Taina Spovedaniei

Îmi amintesc cum am încercat sã-i explic unui prieten Protestant de ce dusul la
Spovedanie la preot este o parte indispensabilã din disciplina mea interioarã
spiritualã, din încercarea mea de a deveni tot mai mult ca Hristos, de a lupta
împotriva pãcatului si de a urma învãtãtura Bisericii. A spus cã mã întelege. Avea, la
rândul sãu câtiva prieteni din Biserica Baptistã de Sud cu care mergea la vânãtoare.
Cu totii au cãzut de acord 'sã dea socotealã' unul altuia. De douã ori pe an sau cam
asa ceva se întâlneau pentru a 'discuta', a 'dialoga', a 'împãrtãsi', într-un 'grup de
sprijin reciproc'. Gãsea cã aceasta este de mare folos pentru 'viata lui crestinã'. A spus
cã stie ce vreau sã spun.
Prietenia, discutiile cu prietenii, asociatiile sunt fãrã îndoialã lucruri bune si
folositoare, dar toate acestea nu au nimic de a face cu Taina Spovedaniei de pãcate în
fata unui preot. Prin Spovedanie omul primeste iertare de la cel care este în
succesiune directã cu Apostolii si cu Hristos, adicã cu Cel Care a dat autoritatea 'de a
lega în cer' ceea ce leagã pe pãmânt. (Ioan 20:21-23).
Ceea ce mi se pare de neînteles este cã oameni - de altfel conservatori - din
denominatiile Protestante care, de exemplu, ar fi îngroziti la idea 'stilurilor de viatã
alternative' ce vor sã înlocuiascã familiile traditionale, au înlocuit ei însisi familia
traditionalã a lui Dumnezeu cu o religie alternativã, auto-inventatã, a experientei
haotice individualizate, în care nu dau socotealã la nimeni si în care 'îsi fac de cap' în
cea mai bunã traditie a anilor '60. În timp ce ar protesta împotriva haosului relativist
din multe sectoare ale vietii - de exemplu împotriva abordãrii sexualitãtii dupã
principiul 'dacã te satisface, de ce nu?' - au acceptat totusi aceastã stare de lucruri
secularizatã în vietile lor spirituale când vine vorba de responsabilitate moralã. Si
totusi, vocea Bisericii Ortodoxe este gata sã se adreseze oricãrui doreste sã o asculte.
Vorbeste cu claritate în ce priveste autoritatea unicã investitã în Bisericã. Sf. Vasile cel
Mare scrie despre relatia specialã a crestinilor cu duhovnicii lor: "…betesugurile
trupului nu se spun oricui, la întâmplare, ci doar celor care se pricep a le vindeca…"
Biserica extinde mila lui Hristos asupra oamenilor prin ascultarea de porunca
lui Hristos datã Apostolilor, transmisã mai departe episcopilor care le-au urmat. "Asa
cum Tatãl M-a trimis pe Mine, tot astfel vã trimit si eu pe voi…Dacã veti ierta pãcatele
vor fi iertate; dacã le veti tine, tinute vor fi." (Ioan 20:23) În întelepciunea sa, Biserica
Ortodoxã a ignorat explicatiile moderne ale pãcatului, pentru a nu mai vorbi de ideile
vinovãtiei colective 'fãrã gresealã' si ne învatã sã ne rugãm astfel:"Tatã ceresc,
mãrturisesc Tie toate pãcatele ascunse si vãdite ale inimii si ale mintii mele, pe care
le-am comis pânã în aceastã zi; de aceea cer de la Tine Judecãtorul drept si milostiv,
iertare de pãcate si har ca sã nu mai pãcãtuiesc."
Biserica Ortodoxã nu îsi lasã copiii orfani, sã dea socotealã numai
sentimentelor si constiintelor lor nestatornice, superficiale lipsite de necesara
disciplinã ce se dobândeste o datã cu participarea regulatã la Spovedanie. Dacã
Ortodocsii 'secularizati' nu merg regulat la Spovedanie aceasta se întâmplã pentru cã -
spre pierderea lor - aleg sã nu se împãrtãseascã de aceastã mostenire de pret. Si dacã
unii preoti 'Ortodocsi' nu insistã ca enoriasii sã vinã la Spovedanie, aceasta este
semnul vizibil al coruptiei lor protestante. Sf. Vasile cel Mare s-a adresat întregii
Biserici în ceea ce priveste traditia Spovedaniei cãtre un preot sau un pãrinte
duhovnicesc de mãnãstire.
 "Este necesar sã ne mãrturisim pãcatele celor cãrora le-au fost încredintate
Tainele lui Dumnezeu. Aceia care trãiau în penitentã au fãcut-o înaintea Sfintilor.
Scrie în Evanghelie cã ei si-au mãrturisit pãcatele lui Ioan Botezãtorul, cã în Faptele
Apostolilor s-au spovedit Apostolilor de care au fost botezati." În Biserica Ortodoxã
preotul nu pretinde cã iartã pãcatele cu puterea lui, ci cã îl ajutã cu blândete pe
pãcãtos sã vinã la Dumnezeu si sã caute iertare, împãcare si un nou început.
Autoritatea specialã a preotului stã în aceea cã are puterea sã îl declare pe pãcãtosul
care se cãieste iertat de Dumnezeu. În acest fel credinciosul este ajutat la modul real
sã deprindã bunele obiceiuri si sã se lepede de pãcat. Credinciosului îi este de
asemenea oferitã speranta unor nenumãrate noi începuturi si încredintarea cã a fost
iertat, sfaturi practice si, din când în când, o mustrare dumnezeiascã bine-meritatã.
Aceasta era întelegerea Spovedaniei în Apus ca si în Rãsãrit. Sf. Ambrozie de Milano
scria:"Pãcãtosul nu doar îsi mãrturiseste pãcatele, le si enumerã si îsi recunoaste
vinovãtia, cãci nu doreste sã-si ascundã greselile. La fel cum temperatura nu poate sã
fie domolitã când se declanseazã, tot astfel si boala pãcatelor izbucneste atunci când
ele sunt tãinuite, însã dispare când ele sunt mãrturisite prin Spovedanie." Ce dar
sacramental pretios este Spovedania pot mãrturisi cei care vin la Biserica Ortodoxã
din medii ne-Ortodoxe. 'Spovedaniile' noastre erau simple rugãciuni abia articulate si
încet murmurate, în fotoliile noastre, sau sedintele ocazionale de 'îndrumare' pastoralã
cu un psiholog care nu avea nici pregãtirea nici autoritatea sã se pronunte ca atare.
Fãrã preot, fãrã îndrumare, fãrã responsabilitate si fãrã îndemnuri regulate la
Spovedanie au crescut mai toti cei din 'bisericile' Protestante. Am avut prea putine
ocazii si prea putinã încurajare regulatã realã sã crestem, sã învãtãm si sã ne înnoim
duhovniceste. Nu am avut vietile sfintilor care sã ne inspire. Am fost lipsiti de mila
înteleaptã a Bisericii istorice. Am fost lipsiti de întelepciunea pastoralã adunatã în
ultimii douã mii de ani. Îndestulati doar cu noi însine si cu toanele de naturã teologicã
sau psihologicã cu care pãstorul nostru ne schimba ‘terapeutic’ purtarea, am fost
vãduviti de sacramentul penitentei pe care toti crestinii l-au acceptat ca atare în cea
mai parte a vietii Bisericii. Am avut Biblia care sã ne cãlãuzeascã, dar în cea mai mare
parte a timpului, ne-am certat asupra a ce anume avea ea sã ‘însemne’ pentru noi. Se
prea poate cã la noi se referã cuvintele Sf. Marc Ascetul care a scris: “Este periculos sã
se izoleze cineva complet, sã se încreadã doar în judecata sa, fãrã nimeni ca martor.”
Sfânta Traditie învatã cã Hristos îi cheamã pe copiii Sãi sã-si trãiascã vietile în
sfintenie. În mila Sa, Hristos a întemeiat Biserica pentru a ne ajuta pe noi sã putem sã
rãzbim în strãdania noastrã de o viatã de a dobândi sfintenia personalã. Ca sã nu ne
izolãm, ca sã dãm socotealã, ca sã cãutãm a nu ne baza pe reguli pietiste si
fundamentaliste de om fãcute, Biserica nu asteaptã de la noi sã atingem sfintenia prin
neputincioasele noastre eforturi personale. Biserica învatã cã nu putem sã ne
asteptãm sã crestem spre Dumnezeu dacã ascundem pãcate rãmase nespovedite. Sf.
Ieronim scria:“Dacã Sarpele, Diavolul, îl muscã pe cineva în secret, infecteazã acea
persoanã cu veninul pãcatului. Si dacã cineva care a fost astfel muscat pãstreazã
tãcerea si nu se cãieste, si nu doreste sã mãrturiseascã rana lui fratelui sãu si
Stãpânului sãu [pãrintele sãu duhovnicesc si preotului sãu], atunci fratele sãu si
Stãpânul sãu care au Cuvântul care îl poate vindeca, nu îi pot fi de folos. Cãci dacã
omul beteag este rusinat sã-si mãrturiseascã rana doctorului, medicamentul nu îl va
tãmãdui pe acela cãruia nu i se aplicã.”
Astãzi oamenilor li se oferã surogatul spovedaniei autentice sub forma sfatului
psihologic sau pastoral. Acest surogat poate sã ia forma terapiei de grup, întâlnirilor
de rugãciune, studiu biblic de acasã, ori reuniuni de ‘pãrtãsie si întovãrãsire’. Din
perspectiva Bisericii acestea sunt însã neputincioase solutii la o ranã ce rãmâne la fel
de gravã: pãcatul!
Esecul psihologiei de a-i ajuta pe oameni sã-si schimbe purtarea este evident în
lumea noastrã desacralizatã în care psihoterapia a înlocuit spovedania sacramentalã
iar programe sociale secularizate încearcã si ele sã impunã prin programe amorale o
utopie socialã, secularizatã.Profesorul de psihologie William Kirk Kilpatrick aratã, în
cartea sa de referintã O seductie psihologicã: esecul psihologiei moderne, cã s-a
înregistrat o crestere a patologiilor sociale - divorturi, avorturi, crime si alte
comportamente anti-sociale de toate felurile - exact atunci când, în istoria noastrã,
psihologia a înlocuit spovedania religioasã si a redus pãcatul la statutul de ‘problemã
psihologicã’.