Sunteți pe pagina 1din 40

Comportamentul producatorului.

Agentii economici
Agentii economici definitie, clasificari
Agentul economic reprezinta o persoana sau un grup de persoane care indeplinesc functii bine determinate in viata economica. Ei sunt entitati de natura tehnica, economica, sociala, juridica cu existenta patrimoniala recunoscuta (au avere atestata) si prin care anumiti subiecti persoane (indivizi) sau grupuri promoveaza in mod coerent actiuni ce decurg din propriile interese. Fiecarui subiect ii e specifica o relatie functionala de tip subiect-functie intr-un anumit cadru spatio-temporal, relatie prin care acestia intra in dependenta unii cu altii. Asadar, activitatea economica se desfasoara in cadrul unor entitati individualizate, autonome, care poarta denumirea de agenti economici, intreprindere, firma, institutie (deci diferite denumiri, care insa nu se suprapun in totalitate). In ceea ce priveste functiile agentilor economici, ele pot fi definite ca anumite ipostaze in care ei se afla in una din urmatoarele situatii : cea de producator, cea de consumator, cea de intermediari (finantisti banci, transporatori, comercianti, etc.). Clasificati dupa functia indeplinita, ei pot fi : 1. agenti economici producatori de bunuri si servicii firmele 2. agenti economici consumatori gospodarii 3. agenti economici financiari institutii financiare si de credit (banci), unitati de asigurare, trusturi financiare 4. administratiile locale sau centrale ofera bunuri si servicii de utiliatate publica (invatamant, sanatate, protectie sociala, etc.) 5. agenti economici externi diferite firme si reprezentante ale strainilor in tara si ale rezidentilor pe teritoriul altor tari Clasificati dupa gradul de agregare al functiilor indeplinite, ei pot fi : agenti economici primari (elementari) care au functii precizate, individualizate, si care prin insumarea lor formeaza MICROECONOMIA SOCIETATII. xi, i=1..n agenti economici agregati clase de agenti economici primari (clasa industriilor pe diferite specializari textile, constructoare de masini, industrie navala ; clasa agricultorilor ; clasa comerciantilor ; clasa finantistilor ; clasa administratiilor locale) care indeplinesc functii similare si care prin insumare formeaza MACROECONOMIA SOCIETATII. xj, j=1..n strainatatea (restul lumii) toti agentii economici care fac activitati de comert exterior ; se considera ca si economia nationala, ca celula de baza a economiei mondiale participanta la circuitul economic mondial, e un agent economic

a.

b.

c.

Dintre toti agentii economici enumerati, se apreciaza ca agentii economici producatori si cei consumatori sunt cei mai importanti deoarece sunt expresia raportului cerere-oferta pe piata, ca raport economic esential in toate domeniile de activitate.

Firma
Firmele, indiferent de domeniul de activitate, reprezinta acei agenti economici primari care utilizeaza capital si care sunt supusi actiunii legii concurentei. Sub aceasta denumire se grupeaza defapt toate unitatiile institutionalizate autonome, a caror functie de baza o constituie producerea de bunuri si servicii destinate pietei (denumite si bunuri comerciale sau marfare), au o existenta materiala si juridica recunoscuta, sunt dotate cu patrimoniu, cu avere, ceea ce le confera calitatea de centru autonom de decizii, adica pot sa produca si sa ia decizii in nume propriu si sa-si asume riscuri. TRASATURI - sunt initiatori de activiatate economica si investitori sunt creatori de locuri de munca - poseda capital social - sunt surse de venit - desfasoara o complexa activitate de conducere si gestionare a factorilor de productie Principalul SCOP al firmelor e obtinerea de profit, iar maximizarea profitului e functia-obiectiv (functia-scop). DOMENIUL lor de activitate e lumea afacerilor. FUNCTII functia functia functia functia functia de productie de cercetare-dezvoltare financiar-contabila comerciala de personal

Pornind de la aceste functii, se poate aprecia ca firma desfasoara o activitate complexa, fiind unitatea a cel putin 4 laturi sub care poate fi privita : ca o unitate tehnico-productiva si juridica - avand profil tehnologic, mijloace fixe, denumire, sediu, baza materiala ca o unitate economico-organizatorica - avand o structura de conceptie si de proiectare (pe verticala = organizare pe locuri de munca, sectii si sectoare) precum si o structura functionala (pe orizontala - organigrama = impartirea pe birouri, servicii, departamente, compartimente) ca o unitate de personal o comunitate de oameni cu diverse probleme sociale vizand angajari, salarizari, lichidari, concedieri, pensionari, etc. ca o unitate statistica comerciala, industriala, agricola, etc., cu plan de activitate, cu raportari de date statistice, cu decizii, etc. CLASIFICARE Dupa domeniul de activitate firme industriale, agricole, comerciale, bancare, de prestari-servicii, de asigurare, etc. Dupa dimensiunea proprietatii : mici, familiare, particulare firme artizanale, mestesugaresti, cooperative firme asociative (private) firme mixte (cu capital privat-public, sau national-strain) Dupa responsabilitatea proprietarului si a modului de asociere :

firme individuale sunt in general firme de talie mica, constituite in baza liberei initiative (Legea 54/1990) bazate pe proprietatea privat-individuala si in care proprietarul firmei (patronul) e si intreprinzator, si conduce propria activitate dupa interesul sau, dupa fler si dupa experienta. Sunt in general foarte flexibile si mobile, se adapteaza usor la cerintele pietei dar au marele dezavantaj ca sunt vulnerabile si pot da usor faliment, deoarece depind de credite bancare. firme societare (societatile comerciale) au la baza proprietatea asociativa si formarea marelui capital social.

Intreprinzatorul si functiile sale

Intreprinzatorul se defineste ca fiind o persoana sau un grup de persoane care organizeaza si conduce o firma in scopul obtinerii de profit, si are deci anumite functii : - are functia de a combina elementele productiei in asa fel incat sa obtina in final profit - e pivotul intregului mecanism, deoarece e cel care organizeaza productia, stabileste diagnoza situatiei economice, elaboreaza planul de afaceri, realizeaza organizarea administrativa a firmei (restructurarea), controleaza executia productiei isi asuma riscul productiei si adopta deciziile in numele capitalului, asumandu-si consecintele - are functia de autoritate, functia de inovare si functia de prognoza Aceste functii au evoluat in timp pe masura evolutiei capitalismului, de la simplu la complex. In timpul capitalismului liberei concurente (sec.18-19) intreprinzatorul era individual, existau deci mari oameni de afaceri (patroni) care isi conduceau propria activitate. In conditiile capitalismului monopolist (de tip actionar) apare intreprinzatorul colegial, fie prin asocierea mai multor proprietari individuali (coactionari), fie prin delegarea de catre acestia a unor persoane foarte competente si foarte bine platite (manageri). Astazi, conducerea marilor firme moderne e asigurata e o echipa de administratori tehnocrati, numiti de consiliile de administratie. Conducerea are caracter stiintific (e asigurata prin experti si cercuri profesionale), are la baza o organigrama aparte (birouri, servicii, directii) si sunt formate din ingineri specializati, finantisti de marca, economisti competenti, experti in marketing, juristi abili, sociologi, psihologi, specialisti in resurse umane, etc. Se evidentiaza doua elemente/trasaturi : are loc separarea proprietatii de functia de conducere, si se detaseaza ca importanta functia prospectiva, de previziune a echipei de conducere, de scrutare a activitatilor viitoare, astfel incat se considera ca managerii sunt creierul societatii.

Conceptul de management

Managementul se mai numeste si manageriatul firmei si poate fi definit ca stiinta sau arta tehnicilor de conducere si gestiune a unei intreprinderi, adica totalitatea activitatilor de organizare si conducere in scopul luarii deciziilor optime in proiectarea si reglarea proceselor economice. Functiile managementului : de previziune, de organizare, de comanda si antrenare, de coordonare, de evaluare-control. Toate aceste functii trebuie indeplinite simultan ceea ce implica abordarea sistemica a intreprinderii : a. inputurile sistemului - x - fluxuri informationale, fluxuri materiale, fluxuri financiare, fluxuri umane b. functia T transformarea intrarilor in iesiri c. y outputuri sub forma de bani, servicii si informatii

d.

R reglare si corectare a abaterilor y de la valorile comandate si circuitul acestora din nou spre intrari

Acest sistem al intreprinderii, autoreglabil pe baza propriilor forte numite forte endogene, e conectat la mediul de afaceri extern, adica cu alte unitati si firme in amonte si aval, pe baza actiunii fortelor exogene. Are loc astfel o tendinta de dezechilibrare a subsistemului firmei pe baza acestor forte, si deci echipa de manageri trebuie sa imbine optim factorii andogeni de reglare cu factorii exogeni proveniti din exterior.

Societatea comerciala. Tipologie


Societatea comerciala este o forma moderna, dezvoltata de firma societara, adica o reuniune de mai multe persoane numite asociati, care contribuie la formarea unui capital social in scopul desfasurarii unei anumite activitati economice si al impartirii rezultatelor obtinute. Se bazeaza pe proprietate asociativa si pe calculul comercial al profitabilitatii (profit la cifra de afaceri). Exista mai multe tipuri fundamentale de societati : A. SOCIETATI DE PERSOANE/DE INTERES Se constituie in baza personalitatii celor care se asociaza : au personalitate juridica, poseda un nume, un patrimoniu, si pot fi reprezentate in justitie. Fiecare asociat se angajeaza cu raspunderea in limita partii subscrise de capital, mergand uneori pana la concurenta intregii sale averi. Se semneaza la constituire contractul de societate iar in unele cazuri si statutul de functionare. Legea care le atesta legalitatea de constituire este Legea 31/1990 modificata ulterior prin Hotarare de Guvern in Monitorul Oficial in 2005, 2006 si 2007. 1. societatea in nume colectiv (SNC) e o intreprindere mica, cu un numar mic de asociati, cu capital mic, afaceri relativ limitate, iar raspunderea e solidara si nelimitata. Asociatii isi aleg 1, 2 administratori carora le delega responsabilitati, le stabilesc onorariile si pe care ii pot revoca. 2. societatea in comandita simpla (SCS) e o societate de persoane ale caror obligatii sociale sunt garantate cu patrimonial societatii, dar si cu raspunderea solidara si nelimitata a comanditilor (acei asociati care sunt reprezentativi, organizeaza si conduc afacerile ; sunt sefii ce gestioneaza tot in numele tuturor). Restul asociatilor, numiti

3.

comanditari, nu se implica in gestionare si raspund doar in limita partii subscrise. asociatia in scop lucrativ (ASL) e o simpla intelegere, un raport intre asociati pe o activitate de interes comun, care se poate destrama usor, dar daca acest raport se permanentizeaza, devine stabil si imbraca forma juridica, ASL evolueaza in SNC.

B. SOCIETATI DE CAPITAL Este un tip fundamental, dezvoltat, de societate comerciala, in care asociatii devin actionari, partile aduse de capital se numesc actiuni, afacerile sunt mari si garantate cu patrimoniul social, iar raspunderea se limiteaza la valoarea actiunii subscrise. 1. societatea comerciala pe actiuni (SCA) este organizata dupa principiul impartirii actionarilor in comanditati si comanditari, in care comanditatii raspund solidar si nelimitat iar comanditarii numai in limita numarului de actiuni aduse de pe piata bursiera, cu care SCA lucreaza. 2. societatea anonima pe actiuni (SA) este o firma mare in care se centralizeaza capitaluri mari, asociatii sunt actionari, partile aduse se numesc actiuni procurate de pe piata bursiera, de regula sunt transmisibile (pentru ca sunt anonime) iar raspunderea e limitata la numarul de actiuni subscrise de fiecare actionar. Se constituie in baza semnarii de catre membri fondatori si de catre actionari a contractului de societate si in baza unui statut. Aceste documente semnate se transmit apoi unui numar de administratori care raspund nelimitat si solidar pentru gestionarea societatii, in numele capitalului social. Legea 302/2005 modifica Legea 31/1990 cu hotararea de majorare a capitalului social in cazul SCA si SA la 25000 euro la cursul BNR cu precizarea ca daca aceasta majorare nu are loc in decursul unui an, societatea e scoasa la faliment. C. SOCIETATEA CU RASPUNDERE LIMITATA (SRL) Este o forma intermediara ce se constituie de asemenea in baza Legii 31/1990 prin semnarea contractului de societate si adoptarea statutului de functionare. Un SRL e defapt o societate de persoane, ale caror riscuri sunt limitate la valoarea adusa de asociati, sub forma de parti sociale. Acestea au valori egale proportionale cu numarul de asociati, care nu poate fi mai mare de 50. Contributia in natura la capitalul social nu poate fi mai mare de 60% iar creantele (drepturi de incasat) si prestatiile in munca nu se pot constitui ca aport la capitalul social. De precizat, un SRL nu lucreaza cu bursa de valori. Partile sociale nu sunt transmisibile si nu sunt marimi negociabile, in sensul ca cedarea unei parti sociale se face numai pe cale juridica cu consimtamantul majoritatii asociatilor. Inafara acestor tipuri de societati comerciale, mai exista si alte forme de organizatii : regii autonome, publice (proprietarul este statul), companii nationale, societati nationale (in proprietate de stat sau mixta, in ramuri strategice ale economiei nationale).

Societatea anonima pe actiuni (SA). Piata de capital


SA este o forma dezvoltata, actuala, de societate comerciala de capital, aparuta istoric la sfarsitul secolului 19 pe baza proprietatii asociative a mai multor capitaluri individuale, in urma adancirii procesului de concentrare si

centralizare a capitalului. Functioneaza dupa principiul cogestiunii (coactionariatului) Este asadar o societate mare de capital, care e impartit pe actiuni (in general anonime si transmisibile) iar actionarii sunt raspunzatori de datoriile societatii in limita numarului si valorii actiunilor subscrise. Obligatiunile sociale de SA sunt garantate cu patrimoniul social. Infiintarea unei SA are loc prin constituirea capitalului social, prin emisiunea de actiuni. Aceata presupune impartirea capitalului societatii in mai multe parti egale iar o astfel de parte alicota devine valoarea nominala a unei actiuni, cea inscrisa pe formular si care pentru societate e un curs ferm ce nu poate fi insa mai mic de 1000 lei/actiune ; aceasta valoare nominala nu se ia in calcul in momentul inscrierii societatii la bursa ci atunci se ia in calcul valoarea estimala a societatii in acel moment. Cu aceasta valoare nominala, ulterior infiintarii SA se pot face doua genuri de operatiuni : de marire a ei, in cazul in care o parte din profit se acumuleaza si se transforma in capital social, deci permite majorarea valorii nominale in cazul unei noi transe de emisiuni (fara a se modifica numarul actiunilor) de divizare a valorii nominale si deci marirea numarului de actiuni atunci cand o societate isi pastreaza capitalul social, dar mareste baza actionariatului pentru a atrage mai rapid disponibilitatile din economie. Aceste operatiuni e emisiune si lansare pe piata de actiuni formeaza continutul pietei primare de capital. Dupa aceea are loc negocierea, vanzarea sau cumpararea de actiuni pe piata bursiera prin intermediul agentilor de bursa (numiti brokeri, jobberi). Bursa este piata secundara de capital unde se stabileste prin negocieri si tranzactii bursiere valoarea reala a titlurilor, numita si valoare de piata sau curs bursier : C=
V a d'

* Va dividend (profit/actiune) pentru actiuni, dobanda fixa (profit/obligatiune) pentru obligatiuni ; d rata dobanzii pe piata bancara Cursul este deci pretul real pe piata al unui titlu financiar (actiune sau obligatiune) care se obtine la bursa pe baza raportului cerere/oferta pentru respectivul titlu. Acest raport mai poate fi influentat si de veniturile aduse anterior de societate, situatia financiara a societatii, rata inflatiei si rata dobanzii, diferite zvonuri, climatul social national sau international, diferite crize. Cursul rezulta din doua genuri de operatiuni bursiere numite si tranzactii bursiere : 1. tranzactii la vedere (spot) cand schimbul titlurilor pe bani are loc in aceeasi zi la cursul afisat electronic, intre vanzator si cumparator. 2. tranzactii la termen (forward) adica la scadenta, ceea ce inseamna ca datele tranzactiei se stabilesc in momentul t0 initial la cursul c0 iar schimbul propriu-zis se face la un moment ulterior t1 la o data ulterioara numita scadenta, cand pe piata titlurile au cursul c1 al zilei. Din aceasta cauza apare c=c1-c0 care avantajeaza sau dezavantajeaza vanzatorul sau cumparatorul. Asadar, aceste operatiuni speculative la termen pot fi de urmatoarele tipuri :

speculator a la baisse vanzatorul care mizeaza ca la scadenta t1 cursul sa scada (-c) speculator a la hausse cumparatorul care mizeaza ca la scadenta cursul sa creasca (+c)

Actiunile si obligatiunile sunt deci titluri financiare pe termen lung, fractiuni de capital social ce se negociaza la burse. Ele confera proprietarilor lor calitatea de coproprietar cu drepturi pe de-o parte pecuniare (de a-si incasa dividend, de a participa privilegiat la noi transe de emisiuni, de a fi despagubit la dizolvarea societatii) dar si drepturi la informatii, drept de vot in socitetate, drept de a se prezenta in justitie. Obligatarii (detinatorii de obligatiuni) nu au aceste calitati de coproprietate, ci sunt doar creditori ai societatii cu drepturi de creanta, adica de a incasa la scadenta contravaloarea obligatiunilor plus o dobanda fixa de obicei mai mare fata de cea bancara. [se completeaza din manual cu tipuri de act/obligat] In concluzie, functionarea si dezvoltarea unei SA se face prin Adunarea Generala a Actionarilor (AGA) ca organ colectiv de conducere care mandateaza pe o perioada determinata de timp un consiliu de administratie si un directorat. Din consiliul de administratie fac parte cei mai reprezentativi actionari cu pondere, iar cel care are pachetul de control devine automat presedintele SA sau directorul general, care impreuna cu directoratul conduce societatea.

Capitalul Factor de productie principal (K)


Conceptul de K ! K Factori de productie Resurse
Factorii de productie au ca baza notiunea larga de resurse ale societatii, acestea fiind diferite elemente naturale (materiale), umane, financiare, organizatorice, informationale, dimensionale si de timp sub forma unor disponibilitati, izvoare, stocuri, fluxuri, zacaminte, etc. fara a avea o destinatie prestabilita. Fp = forma economica a resurselor, partea activa a acestora, reprezinta resursele atrase si utilizate potrivit unei destinatii prestabilite prin decizii de catre agentii economici. Se deduce ca Fp reprezinta inputurile unui sistem economic, adica totalitatea elementelor si conditiilor necesare si suficiente pentru ca orice proces de productie sa se poata desfasura dupa un scop prestabilit. Principalele trasaturi ale Fp sunt caracterul limitativ, restrictiv al lor (acesta se bazeaza pe legea raritatii resurselor) si diversitatea si multiplicarea lor. In raport cu aceste trasaturi, problema care se pune pentru agentii economici e de folosire rationala si cu maxim de eficienta a resurselor disponibile, gestionarea lor cu maxima grija pentru ca pe unitatea de resursa implicata (efort depus) sa se obtina maximul de efecte economice si sociale utile. Clasificarea Fp : Fp clasici (traditionali) = munca, natura (primari, originari) ; K (derivat) Fp neclasici (neofactori de productie) = progresul tehnico-stiintific (tehnica, tehnologia, informatia banci de date) ; intreprinzatorul si abilitatile sale

K = Fp derivat creat pe seama primilor factori primari, intr-un anumit context istoric, incepand cu prima revolutie industriala. Faptul ca e derivat nu inseamna ca rolul sau e secundar, dimpotriva, e un rol principal intrucat pe seama lui se asigura imbinarea in forma si conditiile specifice ale Fp. K se refera concret la masini, utilaje, instalatii, cladiri, echipamente, bani, diverse materiale precum si titlurile de valoare (actiuni, obligatiuni). El a aparut cu secole in urma, pentru prima data in sec. 12 si a circulat cu urmatoarele sensuri : fond (cheag), masa sau stoc de bani sau bunuri, aducatoare de camata (=dobanda exagerata). In sec. 14, intelesurile K erau de fonduri, bogatii, averi banesti, adica o valoare care sporeste patrimoniul. In sec. 18, K iese pentru prima data din sfera bunurilor si banilor, si e definit pentru prima data ca fiind un Fp principal la producerea de valoare si de profit. Astazi, exista mai multe moduri de abordare. (1) In sens general, K se refera la ansamblul bunurilor posedate de o persoana, un grup sau de o societate, identificat cu notiunea de patrimoniu sau avere. (2) In sens juridic, K desemneaza banii si bunurile aflate in posesia unei persoane fizice sau juridice si care prin utilizare ii aduce acesteia o valoare mai mare, conferindu-i si dreptul de proprietate, adica de a insusi un venit indiferent ca munceste sau nu. Din punct de vedere financiar contabil, notiunea de K se refera la aportul initial si cel adus pe parcurs de catre proprietari la patrimoniul firmei. Se opereaza in contabilitate cu notiunea de K permanent (Kpe) ca masa a averii intreprinderii. Kpe este compus la randul sau din K propriu (Kpr = K social si Profit) si K imprumutat (Kim = Kim pe termen mediu si lung + Kim pe termen scurt) Kpr se refera la fondurile proprii ale intreprinderi, cu caracter avansabil la infiintarea ei, dar si sursele proprii (beneficiile, rezultate din activitatea depusa pe parcurs) ; Kpr astfel constituit asigura autofiintarea societatii ca baza a autonomiei financiare ; Kpr e format din : - Ks se formeaza din aportul minim al proprietarilor adus la infiintare, din aporturi ale statului (sub forma de prime si subventii) precum si din coteparti ale unor colectivitati sau institutii (sub forma de titluri de valoare SIFurile) - Pr reprezinta venitul (beneficiul), castigul financiar dintr-o activitate proprie Kim = sursele atrase, mijloacele imprumutate care intregesc si completeaza mijloacele economice ale intreprinderii. - Kim pe termen lung se refera la investitiile de K mai mari de 1 an prin care se asigura finantarea activelor fixe a imobilizarilor de K - Kim pe termen scurt asigura finantarea activelor circulante (credite de productie de maxim 90 zile, numite si credite de aprovizionare si de plata a salariilor, prin care se asigura activitatea curenta) *raportul dintre aceste componente de K determina autonomia financiara a intreprinderii prin 2 indicatori : 1. rata autonomiei financiare : 2. gradul autonomiei financiare : Raf = Kpe * 100 Gaf =
Kpr * 100 (Dt = datorii totale) Dt
Kpr

Din punct de vedere economic, nu orice bunuri sunt bunuri de K, dupa cum nici orice bani nu imbraca si forma de K. Sunt bunuri de K acele bunuri cu existenta fizica, materiala si cu valoare intrinseca, si care se numesc bunuri de intermediere (=produse si utilizate cu scopul de a produce alte bunuri, pentru a

obtine profit) ; se mai numesc si bunuri reproductibile denumite si mijloace de productie (K fix + K circulant) In aceeasi acceptiune economica, K e si o valoare in sens de bani, care prin miscarea sa functionala se autovalorifica, adica creeaza o valoare mai mare Pr prin folosirea muncii salariate. Rezulta deci ca, desi banii sunt prima forma de manifestare a oricarui K, nu automat acestia devin si K ; sunt K acei bani rezultati din munca economisita si investita apoi, indeosebi in productie.

Formele de K

Formele de K sunt numeroase, variate, si pot fi grupate astfel : 1. dupa forma de existenta : a. K real, tehnic cel cu existenta fizica, materiala, cu valoare intrinseca si care se mai numeste si mijloc de productie, adica bunuri de K b. K nominal nu are o valoare reala, nu circula in productie, ci se exprima prin titluri de valoare care dau drept proprietarului asupra unui K real, permitand insusirea de profit/dividende = K mobiliar (bursier) c. K lichid (banesc) 2. din punct de vedere al destinatiei finale a bunurilor : - K productiv mijloc de productie - K lucrativ acele bunuri care prin destinatia lor sunt bunuri de consumatie dar carora proprietarul le schimba destinatia finala prin inchiriere, vanzare, imprumutare, (eg. inchirierea unei locuinte, arendarea pamantului) 3. formele istorice ale K : - K banesc (camataresc), K comercial, K agrar (mosieri, latifundiari), K industrial, K bancar, K financiar (mixt, rezultand din impletirea K bancar cu cel industrial si cu alte forme, si al caror posesori se numesc OLIGARHIE financiara) 4. din punct de vedere al detinatorului (proprietarului) : - K individual, detinut de patron cu care acesta intra in relatii in amonte si in aval cu alte K imobiliare - K social rezultat din impletirea K individual intr-un K mai mare si intr-o ambianta concurentionala ; se modifica atat prin concentrare (transformare, capitalizare) a unei parti din Pr in K, dar si prin centralizare (=ruinare, inghitire, asociere) intr-un K mai mare ; Sursele K social sunt defapt aporturile in bani si natura aduse de proprietari la infiintare ce reprezinta gajul (garantia) intreprinderii, fiind o marime fixa, intangibila. Putem concluziona ca K este un instrument modern si eficient de productie, cu conditia sa fie insufletit de munca, alfel el nu produce nimic.

Miscarea functionala a K: circulatia si rotatia

Se impune pentru functionarea K o conlucrare dintre acesta si factorii primari, inclusiv neofactorii de productie, conlucrare care are loc in cadrul unui proces complex ce presupune la randul sau alte 2 procese obiective strans legate intre ele : CIRCUITUL K se defineste ca fiind acel proces functional de autovalorificare a K prin care acesta parcurge mai multe stadii imbracand mai multe forme functionale cu revenire la forma initiala.

Stadiul I stadiul aprovizionarii cu mijloace de productie, care devin stocuri ce se transforma in K productiv prin unirea cu forta de munca ; in acest stadiu intreprinderea angajeaza concomitent forta de munca necesara Stadiul II stadiul productiei, in care stocurile sufera transformarea cantitativa si calitativa prin prelucrare, transformandu-se in produse finite destinate pietei (M) Stadiul III stadiul desfacerii, in care marfurile se vand sau cumpara pe piata la preturile pietei transformandu-se in K banesc Corespondent cu aceste stadii, K imbraca mai multe forma functionale : K banesc (B, st. I), K productiv (stocuri de productie, st. II), K marfa (M, st. III)

Concluzii: Circuitul confirma unitatea productiei cu circulatia, in cadrul activ al unei firme ; productia nu poate trai fara circulatie si invers. Circuitul cuprinde 2 acte de circulatie aprovizionare si desfacere si un act de productie Adevarata metamorfoza a K, cea reala, are loc in stadiul II deoarece se creeaza o noua valoare de intrebuintare M MP, si se adaoga valoare noua (sub forma de Pr, prin incorpoarea unei parti din munca salariatilor la munca trecuta) In stadiile I, III (in circulatie) are loc doar o metamorfoza formala, adica o transformare a K din forma de bani in forma de marfa, si din forma de marfa in forma de bani Fluiditatea circuitului, adica desfasurarea acestuia fara accidente, intreruperi, blocaje greu de indeplinit, reprezinta conditia de baza a transformarii circuitului. ROTATIA K e al doilea proces obiectiv presupus de circuit si se defineste prin tratarea circuitului ca pe un proces continuu, permanent, adica in fluxul neintrerupt al reinnoirilor sale, ceea ce inseamna trecerea nu numai succesiva a K prin 3 stadii dar si simultana, imbracand deopotriva toate formele functionale : in aceeasi clipa, K se afla in fiecare stadiu imbracand toate formele functionale. Rotatia (R) se masoara prin 2 indicatori :

Coeficientul rotatiei (r) numarul de circuite/an :

r=

Q a K

(Qa = val. productiei anuale - Qfizica*pretul pietei ; cifra de afaceri = Qfiz*incasari ; K = normativul mediu de K media dintre intrari si iesiri)

Durata in zile a unei rotatii : dz =

Acesti indicatori sunt supusi analizei economico-financiare prin dinamica lor. In timp ce r trebuie sa creasca, dz trebuie sa scada, pentru a da eficienta economica a rotatiei K. Accelerarea vitezei de rotatie (VR) e o forma principala de eficienta economica prin care se oglindeste procesul de autovalorificare a K atat sub forma cresterii numarului de circuite pe an (cresterea lui r) cat si prin scaderea lui dz, adica reducerea timpurilor de productie si de circulatie (se aplica planul m.t.o. masuri tehnico-organizatorice). Eficienta depinde nu numai de structura K ci si de aplicarea acestui plan m.t.o. privind ecnomisirea K, scurtarea duratei aprovizionarii sau a desfacerii (ex : comertul online)

1 * 365 r

Structura K

Desemneaza componenta unui intreg pe elemente functionale grupate dupa anumite criterii. Gruparea are la baza atat exprimarea componentelor in marime absoluta cat si in marime relativa (%) In masura absoluta, Ki = K1+K2++Kn In marime relativa se considera intregul Ki = 100% si se determina ponderea fiecarui element in totalitate: 100% =
K1 K2 K n *100+ *100++ K i Ki K i

*100 Se cunosc 2 structuri functionale ale K: Structura de reproductie are la baza criteriul economic al rotatiei K, al modului de participare si de consumare al diferitelor componente la activitatile economice si implicit al modului de transmitere a valorii acestora asupra noului produs K este astfel de 2 feluri : - K productiv (real, tehnic, st II) poate fi: - K fix (Kf) acea componenta a K tehnic care serveste productia mai multi ani, parcurgand mai multe cicluri de productie, fara a-si modifica esential forma materiala, initiala, dar isi transmite valoarea treptat, parte cu parte, prin procesul de amortizare (eg. masini, utilaje = active ; instalatii, cladiri = pasive) ; Kf se imparte in mijloace fixe (MF) si terenuri (nu se amortizeaza, ci se reevalueaza) - K circulant (Kc) reprezinta acea parte a K real, concretizat in stocuri de materii prime, materiale semifabricate, etc., care se consuma integral intr-un singur ciclu de productie, transmitandu-si dintr-o data valoarea asupra noului produs - K neproductiv (de circulatie) K de c are caracter neproductiv, se afla in stadiile circulatiei sub forma de marfuri si bani ; mijloacele circulante = Kc + K de c, fiind supuse rotatiei cu fiecare circuit in parte. Structura de patrimoniu, pe active are caracter financiar-contabil si e transpunerea primei structuri in limbaj financiar-contabil. PATRIMONIUL = averea firmei, active. Ele se numesc asa pentru rolul lor foarte important la formarea averii intreprinderii, la desfasurarea activitatii economice. Bunurile de K devin deci activele societatii comerciale, adica mijloacele economice cu care se produce.

Criteriul clasificarii K pe active e al comportamentului diferitelor componente de K la formarea patrimoniului societatii (mijloacele economice = active = bunuri de K) Mijloacele economice active se clasifica in: Active fixe, imobilizate (imobilizari de K) bunuri de K cu valori mari, eterogene Active fixe necorporale nu au forma materiala (eg. taxe si cheltuieli de inmatriculare, publicitate, de prospectare a pietei, de cercetaredezvoltare, programe informatice) Active corporale : Mijloace fixe (MF) Terenuri Investitii neterminate Active financiare investitii financiare sub forma de imprumuturi pe termen lung (obligatiuni), dar si actiuni cumparate de la diverse firme

Active circulante (mobilizari de K) sunt supuse rotatiei cu fiecare circuit in parte, sunt eterogene Active circulante materiale (=stocuri de productie) stocuri de materii prime, materiale, semifabricate, materiale consumabile, productia neterminata, obiecte de inventar = Kc Produse finite (PF) bunurile cu destinatie finala care parasesc firma si iau drumul pietei devenind marfuri = M Debite si creante sume datorate tertilor, clientilor, furnizorilor, si care urmeaza sa fie incasate Active circulante banesti (bani firmei = B) : Bani in numerar (cash) registrul de casa, caserie, cecuri, chitante Bani scripturali disponibilitati in conturi bancare (documente de plata si incasare, facturi, ordine de plata) Alte valori banesti marci postale, timbre fiscale, bonuri de masa, certificate de trezorerie, bilee de tratament sau odihna

Concluzie : dinamica K, indiferent de structura analizata, presupune in primul rand formarea, procurarea, constructia, utilizarea si modernizarea lui. In cazul Kf, are loc prin investitiile brute de K sau nete (de profit). In cazul activelor circulante, are loc variatia stocurilor sau formarea si consumarea lor prin credite de productie pe termen scurt.

Capitalul fix Kf: uzura, amortizare, evidenta

Reprezinta denumirea ce se utilizeaza deobicei pentru a desemna activele imobilizate corporale, dar in esenta notiunea e mai larga, privind si activele necorporale. Asadar, el reprezinta K tehnic al intreprinderii, care participa la procesul de productie cu intreaga valoare de intrebuintare pe parcursul a mai multor cicluri (ani) dar are specificul ca isi transmite treptat valoarea asupra noului produs, parte cu parte, pe masura uzurii sale prin procesul de amortizare. Cuprinde mijloace fixe, terenuri, necorporale. Toate aceste elemente sunt actualizate recent in Monitorul Oficial 103/12.02.2007, in sensul ca s-a produs un nou catalog al clasificarii mijloacelor fixe, a avut loc o reasezare a vechilor categorii, introducandu-se denumirile de grupe, subgrupe, clase si subclase de Mf. Asadar, in locul celor 9 categorii (vezi Manual) se evidentiaza doar 3 grupe principale: I. Constructii II. Instalatii tehnice, mijloace de transport, animale si plantatii

III. Mobilier, aparatura birotica, echipamente de protectie a valorilor umane si materiale, precum si alte active corporale O alta modificare vizeaza valoarea de intrare minima pentru Mf amortizabile, si anume 1800 RON, in loc de 5000000 ROL. Sub aceasta valoare se situeaza obiectele de inventar de mica valoare. De asemenea, noua legislatie prevede si durate de functionare diferite pe categorii dar nu mai jos de un an. In afara acestor clasificari mai exista si alte structuri cum ar fi : a. dupa gradul de functionare : mijloace fixe in functiune sau in rezerva b. dupa structura pe varste tehnologice, adica pe generatii de varsta ; se formeaza un pluralism tehnologic ca baza a deciziilor privind retehnologizarea intreprinderii si orientarea investitiilor c. din punct de vedere al rolului la desfasurarea productiei, se deosebesc : Mf active (masini, instalatii, echipamente) si Mf pasive (cladiri, constructii) Toate aceste grupari si structuri isi au importanta lor, fiind surse de informatie pentru fundamentarea investitiilor si analiza economico-financiara in procesul decizional. UZURA Este fenomenul de depreciere provocat de degradarea si consumarea componentelor Kf ca urmare fie a folosirii lor productive sau a nefolosirii, sau a actiunii agentilor factorilor naturali. Astfel, ea poate fi fizica sau morala. Uzura fizica reprezinta fenomenul natural, normal, ce consta in pierderea treptata a proprietatilor de exploatare ca urmare a folosirii sau nefolosirii, sau a actiunii agentilor naturali. Poate fi pozitiva sau negativa din punct de vedere economic Uzura morala e denumita si involuntara, si se datoreaza progresului tehnic insotit pe de-o parte de cresterea productivitatii munci, pe de alta parte cresterea performantelor tehnice. Are 2 forme, grade : 1.) se datoreaza aparitiei pe piata a unor echipamente cu aceleasi caracteristici ca cele in functiune dar mai ieftine, ca urmare a cresterii productivitatii in domeniile respective 2.) se datoreaza aparitiei pe piata a unor echipamente mai performante din punct de vedere tehnic, cu randamente superioare, dar mai scumpe ; de obicei apare inainte de uzura fizica completa ceea ce face ca o parte din valoarea initiala sa ramana nerecuperata (pierdere) ; este cea mai periculoasa forma de uzura deoarece obliga intreprinderea la casarea celor vechi respective, inainte de expirarea duratei normale de functionare. Pentru prevenirea acestor consecinte negative sau diminuarea lor, intreprinderile au mai multe posibilitati : a. practica politicii de supra amortizare (accelerata) b. o politica rationala de mantenanta (de sustinere in stare de functiune in conditii bune prin ingrijire, revizii tehnice, mici reparatii) c. efectuarea de modernizari succesive care presupun investitii mici dar efiente economic, ceea ce face sa creasca valoarea de intrebuintare, sa se apropie la zi de valoarea reala cat mai bine AMORTIZAREA E o forma economica a uzurii, expresia in bani a uzurii fizice, constand in recuperarea baneasca treptata a partii transmise din valoarea Mf pe masura uzurii lor. Sumele recuperate formeaza fondul de amortizare denumit curent amortisment. Acest fond se contabilizeaza intr-un cont distinct in evidente, el se alimenteaza treptat dar si se consuma treptat, indeplinind nu numai functii de

reproductie simpla (inlocuire) dar mai ales functii de reproductie largita (dezvoltare, modenizare, creare de noi capacitati). Astfel, fondul de amortisment devine principala sursa de investitii brute. Functiile amortismentului sunt : (1) inlocuirea Kf uzat, (2) efectuarea de reparatii capitale, (3) reutilari, modernizari, crearea de noi capacitati de productie reproductie largita. Se noteaza cu A = element de cost fix indirect care incarca costul productiei si deci pretul, prin care se recupereaza, si apoi se alimenteaza contul de A. Are doi indicatori : - amortisment anual : Aa =
Kf Kfi + Rk + D r = T T
Aa

a = Kfi *100 (%) (in care : Kf valoarea totala a Mf; Kfi valoarea de intrare (de inventar), pretul de achizitie; Rk reparatii capitale (a nu se confunda cu reparatiile curente ce se trec direct pe costuri) ; D cheltuieli de montare/demontare ; r valoarea reziduala rezultata din lichidare/casare, piese de schimb, fier vechi, sau vanzare catre terti, diversi ; T durata normala de functionare, in ani) Determinarea acestor indicatori se face pe baza mai multor metode, regimuri : 1. metoda amortismentului financiar includerea in cost de sume fixe constante proportionale cu numarul de ani de functionare 2. amortisment accelerat (supraamortizare) includerea in costul de productie in primul an de functionare a aproximativ 50% din valoarea de intrare urmand ca in urmatorii ani (T-1) sa se treaca la cote fixe liniare ; e o metoda dura care creaza mari probleme intreprinderilor (decapitalizare) si de aceea se aplica numai in anumite situatii prevazute de Ministerul de Finante pe baza unui program de fundamentare. 3. metoda amortizarii degresive (regresive) consta in includerea in costuri in prima parte a T a unor cote mai mici, urmand ca in a doua parte a intervalului sa se treaca la cote fixe. Pentru aceasta, metoda cere multiplicarea cotelor de amortizare stabilite prin lege cu niste coeficienti care sa aduca la zi amortismentul (1,5 T intre 2 si 5 ani ; 2 T intre 5 si 10 ani ; 2,5 T mai mare de 10 ani) Se urmareste de catre intreprinzator ca valoarea amortismentului sa fie cat mai reala si adusa la zi. Pentru aceasta, se fac evaluari ale Mf de catre experti prin studii tehnice, prin : a. corectarea valorii de intrare Kfi cu un indice de pret aferent clasei respective de Mf. b. Corectarea Kfi cu indicele inflatiei (indicele general al preturilor) - rata sau cota de amortizare : EFICIENTA MF Se opereaza cu urmatoarele valori : a. valoarea de intrare Kfi valoare de inventar, de achizitie b. valoarea economica Kfe actualizarea fluxurilor de trezorerie (bani) pe care respectivele Mf le aduc intreprinderii c. valoarea de piata e cea stabilita cu prilejul lichidarii Mf si deci a inlocuirii lor d. valoarea ramasa (neamortizata) Kfr = Kfi Amortismentul (n*Aa) (in care: Aa amortisment anual; n numar de ani amortizati) Obs: Acest indicator e foarte important intrucat se utilizeaza in calculele de eficienta economica si de fundamentare a unor decizii de investitii.

Utilizarea factorilor de productie costul (C) si productivitatea (W)


Utilizarea factorilor de productie presupune 2 procese : consumare (ce duce la cost) si randament (ce duce la productivitate)

COSTUL
CATEGORII DE COST Baza obiectiva a C o constituie consumul de Fp pentru obtinerea de bunuri. C se mai numeste si cheltuieli de productie sau pret de cost, o denumire mai veche. E important de retinut insa ca costul este altceva decat pretul produsului. Costul de productie se defineste, in calitatea sa de categorie economica, ca fiind expresia aneasca a consumului real de Fp materiali si nemateriali, pe care agentii economici ii utilizeaza cu producerea si descaferea bunurilor economice. In mod concret, costul desemneaza ansamblul cheltuielilor de productie materiale, salariale si de alta natura cu producerea si desfacerea bunurilor. Din punct de vedere al unitatii de masura la evaluarea consumului, se formeaza 3 tipuri de C : a. costul natural (real) cand se utilizeaza unitati fizice de masura (natural conventioanale : km, m, kg) b. costul monetar (banesc) = cheltuieli de productie cand la evaluare se utilizeaza unitatea monetara baneasca c. costul de oportunitate/substituire = obtinut prin masurarea valorica a cantitatii de bunuri ce nu vor putea fi produse din cauza producerii altor bunuri. Se mai numeste costul sansei sacrificate ca urmare a renuntarii din ratiuni de natura economica/tehnica/financiara la producerea a altceva si alegerea a altceva care iti da satisfactie mai mare. Se evalueaza toate sansele, se compara, se substituie si se alege sansa care da cea mai mare satisfactie adica aduce cele mai multe beneficii. IMPORTANTA COSTULUI Argumentul 1 este un foarte important indicator economic cu mare forta de oglindire a calitatii activitatii depuse intr-o perioada data de gestiune economica. Argumentul 2 prin compararea costului cu Pr se determina rentabilitatea firmei Argumentul 3 este un criteriu de fundamentare a optiunilor si deciziilor privind dezvoltarea firmei, orientarea investitiilor, ornind de la nivelul minim al costului analizat anterior. Argumentul 4 reprezinta un parametru de referinta privind comportamentul producatorului, o parghie de actiune pe termen scurt/lung Argumentul 5 sta la baza determinarii optimului producatorului pe termen lung/scurt Argumentul 6 sta la baza pretului producatorului (aprox. 90% din pret)

Argumentul 7 conditioneaza prin pret si calitate competitivitatea produsului pe diferite piete RELATIA COST-PRET Este o relatie atat cantitativa cat si calitativa * Latura cantitativa : Pretul de vanzare (Pv) = Cost + Profit costul e o relatie de la parte la intreg C=Pv Pr C = Pv Pr = 0 situatia prag de rentabilitate C > Pv - Pr = faliment C < Pv + Pr = situatie buna * Latura calitativa : implica 2 aspecte a. in timp ce pretul e o notiune a pietei, costul e o notiune a productiei (dar intreprinzatorul lucreaza cu amandoua) b. in timp ce costul presupune doar recuperarea cheltuielilor facute anterior, indeplinind deci functii de reproductie simpla, pretul (prin profit) indeplineste functii de reproductie largita pretul si costul sunt notiuni legate intre ele, se presupun reciproc, fac parte din parghiile valorice cu care se opereaza in deosebi la nivel microeconomic NIVELUL SI STRUCTURA COSTULUI Desemneaza totalitatea cheltuielilor obtinute pentru o anumita productie, la un moment dat ; se etermina in marime absoluta (baneasca) si cuprinde mai multi indicatori de nivel al costului : 1. costul unitar (pe bucata) C 2. costul intregii productii - Cx*qx (cantitati aferente) 3. chetuieli totale (materiale)/1000 lei = indicator de eficienta economica
CT (CM ) * 1000 (scade + ; creste -) Q

4. costul mediu ponderat pe ramura :


C=

(i numar de unitati producatoare; Ci costurile individuale; qi cantitati aferente) Fiecare firma apartinatore unei ramui cu datele individuale (Ci, qi) se compara cu costul mediu pe ramura Ci<=>C : o Ci>C (depasire) = pierdere o Ci=C = incadrare in media ramurii o Ci<C = economii la cost Analiza continua prin compararea costurilor medii/an pe tari (eg: in industria textila in comparatie cu cea din UE, se obtin astfel informatii privind competitivitatea) Referitor la indicatorii 1 si 3 la nivel de intreprindere, acestia se calculeaza atata in Antecalcul cat si in postcalcul. Antecalculul presupune previzionarea costurilor, determinarea lor inainte de a se produce (normarea costurilor) si se simbolizeaza cu 0. Postcalculul inseamna determinarea costurilor efective realizate dupa producerea activitatii si se simbolizeaza cu L. Acestea doua se compara in fiecare perioada data de gestiune (luna, trimestru, semestru, an) si se obtin informatii privind activitatea intreprinderii.

Ci * qi qi

Eg : se compara C1 cu C0 C1<=>C0 se obtine C () daca exista +, apar depasiri de cost deci activitatea e proasta ; daca =0 se respecta normele ; daca exista -, apar economii la cost ce se transforma in Pr suplimentar. Aceeasi logica se urmeaza si la C intregii productii (=C1*q1 - C0*q0) Analiza de nivel de cost se completeaza cu analiza de structura a costului pentru a obtine informatia completa si corecta. Structura C desemneaza componenta unui intreg pe elemente grupate dupa anumite criterii si stabilirea apoi a ponderilor acestor grupe de elemente, in total C considerat (100%). Exista mai multe structuri : I. Structura pe elemente de cheltuieli primare (dupa natura economica a elementelor) = cheltuieli materiale de productie CM a - materii prime, materiale (se scad deseurile recuperabile) - energie, apa, combustibil - intretinere si reparatii curente - amortizarea Kf = cheltuieli salariale CS b - salarii si manopere directe/indirecte - impozit pe salarii, asigurari de sanatate = alte cheltuieli banesti CB c - dobanzi, cheltuieli cu dezvoltarea si cercetarea - cheltuieli administrativ-gospodaresti - chirii, iluminat, caldura - impozite, taxe - cheltuieli cu desfacerea CM+CS+CB=CT (100%) se determina apoi ponderea lui a, b, c in 100% si se obtin informatii privind cat reprezinta fiecare in total. Aceasta structura are caracter universal si sta la baza orientarilor de reducere a costurilor sre grupele cu pondere mare sau spre elementele mai importante.
II.

Structura dupa natura muncii incorporate : o Cheltuieli cu munca trecuta (cheltuieli materiale - CM) o Cheltuieli cu munca vie (CS) Structura dupa variatia cheltuielilor in raport cu variatia productiei (Q) cheltuieli variabile (materii prime directe, salarii directe) cheltuieli fixe, relativ constante (eg. amrotizarea) Structura in raport cu modul de includere si de repartizare pe C : directe/indirecte Structura dupa locul de desfasurare a activitatii : Cheltuieli cu activitati de baza (a sectiilor de productie) Cheltuieli cu activitatea auxiliara (transport, lacatuserit, etc) Cheltuieli cu desfacerea (depozite)

III.


IV.

V.

FUNCTIA COST. TIPOLOGIA COSTURILOR Reprezinta relatia obiectiva de dependenta intre costul si variatia productiei si se exprima astfel : C=f(Q). Aceasta functie, aceasta dependenta, genereaza tipologia costurilor respectiv comportamentul costurilor pe o perioada scurta sau lunga de timp. Calculul acestei functii se utilizeaza la

fundamentarea variantelor de productie si anume alegerea acelei variante care se obtine cu costurile cele mai mici si deci cu Pr cel mai mare. Perioada scurta reprezinta acel interval de timp pe parcursul careia un producator poate sa isi sporeasca productia numai in masura in care Kf din dotare o permit (numai daca creste volumul de munca sau productivitatea muncii) Perioada lunga e acel orizont de timp ce ofera posibilitatea firmei sa isi modifice productia pe seama modificarii tuturor factorilo de productie, mai ales a factorului Kf. Comportamentul C pe termen scurt In raport cu nivelul la care se consuma Fp, exista 3 mari categorii de costuri : global, mediu/unitar, marginal. A. Costul global CG = suma costurilor ocazionate de obtinerea unui anumit volum de productie. Se compune din 3 categorii de costuri : 1. costul fix total CF reprezinta suma cheltuielilor care sunt independente, invariabile fata de volumul productiei (chirii, incalzire, iluminat, cheltuieli de intreprindere, salariile TESA, cheltuieli de administratie a firmei, dobanzi, asigurari, etc) = constant 2. costul variabil CV reprezinta ansamblul cheltuielilor care variaza, se modifica proportional cu variatia productiei ; exista 3 grade de proportionalitate : liniara (materii prime si salarii directe), crescanda sau descrescanda (unele materiale auxiliare, combustibil, energie, apa) CV = f(Q) 3. costul total de productie CT reprezinta suma cheltuielilor CF si CV inregistrate la nivelul sectiilor de productie si al intreprinderii ; la acest cost se adaoga apoi costul cu distributia si desfacerea CD care la randul sau poate reprezenta cheltuieli fixe/variabile ; se obtine astfel un cost total al productiei = cost complet/comercial (toate cheltuielile ocazionate de sus in jos cu obtinerea si desfacerea unui colum de productie intr-o perioada data de gestiune economica)

Reprezentarea grafica a CG imbraca forma unor drepte cu punct de plecare diferit.


B.

Costul mediu CM pe unitate, bucata ; reprezinta costurile globale raportate la volumul fizic al productiei. CFM costul fix unitar mediu raportul intre costul fix si productie Q CVM costul variabil mediu
CV f (Q ) = Q Q
C F

a.

b.

= + = CFM + CVM CTM costul unitar al produsului Q = Q Q Q Importanta lui CTM rezida in aceea ca la el se adaoga marja de Pr si se obtine pretul unitar PU al produsului, numit si pret de productie (pretul cu care produsul paraseste poarta fabricii) si care e diferit insa de pretul de vanzare (PV=PU+TVA+accize+alte taxe+adaos comercial)
c. C.

CT

CF + CV

CF

CV

Costul marginal Cmg reprezinta cheltuiala suplimentara provocata de un consum suplimentar de Fp pentru producerea unei unitati de suplimentare de productie (=unitate aditionala) ; este deci costul cresterii productiei (cu ce cheltuieli obtin o unitate de crestere a productiei de 1%). Poate fi total (pe intreaga Q) sau unitar (pe bucata)
Cmg = CT CT 1 CT 0 = Q Q1 Q 0

Este un cost foarte important pentru intreprindere deoarece pe baza lui se determina conditiile de maximizare a profitului. Astfel, aceste conditii arata pana unde intreprinderea poate sa isi extinda volumul productiei ca sa fie rentabila Cmg=Vm /pret = conditia de maximizare a profitului (Vm=venit marginal, pret) In dorinta de maximizare a Pr, in goana ei spre aceasta functie-tinta, intreprinderea alearga dupa productii suplimentare ; aceasta dorinta a ei e posibila numai daca Cmg<CTM, deci productia suplimentara e rentabila. Asadar, intreprinderea compara permanent Cmg aditional cu costul obistuit al produsului pentru a vedea daca se merita sa creasca productia sau nu, jocul costului fiind la ea acasa pentru ca PV nu mai depinde de ea.

Exista astfel doua situatii : (1) analiza pragului de faliment (f) si (2) analiza optimului productiei pe termen scurt (O). Ambele prezinta importanta practica maxima pentru intreprindere. Pragul de faliment reprezinta acea situatie critica de la care intrerinderea isi inceteaza activitatea. Punctul F este intersectia dintre Cmg si CVM prin minumul lui CVM (punctul M1), deci in care Q1 reprezinta x unitati, Cmg e de y unitati monetare. Cand pretul de vanzare scade sub M1 cu coordonatele

respective, intreprinderea da faliment. E acea situatie negativa cand intreprinderea nu isi mai recupereaza prin prt toate cheltuielile, nici cele fixe, cu atat mai mult nu realizeaza nici un Pr. Opusul acestei situatii e situatia 2, reprezentat de punctul O dat de minimul lui CTM (punctul M2) intersectat cu coordoantele CTM ce are valoarea de z unitati, si Q2, volumul optim al productiei, in valoare de t unitati. Comportamentul C pe termen scurt Asa cum s-a observat din analiza anterioara, forma curbelor costurilor medii si marginale e sub forma de U imperfect datorita conditiilor diferite de productie si datorita actiunii legii randamentelor neproportionale (descrescatoare). Se observa din grafice ca randamentele crescatoare pe termen scurt sunt insotite de scaderi de costuri, iar prin trecerea prin M1 si M2 ambele se redreseaza, ceea ce inseamna costuri crescatoare si deci randamente descrescatoare. Asadar, cauza cresterii costurilor pe termen scurt si deci a randamentelor descrescatoare o reprezinta fixitatea K. Pe termen lung, toti factorii devin variabili; cresc sau scad, la fel si preturile, piata da semnale si deci intreprinderea isi amplifica calculele vizand alegerea variantei optime de productie in aceasta situatie. In raport cu aceasta varianta optima, ea isi alege si dimensiunea optima a firmei, adica acea marime care ii da satisfactie si deci randamente si economii de scara. Costurile unitare si marginale imbraca aceeasi forma de U imperfect, iar pragul de faliment e de asemenea intersectia dintre CVM si Cmg. Specific acestei analize pe perioada lunga o constituie aparitia fenomenelor economice de scara, adica fenomene ce tin de extinderea Q, de dimensiune, de scara. Economiile de scara situatie pozitiva ce rezulta din scaderea costurilor unitare si marginale medii, pentru ca randamentele totale cresc mai repede decat cresc costurile totale. La un moment dat, din extinderea exagerata a scarii de Q pot sa apara fenomene negative numie deseconomii de scara apa cresteri ale costurilor unitare si marginale pentru ca incep sa scada randamentele economice. Este cazul unor cheltuieli mari provenite din gigantismul intreprinderii (cazul combinatelor si al transnationalelor) ; intreprinderile devin greoaie, cresc costurile de management, creste birocratia, apar nuemroase verigi, cresc salariile care nu se justifica prin randamente, iar Q se aplatizeaza. In aceasta situatie, intreprinderea isi reanalizeaza dimensiunea optand pentru restructurarea ei (spargere, divizare, retehnologizare, restructurare) si isi alege acea varianta de dimensiune la care incep sa se obtina economii de scara. Toata problema indica optimul productiei pe termen lung. Notiunea de optim (optimizare, functie-obiectiv, orizont de timp, restrictii) desemneaza acea varianta aleasa de producator la care se realizeaza echilibrul dintre intrari si iesiri si la care producatorul nu mai trebuie sa caute solutii (optimul insa e perisabil, relativ) Spunem ca pe termen lung e optima acea productie care permite maximizarea productiei cu aceleasi cheltuieli respectiv obtinerea unei unitati de productie cu cheltuieli mai mici. Restrictiile optimului sunt : (1) preturile pe piata ale Fp, (2) situatia propriilor resurse, (3) respectarea standardelor de calitate Eg. in cazul a 3 variante de Q : Q3>Q2>Q1 ; CT3=CT2=CT1=const. solutia optima este Q3 cu CT3 (maximizarea Q cu aceleasi CT) sau Q3=Q2=Q1=const. ; CT3<CT2<CT1 situatia optima este Q3 cu CT3 (aceeasi Q cu costuri mai mici)

Q3 aferenta punctului M este situatia optima de productie care prezinta cele mai mici cheltuieli (x um) adica acea varianta dincolo de care celelalte sunt neoptime. La acest nivel se stabileste si dimensiunea optima a intreprinderii. RELATIA COST-PROFIT. PRAGUL DE RENTABILITATE. REDUCEREA COSTURILOR Relatia cost-profit e in esenta o relatie matematica intre 2 componente ale aceluiasi intreg (pretul de vanzare), relatie care contine atat laturi cantitative cat mai ales calitative. Relatia nu e o simpla ecuatie matematica asupra careia se poate interveni oricand si oricum. Ea cere optimizare si eficientizare deoarece consta in determinarea stiintifica atat a costurilor unitare cat si a marjei de Pr, astfel incat pretul produsului pe piata sa fie unul competitiv si atractiv pentru cosnsumatori. Pv = cost unitar + marja de Pr = CTM + Pr *Pv const o relatie cu dublu sens (daca creste CTM, Pr scade, iar daca CTM scade, Pr creste) care se misca in optimizare si eficientizare pentru a se obtine un pret competitiv si atractiv, adica un pret rational, mai mic in comparatie cu altii. Inseamna ca producatorul nu are voie si nici nu poate sa modifice pretul produsului dupa bunul sau plac (pretul apartine pietei) insa poate sa actioneze asupra componentelor lui, mai ales asupra costului unitar. Aceasta relatie prezinta in esenta urmatoarele aspecte : 1. intreprinzatorul tine cont de limitele resurselor materiale si energetice fiind obligat sa le utilizeze rational si eficient 2. la un anumit nivel al Pv reducerea costului duce automat la cresterea Pr ; intreprinzatorul nu poate sa modifice pretul produsului dupa bunul sau plac ci poate sa reduca costul in limitele rezonabile 3. Cmg determina oferta pe piata iar producatorul alege acel volum al ofertei, al productiei la care Pr sunt cele mai ridicate si implicit costurile cele mai mici ca baza obiectiva a reducerii preturilor de vanzare pe piata si deci a cresterii puterii de cumparare 4. reducerea costurilor conditioneaza competitivitatea produselor pe piata ins ensul ca reprezinta baza reducerii preturilor fara a fi afectata calitatea. Toate aceste aspecte conduc la concluzia necesitatii de gestionare (gospodarire) a costurilor, de determinare stiintifica a lor dar si a Pr, ceea ce inseamna eficientizarea relatiei cost-profit.

In acest sens, exista 2 metode sau strategii de gestionare a costurilor I. Metoda costurilor ex-ante antecalcul consta in previzionarea costurilor pe baza unor tehnici adecvate, adica stabilirea anticipate a acestora. TEHNICI: a) metoda costului standard = gestine prin exceptie presupune determinarea unui cost standard, normat, anticipat, pe baza normelor de consum specific b) metoda costului bugetar = determinarea anticipate nu numai a costurilor ci si a volumului productiei, a beneficiilor, a investitiilor, a dezvoltarii, adica a tot ce se poate previziona c) metoda planificarii costului planificarea tuturor cheltuielilor avand la baza regula costului minim (optim) II. Metoda costurilor ex-post postcalcul presupune determinarea costurilor efective si a profiturilor efective dupa ce productia a avut loc TEHNICI : 1. metoda fullcost sau cost pozitiv 2. metoda direct-costing 3. Metoda graficului punctului mort Este cea mai importanta din punct de vedere practiv pentru ca pe baza ei se determina pragul de rentabilitate o notiune care indica pe termen scurt o situatie critica, adica un posibil nivel de rentabilitate Pragul de rentabilitate pragul mort/critic, M reprezinta acel volum de productie sau de cifra de afaceri de la care pornind incep sa apara profiturile ; are urmatoarele coordonate : incasari totale, Pr = 0. Prin repetarea situatiei, pragul de rentabilitate degenereaza in prag de faliment (Pv=CVM ; CVM=Cmg) ! A nu se confunda cele doua notiuni

*Din punct de vedere grafic, pragul de rentabilitate se poate reprezenta in 2 moduri : 1. prin compararea incasarilor totale cu costurile totale

2. prin compararea preturilor unitare cu preturile pietei si cu CVM

In concluzie, reducerea costurilor e cea mai importanta problema din analiza si din activitatea intreprinderii, dar e cea mai dificila pentru ca implica numeroase studii tehnice si solutii economice cu 2 aspecte : o nu trebuie tratata mecanic tinand const ca reducerea exagerata sub un anumit nivel afecteaza calitatea o reducerea costurilor CTM e punctual minim pana la care poate sa scada pretul fara a afecta activitatea intreprinderii Exista anumite cai de reducere a costului, si anume: achizitionarea Fp (inputuri) la preturi cat mai mici posibile, reducerea stocurilor, diminuarea consumurilor specifice fara sa se afecteze calitatea, reducerea cheltuielilor salariale (indeosebi prin cresterea productivitatii muncii - WL), diminuarea cheltuielilor cu intretinerea si reparatiile, reducerea cheltuielilor administrativegospodaresti, reducerea cheltuielilor cu desfacerea (care tin de producator: depozite, gestionari, transport, propriile magazine o posibila cale e comertul online)

PRODUCTIVITATEA FACTORILOR (W)


Se mai numeste si randamentul factorilor, si este o forma principala de eficienta economica si anume expresia sintetica a eficientei combinarii si utilizarii Fp intr-o perioada de timp. In sens general, W se defineste prin raportul dintre cantitatea de bogatie produsa si volumul de resurse absorbite pentru aceasta. In sens strict economic, W se refera rodnicia, eficacitatea utilizarii tuturor Fp implicati, fiind un raport intre volumul de productie obtinut si volumul de Fp utilizati.

W =

Q (i = nr. de Fp utilizati : L-munca, K, P-natura) Fi

NIVEL SI DINAMICA Exista 3 metode principale de a masura nivelul/marimea W : 1. in unitati fizice, natural conventionale (W fizica): buc/lucrator, tone/ha 2. in unitati monetare (W valorica): lei/lei 3. in unitati orare, de munca (W orara): om/ora, om/zi, om/luna, om/an Nivelul de particularizeaza pe L, K, P *Dinamica : a. indicele dinamicii : c. sporul relative (%):
Iw =

b. sporul absolul al W : W=W1-W0 d. ritmul mediu anual de crestere a W:

Wi * 100 W0

W(%)=Iw-100% sau W(%)=

W * 100 W0 RW= ( n Iw 1) * 100 (n=nr. de ani)

Importanta cresterii W pentru firma: - determina reducerea costului mediu al produsului in special pe seama costurilor fixe si a salariilr fixe creste competitivitatea firmei si capacitaea ei de a face fata concurentei - cresc veniturile firmei (Pr si salariile) Obs : se considera a fi, alaturi de cost, unul dintre cei mai importanti indicatori ai firmei Importanta cresterii W pentru economia nationala: mai multa bogatie materiala cu acelasi volum de resurse absorbite creste prin aceasta gradul de satisfacere a nevoilor, deci nivelul de trai creste puterea de cumparare a oamenilor (prin salarii si prin reducerea preturilor) determina reducerea pretului de vanzare reduce durata timpului de munca si concomitent creste durata timpului liber (element de civilizatie, progres) Obs : legea cresterii productivitatii muncii e o expresie principala de economisire, de lege a economiei de timp, de munca ; e expresia gradului de progres, de civilizatie (dar e conditionata de factori precum calitatea resurselor naturale, calitatea tehnicii si tehnologiei folosite, calitatea muncii, conditii naturale, etc) Formele W
1.

W partiala a unui factor - Wi =

Q F i

Q L Q Natura WL = P Q K WL = K

Munca WL =

2.

W globala agregata a tuturor Fp Wgl =

*aceste forme la randul lor se exprima si se calculeaza la 2 nivele - mediu si marginal si se obtine astfel: W partiala Nivel mediu Nivel marginal Corelatie de

L+K +P

(necesita echivalare)

Q WL = L

WL = WP = WK =

Q L Q P Q K

WmgL =

WL = WL =

Q P
Q K

WmgP =

Q Q1 Q 0 = L L1 L 0

eficienta WmgL WL WmgP WP WmgK WK

WmgK =

Q Q1 Q 0 = P P1 P 0

Q Q1 Q0 = K K1 K 0

Obs : toate aceste formule sunt o aplicatie concreta formulelor generale ale W, iar asupra lor se calculeaza apoi toti indicatorii aferenti de dinamica : IWi = Wi = Wi1 Wi0 Wi(%) = Iwi 100% (unde i poate fi L, K sau P) Concluzii : se considera de catre teoria economica ca cea mai importanta forma de productivitate in sens economic e totusi WL pentru ca realmente, munca e cea care produce, care da eficienta si substanta. Ulterior, s-a extins problema si asupra K si a P. Cele mai importante cai de crestere a WL sunt : - progresul tehnic si stiintific noile tehnologii cu randamente tehnice superioare - calitatea muncii prestat calificarea ei - cointeresarea materiala si morala - o mai buna organizare a muncii si productiei - calitatea managementului - factori psihologici tipul de mediu, ambianta, conditii naturale, etc Pentru salariati, W e factorul de baza ce conditioneaza eliberarea salariilor dar mai ales majorarea salariilor in timp (W medie a muncii sa reasca mai repede decat salariile medii nominale este baza cresterii salariale, a valorii veniturilor)
W1 i * 100 Wi 0

VENITURILE Fp
Fiecarui Fp implicat in activitatea economica i se cuvine de drept un venit pentru serviciile prestate de el, deci recompensarea ca necesitate obiectiva pentru continuarea activitatii. Acest lucru permite formarea veniturilor care are loc intr-o sfera distincta a reproductiei numita distributie, cu rol deosebit de activ deoarece permite legatura dintre productie si circulatie, consum. Distributia la randul sau are 2 etape : distributia primara (repartitie in care se formeaza veniturile primare din societate : salariu, profit, dobanda, renta) si distributia secundara (redistribuirea in care o parte din veniturile primare se reimpart formandu-se veniturile secundare/derivate ale Fp, ale firmelor, ale statului : pensii, alocatii, burse, etc.) Asadar, veniturile reprezinta remunerarea, recompensarea baneasca a Fp utilizati in activitatea economica, pretul acestora pentru serviciile prestate.

I. SALARIUL
DEFINIREA CATEGORIEI DE SALAR (S), NATURA, SUBSTANTA

Salariul reprezinta principalul venit al societatii, ocupand o pondere de 60 pana la 80 % din venitul national al tarilor dezvoltate. Se adreseaza factorului munca (L) care sre Fp cu cea mai mare reprezentabilitate si mobilitate, fiind singurul factor productiv capabil sa organizaze un proces de productie prin combinarea cu ceilalti Fp. Salariul e o categorie istorica de natura socio-economica si care se adreseaza organizarii capitaliste a productiei, organizarii patronale a muncii, desi el are o origine latina si mai veche (ca si terminologie), avand la baza substantivul salarium (suma ce se platea fiecarui soldat roman pentru cumpararea sarii). Aceasta expresie atesta situatia unui om dependent de altii, a unui om care nu era liber, pentru ca un om liber nu primeste salariu ; atesta si conditiile in care un om, desi poate fi independent juridic, el nu e liber economic, nu e independent economic, adica nu are mijloace de subsistenta cu care sa isi intretina familia. El nu are decat propria forta de munca pe care o vinde, o imprumuta sau in inchiriaza temporar unei alte persoane sau firme care e patron, proprietar al mijloacelor de productie. Se formeaza asadar legatura dintre munca si patron. Asadar, salariul ca notiune baneasca, socio-economica, are caracter istoric si se defineste ca fiind venitul ce se cuvine factorului munca datorita participarii nemijlocite a acestuia in activitatea economica, in anumite conditii socialeconomice : lipsa mijloacelor necesare pentru organizarea si desfasurarea productiei, caracterul de dependenta economica a celor ce muncesc fata de proprietarii mijloacelor de productie, desi el este un om independent si liber juridic. Astfel, patronoo, liber-profesionistii, taranii, meseriasii, in mod normal, desi muncesc, ei primesc TOT rezultatul muncii lor, nu doar o parte (deci in mod normal nu sunt salariati) Salariul are justificarea obiectiva ce provine din nevoia de intretinere fizica si morala a lucratorului, de reproductie normala a fortei de munca a celui ce munceste. Asadar, notiunea gliseaza dinstre istorie spre actualitate, desemnand in prezent totalitatea veniturilor obtinute din munca de catre oricine presteaza o munca, inclusiv de catre patroni, manageri, meseriasi pentru timpul execitarii serviciului de munca (pentru a putea avea carte de munca si a vira obligatiile catre stat). In aceste conditii, salariul devine o notiune exhaustiva, cea mai frecventa forma de venit din societate, calitate in care el e pretul muncii prestate sau chiria pentru serviciile de munca prestate pe o perioada determinata de timp. Se mai poate defini ca pret al muncii, pret al fortei de munca privita ca marfa (conceptie Marxista), remuneratie, etc. In ceea ce priveste NATURA salariului, el are o dubla determinare : pe de-o parte el este venit pentru posesorul fortei de munca si are intotdeauna tendinta de crestere ; pe de alta parte, el e un alement de cost pentru angajator costul fortei de munca ce va avea mereu tendinta de scader. In acelasi context al naturii, S are : o dimensiune fizica stabilita concret pe baza legislatiei si a negocierilor o dimensiune morala, etica o astfel de marime care sa acopere toate cheltuielile legate de familie, timp liber, comunicare, transport, calificare, etc. In ceea ce priveste SUBSTANTA salariului, aceasta se refera la factorii ce justifica marirea S, existand 2 conceptii : 1. conceptiile monoiste care vizeaza un singur factor de baza, fie costul fortei de munca, fie productivitatea muncii. 2. conceptiile dualiste care au in vedere ambii factori la determinarea S Primele conceptii sunt oarecum depasite istoric si incomplete. Astfel folosirea costului fortei de munca drept factor de baza la determinarea S presupune ca salariul se rezuma la minimum de subsistenta necesar

muncitorului si familiei lui (conceptie depasita, dezolanta, de tip Lassalle, denumita si legea de arama a salariului) Explicatia S prin productivitatea muncii e mai morala, mai etica si mai realista, dar nu suficienta, e limitata intrucat nu tot rezultatul productiei se cuvine muncii, ci se adreseaza si factorului K, investitiilor, naturii. Conceptiile dualiste privesc marimea S prin masurarea ambilor factori, iar astfel S e o parte din produsul muncii conditionata de nivelul productivitatii muncii, iar limita minima a S e costulfortei de munca platit de angajator. Salariul, ca nivel, se misca pe o grila intre o limita minima (costul fortei de munca, ce coincide cu S minim) si o limita maxima (intregul produs al muncii, intreaga valoare nou creata de forta de munca ; e o limita teoretica si nu se realizeaza niciodata) DETERMINAREA S, FACTORI, FORME, CORELATII SALARIALE Fiind o notiune baneasca, un pret al muncii pe piata muncii, S e o categorie a economiei de piata si are toate atributele acesteia : depinde de piata, de tipul pietei muncii, de amploarea negocierilor intre patronate, sindicate, guvern, depinde de raportul cerere-oferta, de marimea firmei, etc. Piata muncii este de 2 tipuri. Piata muncii cu concurenta perfecta implica stabilirea pe baza raportului cerere-oferta prin egalare a salariului de echilibru, care e un punct de egalare intre curba cererii si curba ofertei de munca.

Asadar, rezulta ca acest tip de piata merge pe echilibrul (perisabil), pe un salariu de referinta (minim/mediu) pe economie, pe ramura, pe firma, in jurul caruia gliseaza in sus si in jos anumite salarii care tind sa se echilibreze in jurul lui SE. Acesta e un mod de calcul in principiu, matematic, de egalare a cererii cu oferta, care trebuie inteles doar ca tendinta, realitatea fiind diversificarea politicilor salariale. Piata muncii cu concurenta imperfecta e o piata specifica muncii, diversificata, eterogena, doar in principiu se respecta anterioara (echilibrul cerere-oferta). In realitate, S ca marime rezulta din runde de negocieri dintre sindicate, patronat si guvern, care au loc de obicei primavara odata cu incheierea contractelor colective de munca pe ramuri, domenii, etc. Aceasta piata are la randul ei 2 nivele. primul nivel, cel general, unde se intalnesc factorii responsabili (sindicate, guvern, patronat) si unde se stabilesc in urma negocierilor conditiile globale, generale ale S, si anume salariul minim pe economie/ramuri, si salariul mediu pe economie/ramuri. (Smin cca 400

RON sau 800 RON studii superioare, cu conditia ca necesitatea acestora sa fie trecuta in fisa postului) al doilea nivel, cel de firma, unde se stabilesc in mod concret S individuale si colective pe categorii, pe baza intalnirii dintre cerere si oferta (angajat - angajator) in urma negocierilor. Astfel, exista mai multe politici de salarizare, un amestec de decizii, si unde conteaza foarte mult nivelul negocierilor si puterea sindicatelor. FACTORII care se iau in seama la determinarea salariilor si la dinamica pe diferite categorii de salariati : - calitatea, cantitatea si importanta muncii - experienta in profesie - nivelul productivitatii muncii pe firma - costul fortei de munca - politicile de salarizare ale firmei - raportul cerere-oferta pe piata muncii - tipul de piata (a economistilor, a juristilor, piata IT. etc) Concluzie : Avand in vedere dubla semnificatie a salariu ca notiune economica si sociala, criteriul economic are importanta si acesta este raportul dintre productivitatea muncii si costul fortei de munca la angajtor (face ca S sa aiba o dubla dinamica : pe de-o parte ca venit, sa creasca, pe de alta parte, ca si cost, sa scada ; sunt 2 forte care se lupta intre ele si formeaza un raport de forta intre angajat si angajator, intre patronat si sindicate) FORMELE S 1. Salariul nominal (Sn) suma de bani primita de angajat pentru munca prestata in anumite conditii ; poate fi pe ora (Sh), pe saptamana (Ss), pe luna (Sl), brut si net (fara impozite, taxe), minim, mediu, maxim, bugetar, pe domeniu/ramuri 2. Salariu real (Sr) cantitatea de bunuri si servicii ce pot fi cumparate in schimbul Sn ; e un indicator al puterii de cumparare, se exprima in procente sub forma de indice si spor relativ
* 100 Isr = Ip * 100 Isn = Ip = p0 * 100 Isr Ipe = Ip *100 Sn 0 3. Salariu colectiv (Sc) - se plateste din beneficiile sau profitul firmei sub forma de prime, beneficii, ratificatii (cu conditia sa fi fost prezent la munca) 4. Salariu social (Ss) sume venite de la buget pentru anumite categorii de salariati care se confrunta cu riscuri mari (accidente de munca, boli profesionale, etc.)
Isn

Sn1

p1

Is

Formele de salarizare sau politicile de plata a S sunt : - salarizarea in regie (dupa timpul lucrat) cea mi raspandita salarizarea in acord sau cu bucata in transporturi, confectii, etc. ; o forma e salarizarea in remiza sau cote procentuale (comert, turism, loto) - salarizarea mixta CORELATII SALARIALE 1. corelatia salarii-productivitate (pozitiva) la nivel de firma, ramura, economie nationala Iwl > Isn 2. corelatia salarii-preturi (putere de cumprare, inflatie) Isn >=< Ip

II. PROFITUL
DEFINIRE, ABORDARE, COMPONENTE, FORME, FUNCTII Profitul este un venit specific unei anumite categorii de proprietari, si anume proprietarul factorilor de productie, indeosebi a factorului K, pentru efortul depus de acesta, initiativa si riscul asumat de el in activitatea economica. E un important indicator financiar (economic) la nivel de firma, si care prin natura si functiile sale, e identic cu beneficiul firmei El este creat de munca salariatilor, este o componenta a valorii nou create prin aceasta munca ce se cuvine de drept proprietarului, respectiv firmei. La origine are verbul laatinesc proficere care inseamna a intreprinde ceva, a da rezultate si deci a progresa, ceea ce explica natura pozitiva, progresista a profitului ca factor de progres si civilizatie ; pe buna dreptate se apreciaza in acest context ca Pr reprezinta motorul societatii cu toate ca societatea e stramba, inechitabila. In antiteza, exista si o conceptie peorativa in care Pr degenereaza intr-un castig din nemunca obtinut prin hotie, inselaciune, stand la baza apeativelor de profitor, hot, afacerist, speculant. Exista 3 moduri de abordare asupra notiunii de Pr. Modul de abordare oficial, legislativ, statistic trateaza Pr ca pe un venit legal si firesc, calculat ca diferenta intre venituri si cheltuieli ; e identic cu beneficiul intreprinderii si se defineste ca fiind avantajul pozitiv, banesc, ce decurge dintr-o activitate economica, intr-o operatiune economica sau pe ansamblul firmei oentru functiile indeplinite de aceasta. Din punct de vedere financiar, el inseamna rezultatul cu +, opusul lui fiind pierderea (ambele rezultate se oglindesc in contul de pierderi si Pr, unde soldul poate fi +/-/0) Conceptia potrivit careia profitul este un venit rezidual se aseamana ca mod de calcul cu cel de mai sus, astfel ca Pr e un rest, o diferenta ce ramane dupa deducerea din veniturile brute a numeroase sume, impozite, taxe, cheltuieli, ceea ce ramane ar fi Pr ca venit rezidual tratat ca un venit necuvenit ( ! gresit). Se confunda Pr ca venit din efort propriu, cu o parte din Pr obtinut inafara efortului propriu si care de drept e necuvenit si nu va ramane la intreprindere, fiind preluat de stat sau alte organe. Profitul reprezentat de remuneratia implicita a factorilior de productie conceptia dupa care Pr reprezinta remunerarea Fp utilizati de proprietar (venit, salariu, renta, dobanda) ; astfel, Pr ar reprezenta orice venit rezultat, si care prin distribuirea fiecarui proprietar el se pulberizeaza, dispare. (Obs. : e un punct de vedere globalist, unde se identifica Pr cu orice venit global obtinut) Concluzie : Se apreciaza ca modul de abordare oficial e corect ca natura si ca mod de calcul fiind defapt beneficiul intreprinderii, adica un venit firesc, legal, in care e interesata atat firma cat si societatea. Componentele Pr - Pr legal, legitim si firesc obtinut prin respectarea legilor - Pr nelegal, nelegitim, obtinut prin incalcarea legalitatii, prin umflarea costurilor, prin atribuirea unor cote mai mari decat cele legale, prin sustragerea de la plata impozitului pe Pr (adica evaziune fiscala), prin duble inregistrari contabile, etc. Se opereaza cu notiunea de Pr admis, adica Pr impozabil (cu cota unica a impozitului pe Pr de 16%). Cand e descoperit, Pr necuvenit, ilegal, ilicit, e preluat automat de buget sau redistribuit celor indreptatiti.

Din punct de vedere al modului de obtinere, al conditiilor tehnice, economice, organizatorice, Pr are alte 2 componente : Pr normal, obisnuit, ordinar (obtinut de majoritatea producatorilor care dispun de cam aceleasi conditii) Pr de monopol = supraprofit (obtinut doar de acei producatori care dispun de conditii mai bune din punct de vedere tehnic, organizatoric ; de exepmlu, pozitia de monopol a unor firme pe piata ; apropierea de sursele de aprovizionare sau de bazele de desfacere ; nivelul tehnic si tehnologic superior ; concentrarea productiei ; produse noi cu calitati superioare, etc.) Formele Pr : industrial, comercial, agrar, bancare, etc. La nivel de firma, el poate fi brut sau net (care la randul lui normal sau suplimentar). Exista si alte forme de Pr : capitalizat, pur, acumulat, agregat. Functiile Pr exprima rezultatele calitative ale activitatii productive - constituie motivatia principala a oricarui intreprinzator, fiind functia-scop a intreprinderii - stimuleaza initiativa si acceptarea riscului - e sursa de autofinantare prin capitalizare - cultiva spiritul de economie - e un mijloc de control al eficacitatii economice - e o parghie financiara de intarire a autonomiei si gestiunii financiare - e un criteriu de performanta economica Concluzie : Pe e un instrument modern de management, de conducere, dar si de stimulare suplimentara a salariatilor. De asemenea, Pr e o componenta autonoma a pretului de vanzare, alaturi de cost. INDICATORII PROFITULUI, FACTORI, RENTABILITATEA FIRMEI Indicatorii Pr MASA PR = marimea absoluta, castigul banesc obtinut dintr-o activitate economica ; se inregistreaza 2 nivele : Masa Pr total aferent unui anumit volum de productie notata cu Pr Pr = Ca CT (Ca cifra de afaceri, CT costuri totale) Ca = Q*pv = CT + Pr (Q vol. fizic al productiei, pv pret de vanzare) Masa Pr unitar notata cu pr

pr = Q = pv CTM (unde CTM este costul unitar al produsului Q )

P r

C T

RATA PR (pr) = profitul exprimat in procente, in raport cu un anumit volum de efort, existand deci 3 rate ale Pr :
o

Pr * 100 (rata rentabilitatii, efortul consumat prin cost) CT Pr * 100 (rata profitabilitatii, efortul incasari din vanzari) pr(Ca) = Ca Pr * 100 (rentabilitatea la efortul total, unde Ku = K utilizat) pr(Ku) = Ku

pr(CT) =

Obs. : Acesti indicatori se utilizeaza de un analist la stabilirea diagnozei financiare a intreprinderii intr-o perioada data de gestiune economica, pentru fundamentarea deciziilor viitoare.

Notiunea de RENTABILITATE desemneaza o forma principala de eficienta economica la nivel productiv, de firma, si consta in capacitatea unei firme de a produce venit net (adica Pr, beneficiu). Rentabilitatea (R) se exprima in marime absoluta (prin masa Pr) si in marime relativa, procentuala (prin rata Pr, deobicei prin cost, adica pr(CT)). Exista de asemenea si alte forme de R : rata rentabilitatii economice, rata rentabilitatii financiare, rata rentabilitatii capitalurilor, etc. Ca marime, rata rentabilitatii se stueaza pe o grila cu mai multe nivele (peste tot se aplica cota unica de impozt pe Pr de 16 %) : rentabilitate 0 rata profitului e de 3 5 % rentabilitate medie - rata profitului e de 10 15 % rentabilitate mare - rata profitului e de 15 20 % rentabilitate exagerata - rata profitului e de 25 30 % Concluzie : Asadar, rata Pr oscileaza intre 2 limite importante : limita minima (rate ale profitului marginal, adica o cantitate suficienta de Pr care sa ii asigure intreprinzatorului motivatia) si o limita maxima (punctul dincolo de care incep sa scada vanzarile pe piata) Nivelul si dinamica Pr Se afla sub influenta a numerosi factori : - reducerea pe toate caile a costurilor - volumul productiei - structura si calitatea productiei - nivelul productivitatii factorilor - nivelul pretului de vanzare - accelerarea vitezei de rotatie, etc. Concluzie : Rata Pr e unul dintre cei mai importanti indicatori de randament, de eficienta, care se compara pe diferite nivele cu cursul actiunii si cu rata dobanzii, indicand spre ce sa se orienteze un investitor intr-o afacere.

III. DOBANDA
Dobanda (D) reprezinta venitul ce se cuvine factorului Kim (creditului) pentru utilizarea temporara a unor disponibilitati banesti (depozite) pana la o data ulterioara numita scadenta. Este o suma de bani convenita si platita prin banci de catre debitor creditorului la scadenta ; inainte purta denumirea de camata (cel mai hulit venit nefiresc, deoarece vanzarea timpului prin comertul cu bani era considerata ca un sacrilegiu la adresa lui Dumnezeu) INDICATORII D - masa dobanzii D - rata dobanzii d (%) marime anuala ! Se calculeaza dupa 2 metode : 1. metoda dobanzii simple (necapitalizate) D=C*d*n (unde creditul/depozitul ; rata anuala a dobanzii ; timp n<1 an : ani, luni, zile) d=
D * 100 C *n

Sn = D+C (suma finala la scadenta) 2. metoda dobanzii compuse (capitalizate) in care dobanda ramane agatata

de imprumut/depozit si percepe in continuare dobanda ; mai simplu, inseamna dobanda la dobanda D=C(1+d)n C Sn=C+D=C(1+d)n (unde n fractiuni de timp de capitalizare) CASTIGUL SI PROFITUL BANCAR Cg = Dincasata Dplatita = C(dincasata-dplatita) Prb = Cg cheltuieli bancare Dobanda la depozite e defapt o dobanda pasiva, pe cand dobanda la credite e activa ; fiecare dobanda, ca marime, contine in sine 2 componente : marimea propriu-zisa a dobanzii (foarte diferita pe tipuri de credite si depozite) si prima contra riscului (de asigurare). De asemenea, se opereaza pe piata bancara cu 2 nivele de rata a dobanzii : 1. rata nominala a dobanzii = rata de piata, cea utilizata de Banca Nationala sau de diferitele banci comerciale (Obs. : e marimea propriu-zisa a dobanzii ce include practic si rata inflatiei) 2. rata reala a dobanzii care da randamentul investitiei, si e cresterea cantitatii de bunuri si servicii ce se pot procura intr-o perioada de timp FACTORII care influenteaza nivelul si dinamica ratei dobanzii : - raportul cerere-oferta pe piata Kim (piata bancara) - rata inflatiei - starea economiei nationale (criza, recesiune, stagnare, reviriment, boom economic)

Piata si concurenta. Tipuri de piata concurentiala


DEFINIREA PIETEI SI A CONCURENTEI Piata a aparut cu mult inaintea economiei de piata, ea fiind trasatura, celula de baza a acesteia. Ca importanta e considerata pentru agentii economici ca fiind locul de unde vin si pleaca informatiile economice care stau la baza deciziilor acestora. [ ! A nu se confunda piata cu economia de piata] Piata are legile, relatiile si institutiile ei si se defineste ca fiind mecanismul economico-social prin care se orienteaza activitatile economice, e un sistem complex si coerent de relatii, legi si mecanisme care se intrepatrund si care contin in esenta cererea, oferta, preturile si institutiile organizatorice. In esenta, ea este o retea de tranzactii de acte de vanzare cumparare de bunuri, servicii, informatii, titluri de valoare. Piata nu se rezuma la un spatiu geografic, un teritoriu, desi il include (targuri, expozitii, centre regionale, burse de marfuri sau valori), inclusiv la spatiul virtual (piata online), ci ea e apreciata ca un spatiu economic cu legi, relatii, mecanisme si institutii legate intre ele. Principalul rol/functie a pietei consta in aceea de reglator al activitatii la nivel macroeconomic, de asigurare a echilibrului macroeconomic. In mod practic, piata asigura formarea preturilor pe baza propriilor legi, indeosebi a legii cererii si ofertei. Cele mai importante componente economice ale pietei, fiecare avand mecanismele sale, sunt: oferta, cererea, preturile si concurenta. Concurenta (C) reprezinta o componenta a pietei, trasatura de baza a economiei de piata, cea care dinamizeaza intreaga activitate economica. Specialistii apreciaza C drept cuvantul de ordine intr-o economie, fiind tratata

metaforic in dictionarele de economie (1852) astfel : C reprezinta pentru lumea industriala ceea ce reprezinta Soarele pentru lumea fizica. Doctrina capitalismului e cea a liberalismului economic bazat pe principiul laissez faire, laissez paser, le monde va de lui mme. Inseamna C tratata ca o lege naturala, suverana, intocmai ca legea gravitatiei. Neoliberalii considera ca nu trebuie exagerata C, ci tratata rigid ca pe un model de comportament al agentilor economici care se consfrunta intre ei printr-un raport de forte pe piata, invingand cel care a lucrat cel mai bine, fiind calea cea mai buna de satisfacere a tuturor intereselor, de asigurare in final a echilibrului macroeconomic. Concurenta se defneste ca fiind rivalitatea, lupta, competitia dintre participantii la actul de vanzare cumparare atat pe piata profactorilor (factori de productie) cat si pe piata satisfactorilor (a bunurilor si serviciilor bancare, totul pentru cresterea profitabilitatii afacerii lor) Aceasta esenta formeaza continultul legii concurentei, cea care exprima relatia de opozitie dintre producatori pe de-o parte, si cumparatori pe de alta parte, in vederea asigurarii unor conditii mai favorabile de ambele parti. Care e deci ratiunea de a fi a competitiei ? Este instaurarea dominatiei consumatorului rege, adica de a subordona productia consumului, de a produce doar ce e necesar la un momnet dat pe piata, in conditii stabilite de pret si de calitate. Concluzie : C se detaseaza ca importanta prin urmatoarele elemente : acorda fiecarui agent economic libertatea sa produca si sa vanda ceea ce il avantajeaza, si sa cumpere ceea ce ii e foarte necesar, si in conditii de maxima satisfactie si calitate. - C acorda acentilor economici posibilitatea sa isi desfasoare operatiunile economice in conditiile cele mai avantajoase pentru el, dar tinand cont ca de pe urma acestor conditii si operatiuni, cel mai avantajat va fi cumparatorul, care alege ofertantul cu produsul cel mai bun pentru el cu pretul cel mai mic. - C stimuleaza pe de-o parte oferta iar pe de alta parte cererea consumatorului pentru un produs de calitate la preturi cat mai mici - C confera economiei de piata functionalitate si maxima eficienta economica intrucat ea realizeaza o severa selectie economica, adica selecteaza activitatile eficiente de cele neeficiente, promovand eficienta in afaceri. FUNCTIILE CONCURENTEI 1. Stimuleaza progresul social in 2 directii: a. stimuleaza si furnizeaza pe acei agenti economici care lucreaza bine, eficient, cu productivitate mare, costuri mici si calitati bune b. ii pedepseste si ii elimina pe cei care lucreaza prost, ineficient, generand in acest caz falimente, risipa de munca sociala, ascutirea contradictiilor si conflicte 2. Regleaza piata prin libertatea preturilor 3. Determina reducerea preturilor de vanzare 4. Are functia de executant al cerintelor altor legi obiective: legea productivitatii, legea cererii si ofertei, legea profitului 5. Face posibila ca prin macanismele preturilor, societatea sa produca doar ceea ce e necesar si dorit, si cerut de consummator, intervenind astfel in repartizarea si alocarea resurselor 6. Transforma interesele individuale in interese sociale si actiunile indivizilor in necesitati reale ale societatii

Concurenta trebuie tratata ca un mit, adica ca pe un instrument-minune, care ar rezolva toate problemele sociale, ca o notiune cu dubla determinare, ce creeaza si progress dar si efecte negative, contradictorii asupra dezvoltarii societatii INSTRUMENTELE LUPTEI DE CONCURENTA LOIALA SI NELOIALA Instrumentele se impart in 2 categorii : (A) de natura economica - reducerea costurilor si implicit a preturilor sub nivelul celor ale concurentei - ridicarea calitatii produselor - acordarea de facilitate clientilor - diversificarea sortimentelor lansarea de noi modele care sa contribuie la cresterea notorietatii - reclama si publicitatea - designul - ambalajul - profesionalismul vanzatorilor (B) de natura extraeconomica - furnizarea de informatii generale pentru toti clientii (pliante, reclame) - sponsorizarea de actiuni de interes local/national - presiuni morale asupra unor concurenti - spinajul, santajul, trucul - eliminarea fizica a concurentului incomod In raport cu utilizarea acestor instrumente, C imbraca 2 forme : concurenta loiala caracterizata de folosirea nediscriminatorie a acestor instrumente in conditiile accesului liber pe piata fara restrictii si a totalei transparente a pietei concurenta neloiala este incorecta, nelegala si consta intr-o suma de acte si fapte anticoncurentiale care avantajeaza pe unii si dezavantajeaza pe altii (ex : abuz de pozitie dominanta de monopol) Cele mai des intalnite practici abuzive sunt : impunerea in mod direct/indirect a preturilor de vanzare/cumparare si refuzul de a trata cu anumiti clienti/furnizori, refuzul de a incheia contracte limitarea productiei, a dezvoltarii tehnologiei, a desfacerii in dezavantajul utilizatorilor (adica a crea unui gol de oferta pe piata) aplicarea in privinta partenerilor comerciali a unor tratamente inegale la prestatii echivalente (ex : comertul cu marfa) intelegeri privind impartirea pietelor, a zonelor, a surselor de energie sau de credit conditionarea incheierii de contracte, acceptarea de catre partenerii comerciali a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care nu au nici o legatura cu obiectul contractului practicarea unor preturi exagerate sau dimpotriva, preturi de ruinare, sub costuri, de dumping exploatarea starii de dependenta economica a unui client fata de un concurent Contraventii : - oferirea servici de catre salariatul unei firme unui alt concurent - dezvaluirea de catre un salariat de secrete unui alt concurent - raspandirea in public de afirmatii mincinoase - oferirea de mita, avantaje, daruri - purtarea neloiala fata de propria firma

- deturnarea clientelei unui concurent Sanctiuni penale (ce se pedepsesc cu amenda sau inchisoare) : - refuzul de a vinde un produs in timp ce marfa e disponibila - intelegerile dintre vanzator cu privire la pret - folosirea revanzarilor - practicarea unor preturi de apel prin publicitate abuziva (campanii publicitare) - vanzarea in pierdere, ce falsifica concurenta prin pret TIPURI SI STRUCTURI DE PIATA CONCURENTIALA Exista 2 tipuri fundamentale de concurenta : perfecta (pura) si imoerfecta (impura), ce au evoluat istoric astfel : - primul tip a fost specific primului stadiu al capitalismului, si anume stadiului liberei concurente, bazat pe principiul liberalismului clasic din secolul 19 al mainii autoprotectoare si autoreglatoare a pietei prin fortele sale (sinonima cu piata libera, fara restrictii) - al doilea tip este specific stadiului 2 alcapitalismului, si anume stadiul monopolist, ce exista si in prezent, avand la baza principiul pumnului vizibil adica al fortei dominatiei, atata din partea marilor corporatii cat si din partea statului ; predomina azi dar exista cu ponderi mici si forme ale concurentei perfecte (mai ales pe piata libera, taraneasca, la targuri si expozitii) La analiza acestor tipuri de C se utilizeaza anumite criterii si conditii : o numarul si puterea agentilor economici participanti la tranzactie o gradul de diferentiere a bunurilor care satisfac o anumita trebuinta o gradul de transparenta a pietei o gradul de mobilitate a factorilor pe piata o fluiditatea pietei (restrictii sau facilitati) o diferite politici nationale sau locale Se formeaza astfel urmatoarele tiputi si structuri de piata concurentiala : Cerere\Ofe rta Numar mare Numar mic Unicitate Numar mare Numar mic Oligopol Oligopol bilateral Oligopol contracarat Unicitate Monopol Monopol contracarat Monopol bilateral

C perfecta
Oligopson Monopson

{ !!! a se completa din carte !!!} Cea mai raspandita forma dintre ele e cea de oligopol, adica cativa producatori influenteaza piata prin diferentiere, calitatea produsului si prin podenre in oferta totala, stabilind si dictand preturile si conditiile (dar nu pot dicta in totalitate piata de exemplu, industria automobilelor) Cea mai nedorita forma de C e cea de monopol, adica singur producator ocupa piata, dicteaza conditiile si preturile si intra in rivalitate cu publicul, e contestat prin legile anti-trust ale statului. { !!! a se conspecta din carte C perfecta si trasaturile ei !!!} Concluzie : Marile firme comerciale isi elaboreaza propriile strategii prin care incearca sa isi apere Pr de concurentii de pe diferite piete, prin care vor sa castige cat mai multi clienti, vor sa castige piata unui produs si sa se impuna. Se cunosc 3 astfel de strategii :

1. strategia efortului concentrat pe castigarea unei clientele selectionate, a unei zone sau regiuni, impunand un produs de exceptie 2. strategia distinctiei, a diferentierii, a elitei = strategia Mercedes pentru produsul de calitate exceptionala 3. strategia costurilor sau a preturilor imbatabile = strategia japoneza pentru preturile mici datorate costurilor mici (nu prin dumping)

Cererea si oferta. Preturile


CONTINUTUL SI CORELATIILE LEGII C/O Cererea si oferta reprezinta factorii majori ai pietei concurentiale iar raportul dintre ele este esential in formarea si evolutia preturilor. La randul lor, preturile prin dinamica lor caracterizeaza la un moment dat o situatie de piata pe un segment sau in integralitatea sa ; exista deci trei situatii posibile : abundenta pietei, raritatea produselor si serviciilor (inclusiv a Fp - prodfactori) sau chiar lipsa unui bun. Legea c/o impreuna cu legea concurentei formeaza esenta, coloana vertebrala a economiei de piata, functionalitatea acesteia. Continutul legii se refera la modul in care se stabilesc preturile si cantitatile care se vand si se cumpara pe piata la un moment dat. Esenta legii (definirea ei) consta in faptul ca intr-o piata concurentiala cand toate celelalte conditii raman constante, cererea pentru un produs sau serviciu creste cand pretul acestuia scade (relatie de inversa proportionalitate). Oferta pentru un produs sau serviciu creste cand pretul creste si invers (relatie de directa proportionalitate) ; preturile si cantitatile de pe piata (Qv, Qc) tind sa fie determinate de punctul in care cererea egaleaza oferta. Prima expresie (cand toate celelalte conditii raman constante) se refera ;a urmatoarele conditii : veniturile, asteptarile si dorintele cumparatorilor si vanzatorilor. Cealalta expresie (tind) se refera la caracterul dinamic al actiunilor si deciziilor cumparatorilor si vanzatorilor pe piata, in sensul ca atat cererea cat si ofertaa se misca inegal si in dezechilibru, ceea ce face ca intarirea si apoi egalarea lor sa aiba loc spontan intr-un moment dat de timp, prin invingerea dezechilibrului dintre ele. Legea actioneaza asadar ca tendinta dominanta. In cadrul raportului c/o, oferta reflecta productia iar cererea reflecta consumul ; oferta are rolul determinant deoarece : determina obiectul consumului, modul de consumare, precum si nevoia de satisfacere prin obiectul produsului propus. La randul ei, cererea are rol foarte activ deoarece in masura in care e cunoscuta pe piata (in urma strategiilor de marketing, prin studiul pietei) ca volum, ca nivel, ca structura si ca si calitate, ea influenteaza, orienteaza, structureaza, disciplineaza oferta. Asupra acestui raport si a legii in general, actioneaza numerosi factori pirntre care : - factori economici (preturile, calitatile, sortimentele, veniturile) - factori sociali si psihologici (comportamentul individual, reactii imprevizibile, situatia cumparatorilor, venituri, somaj, traditii, conceptii cosnumatoriste) Acesti factori actioneaza simultan si fac ca nu intotdeauna reactia cumparatorilor sa fie liniara si cu aceeasi marime la variatia preturilor, ceea ce rezulta din 2 categorii de efecte efectul de venit si efectul de substitutie. Efectul de venit apare atunci cand reducerea pretului unui produs nu determina consumatorul sa isi sporeasca automat cumparaturile din acel

produsm ceea ce echivaleaza cu o economie, cu un venit pentu elm este un fenomen negativ prin abtinerea de la consum. Efectul de substitutie presupune ca atunci cnd pretul unui produs scade, cumparatorul sa cumpere iar la produsele a caror prt a crescut, cumparatorul sa nu cumpere, asigurandu-se intersanjabilitatea, substitutia unui produs cu altul. Este un efect intotdeauna pozitiv deoarece este in spiritul legii. Toate aceste modificari, reactii, efecte, se petrec concomitent, simultan, generand in final corelatiile legii = relatii biunivoce dintre cerere, oferta, preturi si cantitati vandute si cumparate I. influenta raportului c/o asupra pretului si asupra cantitatii vandute sau cumparate a. o>c piata bogata, abundenta Pv scade, Qc/v creste b. o<c piata saraca Pv creste, Qc/v scade c. o=c piata satisfacuta, echilibrata apare Pe (pretul de echilibru) iar Qc/v este cea mai mare pe piata II. influenta pretului de vanzare asupra raportului c/o si asupra cantitatii vandute sau cumparate a. Pv creste o creste, c scade Qc/v scade b. Pv scade o scade, c creste Qc/v creste (in limitele stocului existent) Concluzie: Toate aceste corelatii sunt specifice pietei libere, indeosebi concurentei perfecte. In principiu se respecta si pe celelalte piete cu concurenta imperfecta dar cu abaterile cerute ce aceste piete, cu exceptia pietei de monopol, unde sunt incalcate definitiv legile si eliminata concurenta de pe piata. CEREREA SI ELASTICITATEA EI CQc functioneaza ca functie si lege a cererii. Cererea este cantitatea de bunuri si servicii pe care agentii economici ca producatori si/sau consumatori sunt dispusi sa o cumpere la un anumit pret, oricare ar fi el la un moment dat, de pe intreaga lista de preturi aflate pe curba cererii. Factorii ce determina cererea - capacitatea de cumparare (venituri) - vointa de cumparare (tine de importanta si urgenta nevoilor, de scara propie a nevoilor) - situatia preturilor si bunurilor pe piata - numarul de cumparatori (atomicitatea lor numar mare, numar mic sau unul singur o firma sau statul) - preferintele cumparatorilor - previziuni asupra evolutiei viitoare a preturilor Formele cererii cerere individuala a unui produs sau serviciu - cerere pentru intreaga productie a unei firme - cerere pentru o gama de produse - cerere totala pentru toate produsele (cerere globala, agregata) Alte forme o cerere solvabila (insotita de puterea de cumparare) o cerere insolvabila (neacoperita cu venituri, potentiala, viitoare) o cerere saturata (acoperita, satisfacuta) o cerere nesaturata (nesatisfacuta, dinamica)

Elasticitatea caracterizeaza cererea ca functie descrescatoare de pret, si reprezinta reactia cererii la variatia preturilor, a veniturilor sau a altor factori. Se masoara cu coeficientul elasticitatii in functie de pret Kec/p = Se formeaza mai multe grade de elasticitate : a.) cererea perfect elastica valoare teoretica, abstracta Kec/p, %P=0 b.) cererea cu elasticitate puternica valori mari, cazul cererii nesatisfacute Kec/p > 1 c.) cerere relative elastica valori mai mici, cazul cererii partial satisfacute Kec/p > 1 d.) cerere cu elasticitate unitara, echilibrata Kec/p = 1 e.) cerere relativ inelastica, rigida cazul suprasaturarii Kec/p < 1 f.) cerere perfect inelastica, rigida, fara miscare valoare teoretica Kec/p = 0, %Qc=0 Asadar, cererea ca functie, contine numeroase grade de elasticitate si inelasticitate, valabile mai ales in concurenta perfecta. In cea imperfecta, marile corporatii incearca la un moment dat sa introduca noi conditii (calitatea, sortimentul, noile modele) pentru a face cat mai rigida cererea, ca astfel sa poata manipula pretul. Reprezentarea grafica este o functie descrescatoare de pret ce imbraca forma concava. Se observa ca pe masura ce preturile scad, creste cererea, dar reactia nu e liniara (are grade de elasticitate) si nu are nici aceeasi intensitate si marime.
% Qc % Pv

OFERTA SI ELASTICITATEA EI Oferta Qv si este functie crescatoare de pret cu forma concava dar orientata invers fata de functia cererii. Oferta se defineste ca fiind cantitatea de bunuri si servicii care poate fi vanduta la un moment dat de piata la oricare din preturile aflate pe curba ofertei. Oferta poate fi indivduala (a unui produs sau serviciu), a unei firme, a unei ramuri sau totala (agregata). Din punct de vedere al factorilor care o determina, ea poate fi fixa (in cazul raritatii absolute a factorilor) si flexibila (in cazul raritatii relative a factorilor si resurselor; se iau decizii). De asemenea, oferta mai poate fi : instantanee (pe cateva zile), pe termen scurt (oferta de sarbatori), pe termen mediu (sezoane), pe termen lung (permanenta). Factorii ofertei (tin atat de productie cat si de piata) : 1. costul produsului implica Cmg precum si situatia resurselor lui (disponibilitate, mobilitate, randament)

2. pretul produselor altor bunuri (graul pentru paine) 3. numarul firmelor care produc acelasi bun (atomicitate, putini oligopol, unicitate - monopol) 4. nivelul taxelor si subventiilor (ajutoare de la stat) 5. previziuni privind evolutia viitoare a preturilor Oferta tine de productie si se compune din: productia curenta + stocurile anterioare influente exterioare (export, import, calamitati, crize) Elasticitatea ofertei reprezinta reactia ofertei la variatia preturilor, reactia e liniara si pozitiva. Oferta e asadar o functie crescatoare de pret. Elasticitatea se exprima prin coeficientul elasticitatii ofertei in raport cu pretul : Keo/p = Se formeaza mai multe grade de elasticitate : g.) oferta perfect elastica valoare teoretica, abstracta Keo/p, %P=0 h.) oferta cu elasticitate puternica valori mari - Keo/p > 1 i.) oferta relative elastica valori mai mici - Keo/p > 1 j.) oferta cu elasticitate unitara, echilibrata Keo/p = 1 k.) oferta relativ inelastica, rigida - Keo/p < 1 l.) oferta perfect inelastica, rigida, fara miscare valoare teoretica Keo/p = 0, %Qc=0 Reprezentarea grafica a ofertei are de asemenea forma concava dar orientata altfel faa de curba cererii si e intotdeauna o functie pozitiva. Ea lucreaza intre 2 zone de rigiditate : cea a costului si cea a stocurilor.
%Qo % Pv

Din intalnirea curbei cererii cu curba ofertei rezulta pretul de echilibru care e cel mai bun pret de pe piata la care s-a inregistrat egalarea cererii cu oferta si la care cantitatea cumparata si vanduta este cea mai mare.

In jurul pretului de echilibru gliseaza alte preturi ale pietei fie in sus si in jos, fie in zona excesului ofertei. Astfel se formeaza pretul pe pietele abundente cu concurenta perfecta. Pe celelalte piete cu concurenta imperfecta, preturile sunt controlate, impuse, administrate (pret de monopol, de oligopol, de oligopson). Preturile se formeaza pe piata atata in raport cu conditiile ofertei de productie (prin oferta) cat mai ales in raport cu utilitatea si satisfactia consumatorului.