Sunteți pe pagina 1din 5

SOLUTIONAREA PASNICA A DIFERENDELOR Principiul nerecurgerii la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei si principiul solutionarii pasnice a diferendelor.

Procedura pt solutionarea pe cale pasnica a conflictelor dintre state sunt negocierile, medirea sau arbitrajul. Conferintele de la Haga din 1899 si 1907 au codificat aceste proceduri, iar ulterior, dupa Infiintarea Societatii Natiunilor s-a creat Curtea Permanenta de Justitie Internationala. Art.1 al Cartei ONU stabileste ca organizatia isi propune sa infaptuiasca prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o incalcare a pacii. Art.2, alin.3 al Cartei stabileste ca toti membrii organizatiei vor rezolva diferendele prin mijloace pasnice, in asa fel incat pacea si securitatea internationala, precum si justitia, sa nu fie puse in primejdie. Statele au obligatia de a solution orice litigiu exclusiv prin mijloace pasnice. O obligatie prealabila, este prin dezvoltarea unor relatii de cooperare si buna vecinatate care sa conduca la mentinerea pacii si securitatii internationale. In cursul procesului de reglementare pasnica, statele parti la un diferend international, ca si alte state, trebuie sa se abtina de la orice act susceptibil de a agrava situatia. Ambelor parti le revine obligatia sa solutioneze litigiul pe cale pasnica, impunandu-se respectarea riguroasa a principiului libertatii partilor de alegere a modalitatii acestei reglementari. Diferendele trebuie solutionate in conformitate cu principiile de justitie si de drept international. Mijloacele de reglementare pasnica includ mijloace politice sau diplomatice cum sunt negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea si mijloace de natuta jurisdictionala cum sunt arbitrajul si solutionarea judiciara care in prezent se realizeaza de CIJ dar si de alte jurisdictii internationale. Mijloacele diplomatice Printre mijloacele de reglementare pasnica a diferendelor procedurile diplomatice cuprind negocieri ce se desfasoara direct si sunt confidentiale, si cele in care se apeleaza la sprijinul unui tert: bunele oficii, medieri, anchete si concilieri in care partile sunt libere sa accepte sau sa refuze eventual solutia propusa de acestea. Recurgerea la mijloace jurisdictionale obliga partile la diferend sa accepte Solutia judecatorului sau arbitrului international. Mijloacele diplomatice se caracterizeaza prin lipsa de formalism, in sensul desfasurarii lor in afara unui cadru institutional prestabilit. Negocierile constituie prima procedura diplomatica de solutionare pasnica. Partile fiind angajate in conflicte directe, negocierile sunt considerate ca modalitatea cea mai adecvata pentru solutionarea unui diferend. Obiectivul negocierilor poate fi solutionarea ca atare a diferendului sau doar clarificarea elementelor acestuia in vederea determinarii procedurii pe care partile, de comun accord, o vor adopta in continuare, in scopul solutionarii definitive. Ele se desfasoara prin contacte si tratative intre reprezentantii partilor, ca si prin schimbul de documente scrise. Negociatorii unui diferend sunt, in general, functionari ai ministerelor afacerilor externe sau membrii ai misunilor diplomatice ale unui stat, dar pot fi si alte personalitati care poseda experienta si prestigiu in domeniile ce formeaza obiectul diferendului. In anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar sefi se state ori de guvern. Regula anterioritatii negocierilor presupune ca partile la un diferend au obligatia de a se angaja in negocieri inainte de a recurge la alte mijloace de solutionare pasnica. Regula desfasurarii negocierilor cu buna credinta presupune intentia reala de a se ajunge la o solutie reciproc acceptabila. Durata negocierilor variaza in functie de imprejurarile concrete ale fiecarui caz. Prin bunele oficii se desemneaza actiunea amicala a unui tert care poate fi una sau mai multe persoane, state ce intervin pentru a apropia partile la un diferend si a le determina sa negocieze ori sa reia negocierile intrerupte. Persoana sau statul care ofera bunele oficii faciliteaza doar comunicarea dintre parti si asigura, eventual, mijloace materiale de desfasurare a negocierilor directe. Medierea se aseamana cu bunele oficii dar presupune o implicare mai mare a tertului in rezolvarea conflictului. Mediatorul trebuie sa se straduiasca sa faca fiecare parte sa inteleaga punctul de vedere al celeilalte si la momentul optim sa propuna chiar solutii concrete susceptibile a fi acceptate de parti. Ancheta internationala este o tehnica traditionala, cutumiara, folosita in cazurile in care exista divergente intre partile la un diferend, asupra situatiei de fapt care l-a generat. Comisiile de ancheta se alcatuiesc dintr-un numar impar de membri, denumiti comisari, care pot fi cetateni ai statelor parti la diferend sau ai altor state terte. Comisarii sunt alesi si isi indeplinesc misiunea in calitate de specialisti, nu de reprezentanti ai statelor. Desfasurarea lucrarilor comisiilor de ancheta are caracter contradictoriu. Comisia de ancheta intocmeste si adopta cu majoritate de voturi un raport, care nu este obligatoriu,

partile la diferend fiind libere sa nu tina seama de concluziile acestuia. Comisia de ancheta se va limita exclusiv la stabilirea situatiei de fapt, fara a propune solutii referitoare la fondul diferendului. Concilierea internationala reprezinta o modalitate mai noua de solutionarea pe cale diplomatica a unor diferende internationale. Institutul de drept international defineste concilierea ca mod de reglementarea a diferendelor internationale de orice natura, in care o comisie, constituita de parti, fie cu titlu permanent sau pentru o anumita situatie, procedeaza la o examinare impartiala si se straduieste sa defineasca termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de parti, ori acorda partilor orice concurs ce-i va fi cerut in vederea reglementarii. Concilierea se desfasora ca si ancheta, prin intermediul unei comisii, ce se alcatuieste dintr-un numar impar de conciliatori. Comisia de conciliere are atributii de elucidare a faptelor care au generat diferendul si de clarificare a problemelor de drept pe care acesta le ridica. Ea intocmeste un raport, ale carui concluzii trebuie sa fie motivate, propunandu-se partilor anumite solutii convenabile pe baza de concesii reciproce. Raportul nu are forta obligatorie, insa de cele mai multe ori concluziile sunt avute in vedere de parti. Mijloacele jurisdictionale In art.33 din Carta ONU, care enumera mijloacele pentru reglementarea pasnica a diferendelor internationale se precizeaza ca statele parti la orice diferend a carui prelungire ar putea pune in primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale, trebuie sa caute sa-l rezolve prin mecanisme politicodiplomatice dar si prin calea arbitrajului si reglementarii judiciare. Aceste 2 modalitati se caracterizeaza prin cateva elemente fundamentale ale functiunii jurisdictionale, a dreptului international in general. Procedura are caracter contradictoriu si trebuie sa garanteze egalitatea partilor si dreptul lor la aparare. Ea se finalizeaza printr-o hotarare, intemeiata pe considerente de drept ce este pronuntata de un organ independent fata de partile in litigiu, fiind obligatorie pentru acestea. Realizarea jurisdictiei internationale, spre deosebire de cea interna, este marcata de unele particularitati care rezulta din faptul ca justitiabilii sunt in principal statele, purtatoare de suveranitate. Jurisdictia este facultativa, in sensul ca partile pot fi aduse in fata unor organe de jurisdictie internationala doar cu consimtamantul lor formulat expres. Arbitrajul international Arbitrajul ar putea fi definit ca un mijloc de solutionare pasnica a diferendelor in cadrul caruia partile, printr-un accord formal, incredinteaza solutionarea diferendului unui tert si se supun deciziei acesteia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din care rezulta o hotarare definitiva. Aceasta modalitate a fost insusita de unele conventii cu caracter regional, cum ar fi Conventia europeana pentru reglementarea pasnica a diferendelor a caror hotarari sunt obligatorii, iar in cazul neindeplinirii acestora poate fi sesizat Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei. Arbitrajul este o procedura mai flexibila decat jurisdictia permanenta. Acordul partilor este un fundament juridic al procedurii arbitrale. Consimtamantul de a accepta arbitrajul poate fi dat inainte de nasterea litigiului in forma unei clauze compromisorii inserata intr-un tratat sau dupa declansarea litigiului cand consimtamantul este denumit compromis. Compromisul este un tratat international prin care 2 state convin sa incredinteze unui arbitru unic, unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea unui litigiu existent. El trebuie sa contina angajamentul de a recurge la arbitraj, obiectul diferendului, modul de constituire a tribunalului arbitral si numarul arbitrilor, dreptul aplicabil si elemente procedurale. Clauza compromisorie este inclusa intr-un tratat si nu vizeaza un litigiu existent, ci diferende eventuale ce ar putea interveni in legatura cu executarea tratatului respectiv. In afara arbitrului unic si a tribunalului arbitral, o alta forma de arbitraj este cea prin intermediul comisiilor mixte care au fost constituite, cel mai adesea, pentru a reglementa reclamatii pecuniare sau conflicte de delimitare a frontierelor. Tribunalul arbitral este compus dintr-un numat dat de arbitri, la alegerea partilor ce pot recurge la numirea lor de pe lista Curtii permanente de Arbitraj, ori pot numi altii. Ei sunt in numar impar, partile numind un numar egal de arbitri , apoi aleg un supraarbitru. In situatii dificile, se poate recurge la o persoana straina de diferend, cum ar fi presedintele CIJ care numeste supraarbitrul. In compromis trebuie incluse limitele competentei organului arbitral si definirea misunii ce rezulta din formularea problemei ce trebuie rezolvata. Cand partile nu se implica in aspectele procedurale, organul arbitral este judecatorul propriei sale competente, in sensul ca-si adopta propriile reguli de procedura. Trebuie de asemenea precizat dreptul aplicabil litigiului in cauza. Partile la diferend pot fixa regulile procedurii arbitrale, care de obicei cuprinde 2 faze: unsa scrisa si una orala. Tribunalul este abilitat sa citeze martori, sa ordoneze expertize si sa indice masuri conservatorii. Deliberarile

tribunalului sunt secrete. Sentinta arbitrala nu poate produce efecte decat intre parti si se bucura de autoritatea lucrului judecat. Ea este obligatorie pentru parti, are caracter definitiv, dar nu este executorie. Validitatea unei sentinte arbitrale poate fi contestata din motive de exces de putere, coruptie, absenta motivarii sentintei, derogarea de la o regula fundamentala de procedura sau nulitatea compromisului. Executarea sentintelor este voluntara si se bazeaza pe buna-credinta a partilor care au decis sa aleaga si sa urmeze aceasta modalitate de solutionare a diferendului. Curtea Internationala de Justitie Curtea Permanenta de Justitie Internationala a fost prevazuta a lua fiinta in art.14 al Pactului Societatii Natiunilor. A inceput sa functioneze, cu sediul la Haga in 1922. Initiatorii ONU au hotarat crearea CIJ ca organ judiciar principal al ONU prin art.92 din Carta. Statele membre ONU nu sunt supuse jurisdictiei CIJ privind un litigiu dat, decat daca au consimtit aceasta. Exprimarea consimtamantului statelor poate avea loc inainte sau dupa existenta unui diferend. Acceptarea a priori se poate face printr-o declaratie unilaterala, denumita si clauza facultativa, care se depune la Secretarul General ONU sau poate rezulta din anumite tratate, ori prin clauze compromisorii ale unor tratate bi si multilaterale. Acceptarea a posteriori se face printr-un accord special care intervine intre aceste state. Acordul poarta denumirea de compromis si in cuprinsul sau statele stabilesc obiectul diferendului, respectiv problemele asupra carora sa se pronunte curtea. Curtea este un corp de 15 magistrati, alesi pe termen de 9 ani si care pot fi realesi indiferent de cetatenia lor. Prin alegerea lor va trebui sa fie asigurata reprezentarea marilor forme de civilizatie si principalele sisteme juridice ale lumii: 5 judecatori provin din cele 5 tari membre permanente in Cosiliul de Securitate, 2 din America Latina, 2 din Asia, 3 din Africa, 1 din Europa Rasariteana si 2 din Europa Occidentala. Alegerea judecatorilor CIJ se face de catre Consiliul de Securitate si Adunarea Generala a ONU, de pe o lista de candidati intocmita se Secretarul General, la propunerea statelor membre ONU.. Curtea alege un presedinte si un vicepresedinte pe o perioada de 3 ani. Orice stat parte la un diferend supus curtii trebuie sa numeasca pt solutionarea lui un judecator ad-hoc daca niciunul din cei 15 nu e cetateanul sau. Misiunea lor inceteaza odata cu incheierea procesului care a ocazionat numirea lor. Astfel se asigura buna administrare si asigurarea egalitatii partilor. In conformitate cu art.26 din Statut, curtea poate oricand sa constituie una sau mai multe camere alcatuite din 3 sau mai multi judecatori pt examinarea anumitor cauze cum ar fi conflicte de munca ori cauze privind tranzitul si comunicatiile. Pt a solutiona o anumita cauza ce prezinta un interes particular, Curtea poate sa instituie, la cererea partilor, o camera de judecata ad-hoc mai restransa, formata de 3-5 judecatori sau poate dispune formarea anuala a unei Camere compuse din 5 judecatori care sa dezbata si sa solutioneze cauzele care se preteaza unei proceduri sumare. Competenta contencioasa a CIJ poate fi abordata dpdv al subiectelor de drept international care se pot prezenta in fata sa si a diferendelor care i se supun. Numai statele pot fi parti in cauzele supuse Curtii. Persoanele fizice si juridice nu au acces la jurisdictia CIJ, ci doar in cazuri exceptionale prin intermediul institutiei protectiei diplomatice. Organizatiile internationale nu se pot afisa in calitate de parti in fata CIJ, ci doar cu autorizatia Adunarii Generale a ONU pt avize consultative. In competenta CIJ intra toate diferendele de ordin juridic avand ca obiect interpretarea unui tratat, orice problema de drept international, existenta unui fapt care ar constitui incalcarea unei obligatii internationale, natura sau intinderea reparatiei datorate pt incalcarea unei obligatii internationale. CIJ trebuie sa judece litigiile ce-i sunt supuse aplicand dreptul international. Regulile de procedura ale Curtii sunt expuse in capitolul III al Statutului si in Regulementul sau de functionare, supus revizuirilor periodice. Procedura admite ca faze distincte, administrarea de probe scrise si dezbateri orale. Solutionarea unui diferend supus CIJ se incheie prin adoptarea unei hotarari pt care opteaza majoritatea judecatorilor prezenti. In cazul unei impartiri egale intre voturile judecatorilor va decide votul Presedintelui Curtii. Motivarea opiniilor separate ale judecatorilor aflati in minoritate, fata de cei care au decis Solutia adoptata de Curte, se anexeaza la hotararea Curtii, conform unei traditii preluata din sistemul de drept englez. Hotararea CIJ este definitiva si obligatorie. Competenta consultativa a CIJ consta in emiterea de avize consultative care pot fi cerute pt orice problema juridica de Adunarea Generala sau de Consiliul de Securitate. Cu autorizarea Adunarii Generale le pot cere si alte organe ONU sau institutii specializate. Statele nu pot cere avizul consultativ al Curtii. Avizele nu au caracter obligatoriu.

Instantele jurisdictionale cu competenta speciala includ instantele jurisdictionale create de state pt reglementarea acelor tipuri de litigii care privesc un domeniu specializat al activitatii internationale si in anumite cazuri, un numar mai limitat de state. Ele pot fi sesizate de catre state dar si de catre particulari, persoane fizice sau juridice si nu beneficiaza decat de competenta ce le este atribuita de actul constitutiv ale unei organizatii internationale sau de o conventie multilateral, de unde rezulta si eterogenitatea dreptului aplicabil. Tribunalul international pentru Drepturile Marii a fost creat prin Conventia Natiunilor Unite asupra drepturilor marii din 1982, cu scopul de a constitui pt activitatile ce intra sub incidenta Conventiei, un organ permanent de jurisdictie internationala specializata. Tribunalul are sediul la Hamburg. Accesul la acest tribunal este deschis nu numai statelor parti la Conventia din 1982 ci si a unor entitati nestatale implicate in activitati in Zona internationala a teritoriilor submarine. Eterogenitatea dreptului aplicabil consta in dispozitiile conventiei si celelelte reguli de drept international care nu sunt incompatibile cu aceasta, regulile, reglementarile si procedurile emise de Autoritatea Internationala a teritoriilor submarine, clauzele oricarui contract referitor la activitati desfasurate in zona. Sentintele tribunalului sunt definitive si obligatorii. Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a fost creata prin tratatul de la Paris din 1951 privind constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului CECO, ca organ judiciar al acestei comunitati. A fost inlocuita in 1957 in urma Tratatului de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene de o curte unica a celor 3 Comunitati europene: CECO, CEE si Comunitatea europeana a Energiei atomice CEEA. Sediul este la Luxemburg. Curtea asigura respectul dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor constitutive ale comunitatilor europene in ceea ce priveste interpretarea tratatelor si actelor comunitare, aprecierea validitatii actelor comunitare, sanctiuni impuse de Comisia Comunitatilor Europene in baza dreptului comunitar, repararea prejudiciilor produse de organele Comunitatilor sau agentiilor acestora. Competenta acestei curti nu are echivalent in raport cu alte instante similare pe plan international. Jurisdictiile administrative in sistemul Natiunilor Unite reglementeaza conflictele intervenite intre institutiile din sistemul ONU si functionarii sau agentii lor. Competenta lor este limitata la litigiile dintre functionarii si organizatia din care fac parte. Compozitia acestor tribunale si procedura sunt putin diferite de la un tribunal la altul. Hotararile sunt definitive sau pot fi supuse anumitor conditii, privind caracterul lor definitiv. SANCTIUNILE IN DREPTUL INTERNATIONAL Sanctiunile desemneaza o gama larga de reactii ale statelor, intreprinse individual sau colectiv, indreptate impotriva unui stat, autor al unor incalcari ale normelor sau obligatiilor internationale. Aceasta notiune acopera si actiunile de constrangere adoptate de organizatiile internationale, impotriva statelor membre care nu se conformeaza unor prevederi ale actelor lor constitutive si mai ales unele masuri adoptate de Consiliul de Securitate al ONU impotriva unui sau unor state care prin conduita lor, pun in pericol pacea si securitatea internationala. Restabilirea ordinii normative prin actiuni ale statelor: in cazul sanctiunilor aplicate direct de statul victima, acestea pot fi considerate ca un drept la autoaparare al acestui stat. Sanctiunile care se pot aplica in mod direct de un stat impotriva altuia, in numele dreptului la autoaparare sunt retorsiunea si represaliile. Prin retorsiune se intelege reactia unui stat, legala dpdv al dreptului international prin care acest stat raspunde unui act inamical sau unei incalcari a dreptului international de catre alt stat. Actele de retorsiune au caracter illicit. Retorsiunea poate consta in ruperea relatiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice si consulare, instituirea unui embargou sau intreruperea unui ajutor economic, atunci cand o asemenea masura nu incalca prevederile unui tratat. Represaliile sunt acte ale unui stat care, desprinse din contextul in care se desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori in cazul in care acestea constituie un raspuns la conduita contrara dreptului international a altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar, intrucat ar incalca prevederile mentionate ale art.2 alin.4 din Carta ONU. Se impune sa fie proportionale dpdv al intinderii ori gravitatii lor cu actele fata de care constituie un raspuns. Restabilirea ordinii normative prin actiuni ale organizatiilor internationale: Dintre masurile coercitive aplicate prin intermediul unor organizatii internationale, cele mai importante si incarcate de

consecinte sunt acelea care se aplica in cadrul ONU, de catre Consiliul de Securitate in temeiul prerogativelor conferite acestui organ prin Capitolul VII al Cartei ONU.