea economica este constanta : chimia se eficientizeza, marindu-si productia ; constructiile de automobile , industria petrolului , industria energetica , aeronautica cunosc o expansiune remarcabila , care modifica in intregime harta industriala a tarii in detrimentul zonelor miniere si in beneficiul regiunii Midlands si al sudului . Balanta de plati a fost pozitiva , cu exceptia anului 1926 . Acest rezultat s-a datorat reformei financiare initiate si aplicate cu rigurozitate de W. Churchill , ministrul de Finante . Esenta reformei a fost aplicarea politicii deflationiste , ceea ce a insemnat diminuarea cheltuielilor si cresterea impozitelor , convertibilitatea in anul 1925 a lirei sterline la paritatea din 1914 . Efectul a fost readucerea Londrei pe pozitia ,,de piata financiara foarte cautata , dar determina o supraevaluare a lirei in raport cu alte devize , ceea ce conduce la o scumpire a produselor britanice pe pietele externe . Agricultura va primi o lovitura dura in urma intoarcerii la liberul schimb , traversand momente foarte dificile . Intre anii 1918 si 1922 , asistam la dezmembrarea asa-numitului estate system : mai mult de o patrime a terenurilor isi schimba proprietarii , indeosebi in profitul exploatatorilor directi . Suprafata cultivabila scade de la 46 la 32,5 milioane de acri in perioada 1920-1929 si , chiar daca productia se mentine , tara nu mai acopera decat 40% din nevoile sale alimentare , recurgandu-se , prin urmare , la importuri pentru satisfacerea unei cereri in continua crestere. Pe plan social , situatia este marcata de interesante mutatii : demografia inregistreaza o scadere evidenta a natalitatii (de la 25 pana la 17%) ; totusi , populatia continua sa creasca de la 44,3 milioane (dupa pierderea regiunii Eire (Irlanda) , in 1922) la 45,6 milioane (in 1929) ; exodul rural se mentine si procesul de urbanizare progreseaza; populatia activa creste de la 19 la 21 de milioane intre 1921 si 1931 ; clasele superioare cunosc o accentuare a osmozei intre aristocratie si inalta burghezie ; clasele si categoriile de mijloc se intaresc ca urmare a extinderii administratiei , a serviciilor si a maririi numarului de functionari , formand , impreuna cu un sfert din populatie , pivotul structurii sociale a tarii ; in ceea ce priveste clasa muncitoare , care reprezenta 70% din efectivul total , soarta sa a depins foarte mult de statutul sau economic : acesta era favorabil in sectoarele noi si evident mai precar in ramurile mai vechi ale industriei . Criza economica din 1929 , venita din Statele Unite ale Americii , a lovit puternic si economia engleza . Recesiunea a facut sa coboare nivelul productiei industriale la cel

de la inceputul secolului al XX-lea . Astfel , productia de fonta a scazut de la 7589000 tone in 1929 , la 3773000 tone in 1931 , cea de otel de la 9636000 tone la 5203000 tone ; in aceeasi perioada , valoarea comertului exterior britanic a scazut cu 60% ; de asemenea lira sterlina scade cu 40% in raport cu dolarul ; toate bazele economiei , in special sectoarele si regiunile care confereau puterea traditionala a tarii , sunt afectate . Paralel , a fost puternic lovita de criza agricultura , preturile la produsele agricole scazand in perioada 1930-1932 cu 34% . Astfel , in timpul crizei au disparut , ori si-au inchis portile 20406 intreprinderi . Din aceasta cauza a crescut rapid si dureros numarul somerilor de la 1142000 in 1929 la 2663000 in 1931 . Pe de alta parte , salariile au scazut continuu : cu 5,2% in 1931 , fata de 1929 , cu 14,7% in 1932 tot fata de 1929 si cu 17% in 1933 fata de acelasi an 1929 . De asemenea , in 1931 , primul ministru Ramsay MacDonald reduce suma totala a indemnizatiilor de somaj cu 30% pentru un timp de trei ani . Politica externa (1919-1939) Preocupate de faptele si urmarile primului razboi mondial , elitele politice si populatia raman , pana in 1938 , profund atasate de principiile dezarmarii , ale pacii si securitatii colective. Pacea parea a fi cel mi important obiectiv national . Guvernele britanice sperau ca mentinerea echilibrului puterii in Europa era principala garantie impotriva izbucnirii unui nou razboi . Multi britanici erau convinsi ca primul razboi mondial s-a extins asupra popoarelor din Vestul Europei datorita unui sistem rigid de aliante si a unor planuri militare imobile. Prin urmare , majoritatea guvernelor au refuzat sa oblige tara la sacrificii pentru a mentine statu-quo-ul si , in special , discutabile granite ale Europei de Est . Aceasta atitudine avea sa marcheze politica Marii Britanii pana in 1939 . Cei mai multi politicieni tineau cont de importanta pe care o avea Europa pentru Londra , desi foarte putini considerau Marea Britanie ca un stat european deplin maturizat . Interesele ei erau mai degraba globale decat doar continentale . Se aprecia ca pastrarea Imperiului era esentiala pentru ca Marea Britanie sa ramana o putere mondiala . Este demn de retinut ca , in anul 1924 , Foreign Office-ul a elaborat un document de o exceptionala importanta in care a jalonat directiile viitoare ale politicii externe a Marii Britanii . Intitulat British Policy Considered in Relation to the European Situation , documentul a sintetizat liniile de forta ale politicii externe britanice in raport cu doua categorii de probleme : 1. interesele Imperiului Britanic propriu-zis ; 2. pacea si securitatea europeana in raport cu aceste interese . Principalele obiective ale Marii Britanii erau : - pastrarea bunelor relatii cu Washingtonul , Marea Britanie trebuind sa tina cont ca SUA erau deja o mare putere economica si potential o mare putere militara si putea avea oricand nevoie de ajutorul ei ; - asigurarea unei aparari corespunzatoare , domeniu in care politica se baza per urmatoarele patru obiective majore : securitatea Regatului Unit ; apararea principalelor drumuri comerciale britanice; apararea imperiului ; hotararea de a coopera la asigurarea aliatilor Marii Britanii ; - totodata , majoritatea politicienilor britanici sperau ca o judicioasa politica a compromisului si concesiei ar putea preveni un conflict . O astfel de orientare,

de altfel , a primit mai tarziu o denumire specifica , devenita faimoasa mai cu seama dupa esecul ei , si anume politica de appeasement , in traducere libera conciliere . Aceste termen sau tendinta au fost folosite pentru a delimita indeosebi atitudinea lui Chamberlain fata de Germania lui Hitler in 19371938, cand a atins culmea cu prilejul asa-zisei muncheneze ; - realizarea unei politici de securitate colectiva , mai ales prin sau cu sprijinul Ligii Natiunilor . Guvernele si opinia publica au acceptat ca Liga era un organism cu un sistem propiu pentru rezolvarea pe cale pasnica a tuturor problemelor internationale . Multi politicieni britanici erau de parere ca nici un agresor nu va indrazni sa porneasca un razboi impotriva celor 50 de state membre ale Ligii si ca , in consecinta , forta nu va fi necesara pentru a sustine principiile Ligii . Marea Britanie a avut relatii diplomatice si comerciale ce pot fi apreciate ca normale . Dar nu in aceiasi termeni pot fi caracterizate relatiile cu URSS . Premierul Stanley Baldwin a refuzat avizarea Acordului anglo-sovietic din 1924 . Implicarea URSS in greva din 1926 prin acordarea unei donatii federatiei minerilor a provocat proteste ale cabinetului de la Londra . In anul urmator a intervenit asa-numita ,,afacere Arcos (,,Societatea Rusa de Cooperare ce intermedia relatiile comerciale anglo-sovietice) . O descindere la birourile de la Londra ale respectivei societati a relevat autoritatilor britanice ca prin intermediul ,,Arcos URSS desfasura ,,spionaj militar si intreprindea ,,actiuni subversive in tot Imperiul Britanic , precum si in nordul si sudul Americii . Guvernul britanic a decis ruperea relatiilor cu Uniunea Sovietica si blocarea acordurilor comerciale . Relatiile cu URSS in plan diplomatic au fost reluate la 3 octombrie 1929 , iar cele comerciale in anul 1930 . In anul 1928 , Marea Britanie a aderat la Pactul Briand-Kellogg , iar in anul urmator a sustinut Planul Young , care reglementa in maniera definitiva reparatiile. Dupa cum este cunoscut , incepand cu anii 30 , Germania a actionat insistent pentru o revizuire substantiala a Tratatului de la Versailles . Probleme grave s-au ivit si in alte zone ale globului , indeosebi in China , dupa ce Japonia a ocupat , cu incepere din noaptea de 18/19 septembrie 1931 , Manciuria , iar Londra nu putea sa nu reactioneze . La 9 decembrie 1931 , Consiliul Societatii Natiunilor , la cererea Chinei , a decis sa trimita o comisie de ancheta prezidata de lordul Lytton . Japonia a acceptat pentru a castiga timp . La 28 februarie 1932 , la Mukden , 600 de persoane , reunite dejaponezi , au aprobat o ,,declaratie de independenta . La 1 martie 1932 s-a reunit ,,conventia manciuriana si a proclamat noul stat Manciuko care devine un adevarat protectorat japonez . *** In atare conditii internationale , Londra si-a aflat argumente pentru a adopta tot mai mult o strategie prudenta si egoista . Din 1935 pana in 1939 , Marea Britanie urmeaza chiar o politica de resemnare in fata inevitabilului . Winston

Churchill ii vedea pe englezi ,,ca pe niste victime , care , in coloane nesfarsite , mergeau spre abator . Trebuia sa-i opreasca . Trebuia sa se trezeasca acest popor de somnambuli , care duceau Anglia la ruina . In 1936 , Londra a protestat palid in fata remitalizarii Renaniei , refuza sa se angajeze in razboiul civil din Spania si nu ia nici o atitudine in fata crearii Axei Roma-Berlin , extinsa si-n cazul Japoniei prin semnarea Pactului Anticomintern . In 1937-1938 britanicii nu reactioneaza aproape deloc fata de atacarea Chinei de catre Japonia , fata de Anschluss si expansiunea dictaturilor . Cand la 13 martie 1938 , Austria era redusa la rangul unei simple provincii germane (Ostmark) , Marea Britanie si Franta se multumesc cu proteste verbale . Guvernul britanic , condus din mai 1937 de Neville Chamberlain , a aprofundat politica de conciliere . ,,De ce n-am spune Germaniei reflecta Chamberlain - <<Dati-ne asigurari satisfacatoare ca nu veti folosi forta impotriva austriecilor si cehoslovacilor si va vom da asigurari asemanatoare ca nu vom folosi forta pentru a impiedica schimbarile per care le doriti , daca le puteti obtine pe cale pasnica>>. Asemenea actiuni ,,de resemnare si neinterventie au atins apogeul la Conferinta de la Munchen din 29/30 septembrie 1938 , cand Chamberlain accepta dezmembrarea Cehoslovaciei , convins fiind ca a salvat pentru ma multe generatii pacea pe continent si in lume La intoarcerea la Londra , pe aeroport , unde a fost intampinat si aclamat de un numeros public , el a fluturat documentul pe care-l semnase alaturi de Daladier , Hitler si Mussolini si , sigur de izbanda , s-a adresat multimii : ,,Pacea este asigurata pentru generatia noastra . Pentru ca , dupa numai cateva saptamani , urmare a unor noi presiuni si provocari ale lui Hitler , premierul Chamberlain sa-si dea seama ca pactul munchenez nu reprezenta altceva decat un petec de hartie , ca atatea altele din analele diplomatiei universale ! La inceputul anului 1939 , Chamberlain a primit o serie de rapoarte nelinistitoare (unele incorecte) de la serviciile secrete britanice care precizau actiuni germane impotriva Poloniei , Cehoslovaciei , Ucrainei si chiar Olandei si Elvetiei . Dupa ce la 15 martie 1939 Germania a ocupat intreaga Cehoslovacie , Chamberlain a acuzat Berlinul ca s-a instrainat de ,,spiritul Munchenului ! S-au acordat garantii Poloniei , Romaniei si Greciei . In acele imprejurari , Marea Britanie a renuntat progresiv insa decisiv la conciliatorism , s-a apropiat si mai mult de Franta . Ambele puteri democratice se temeau in egala masura pentru securitatea lor . Dar , pentru cauza mentinerii pacii , era deja prea tarziu! Caci , dupa incheierea Pactului germano-sovietic la 23 august 1939 si invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939 , se risipesc ultimele iluzii de pace . Premierul Neville Chamberlain , prezent la sedinta Camerei Comunelor pentru a comenta evolutia evenimentelor in urma ultimatumului adresat Germaniei de catre Marea Britanie si care tocmai expirase la ora 12,00 , la doar sase minute dupa aceea si-a inceput expozeul istoric prin care anunta : ,, Aceasta a fost ultima nota [trimisa Berlinului] . Nu s-a primit nici o asigurare in acest sens [de acceptare a stoparii agresiunii impotriva Poloniei] la ora fixata si , in consecint , aceasta tara [Marea Britanie] se afla in stare de razboi cu Germania , pentru ca , finalmente , oratorul sa consemneze , el insusi , fostul protagonist al dialogului cu Berlinul , esecul politicii de conciliere . In context , 3 septembrie 1939 devenise

cum altfel?. - ,,o zi trista pentru noi toti , dar pentru nimeni nu este mai trista a precizat premierul ca pentru mine . Tot ce am lucrat , tot ce am sperat si tot pentru ce am crezut in cursul vietii mele s-a prabusit in ruina . Singurul lucru ce imi mai ramane este sa-mi dedic fortele ce mi-au mai ramas pentru cauza victoriei, pentru care trebuie sa sacrificam asa de multe . In ceea ce-l privea , Winston Churchill , un adversar redutabil al politicii de conciliere si tocmai redevenit Prim Lord al Amiralitatii , iar , in perspectiva succesor al lui Chamberlain la conducerea guvernului britanic (10 mai 1940) , fara a dezminti in vreun fel , s-a declarat , in imprejurarile survenite , mai mult decat categoric : ,,Eu nu ma indoiesc de victoria noastra in razboi !