Sunteți pe pagina 1din 110

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE DREPT

Catedra de drept privat prof. univ. dr. Ion Turcu

PROGRAMA CURSULUI DE DREPT COMERCIAL ŞI DREPT BANCAR ANUL UNIVERSITAR 2001- 2002 CURS DE ZI ŞI FĂRĂ FRECVENŢĂ

I. Introducere în dreptul comercial

II. Faptele de comerţ

III. Comercianţii

IV. Societăţile comerciale

V. Fondul de comerţ

VI. Efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul)

VII. Concurenţa comercială

VIII. Reorganizarea judiciară si falimentul

IX. Contractele comerciale

X. Elemente de drept bancar

BIBLIOGRAFIE

1. I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I şi II, Editura Lumina-Lex,

Bucureşti, 1998

2. I. Turcu, Drept bancar. vol. I - III, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1999

3. I. Turcu, Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, comentată şi adnotată, Editura

Lumina-Lex, Bucureşti, 1994

4. I. Turcu, Insolvenţa comercială, Reorganizarea judiciară şi falimentul, Editura Lumina-

Lex, Bucureşti, 2000

5. I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, Formare şi executare, Editura Lumina-Lex,

Bucureşti, 1996

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

- I. L. Georgescu, Drept comercial român (vol.I 1946; vol.II 1948; vol.III 1994)

- O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, ediţia a II-a, 1996

- O. Căpăţână, Concurenţa comercială, Editura Lumina-Lex (3 vol.)

1

- S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, ediţia a II-a, 1998

- V. Pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, 1993

- Y. Eminescu, Concurenţa neleală, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1993

TEMELE ORIENTATIVE pentru lucrările de diplomă 2001 – 2002 curs de zi şi fără frecvenţă

1. Vânzarea comercială

2. Mecanismele juridice ale activităţii bursiere

3. Îtreprinderile ca fapte de comerţ

4. Aspectele juridice ale privatizării

5. Cambia şi biletul la ordin

6. Cecul

7. Constituirea, funcţionarea şi dizolvarea societăţilor comerciale

8. Societatea pe acţiuni

9. Societatea cu răspundere limitată

10. Fondul de comerţ

11. Concurenţa neloială

12. Excluderea şi retragerea din societatea comercială

13. Formarea contractelor comerciale

14. Reorganizarea judiciară şi falimentul

15. Contractul de credit bancar

16. Cardurile

17. Operaţiunile bancare pentru comerţul internaţional

18. Contractul de leasing

19. Falimentul bancar

20. Noua reglementare a activităţii bancare

21. Rolul Băncii Naţionale a României în activitatea bancară

22. Garanţiile executării contractelor comerciale

23. Concurenţa comercială şi monopolismul

2

TITLUL I.

INTRODUCERE ÎN DREPTUL COMERCIAL ROMÂN

Cap. I.

Cap. II. Izvoarele dreptului comercial român

Domeniul, existenţa şi esenţa dreptului comercial

Cap. I.

Domeniul, existenţa şi esenţa dreptului comercial

1. Terminologie. Comerţul. Codul comercial. Dreptul comercial

"În comerţ se aplică legea de faţă" (Art. 1 alin. 1 C. com.) Etimologie : Comerţ = cum (cu) + mers, mercis (marfă) În limbaj economic, Comerţ = cumpărare de bunuri, servicii sau valori pentru a le revinde (transformate sau netransformate), pentru a le închiria sau pentru a ceda folosinţa sau avantajele lor, în schimbul unui preţ. În accepţiunea C. com. Român, comerţul, pe lângă înţelesul economic, mai cuprinde şi întreprinderile de producţie şi de servicii, operaţiunile bancare şi alte activităţi conexe (art. 3 - 6 }. a. C. com.). În accepţiunea C. civ. român, art.1310, Comerţul = circuitul juridic civil (inclusiv operaţiunile cu bunuri imobile).

Dispoziţia art. 1 C. com. "În comerţ se aplică legea de faţă" nu trebuie inţeleasă ad literam:

a) pentru că alături de C. com. există numeroase acte normative care se aplică în

comerţ;

b) pentru că alin. 2 al art. 1: "Unde ea nu dispune se aplică Codul civil" exprimă

ideea că acest cod este dreptul comun, de aplicaţie subsidiară, faţă de C. com.

Acest dualism prezintă inconvenientul incertitudinii: când trebuie să se aplice C. civ. şi când C. Com?

Exemple:

1)

art. 482 C. com.(abrog.) privind gajul comercial nu preia din dispoziţiile art.

1689 C. civ. alternativa conform căreia creditorul poate cere ca amanetul să-i rămână lui; este o lacună a C. com. care trebuie completată cu dispoziţiile C. civ. sau este o repudiere a normei din C. civ?

2) Oare şi C. civ. ar trebui completat cu C. com. în privinţa încheierii contractelor

între persoane „depărtate" (art. 35-39 C. com) ?

3

DESPRE OBLIGAŢIUNILE COMERCIALE ÎN GENERAL ART. 35 Contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunostinta propuitorului în termenul hotărât de dinsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi acceptării după natura contractului. Propuitorul însă poate primi ca buna şi o acceptare ajunsă peste termenul hotărât de dinsul cu conditiunea ca sa încunoştiinţeze îndată pe acceptant despre aceasta. ART. 36 Cînd propuitorul cere executarea imediata a contractului şi un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut şi nici chiar necesar după natura contractului, atunci contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui. ART. 37 Pana ce contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt revocabile. Cu toate acestea, deşi revocarea impiedica ca contractul sa devie perfect, dacă ea ajunge la cunostinta celeilalte părţi, după ce aceasta intreprinsese executarea lui, atunci cel ce revoacă contractul răspunde de daune-interese. ART. 38 În contractele unilaterale propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunostinta partii căreia este facuta. ART. 39 Acceptarea condiţionată sau limitată se considera ca un refuz al primei propuneri şi formează o noua propunere

Denumirile "Cod comercial" şi "Drept comercial" nu sunt,

sunt consolidate prin tradiţie. S-au propus denumiri alternative :

probabil, cele mai adecvate, dar

"Dreptul economic" – având ca obiect organizarea colectivă a economiei, atât de către iniţiativa privată cât şi de către puterea publică.

"Dreptul afacerilor" - care cuprinde, pe lângă dreptul comercial, unele domenii din dreptul muncii, dreptul public (intervenţia statului în economie), dreptul penal (ilicitul economic), protecţia consumatorilor, dreptul publicităţii, dreptul proprietăţii intelectuale etc.

"Dreptul întreprinderii" - care grupează toate domeniile din diverse ramuri ale dreptului care se regăsesc în activitatea intreprinderii.

Esenţială este nu denumirea (Yves Guyon), ci determinarea scopului acestei ramuri a dreptului:

Opoziţia drept economic ¤ drept al afacerilor, exprimă antagonismul între dirijism şi liberalism (fals antagonism, pentru că aceeaşi "oameni de afaceri" care protestează faţă de controlul statului sunt şi cei dintâi care pretind beneficiile sprijinului statului, inclusiv protecţia legislativă).

4

2. Domeniul, existenţa şi esenţa Dreptului comercial

a) Determinarea domeniului

- Din disp. art. 3-9 C. Com rezultă că domeniul dreptului comercial, ca ramură de drept privat, cuprinde ansamblul normelor legale care reglementează faptele de comerţ şi statutul juridic al comerciantului

- Necesitatea normelor speciale pentru activitatea comercială decurge din legile economice obiective care o guvernează : rapiditatea, punctualitatea, creditul reciproc şi securitatea.

1) rapiditatea încheierii şi executării tranzacţiilor comerciale ("Time is money") – este esenţa comerţului (marfurile trebuie să circule cât mai rapid)

- simplitatea formalităţilor privind încheierea contractelor;

- mecanisme specifice de naştere, transmitere şi stingerere a obligaţiilor (efectele de comerţ, viramentul, contul curent etc);

- utilizarea procedeelor informatice (cardurile, transferurile electronice de fonduri

etc);

- proceduri rapide pentru executarea silită (art. 482 C com.- gajul comercial (abrogat) şi L. nr. 99/99 - garanţii reale mobiliare - abrogată);

- termene de prescripţie şi de perimare mai scurte;

- rezolvarea litigiilor prin arbitraj (fratii si caii)

2) punctualitatea asigură rapiditatea: obligaţiile comerciale trebuie să fie executate la scadenţă, nici mai târziu, dar nici mai devreme;

- termenul stipulat poate fi esenţial, cu consecinţa rezoluţiunii convenţiei (art. 69

C. com.):

(1) Dacă termenul stipulat într-un contract de vînzarea unui lucru mobil este esenţial naturii operaţiunii, partea care voieşte executarea convenţiei, fără sa ţină seama de

expirarea termenului stipulat în favoarea sa, trebuie sa încunoştiinţeze pe cealaltă parte, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului. (2) Chiar în acest caz vînzarea lucrului nu se poate face decît a doua zi după încunoştiinţare.

- În obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie (art. 44 C.com.) permis de art. 1021 Cod civil;

- dobânda curge de drept de la scadenţă (art. 43 C. Com - Datoriile comerciale

lichide şi plătibile în bani produc dobinda de drept din ziua cînd devin exigibile

9/2000 (M.Of. nr.26/25 ian.2000– nivelul dobânzii legale la obligatiile băneşti.

); O.G. nr.

- plata anticipată a cambiei este pe riscul trasului (art. 44 alin. 2, L. nr. 58/1934).

Art. 44. - Posesorul unei cambii nu este tinut sa primeasca plata inainte de scadenta. Trasul care plateste inainte de scadenta, o face pe riscul si pericolul sau. Acel care plateste la scadenta este valabil liberat, afara numai daca nu a fost frauda sau greseala grava din partea sa. El este dator sa verifice regulata succesiune a girurilor, dar nu si autenticitatea semnaturilor girantilor.

5

3) creditul reciproc

- comerciantul are nevoie de timp pentru a-şi executa obligaţiile;

- fiecare comerciant este creditat de ceilalţi cu încrederea că este în măsură să-şi

onoreze la scadenţă obligaţiile asumate;

- incapacitatea de plată este un incident major, care justifică intervenţia justiţiei

(L.nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, abrogată de legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolventei)

- alături de creditul comercial este frecvent utilizat creditul bancar.

4) securitatea creanţelor este o necesitate care decurge din credit. Facilitatea acordării creditului implică o protecţie sporită faţă de pericolul neexecutării la scadenţă prin:

- obligaţia solidară a codebitorilor (art. 42 C.com.);

ART. 42 [Prezumţia de solidaritate] (1) În obligaţiie comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţiune contrarie. (2) Aceeaşi presumptiune exista şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială. (3) Ea nu se aplica şi la necomercianţi pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ.

- sistem eficient de garanţii personale şi reale;

- executarea silită colectivă în cazul insolvenţei;

- funcţionează un formalism specific al mecanismelor juridice proprii (efectele de

comerţ) care se bazează pe caracterul abstract al obligaţiei cambiale; -este facilitată dovada obligatiei debitorului, deci există facilităţi în probaţiune (art. 46-55 C. com.):

ART. 46 [Mijloacele de probă] Obligaţiunile comerciale şi liberatiunile se probează:

Cu acte autentice; Cu acte sub semnatura privată; Cu facturi acceptate; Prin corespondenta; Prin telegrame; Cu registrele părţilor; Cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimoniala şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil; În fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă. ART. 47 [Proba prin telegramă] Telegrama face proba, ca act sub semnatura privată, cînd originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însă ca trimitatorul ei. Ea face aceeaşi proba, chiar dacă aceasta persoana este subscrisă de o alta mana, cînd ar fi probat ca originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimis spre a i se preda, de însăşi acea persoana. Dacă subscrierea originalului este autentificată de autoritatea competenta, atunci se aplica principiile generale. În caz cînd identitatea persoanei care a subscris sau predat

6

originalul telegramei s-a stabilit prin alte moduri prevăzute de regulamentele telegrafo- poştale, proba contrarie este admisă. Data telegramelor stabileşte, pînă la proba contrarie, ziua şi ora în care ele au fost în adevăr expediate de oficiurile telegrafice. ART. 48 [Culpa în transmiterea telegramei] În caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei telegrame, se aplica principiile generale asupra culpei. Cu toate acestea trimitatorul unei telegrame se prezuma afară de orice culpa dacă a îngrijit a o colationă sau recomanda conform dispoziţiunilor regulamentelor telegrafo-poştale. ART. 49 [Proba prin mandat telegrafic] În comerţ, mandatul şi orice declaraţiune de consimtamint, chiar judiciar, transmise prin telegraf cu subscrierea declarata autentică de autoritatea competenta, sunt valabile şi fac proba în justiţie. ART. 50 [Proba prin registrele comercianţilor] Registrele comercianţilor, ţinute în regula, pot face proba în justiţie între comercianţi pentru fapte şi chestiuni de comerţ. Înscrierea în registre, facuta de prepusul care tine scriptele sau este însărcinat cu contabilitatea, are acelaşi efect ca şi cînd ar fi facuta de însuşi stapanul.

ART. 51 [Registrele comercianţilor neregulat ţinute] Registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea şi care nu vor fi ţinute în regula şi nici investite cu formele prevăzute de lege, nu sunt primite a face proba în justiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut. Neîndeplinirea prescripţiilor legii în aceasta privinta, poate atrage încă după sine aplicaţiunea pedepselor prevăzute în caz de faliment. ART. 52 [Proba cu registrele neregulat ţinute] Registrele comercianţilor, chiar netinute în regula fac proba, contra lor. Partea însă care voieşte a se referi la dânsele nu poate scinda conţinutul lor. ART. 53 Abrogat *)

-------------

*) Art. 53 a fost abrogat prin Decretul nr. 205/1950 (M. Of. 68 din 12 august 1950). Textul iniţial a fost:

"Dacă partea la registrele căreia cealaltă parte oferă sa dea crezamant, refuza a le prezenta, judecata poate deferi acestei din urma jurământul asupra obiectelor contestatiunei".

ART. 54 [Aprecierea valorii probatorii a registrelor] Judecata este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se renunţa la aceasta proba în caz cînd registrele comerciale ale părţilor nu concorda, sau a atribui o credinţa mai mare registrelor uneia din părţi. ART. 55 [Proba testimonială] Cînd codul comercial cere proba prin scris, proba testimoniala nu poate fi admisă decît în cazurile în care este permisă şi de codul civil.

7

- proceduri simple şi rapide pentru valorificarea garanţiiilor (art. 482 C. com. - abrogat, L. nr. 99/99 pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei Electronice de Garanţii).

Existenţa acestor reglementări specifice, care au drept consecinţă caracterul mai oneros al obligaţiunilor comerciale comparativ cu obligaţiile civile, impune o delimitare precisă a celor două categorii de obligaţii, cu ajutorul a două criterii:

1. criteriul obiectiv: descrierea laturii obiective a faptelor de comerţ (art. 3, 5, 6 C.

com.);

ART. 3 [Faptele de comerţ obiective] Legea considera ca fapte de comerţ:

1. Cumpărăturile de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natura, fie după ce se

vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulind în comerţ;

2. Vânzările de produse, vânzările şi închirierile de mărfuri, în natura sau lucrate, şi

vânzările de obligaţiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit

circulind în comerţ;

4. Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;

5. Orice întreprinderi de furnituri;

6. Întreprinderile de spectacole publice;

7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;

8. Întreprinderile de construcţii;

9. Întreprinderile de fabrici, de manufactura şi imprimerie;

10. Întreprinderile de editura, librarie şi obiecte de arta, cînd altul decît autorul sau

artistul vinde;

11. Operaţiunile de banca şi schimb;

12. Operaţiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale;

13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat;

14. Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;

15. Constructiunea, cumpărarea, vînzarea şi revinzarea de tot felul de vase pentru

şi

navigarea

aprovizionarea unui vas.

interioară

şi

exterioară

şi tot ce priveşte la echiparea, armarea

16. Expedţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele

privitoare la comerţul de mare şi la navigaţiune;

17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;

18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunei;

19. Depozitele pentru cauza de comerţ;

20. Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor

de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele.

ART. 5 [Operaţiunile necomerciale] Nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţia cumpărătorului, ori a familiei sale, de asemenea

8

revinzarea acestor lucruri şi nici vînzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul sau cel cultivat de dinsul.

ART. 6 [Faptele de comerţ unilaterale] Asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte pe asigurator. Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de comerţ, în ce priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauza comercială

2. criteriul subiectiv: prezumţia că obligaţiile unui comerciant sunt comerciale (art. 4 C. com.). ART. 4 [Faptele de comerţ subiective] Se socotesc, afară, de acestea, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezulta din însuşi actul.

Numai împreună ele pot delimita domeniul specific al dreptului comercial. Considerat izoltat, fiecare criteriu este imprecis.

b) Afirmarea existenţei Dreptului Comercial

Existenţa Dreptului Comercial a fost pusă în discuţie din cauza:

- dificultăţii delimitării de Dreptul Civil;

- lacunelor legislaţiei comerciale;

- tendinţei recente ale dreptului civil de a împrumuta unele instituţii specifice (falimentul -O.G.32/2002). Dreptul comercial se sprijină pe pilonii Dreptului civil :

- teoria generală a obligaţiilor;

- patrimoniul;

- persoana juridică;

- bunurile.

Dreptul comercial nu reprezintă un ansamblu coerent şi coordonat, ci doar :

- un mănunchi de principii specifice (L. nr. 85/2006, Art. 42-55 C. Com:

Art.42 – Prezumţia desolidaritate Art 43 – Curgerea de drept a dobânzii Art 44 – Interdicţia termenului de graţie Art 45 – Interdicţia retractului litigios Art 46 – 55 – Libertatea probaţiunii) ;

- un mozaic de instituţii specifice (dreptul societăţilor comerciale, dreptul bancar,

procedura reorganizării şi lichidării judiciare, dreptul cambial, dreptul concurenţei comerciale ş.a.) care nu sunt interdependente şi reprezintă mai curând o juxtapunere decât un ansamblu.

9

Aceste constatări au provocat în doctrină, discuţii asupra unităţii dreptului privat şi autonomiei Dreptului Comercial.

c) Esenţa Dreptului comercial

Este

un

drept

dinamic,

Dekeuwer-Defossez)

eficace

şi supus influenţelor internaţionale (Fr.

Motorul dezvoltării sale este practica relaţiilor comerciale şi nu doctrina sau activitatea legislativă. Sub presiunea cerinţelor obiective ale practicii comerciale, la solicitarea comercianţilor, juriştii schiţeaza şi conturează un nou model de contract, un nou mecanism juridic, un nou procedeu.

Este un drept al eficienţei – pentru că viaţa economică reclamă soluţii viabile şi sigure. Spiritului moral i se alătură spiritul de afaceri :

-

preocuparea pentru eficienţă;

 

-

libera dar onesta concurenţă;

-

repartizarea echitabilă a riscului comercial

 

Dreptul

comercial

este

deosebit

de

sensibil

la

influenţele

internaţionale.

Afacerile depăşesc, în mod firesc, frontierele naţionale.

3. Poziţia Dreptului comercial român în sistemul dreptului nostru naţional

Raportul cu Dreptul Civil (art. 1 C. com.): Dreptul Civil este dreptul comun faţă de Dreptul Comercial. Acelaşi raport cu Dreptul procesual civil (art. 889, 893 C. com. – Art. 889 - 906 au fost abrogate de ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 59 din 25 aprilie 2001 publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 217 din 27 aprilie 2001). Textele abrogate precizau::

Art. 889 C. com: „Exerciţiul acţiunilor comerciale se reglementează de Codul de procedură civilă, afară de dispoziţiunile codului de faţă”. Art. 893 C. Com: „Chiar când actul este comercial numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale”. Dreptul Comerţului internaţional este un drept special faţă de Dreptul comercial. El studiază raporturile juridice comerciale la care participă persoanele străine. Dreptul administrativ penetrează activitatea comercială în temeiul normei constituţionale (art. 134 alin.1,2): Statul este în masură să inducă, prin mijloacele legale ce îi stau la dispoziţie, mecanisme financiare şi juridice apte să asigure buna funcţionare a economiei. Legislaţia fiscală are un puternic impact în activitatea comercială (impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale). Este de neconceput desfăşurarea comerţului făra cunoasterea şi respectarea normelor legale fiscale. Legislaţia penală concură la respectarea normelor legale privind activitatea comercială (ex. art. 271 – 282_1, L. nr. 31/1990, modificată de Legea 441/2006)

10

Existenţa autonomă a Dreptului comercial s-a afirmat ca răspuns necesar la cerinţele specifice ale activităţii comerciale ("C'est un droit existentialiste. Son existence précède son essence" Yves Guyon).

Este ramura cea mai dinamică a dreptului privat, un laborator în care "se experimentează soluţiile juridice pentru a fi adaptate la cerinţele vieţii economice" (Stanciu D. Cărpenaru).

Şi-a afirmat individualitatea pe două căi: "una de negaţie a normelor dreptului comun şi a doua de creaţie a unor instituţii noi, revoluţionare, care aveau să schimbe faţa lumii (I.L. Georgescu).

Cap. I.

Izvoarele Dreptului Comercial Român

1. Scurt istoric al legislaţiei comerciale române :

a) Perioada dreptului comercial de origine franceză (1840-1887);

b) Codul comercial din 1887 de inspiraţie italiană;

c) Extinderea aplicării codului în Basarabia, Bucovina şi în Ardeal.

2. Izvoarele Dreptului Comercial :

După natura lor, izvoarele Dreptului comercial se împart în două categorii:

- creatoare : legile şi uzurile comerciale, convenţiile internaţionale;

- interpretative : jurisprudenţa şi doctrina.

În prima categorie se includ:

§ Legea :

- Constituţia (art. 134)

- Codul comercial, în vigoare de la 1 septembrie 1887, constituie principalul izvor al dreptului comercial - Codul civil, pus în aplicare la 1 Decembrie 1865, constituie, cf disp. art. 1 alin. 2 al Codului comeercial, izvorul subsidiar al acestei ramuri de drept. - Legislaţia comercială completează normele celor două coduri, reglementând diferitele domenii ale dreptului comercial

§ Uzurile comerciale :

Jurisprudenţa distinge două categorii de uzuri comerciale :

- normative (legislative) : sunt izvoare de drept comercial cu aplicaţie subsidiară şi limitată la situaţiile prevăzute de lege (art. 45 L. 58/ 1934, art. 37 L. 59/ 1934); - interpretative : devin aplicabile prin voinţa părţilor, în anumite contracte individuale (ex. uzurile porturilor).

§ Convenţiile

internaţionale

-

menite

interne, prin două procedee :

11

să

atenueze

diversitatea

reglementărilor

a) Suprapunerea, peste reglementările interne care rămân în vigoare, a unor

reglementări internaţionale uniforme care se aplică în relaţiile internaţionale (ex. Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 asupra contractelor de vânzări internaţionale de mărfuri);

b) Uniformizarea normelor juridice pe plan internaţional şi pe plan intern prin

ratificarea convenţiilor internaţionale (Convenţiile de la Geneva din 1930 şi 1931 privind cambia, biletul la ordin şi cecul).

TITLUL II. FAPTELE DE COMERŢ GENERATOARE DE OBLIGAŢII COMERCIALE

“Cum n-aş gândi la stâncile fatale ? Care, izbind odorul meu de navă, Ar risipi-n puhoi, povara lui Şi-ar îmbrăca talazul în mătăsuri ? Căci - scurtă vorbă - acum eşti om bogat Şi tot acum calic.” William Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia (versiunea română de Gala Galaction)

Cap. I Noţiunea şi clasificarea faptelor de comerţ Cap. II Operaţiunile de interpunere în circulaţia bunurilor şi valorilor Cap. III Întreprinderile comerciale Cap. IV Faptele de comerţ conexe sau accesorii Cap. V Actele de comerţ subiective. Prezumţia de comercialitate a celorlalte obligaţii ale comerciantului Cap. VI Actele unilaterale comerciale şi actele necomerciale

CAP. I NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ

1. Necesitatea şi importanţa distincţiei între faptele de comerţ şi faptele sau actele

civile

2. Criteriile distincţiei

3. Criteriul obiectiv. Enumerarea faptelor de comerţ în art. 3 Cod com

4. Categoriile de fapte de comerţ

5. Actele de comerţ subiective şi actele de comerţ unilaterale

1. Necesitatea şi importanţa distincţiei între faptele de comerţ şi faptele sau actele civile Faptele de comerţ trebuie să fie precis delimitate de cele civile pentru că:

a) Persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ "ca o profesiune" (art.7 C.com.) iar nu doar "într-un chip accidental" (art.9 C.com.) sunt considerate comercianţi şi trebuie să se înmatriculeze în registrul comerţului (art.1 alin.1

12

L.26/1990), sub sancţiunea amenzii civile (art.41 L.26/1990) şi a închisorii contravenţionale (art.2 lit.c L.12/1990), la care se adaugă măsura confiscării (art.6

L.12/1990).

b) Dacă un necomerciant efectuează un act de comerţ izolat, el nu devine comerciant

însă va fi supus "legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune" (art.9 C.com). (S 302) c) Societăţile comerciale pot fi constituite numai "în vederea efectuării de acte de comerţ" (art. 1 L. nr. 31/1990), nefiind legală includerea în obiectul activităţii lor a :

§ avocaturii

§ medicinei

§ învăţământului

§ "întrajutorării băneşti" etc

d) Din faptele de comerţ se nasc obligaţii comerciale, care sunt mai oneroase

decât obligaţiile civile datorită:

§ solidarităţii codebitorilor, inclusiv a fidejusorului cu debitorul (art.42 C.com.);

§ curgerii de drept a dobânzilor (art.43 C.com.) de la scadenţă (O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti);

§ neacordării termenelor de graţie (art. 44 C. com.);

§ interzicerii retractului litigios (art.45 C.com.)

§ uşurării probaţiunii (art.46 - 55 C.com)

e) Comercianţii au obligaţii specifice :

§ înregistrarea în Registrul comerţului,

§ ţinerea unor registre comerciale,

§ plata unor impozite şi taxe,

§ respectarea unor norme de exercitare a comerţului, etc.,

şi au unele drepturi specifice (de ex. numai societăţile comerciale pe acţiuni pot emite acţiuni pentru subscripţie publică)

.

f) Anumite acte de comerţ se caracterizează printr-un formalism mai accentuat

decât cele civile (efectele de comerţ, valorile mobiliare etc.)

g) Unele contracte comerciale sunt guvernate de reguli deosebite faţă de cele

care se aplică în cazul contractelor civile (omonime) :

§ mandatul comercial (art.374 - 391 C.com.),

§ comisionul (art.405 - 412 C.com.),

§ gajul comercial (art.478 - 489 C.com.) (abrog.)

h) În raport de natura comercială sau civilă a obligaţiilor în litigiu se determină competenţa materială a instanţelor judecătoreşti (art.1 }i 2 C. pr. civ.) (J 102, 103);

i) Termenele de prescripţie şi de perimare sunt mai scurte (art. 248 alin. 3 C. pr.

civ.)

2. Criteriile distincţiei între faptele de comerţ şi cele civile

13

Ø a) criteriul obiectiv, constă în descrierea laturii obiective a acestor fapte, similar procedeului utilizat în Codul penal pentru definirea infracţiunilor (art.3 ş.a. C.com.): "legea consideră ca fapte de comerţ" aceste fapte, independent de calitatea sau de voinţa autorului lor şi independent dacă aceste fapte sunt licite sau ilicite;

Ø b) criteriul subiectiv, complementar, constă în prezumţia de comercialitate a obligaţiilor comerciantului (art. 4 C. com.)

Numai utilizate împreună cele două criterii îşi pot atinge scopul. Criteriul obiectiv nu oferă satisfacţie în cazul actelor de uz frecvent (vânzare, închiriere, mandat, depozit, cont curent, cec), care pot fi civile sau comerciale în raport de natura activităţii economice în care sunt integrate; drept consecinţă, natura comerciala a obligaţiilor care le generează va fi determinată prin utilizarea complementară a criteriului subiectiv. Criteriul subiectiv este imprecis pentru că nu toate obligaţiile asumate de comerciant sunt comerciale (art. 4, 5 C. com), unele dintre aceste obligaţii având natură civilă, altele având natură administrativă ori fiscală. Pe de altă parte, unele acte sunt comeciale numai pentru una din părţi (art. 6 C. com) dar şi atunci toţi participanţii sunt deopotrivă supuşi legii comerciale, în ce priveşte obligaţiile ce se nasc din acele acte (art. 56 C. com), afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

3. Criteriul obiectiv. Enumerarea faptelor de comerţ în art. 3 Cod com.

Conform dispoziţiilor art.3 Cod com. "Legea consideră ca fapte de comerţ":

1. Cumpărăturile de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natura, fie după ce se

vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulind în comerţ;

2. Vânzările de produse, vânzările şi închirierile de mărfuri, în natura sau lucrate, şi

vânzările de obligaţiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circulind în comerţ, cînd vor fi fost cumpărate cu scop de revinzare sau închiriere;

3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de Stat sau a altor titluri de credit circulind

în comerţ;

4. Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;

5. Orice întreprinderi de furnituri;

6. Întreprinderile de spectacole publice;

7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;

8. Întreprinderile de construcţii;

9. Întreprinderile de fabrici, de manufactura şi imprimerie;

10. Întreprinderile de editura, librarie şi obiecte de arta, cînd altul decît autorul sau artistul vinde;

11. Operaţiunile de banca şi schimb;

12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;

13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat;

14

14.

Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;

15. Constructiunea, cumpărarea, vînzarea şi revinzarea de tot felul de vase pentru

navigarea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea

unui vas.

16. Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate

contractele privitoare la comerţul de mare şi la navigaţiune;

17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;

18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunei;

19. Depozitele pentru cauza de comerţ;

20. Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de

depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele.

Textul citat ne oferă posibilitatea următoarelor observaţii:

Ø A. Aceste fapte sunt comerciale pentru că legea le "consideră" ca atare, independent de calitatea autorului şi de voinţa acestuia, independent de natura lor licită sau ilicită.

Ø B. Sintagma "fapte de comerţ" se deosebeşte de modelul italian (art.3 "atti

di comercio") şi de cel francez (art.632 "La loi repute acte de commerce") Explicaţia este următoarea :

Faptele cu semnificaţie juridică produc efecte (nasc, modifică, transmit sau sting obligaţii) prin voinţa legii. Actele juridice sunt manifestări de voinţă efectuate cu scopul de a produce asemenea efecte. Raportul între cele două sintagme este acela că “faptele” înglobează ”actele”. Intenţia legiuitorului a fost aceea ca în enumerarea din art.3 să cuprindă, printre izvoarele obligaţiilor comerciale, nu numai actele juridice dar şi faptele juridice licite (operaţiile tehnico-economice complexe ale intreprinderilor (J 104), îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri etc.) sau ilicite (fapte de concurenţă neloială sau alte fapte cauzatoare de prejudicii ale persoanelor sau ale lucrurilor săvârşite în afara unui raport contractual).

Ø C. Enumerarea din art.3 este enunţiativă (J 105 - J 107) şi nu exhaustivă

Ea poate fi completată printr-o analogie prudentă şi fidelă :

§ pot fi adăugate transporturile aeriene, serviciile informatice, producţia de filme cinematografice etc., toate inventate ulterior codului,

§ nu pot fi incluse medicina, avocatura, învăţământul, serviciile notariale, agricultura etc. şi nici activităţile ilicite din afara comerţului (cerşetoria, proxenetismul, prostituţia etc.)

4. Categoriile de fapte de comerţ (prezentare)

15

Din enumerarea cuprinsă în art.3 şi alte texte legale rezultă principalele categorii de fapte de comerţ :

Ø A. Operatiunile de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor:

1) cumpărarea - vânzarea comercială (art.3 pct.1 şi 2 C.com.); 2) operaţiunile de bancă şi schimb valutar (art.3 pct. 11 C.com.);

Ø B. Întreprinderile (art.3 pct.5-10,13,17,18 C.com.);

Ø C. Faptele de comert conexe cu cele din primele două categorii, cum sunt:

1) contractul de report (art.3 pct.3 şi art.74-76 C.com.); 2) contul curent (art.6 alin.2 şi art.370-373 C.com.); 3) cecul (art.6 alin.2 C.com. şi L.59/1934); 4) mandatul comercial (art. 374 - 391 C.com.) şi comisionul comercial (art. 405 - 412 C. com.); 5) gajul comercial (art.478-489 C.com.) - abrogate; 6) fidejusiunea (cauţiunea) comercială (art. 42 alin. 2 C.com.); 7) operaţiunile bursei de valori (L.52/1994) şi ale bursei de mărfuri (O.G. nr.69/1997); 8) consignaţia (L.187/1934); 9) operaţiunile asupra recipiselor - warant (art.3 pct.20 şi L.153/1937); 10) cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor comerciale (art.3 pct. 4 C. com.); 11) operaţiunile de mijlocire în afaceri (art.3 pct. 12 C. com.); 12) cambia şi biletul la ordin (art.3 pct.14 şi L. nr. 58/1934); 13) operaţiunile cu privire la navigaţie (art.3 pct.15, 16 C.com.) 14) depozitele pentru cauză de comerţ (art.3 pct.19 C.com.).

5. Faptele de comerţ subiective şi actele de comerţ unilaterale

§ Constituie, numai teoretic, o categorie de fapte de comerţ distinctă de cele obiective, aşa - numitele "fapte de comerţ subiective", consacrate de art. 4 C. com, (accesorii activităţii comerciantului în ansamblul ei). În realitate ele pot fi incluse în categoriile de fapte obiective.

§ Nu constituie o categorie distinctă actele de comerţ "mixte" sau "unilaterale" (la care participă şi un necomerciant).

În ceea ce priveşte actele de comerţ unilaterale, acestea nu sunt o categorie aparte ci ”este vorba de aceleaşi operaţiuni, aşezate însă de legiuitor pentru raţiuni de bună distribuire a justiţiei, sub scutul dreptului comercial, chiar daca la ele a participat un necomerciant. Ar fi fost, în adevăr, nelogic şi plin de inconveniente, ca un raport juridic să fie reglementat de două legi distincte”. (prof. I.L.Georgescu)

16

Cap. II. OPERAŢIUNILE DE INTERPUNERE ÎN CIRCULAŢIE A BUNURILOR ŞI VALORILOR

1. Cumpărarea - vânzarea comercială

2. Operaţiunile de bancă şi de schimb valutar

1. Cumpărarea - vânzarea comercială

A. Aspecte generale privind vânzarea comercială

Este cel mai frecvent act de comerţ şi cel mai ilustrativ exemplu de aplicare dualistă

a codurilor (art.1 C. com.). - art.1294 C.civ.: "Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una de a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui".

Fizionomia specifică, determinată obiectiv de conţinutul şi scopul ei economic (verigă a lanţului economic între producător şi consumator) va fi conturată de normele

speciale, derogatorii faţă de Codul civil cuprinse în Codul comercial în articolele 3 - 5, 60 -

73.

Astfel, conform dispoziţiilor pct 1 şi 2 ale art. 3 C. com. sunt comerciale :

1. Cumpărăturile de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natura, fie după ce se vor

fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se

revinde, de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulind în comerţ; 2. Vânzările de produse, vânzările şi închirierile de mărfuri, în natura sau lucrate, şi vânzările de obligaţiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circulind în comerţ, cînd vor fi fost cumpărate cu scop de revinzare sau închiriere;

Din textul citat rezultă că trăsăturile specifice cumpărării - vânzării comerciale sunt următoarele:

1) limitarea obiectului la bunurile mobile corporale şi incorporale (fiind excluse bunurile imobile); 2) intenţia de revânzare sau de închiriere; 3) atât cumpărarea cât şi revânzarea generează obligaţii comerciale (art. 42-59, 60- 73 C. com.)

Aplicatii: achizitiile publice prin licitatii electronice, O.G. nr. 20/2002, aprob. prin L.nr. 468/2002 (M.Of. nr. 561/29 iul. 2002); Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic, (M.Of. nr. 483/5 iul.2002), Legea nr. 455/2001 priv. semnatura electronica, (M.Of. nr. 429/31 iul.2001), O.G.nr.130/2000, privind regimul juridic al contractelor la distanta intre comercianti si consumatori (M.Of.nr 431/2 sept2000), O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor si serviciilor pe piata (M.Of. nr. 424/1 sept.2000).

17

B. Bunurile mobile care pot constitui obiect al cumpărării-vânzării comerciale (art. 3 C. com.):

Conform dispoziţiilor art. 3 C. Com., atât cumpărarea cât şi vânzarea comercială pot avea ca obiect următoarele categorii de bunuri mobile:

a) Producte: produse naturale, obţinute prin exploatarea directă, vegetale (J 108-J

110), animale (J 111);

b) Mărfuri manufacturate (J 113, J 114);

c) Obliga]iunile Statului ("titluri de stat") : valori mobiliare emise de stat pentru

contractarea de împrumuturi interne sau externe, în vederea acoperirii deficitului bugetar sau altor cheltuieli publice de interes naţional. Totalitatea acestora alcătuiesc datoria publică (L. nr. 91 din 30 decembrie 1993 privind datoria publică, M.Of. nr.3 din 10 ianuarie 1994).

d) "Alte titluri de credit" : documente care conferă :

1) fie dreptul la o sumă de bani :

§ Cambia şi biletul la ordin, reglementate de Legea nr. 58/1934;

§ Cecul, reglementat de Legea nr.59/1934;

§ Poliţele de asigurare pe viaţă la ordin (art. 31 - 40 Legea nr. 136/1995)

§ Obligaţiunile emise de societăţile comerciale (art. 162 - 171 L. 31/1990);

§ Obligaţiunile emise de judeţ, oraş sau comună (art. 20 lit.e Legea nr. 69/1991 şi art. 3 alin.1 Legea nr 52/1994);

(recipisele-warant

L.nr.153/1937 pentru magazinele generale şi warantarea mărfurilor şi cerealelor) sau

încărcate pe nave ("conosamentul" sau poliţa de încărcare, art. 565 C. com.); Aplicaţie: recipisele de depozit pt. seminte de consum. (O.U.G.141/2002; Normele metodologice aprob. prin H.G. 82/23 ian.2003).

2)

fie dreptul la o cantitate de mărfuri aflate în depozite

3) fie drepturi complexe : acţiunile societăţilor comerciale, care conferă dreptul la vot în adunarea generală (art. 101 L.nr.31/1990), dreptul la dividend (art.67 si art.111 alin.2 lit.a L.nr.31/1990) şi dreptul la suma ce va rezulta din lichidarea patrimoniului (art. 262 L.

nr.31/1990).

e) Orice alte bunuri mobile "ce sunt în comerţ" (art.963 C.civ.), având valoare de

schimb, inclusiv universalităţile de fapt : un fond de comerţ (art.21 lit.a L.26/1990) (J 115, J 116), o turmă de animale, o bibliotecă etc. şi bunurile incorporale: firma comercială (art.39 L.26/1990) (J 117), emblema (art. 40 L.26/1990) (J 118), clientela (J 119), brevetele de invenţii (J 120), mărcile de fabrică sau de comerţ (J 121) etc.

Concluzii : sunt civile şi nu comerciale operaţiunile cu imobile (J 122), excepţie făcând doar operaţiunile cu imobile înglobate într-un fond de comerţ. (J 123)

18

Exemple :

- exploatarea maselor de roci comune sau a carierelor;

- închirierea unei prăvălii de către un comerciant pentru propriul său comerţ (J 126)

[Atenţe! Jurisprudenţa recentă a Î.C.C.J. este în sensul contrar];

- contractul de arendare a unei fabrici de spirt (J 127);

- activităţile agricole: vânzarea produselor agricole, vegetale (J 128) sau animale (J

129), în stare naturală ori prelucrate, chiar dacă proprietarul sau cultivatorul terenului îşi prelucrează produsele într-o "întreprindere de fabrică", utilizâd personal salariat (J 130). Aceeaşi concluzie şi în cazul societăţilor comerciale având ca obiect exclusiv agricultura, constituite conform dispoziţiilor art. 3 al Legii nr.36/1991.

C. Cumpărarea "spre a se revinde"

"ori numai spre a se închiria"

Conform dispoziţiilor pct. 1 al art. 3 C. com cumpărarea comercială se caracterizează şi prin aceea că este efectuată cu scop de revânzare sau de închiriere iar conform pct. 2 al aceluiaşi articol, vânzarea sau închirierea este comercială dacă a fost precedată de o cumpărare în scop de revânzare (sau închiriere) Intenţia de revânzare sau de închiriere trebuie să întrunească în mod cumulativ, trei condiţii :

a) să existe chiar în momentul cumpărării, fiind indiferente atât răzgândirea

ulterioară, cât şi apariţia ulterioară a acelei intenţii;

b) să fie manifestată, expres sau tacit sau prezumată legal (art.4 C. com.), în virtutea calităţii de comerciant a cumpărătorului;

c) să se raporteze la obiectul cumpărat. (În consecinţă nu vor fi comerciale

cumpărările de aricole accesorii efectuate de un agricultor în vederea vânzării propriilor produse agricole, nici cumpărările accesorii efectuate de şcolile, spitalele şi cabinetele medicale private. Dimpotrivă, vor fi comerciale aceleaşi cumpărături, dacă se efectuează de către restaurante, hoteluri şi farmacii private).

D. Revânzarea bunurilor "după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru"

Revânzarea este comercială nu numai atunci când bunul rămâne "în natură", aşa cum era în momentul cumpărării ci şi atunci când bunul cumpărat se revinde după ce a suferit transformări pentru că a fost "lucrat" sau a fost "pus în lucru". Ponderea manoperei, ca şi natura acesteia, diferă de la o situaţie la alta. Sub acest aspect, jurisprudenţa a distins între manopera meseriaşului şi manopera artistului Astfel, s-a decis că nu este comercială cumpărarea de către meseriaş a unor accesorii de mică valoare, principala sa contribuţie la "lucrarea" materialului clientului constând în manoperă şi nu în încorporarea acestor accesorii. Dimpotrivă, este comercială revânzarea de către acelaşi meseriaş a unor materiale cumpărate şi apoi transformate prin "lucrare" sau "punere în lucru", indiferent dacă meseriaşul execută numai comenzi sau confecţionează obiecte şi apoi le oferă spre vânzare.

E. Închirierea bunului cumpărat. Leasing-ul

19

Art.3 pct.1 şi 2 C.com. "consideră ca fapte de comerţ" şi închirierile de mărfuri în

natură sau lucrate

agricole (J 154), casete video, echipament sportiv etc.). Aplicaţie importantă: contractul de leasing (O.G. nr. 51/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 (republicată în M. Of. nr. 9/12 ianuarie 2000).

închiriere (automobile, maşini

când vor fi fost cumpărate cu scop de

Definiţie (art.1alin.1): Leasing-ul este operaţiunea prin care o parte, denumită

locator/finanţator, transmite, pentru o perioadă determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra

bunul,

Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.

de

a

prelungi

contractul de

leasing ori de

a înceta

raporturile contractuale.

Distincţia contractului de leasing faţă de alte contracte asemănătoare :

- faţă de închirierea obişnuită –aceasta din urmă nu include, prin esenţă promisiunea de vânzare la sfârşitul contractului (J 1541);

- faţă de vânzarea cu plata în rate a preţului – la aceasta din urmă transferul dreptului de proprietate operează în momentul formării contractului;

- faţă de vânzarea cu clauză de rezervă a proprietăţii - la aceasta din urmă ceea ce se plăteşte eşalonat în timp nu este o redevenţă ci însuşi preţul bunului (J 1542);

- faţă de contractul de subînchiriere de material industrial: la aceasta din urmă locatorul nu este proprietarul materialului (J 1543);

- faţă de contractul de renting - societatea de renting asigură şi întreţinerea

materialului închiriat (J 1544);

- faţă de locaţiunea cu promisiune unilaterală de cumpărare asumată de locatar -

leasingul conţine o promisiune unilaterală de vânzare asumată de locator (J 1545).

Obiect al contractului de leasing :

Poate fi obiect al unui contract de leasing:

a) utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;

b) utilizarea echipamentului industrial;

c) utilizarea unor bunuri imobile cu destinaţie comercială sau industrială, achiziţionate sau construite de o societate de leasing (SICOMI);

d) utilizarea fondului de comerţ sau a unuia dintre elementele sale necorporale;

e) utilizarea bunurilor de folosinţă îndelungată şi a imobilelor cu destinaţie de locuinţă, pentru persoanele fizice, cu respectarea prevederilor legale privind protecţia consumatorului (art.1 alin.2);

Nu pot fi utilizate în sistemul de leasing :

a) bunurile care fac obiectul unei concesiuni;

b) înregistrările pe bandă audio şi video, piesele de teatru, manuscrisele şi brevetele.

20

La expirarea duratei contractului utilizatorul are trei opţiuni :

1. poate cumpăra bunul la valoarea reziduală,

2. poate reînnoi locaţiunea pentru o nouă perioadă de timp.

3. poate restitui bunul către locator.

Obligaţiile societăţii de leasing (art.9) :

- să asigure utilizatorului posibilitatea de a negocia cu furnizorul contractul de vânzare - cumpărare a bunului care va fi utilizat;

- să predea utilizatorului bunul şi să confere utilizatorului toate drepturile asupra bunului pe care le-a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie (J 1546);

- să garanteze pe utilizator, în privinţa bunului, de orice evicţiune etc.

Obligaţiile utilizatorului (art. 10) :

- să preia bunul la termenul stipulat în contract;

- să nu subînchirieze bunul fără acordul locatorului;

- să efectueze plăţile cu titlu de redevenţă, în cuantumul valoric stabilit şi la datele fixate în contractul de leasing;

- să suporte cheltuielile de întreţinere (J 1549);

- să apere, în raporturile cu terţe persoane, dreptul de proprietate al societăţii de

leasing asupra bunului, în baza mandatului conferit prin contractul de leasing etc.

Pentru a fi opozabile terţilor contractele de leasing se înscriu, după caz, în Cartea funciară sau în registrul special al judecătoriei în raza căreia îşi are sediul societatea de leasing (art.19,20).

F. Concluzii

- codul comercial consideră ca fapte de comerţ cumpărarea de bunuri mobile în

scop de revânzare sau de închiriere;

- comercialitatea actului de cumpărare sau de revânzare nu este condiţionată de

realizarea efectivă a unui profit;

- natura comercială a cumpărării în scop de revânzare ca şi a revânzării bunului

cumpărat cu acest scop nu este condiţionată de calitatea de comerciant a autorului;

- absenţa scopului revânzării are drept consecinţă necomercialitatea cumpărării

(art.5).

2. Operaţiunile de bancă şi de schimb valutar (art. 3 pct. 11 C.com.)

21

Reglementarea legală a activităţii bancare în România

Principalele acte normative care reglementează activitatea bancară sunt :

- Ordonanţa de urgenţă 99 din 6 decembrie 2006 care a abrogat Legea nr.58/1998 – (Legea bancară), (O.G.137/2001(M.Of. nr.121 din 23.03.1998, L. nr. 485/2003 M.Of. nr.876/10

dec. 2003) şi ele sunt abrogate?????

- Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României .(O.G. nr. 10/2004 (M.

Of. nr.84/30 ian. 2004) în vigoare la 1 martie 2004, privind procesul reorganizarii judiciare si a falimentului institutiilor de credit.

Banca Naţională a României este banca centrală a statului român.

Obiectivul fundamental : asigurarea si mentinerea stabilităţii preţurilor.

Principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt:

1. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

2. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionăria sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

3. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloacelor legale de plată pe teritoriul României, în calitate de unică instituţie autorizată să emită însemne monetare (art.12 al L.312/2004);

4. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

5. administrarea rezervelor internaţionale ale României (art. 31, L. 312/2004)

6. ţinerea în evidenţele sale a contului curent al Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor (art. 27 alin.1, Legea 312/2004 );

7. efectuează operaţiuni cu aur şi active externe (art. 30, Legea 312/2004)

Băncile

Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,

1.2 Activităţile permise instituţiilor de credit:

ART. 18

(1) Instituţiile de credit pot desfasura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:

a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,

factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;

c) leasing financiar;

d) operaţiuni de plati;

e) emitere şi administrare de mijloace de plata, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de

călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de moneda electronica;

22

f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;

g) tranzactionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:

1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de

depozit;

2.

valuta;

3.

contracte futures şi options financiare;

4.

instrumente având la baza cursul de schimb şi rata dobânzii;

5.

valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;

h)

participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin

subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;

i) servicii de consultanţa cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte

aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţa;

j) administrare de portofolii şi consultanţa legată de aceasta;

k) custodie şi administrare de instrumente financiare;

l) intermediere pe piata interbancara;

m)

prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinte în domeniul creditarii;

n)

închiriere de casete de siguranta;

o)

operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confectionate din acestea;

p)

dobândirea de participatii la capitalul altor entităţi;

r)

orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului

financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul. (2) Sfera activităţilor prevăzute la alin. (1) lit. g) - k) acoperă toate serviciile de investiţii financiare prevăzute de Legea nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când acestea au ca obiect instrumentele financiare prevăzute în legea respectiva. (3) Dispoziţiile alin. (1) se interpretează şi se aplica astfel încât activităţile enumerate la alin. (1) sa acopere orice operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în sfera acestor activităţi sau pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi. (4) Activităţile care, potrivit unor legi speciale, sunt supuse unor autorizari, aprobări sau avize specifice, pot fi desfăşurate de instituţia de credit numai după obţinerea acestora.

ART. 19 (1) Activitatea de acordare de credite ipotecare finanţate prin emisiune de obligaţiuni ipotecare poate fi desfasurata cu respectarea legislaţiei speciale în materie. (2) Activitatea de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul localiv poate fi desfasurata cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în Titlul III al Partii a II-a.

ART. 20 (1) Instituţiile de credit pot desfasura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de Banca Nationala a României, după cum urmează:

23

a) operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entităţi

din cadrul grupului din care face parte instituţia de credit;

b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile

aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;

c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate,

reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare. (2) Activităţile prevăzute la alin. (1) trebuie sa fie compatibile cu cerinţele activităţii

bancare, în special cu cele referitoare la menţinerea bunei reputatii a instituţiei de credit şi protejarea intereselor deponentilor. (3) Nivelul total al veniturilor obţinute din activităţile prevăzute la alin. (1), nu poate depăşi 10% din veniturile obţinute de o instituţie de credit din activităţile prevăzute la art.

18.

ART. 21

Instituţiile de credit se pot angaja în operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile numai dacă:

a) operaţiunile sunt necesare desfăşurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru care

instituţia de credit a fost autorizata, şi în măsura în care bunurile respective sunt necesare în acest scop;

b) operaţiunile au ca obiect bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii

profesionale a salariaţilor, organizării unor spaţii de odihna şi recreare sau asigurării de locuinţe pentru salariaţi şi familiile acestora; c) operaţiunile au ca obiect bunuri mobile şi imobile dobândite în urma executării creanţelor, cu respectarea, în privinta operaţiunilor de închiriere a unor asemenea bunuri, a prevederilor art. 20 alin. (2) şi (3).

1.2 Activităţile interzise instituţiilor de credit, conform art. 22:

ART. 22

(1) Instituţiile de credit nu pot desfasura alte activităţi în afară celor permise potrivit prezentei ordonanţe de urgenta. (2) Instituţiile de credit nu se pot angaja în operaţiuni cum ar fi:

a) gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriilor băncii;

b) acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni emise

de instituţia de credit însăşi sau de o alta entitate aparţinând grupului din care face parte

instituţia de credit;

c) atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la

public, când instituţia de credit se afla în stare de insolventa.

L. nr. 58/1998 – ABROGATĂ de OUG 99/1999:

A. Activităţi permise conform autorizaţiei eliberate fiecărei bănci (art.8 alin.1, L.nr.58/1998 , mod. L. nr. 485/2003) :

24

a) Activităţi bancare, executate nemijlocit de bănci :

1. acceptarea de depozite de fonduri din partea publicului;

2. acordarea de credite;

3. scontarea efectelor de comerţ, inclusiv scontările forfetare (art.2 alin.2 lit.a, O.G.

nr.10/1997);

4. emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit (cecuri, carduri);

5. plăţi şi decontări;

6. transferuri de fonduri (art. 63-65);

7. emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente (scrisori de intenţie);

8. tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu :

- instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit);

- valută;

- instrumente financiare derivate;

- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;

9 închirieri de casete de siguranţă;

10. consultanţă financiar - bancară;

11. operaţiuni de mandat.

b) Activităţi nebancare, exercitate prin societăţi distincte, specializate (art.8 alin.2

şi 3) :

1. factoring (art.2 alin.2 lit.b, O.G. nr.10/1997);

2. leasingul financiar (finance lease, full-payout lease);

3. tranzacţii în cont propriu sau în contul clien]ilor cu valori mobiliare;

4. intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii conexe

legate de acestea;

5. administrarea de portofolii de valori mobiliare ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;

6. custodia şi administrarea de valori mobiliare;

7. depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare.

B. Activităţi interzise băncilor (art.8/1) :1BANCAR2004!

1. angajarea în tranzacţii cu bunuri mobile şi imobile;

Excepţii : - bunuri necesare activităţii băncii sau folosinţei salariaţilor; - bunuri dobândite ca urmare a executârii creanţelor băncii (vânzare în termen de

un an);

2. achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii;

Excepţie : - răscumpărarea în vederea reducerii capitalului social;

3. acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de

vânzarea sau de cumpărarea acţiunilor băncii;

4. acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;

25

5. primirea de depozite, titluri sau alte valori c$nd banca se află în încetare de plăţi; 6. angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provin de la angajaţii băncii; Excepţie : operaţiunile fondurilor de plasament