Sunteți pe pagina 1din 17

Omul lipsit de educatie nu stie a se foloseasca de libertatea sa .

Immanuel Kant EREDITATEA, MEDIUL I EDUCATIA Educatia reprezinta obiectul de studiu specific pedagogiei (stiintelor pedagogice). Datorita complexitatii profunzimii si amplitudinii sale,educatia este studiata si de alte stiinte socioumane inrudite cu pedagogia. Conceptul pedagogic de educatie urmareste cunoasterea stiintifica, la un grad inalt de generalitate si abstractizare, a unei realitati psihosociale cu o foarte mare arie de extindere in timp si spatiu si de desfasurare complexa si contradictorie la nivel de sistem si proces. Pedagogia este stiinta care studiaza fenomenul educational cu toate implicatiile sale asupra formarii personalitatii umane in vederea integrarii active a persoanei in viata sociala. De-a lungul istoriei,societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala a culturii si civilizatiei. Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin educatie care,in aceasta ipostaza, reprezinata institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a culturii si civilizatiei. Pe acest fundament de experienta condensata se actioneaza, prin educatie, pentru formele omului ca utilizator si consumator de valori, ca producator si creator de valori. Educatia este o functie esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de instrument de actiune pentru formarea omului. In sens social istoric educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei economice, politice, religioase, filosofice, artistice, stiintifice si tehnice de la inaintasi la urmasi. In fazele de inceput ale societatii transmiterea experientei se realiza ocazional nesistematic si oral in comunitatile gentilicotribalica. In etapele avansate de dezvoltare a societatii, la unele popare, spre exemplu la egipteni,

indieni etc., educatia se realiza ca initiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si ulterior educatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-a realizat dialogul generatiilor, s-a asigurat continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii. In sens social cultural, educatia este procesul de ridicare a individului din stare de natura biologica la cea culturala. Din ins biologic cu predispozitii normale cognitive, afective, si volitive, in mediul social si prin el, individul devine o fiinta culturala,asimiland cultura si in situatii de exceptie, creand-o. Omul este, dupa Ralph Linton, natura educatie. Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de formare a omului ca personalitate in plan cognitiv, afectivmotivational, volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice, in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural al experientei adultului-parinte, invatator, profesor. Educatia in acest caz este instrumentul formarii individului ca personalitate. In sens pedagogic, educatia este fenomenul social complex privit in trei dimensiuni: - activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare, indrumare, formare a obiectului educatiei (educat); - proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate, proces de formare intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica; - rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in structuri comportamentele proprii de cunoastere si actiune. Pentru Platon, educatia ar fi arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele Aristotel, in lucrarea sa Politica, considera ca educatia trebuie sa fie un obiect al supravegherii publice,iar nu particulare. In consecinta,ea trebuie sa pregateasca viitori cetateni. Aceasta pregatire trebuia sa se fac diferentiat dupa modelul in care cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ, animal, rational) se distribuie in randul oamenilor.

J.A.Comenins, in lucrarea sa Didactica magna, considera ca la nastere, natura inzestreaza copilul numai cu semintele stiintei, ale moralitatii si religiozitatii. Acestea nu se desavarsesc prin sine si de la sine, ele devin un bun al fiecarui om numai prin educatie. Rezulta ca, in conceptia sa, educatia este o activitate de stimulare a acestor seminte si implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul nu poate deveni om decat daca este educat Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke,educatia se prezinta sub forma unei relatii interpersonale de supraveghere si interventie ce se stabileste intre preceptor (educator) si copil (viitor gentlemen). Este indispensabil ca educatorul sa cunoasca zestrea naturala a copilului pentru ca pe aceasta baza sa intervina cu modalitati adecvate pentru a-l modela in concordanta cu prototipul omului in care se impletesc trasaturi ale nobilimii si burgheziei (un gentlemen in actiune). Filosoful german Imanuel Kant, in reflectiile sale, aprecia ca educatia contribuie la valorificarea naturii umane in folosul societatii: Este placut sa ne gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se poate ajunge a i se da o forma care sa-i convie cu deosebire. Aceasta ne descopera perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc. Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui aflux informational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie pedagogica. Aceste influente multiple, resimtite sau nu ca fiind de tip educativ, pot actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme variate, in mod spontan, incidental sau avand un caracter organizat si sistematic. In pedagogie, aceasta realitate este reflectata cu ajutorul conceptului care defineste formele generale ale educatiei. Acesta se refera la principalele ipostaze prin care educatia se poate obiectiva, pornind de la varietatea situatiilor de invatare si de la gradul diferit de intentionalitate actionala. (Constantin Cucos) Se considera astfel ca formele generale ale educatiei reprezinta modalitatile de realizare a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii prin intermediul unor actiuni si (sau) influente pedagogice

desfasurate, in cadrul sistemului de educatie/invatamant in conditiile exercitarii functiilor generale ale educatiei (functie de formaredezvoltare a personalitatii, functia economica, functia civica, functia culturala a educatiei). (Gabriela C. Cristea) Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului, in mod organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si pedagogice, desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau,dimpotriva, in mod spontan (intamplaror, difuz, neoficial) sunt reunite sub denumirea de forme ale educatiei. In functie de gradul de organizare si de oficializare, al formelor educatiei, putem delimita trei mari categorii: -educatia formala(oficiala); -educatia non-formala(extrascolara); -educatia informala(spontana). Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica. Se comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini, sentimente si convingeri. Se comunica prin cuvant, gest, mimica, prin intreaga conduita. Relatia educativa este complexa,determinata de numerosi factori. Se realizeaza intre comportamente globale (educator-educat). Actiunea educatorului este directiva, intentionata, constienta, orientata de scopuri si obiective care anticipeaza transformari in comportamentul invatat al educatului. Acesta nu asimileaza automat, el fixeaza, filtreaza, prelucreaza activ, include cele invatate in propriile structuri. Relatia este asimetrica, se realizeaza intre personalitatea formata a educatorului si personalitatea in formare a educatului. In acest context apar concordante si disconcordante in actul de comunicare educationala. Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii valorice: a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatiei institutionalizate (care au in vedere realizarea unor finalitati specifice, intr-un cadru institutionalizat) -educatia formala si nonformala ; Si forma educatiei neinstutionalizata (realizata implicit, fara obiective specifice institutionalizate)

-educatia informala. b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pe baza unor actiuni explicite si influente implicite (educatia formala si nonformala) si educatia realizata doar pe baza unor influente implicite (educatia informala) O diferenta a educatiei formale a fost data de catre Philip Coombs, in anul 1973, conform careia educatia formala este sistemul educational structurat ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala primara si pana la universitate, care include, in plus fata de studii academice, o varietate de programe de specializare si institutii de pregatire profesionala si tehnica cu activitate full-time. Educatia nonformala a fost definita de catre J.Kleis drept orice activitate educationala,intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carui continut este adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplina impusa, efectuarea temelor etc.) Educatia informala se refera la experientele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate si conduc catre o invatare informala. Cand aceste experiente sunt interpretate de catre cei mai in varsta sau de catre membrii comunitatii ele se constituie in educatie informala. Educatia informala este procesul care se intinde pe toata durata vietii,prin care individul dobandeste informatii,isi formeaza priceperi si deprinderi, isi structureaza convingerile si atitudinile, se dezvolta, prin intermediul experientelor cotidiene. Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci, specifice activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane, exprimate la nivelul consecintelor sociale angajate in mod obiectiv, la nivelul de sistem (societatea in ansamblul sau) si de subsistem (cultural, comunitar, economic, politic, natural) Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta, actualiza si valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari eficiente si rapide a individului in societate si, prin aceasta, in vederea crearii premiselor autodeterminarii individului ca factor de progres social. Prin educatie, in principal, omul trece de la stare de

existenta pur biologica la aceea de existenta sociala. Daca omul ar fi la nastere inzestrat prin ereditare, cu posibilitatile adultului, nu ar exista educatie. In ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o deosebire intre copil nascut intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib primitiv, intrucat amandoi trebuie sa invete totul. O parte a invataturii este rezultatul contractului spontan al omului cu diferite aspecte ale vietii sociale, dar cea mai consistenta parte a invataturii se acumuleaza prin instruire, prin forme organizate si sistematice. Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa cu un centru de activitati reale, practice, desfasurate in comun, in asa fel ca inteligenta logica sa se formeze in functie de actiunea si de schimbarile sociale. Educatia reprezinta, astfel, activitatea psihosociala cu functie generala de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea sociala optima, angajata conform finalitatilor asumate, la nivel de sistem si de proces, proiectate, realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca structura de baza corelatia subiect (educator) obiect (educat), intr-un context deschis, (auto) perfectibil. Etape in dezvoltarea personalitatii Prin dezvoltare, in general, se intelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapa reprezentand o unitate functionala mai mult sau mai putin inchegata, cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapa la alta implica atat acumulari cantitative cat si salturi calitative, acestea aflandu-se intr-o conditionare reciproca. Dezvoltarea personalitatii se manifesta prin incorporarea si constituirea de noi conduite si atitudini care permit adaptarea activa la cerintele mediului natural si socio-cultural. Dezvoltarea permite si faciliteaza constituirea unor relatii din ce in ce mai diferentiate si mai subtile ale fintei umane cu mediul in care traieste si se formeaza. Dezvoltarea are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnari si reveniri aparente, cu reinnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul actiunii contradictiilor ce se constituie mereu intre capacitatile pe care le are la un moment dat individul si cerintele

din ce in ce mai complexe pe care le releva factorii materiali si socioculturali cu care acesta este confruntat in devenirea sa. Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii factorilor externi si interni.Cei externi sunt constituiti din totalitatea actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra formarii si dezvoltarii personalitatii umane. Acestia sunt mediul si educatia. Factorii interni sunt constituiti din totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea psihica, conditii care pot fi de natura biologica, ereditara si psihosociala. Toate aceste influente exercitate asupra personalitatii umane pot fi grupate prin raportare la trei notiuni de baza: ereditatea, mediul, educatia. Conceptul ereditate provine de la cuvantul latin heres mostenitor. Ereditatea poate fi definita ca insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului si individului ( A.Cosmovici, L. Iacob, 1999). De remarcat in acest context este ca identitatea genetica este practic imposibila intre antecesori si descendenti. Rezulta astfel ca din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic si irepetabil in raport cu toti ceilalti din trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei identitati absolute fiind de 1 la 70 de trilioane. Unicitatea biologica este astfel una din trasaturile definitorii ale fiintei umane. Ea isi pune amprenta asupra intregii deveniri umane, nu intr-un mod independent ci in corelatie cu factorii externi, de mediu si educatie. Ca factor intern al dezvoltarii, ereditatea include un complex de elemente de ordin biologic si psihofunctional. Purtatorii materiali ai informatiei ereditare sunt genele din cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimica a acestora este cea care explica infinita diversitate umana. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau potentialul ereditar. Fiecare specie si individ din cadrul speciei poseda propriul sau program genetic. Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informatie stocata intr-o celula constituie mesajul genetic care, in forma sa latenta, prealabila actiunii factorilor de mediu, este cunoscuta sub denumirea de genotip. Din interactiunea genotipului cu mediul

inconjurator apare fenotipul, ca o sinteza a ceea ce este ereditar si influentele mediului. Majoritatea autorilor sunt de parere ca zestrea ereditara se manifesta la om pe doua planuri: unul in determinarea unor trasaturi generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologica a organismului, pozitia bipeda, etc., iar celalalt in determinarea unor particularitati individuale cum ar fi caracteristicile anatomofiziologice ( culoarea pielii, a ochilor, a pielii, etc. ), amprentele digitale, grupa sanguina, etc. Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu produce direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre lume a individului. Fructificarea potentialitatilor ereditare este mijlocita de mediu si de modalitatile de organizare a activitatii celui care se dezvolta. Astfel, in fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai usor vizibile. La varste mai tarzii, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu-se cu experienta deja achizitionata. In relatie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt considerati premise necesare, dar nu si suficiente pentru dezvoltarea acestora si pentru formarea insusirilor lor. Predispozitiile native au un caracter polivalent, ceea ce inseamna ca pe acelasi fond ereditar se pot realiza, sub influenta factorilor de mediu si educatie, profiluri si insusiri psihice diferite. Ele nu predetermina in mod fatal anumite calitati si insusiri ale personalitatii umane, insa, ofera baza necesara pentru invatare, pentru insusirea experientei sociale si influenteaza dinamica elaborarii unor noi mecanisme ale comportarii. Intr-adevar, exista o legatura inseparabila intre influentele genetice si mediul inconjurator, si este complet lipsit de sens sa vorbim despre ele ca si cum ar fi independente. Hebb ( 1994 ) a dat un asemenea exemplu referitor la un ou in dezvoltare. Fara componenta genetica oul nu exista, dar lipsa mediului de mentinere a vietii si lasarea oului in frig au ca rezultat moartea acestuia. Deci, ce asigura dezvoltarea oului, ereditatea

sau mediul? Bineinteles, si ereditatea, si mediul contribuie la acest proces si acest lucru trebuie retinut in studierea influentelor genetice. In ceea ce priveste alte aspecte interesante ale ereditatii, acestea au fost puse in evidenta cu ajutorul unor cercetari pe gemeni ( monozigoti, dizigoti si chiar tripleti ). S-a evidentiat printre altele, ca la monozigoti exista o foarte mare asemanare tipologica, explicabila prin provenienta dintr-un singur ou fecundat. Ideea ca genele din cromozomii celulelor sunt singurele transmitatoare de informatie ereditara, sau asa-numita teorie cromozomica a ereditatii a lui T. H. Morgan, a fost reanalizata in ultimele decenii de catre ingineria genetica. Mecanismele genetice au fost studiate nu doar la nivel cromozomial ci si la nivel biochimic. Rolul acidului dezoxiribonucleic ( ADN ) a atras atentia asupra unor aspecte complexe intre metabolism si ereditate, ADN fiind un important purtator de informatie ereditara. Ca o concluzie in ceea ce priveste ereditatea ca factor al dezvoltarii psihice umane, principalele rezultate ale cercetarilor genetice, cu relevanta pentru sfera fenomenului educational, ar putea fi sintetizate astfel : Pe cale genetica sunt transmise un complex de predispozitii sau potentialitati, si nu trasaturile antecesorilor. Diversitatea psihica a subiectilor umani nu este rezultatul exclusiv al factorilor ereditari, ci si al factorilor de mediu. Determinatiile ereditare se pot exprima la diferite momente de varsta sau pot ramane in stare latenta pe tot parcursul vietii individului, in absenta unor factori activizatori. Unele aspecte ale vietii psihice sunt puternic determinate ereditar ( temperament, aptitudini, emotivitate ), iar altele mai putin ( caracter, vointa, atitudini ). Ereditatea umana, spre deosebire de cea animala, confera cea mai mica incarcatura de comportamente instinctive. Spre exemplu, copilul mic isi pierde specificitatea daca in copilarie este asistat de membrii altei specii, el animalizandu-se in ciuda ereditatii sale de tip uman. Astfel, specia umana are cea mai lunga copilarie deoarece animalului ii este dat

prin instincte tot ceea ce trebuie sa stie pentru a supravietui, pe cand omul trebuie sa invete majoritatea lucrurilor necesare asigurarii supravietuirii. Factorul genetic este o premisa naturala a dezvoltarii, cu actiune probabilistica, oferind fie o ereditate normala ce trebuie valorificata, fie o ereditate tarata, ce poate fi compensata in diferite grade. Mediul, ca factor al dezvoltarii psihice, este si mai profund implicat in devenirea psihica umana, oferind materialul de constructie. In sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne inconjoara si cu care omul este in interactiune permanenta, pe tot parcursul vietii sale. Factorii de mediu actioneaza in anumite contexte sau cadre sociale grupurile familiale, de joc, de invatatura care constituie si ele tot atatea medii. Influenta factorilor de mediu se exercita nu numai asupra constituirii psihicului in ontogeneza, dar si asupra proceselor fizice osificarea, dentitia, greutatea prin conditiile alimentare, igienice si de protectie pe care le ofera. Se distinge existenta a doua planuri majore in care factorii de mediu actioneaza asupra individului: planul factorilor natural-geografici ( sau mediul fizic ) si planul factorilor de ordin social ( sau mediul social ). In randul factorilor natural-geografici includem relieful, clima, temperatura, de fapt totalitatea conditiilor bioclimatice in care traieste omul, iar in factorii de ordin social includem, alaturi de educatie, familia, grupul de prieteni, contextul cultural al existentei individului si sistemul relatiilor sociale in general. Actiunea mediului fizic este mereu corelata cu cea a mediului social care directioneaza valorificarea posibilitatilor oferite de mediul fizic si modifica actiunea acestuia in concordanta cu nevoile organismului. Din punctul de vedere al tipului de influente exercitate din partea factorilor de mediu distingem influente ale mediului proximal ( persoane si situatii cotidiene ) si influente ale mediului distal ( mass-media, Internetul ). Factorii de mediu nu trebuie redusi insa la nivelul realitatii lor fizice, fiind necesara luarea in calcul a semnificatiei acordate de catre subiectul uman acestora, stiut fiind faptul ca omul nu reactioneaza la evenimente, ci la modul in care acesta semnifica si interpreteaza

evenimentele. Accentul se pune astfel nu pe simpla prezenta sau absenta a factorilor de mediu, ci pe masura si modul de interactiune al individului cu acestia, in sensul ca un factor de mediu prezent dar indiferent subiectului cu care vine in contact, este inert din perspectiva dezvoltarii acestuia. Altfel spus, conditia dezvoltarii este ca factorii de mediu sa actioneze asupra individului, iar acesta sa reactioneze prin intermediul unei activitati proprii specifice. Actiunea factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditatii, este una de factura aleatorie, probabilistica, putand fi in egala masura o sansa a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia. Pentru a evidentia ponderea relativa a celor doi factori, ereditatea si mediul in dezvoltarea psihica, s-au intreprins o serie intreaga de cercetari care au pornit de la situatia unui mediu constant si a unor conditii ereditare variabile ( gemeni dizigoti in conditii asemanatoare de mediu ), a doua, inversa primei, un mediu variabil si o ereditate relativ identica ( gemeni monozigoti crescuti in medii diferite ) si, in fine, constatarile rezultate din observarea asa-zisilor copii salbatici care de la nastere au crescut in afara societatii umane. Dintre multiplele cercetari intreprinse asupra gemenilor le mentionam pe cele ale psihologului francez R. Zazzo. Concluzia la care a ajuns este aceea ca deosebirile dintre ei se atenueaza o data cu trecerea de la functii simple, procese psihice elementare, la functii complexe, procese psihice superioare. Cu cat o functie psihica este mai complexa, cu atat mai putin depinde de ereditate. ( 1960 ) Incercarea de a exprima sub forma de proportie ponderea celor doi factori nu poate fi considerata concludenta din cauza variabilitatii existente, atat in interiorul celor doi factori, cat si in relatiile dintre ei. Concomitent cu recunoasterea influentei mediului asupra omului trebuie sa admitem si reciproca sa, aceea ca omul influenteaza si transforma mediul. Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformand mediul se transforma pe sine insusi. Mediul devine sursa a dezvoltarii psihice prin faptul ca ofera individului circumstante si conditii concrete de viata, obiecte , informatii si modele de conduita, susceptibile a fi percepute si invatate; de

asemenea el ofera prilejuri de comunicare si schimburi afective intre individ si cei care il inconjoara. Mediul poate actiona ca o bariera sau ca un factor care favorizeaza, faciliteaza, avantajeaza dezvoltarea psihica. Dar nici mediul nu influenteaza direct dezvoltarea psihica. Relationarea constructiei biologice ereditare a organismului infantil nou-nascut cu datele de constructie furnizate de mediu se face printr-un operator special, educatia. Etimologic, termenul educatie ( de la educo, -educare ) inseamna a creste, a instrui, a forma, a scoate din, a duce, etc. Deci, am putea spune ca educatia presupune a scoate individul din starea de natura si a-l introduce in starea de cultura . Despre rolul sau puterea educatiei si ponderea ei in dezvoltarea psihica a omului s-au formulat, de-a lungul timpului, diverse conceptii si teorii. Formarea omului ca om, iar in acest proces, rolul, posibilitatile si limitele educatiei, este o problema care s-a discutat si se discuta intens. Atitudinile posibile in problema eficientei educatiei sunt trei: pozitiva, limitat pozitiva si negativa. Convingeri despre puterea, despre eficacitatea educatiei se intalnesc din cele mai vechi timpuri, atat in folclorul pedagogic, cat si in operele unor filosofi ca: Democrit, Aristotel, Quintilian. Educatia spune Democrit transforma pe om si, facand aceasta, ea creeaza o a doua natura. Ganditorii Renasterii au promovat intelegerea omului ca facand parte din natura si au militat pentru o conceptie pedagogica in care increderea in puterea educatiei este afirmata cu tarie. Ii amintim in acest sens pe Comenius, Locke, Rousseau, Pestalozzi, s.a. Comenius ne invata ca omul are in el chiar de la nastere, ca un graunte, anumite cunostinte embrionare. Din moment ce el poseda organe de simt, nu exista nimic ce n-ar putea cunoaste. Natura da samanta , dar nu si cunostinte si virtuti gata formate. Aceasta samanta are nevoie de dezvoltare si aceasta dezvoltare este posibila doar cu ajutorul educatiei: Nimeni nu poate deveni om daca nu capata invatatura. spunea Comenius. La replica posibila ca exista capete stupide care nu sunt in stare sa invete nimic, acelasi Comenius raspunde: E indoielnic sa existe o oglinda atat de murdarita, incat sa nu reflecte totusi imagini intr-un fel oarecare; e

indoielnic sa existe o tabla atat de zgrunturoasa incat sa nu putem scrie totusi ceva pe ea. Daca se intampla insa ca oglinda sa fie plina de praf sau de pete, inainte de a ne folosi de ea trebuie s-o stergem, iar o tabla prea zgrunturoasa trebuie s-o dam la rindea. In ceea ce-l priveste pe Locke, acesta s-a pronuntat, in secolul al VIII-lea, categoric in favoarea educabilitatii, chiar exagerat de favorabil s-ar putea spune. El a avansat ideea potrivit careia sufletul copilului ar reprezenta o tabula rasa o tabla curata, o hartie alba sau ceara, pe care o poti forma cum iti place. Filosoful materialist Helvetius, in opera sa Despre om afirma ca toti oamenii se nasc cu aceleasi capacitati. Inegalitatea dintre ei ar fi diferenta de educatie, deoarece educatia poate totul . Belinschi atribuie si el valoare imensa educatiei, dar nu crede in atotputernicia acesteia. Conceptia sa este ca educatia poate face mult, fara ca acest mult sa fie nelimitat. In ceea ce-l priveste pe J. J. Rousseau, acesta socoteste omul bun de la natura, dar corupt de societate. Conceptii potrivit carora educatia nu poate contribui la schimbarea omului au aparut inca din oranduirea sclavagista, cand erau aparate astfel interesele claselor dominante. Ideologii burgheziei raspandeau ideea ca burghezia este o clasa superior dotata fata de proletariat. S-a incercat astfel avansarea ideii ca persoanele cu o situatie economica infloritoare, cu o pozitie sociala inalta, fac parte dintre oamenii cei mai priceputi si mai capabili, iar copiii acestor familii burgheze dobandesc prin ereditate de la parinti aceste calitati spirituale, fiind doar ei capabili sa conduca societatea in viitor. Chiar daca s-ar da posibilitate copiilor de muncitori si tarani sa frecventeze scoli superioare, se considera ca acestia nu ar reusi sa faca fata, deoarece nu i-ar ajuta echipamentul lor nativ. Filosofia lui Kant este cea care a deschis drum scepticismului pedagogic si pornind de la Kant, Schopenhauer sustine si el caracterul fatal al educatiei. Schopenhauer sustinea ca educatia este neputincioasa in fata calitatilor mostenite ale omului, care apasa asupra lui ca un destin implacabil in decursul intregii vieti.

In acelasi timp cu teoriile care proclamau ereditatea ca factor hotarator in formarea omului, au aparut in literatura si doctrine care sustineau ca mediul determina totul si nu se poate obtine nimic prin educatie. Asadar, mediul ar determina in mod fatal devenirea umana. Aceste teorii pesimiste, care neaga puterea educatiei, au dus si la negarea educatiei in sine. Astfel, spre sfarsitul anilor 1800, in loc de pedagogie apare pedologia, nu ca o stiinta despre educatie, ci ca o pseudo-stiinta care avea la baza teoria ca pricina insucceselor scolare sunt ereditatea si mediul. In psihologia traditionala exista doua scoli principale de gandire in ceea ce priveste devenirea umana. Una este behaviorismul, avandu-l ca reprezentant principal pe J. B. Watson, care in lucrarea sa Psihologia vazuta de behavioristi ( 1913 ) sustine ideea ca dezvoltarea omului este in cea mai mare masura un rezultat al influentei mediului. Cea de-a doua este nativismul, ai carui sustinatori considerau ca dezvoltarea se datoreaza, in principal, actiunii genelor si cromozomilor. In acest sens il amintim pe Gessel, care in 1943 a avansat ideea ca, de fapt, dezvoltarea copiilor se produce aproape in totalitate ca rezultat al influentelor genetice, mediul inconjurator avand un efect redus. In conceptia sa, rolul mamei este de a oferi un mediu in care dezvoltarea naturala a copilului sa fie cat mai putin perturbata. In Tarile Romane problema educatiei a fost vazuta in stransa legatura cu conceptia generala despre viata din diferitele epoci istorice. In acest sens, Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie , desi sunt impregnate de spiritul religios al Bizantului, vadesc o atitudine pozitiva fata de educatie. Conceptia lui C.Dumitrescu-Iasi cu privire la educatie, s-ar putea rezuma astfel: Natura ne pune inainte o serie nesfarsita de varietati individualeImprejurarile exterioare pot favoriza sau impiedica dezvoltarea lor. Ridicand o problema cu totul moderna a celor trei factori ereditate, mediu, educatie acesta continua: E o legatura organica intre transformarile sociale si sistemele de educatie,, orice schimbare in alcatuirea sociala trebuie sa aduca cu sine modificarea intregului sistem de educatie.

Astazi, putini psihologi ar fi dispusi sa afirme fara echivoc ca dezvoltarea s-ar datora exclusiv unuia sau altuia dintre factorii enumerati mai sus este evident ca atat ereditatea, cat si mediul si educatia contribuie la devenirea umana. Insa, in trecut, oamenii nu erau atat de ponderati in afirmatii. Ereditatea si mediul, intr-o interactiune si unitate perfecta, promoveaza necontenit dezvoltarea omului, dar nu la modul spontan, ci intr-o srtuctura cu functie noua, constienta, un factor nou in formarea omului educatia. Din aceasta perspectiva putem afirma ca educatia controleaza si organizeaza influentele mediului asupra individului, adaptandu-le la particularitatile de varsta si individuale ale acestuia. Astfel spus, educatia face legatura si mediaza intre potentialitatea de dezvoltare, propusa de ereditate si oferta de posibilitati ale mediului. Educatia armonizeaza interactiunea ereditate-mediu si creeaza un climat favorabil actualizarii potentialitatilor genetice, fapt pentru care putem spune ca educatia este o activitate umana specializata in dezvoltare. Fara a nega importanta factorilor ereditari si de mediu, suntem totusi indreptatiti sa afirmam ca educatia, care include un sistem complex de actiuni si influente de natura formativa si informativa, are un rol major in dezvoltarea psihica si in formarea personalitatii umane. Mediul, asemenea educatiei, influenteaza individul intre limitele stricte pe care le traseaza ereditatea. Cu toate acestea, parafrazandu-l pe H. Pieron, am putea spune despre copil, ca in absenta actiunii factorului educatie , acesta ar ramane un simplu candidat la umanitate. Izvorul dezvoltarii psihice il constituie, dupa cum se stie, contradictiile interne care apar ca urmare a solicitarilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depasirea si rezolvarea acestor contradictii revine, in primul rand, educatiei. Pe de o parte, educatia ofera continuturile ce urmeaza sa fie asimilate, pe de alta parte ea se preocupa de modul in care sa fie asimilate, de formarea capacitatilor omului de a nu se lasa derutat de obstacole sau de influente nefavorabile si de a fi receptiv la influentele pozitive ale mediului. Rolul conducator al educatiei rezulta si din interventia acesteia in ameliorarea conditiilor de

mediu, in crearea unui climat educational favorabil, cu valente educative puternice asupra formarii personalitatii umane. Sintetizand, putem afirma cu certitudine ca dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii complexe ereditate-mediu-educatie. Educatia este o forma organizata, sistematica si continua de formare a personalitatii umane, educatia optimizand, in masura posibilitatilor, relatia ereditatemediu. Educatiei ii revine rolul conducator in formarea si dezvoltarea personalitatii, deoarece organizeaza intr-o maniera optima influentele factorilor de mediu si, in acelasi timp, depisteaza predispozitiile ereditare, le diferentiaza si le grabeste intrarea in functiune suplimentandu-le forta. Educatia creeaza premisele interne favorabile actiunii prielnice anumitor factori externi, formarea personalitatii fiind atat efect al actiunii educative, cat si premisa pentru derularea acesteia.

BIBLIOGRAFIE
Cairov, I. A. Pedagogia , Ed. De Stat Pedagogie si

psihologie , 1949 Golu, P., Verza, E., Zlate, M. Psihologia copilului , manual pentru clasa a XI-a, Scoli Normale, EDP, Bucuresti, 1998 Hayes, N., Orrell, S. Introducere in psihologie , Ed. ALL, Bucuresti, 1997 Ionescu, M., Chis, V. Pedagogie suporturi pentru formarea profesorilor , Ed. Presa Universitara Clujeana, 2001 Nicola, I. Pedagogie , EDP, Bucuresti, 1994 Nicola, I., Farcas, D. Pedagogie generala , manual pentru clasa a IX-a, Scoli Normale, EDP, Bucuresti, 1995 Schiopu, U., Verza, E. Psihologia varstelor. Ciclurile vietii , EDP, Bucuresti, 1995 Todoran, D. Probleme fundamentale ale pedagogiei , Bucuresti, EDP, 1982 Tarcovnicu, V., Popeanga, V. Pedagogia generala , manual pentru anii I si II licee pedagogice, EDP, Bucuresti, 1973. Antonesei Liviu -Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei, Editura Polirom 1996 Cucos Constantin - Pedagogie,Editura Polirom 2001 Macavei Elena Pedagogie , Editura Didactica si Pedagogica,1997 Nicola Ioan Tratat de pedagogie scolara, Editura ARAMIS, 2003