Sunteți pe pagina 1din 42

-

1 -

Agatha Christie Triunghiul din Rhodos

Volumul - 1 - Seria Detectiv Lucman

Traducere: Doina Topor Editura EXCELSIOR - MULTI PRESS LTD., 1991

Agatha Christie Triangle at Rhodes Collins Crime Club, 1937

Versiune ebook: [1.0] hunyade

Coperta: VIFOR TOPOR Desene: SIMINA şi MIRUNA SPRINŢEROIU

Traducerea de faţă a fost realizată pe baza originalului în limba engleză. Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Casei de editură “EXCELSIOR - MULTI PRESS LTD.

- 3 -

Agatha Christie

TRIUNGHIUL DIN RHODOS

(Prima ediţie în limba română)

Traducerea: DOINA TOPOR

- 4 -

„Secretul cărţilor Agathei Christie:

Crimele sînt descifrate cu claritate în final.”

ISBN 973-9086-06-3

- 5 -

- 6 -
- 6 -

I

HERCULE POIROT stătea pe nisipul alb şi se uita la apa albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într-un costum alb de flanelă şi o pălărie cu boruri largi, care îi proteja capul. Aparţinea acelei generaţii cu gusturi demodate ce credea ca trebuie să se apere cu grijă de soare. Domnişoara Pamela Lyall,

care stătea lîngă el şi vorbea fără încetare, reprezenta şcoala modernă de gîndire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i punea în valoare trupul bronzat. Din cînd în cînd îşi oprea şirul vorbirii pentru a se unge cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lîngă ea. De partea cealaltă a domnişoarei Pamela Lyall, buna ei prietenă, domnişoara Susan Blake, stătea lungită cu faţa în jos pe un prosop cu dungi, în culori ţipătoare. Bronzul domnişoarei Blake era cît se poate de perfect şi prietena ei i-a aruncat priviri nemulţumite în mai multe rînduri.

– Sînt încă atît de neuniform bronzată, murmură ea cu regret. Domnule Poirot, vă supăraţi?

ajung să mă ung

acolo ca lumea. Domnul Poirot se achită de obligaţie şi apoi îşi şterse cu grijă cu batista mîna plină de ulei. Domnişoara

Lyall, ale cărei preocupări principale în viaţă erau observarea oamenilor din jurul ei şi sunetul propriei ei voci, continuă să vorbească:

– Am dat de femeia aceea cea îmbrăcată după moda

Chanel - este Valentine Dacres-Chantry. Aşa am crezut. Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, nu-i aşa? Adică înţeleg de ce oamenii

Numai sub omoplatul drept

nu

- 7 -

înnebunesc după ea. Şi ea este atît de sigură de asta! Îi cucereşte pe toţi. Ceilalţi care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de bine.

– Sînt în luna de miere? întrebă Susan încet.

Domnişoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotştiutor. – Oh, nu, hainele ei nu sînt destul de noi. Le recunoşti întotdeauna pe mirese! Nu credeţi că este

cel mai fascinant lucru din lume să priveşti oamenii, domnule Poirot, şi să vezi ce poţi să descoperi despre ei doar privindu-i?

Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blîndeţe.

Tu mai pui şi o mulţime de întrebări, nu? – Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnişoara Lyall cu demnitate. Şi, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur şi simplu fascinantă. Nu credeţi, domnule Foirot? De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru

a-i permite celui de lîngă ea să răspundă. Fără să-şi ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot răspunse:

– „Ça dépend.”

Pamela fu şocată.

– O, domnule Poirot! Nu cred că este altceva mai

interesant

mai

neprevăzut decît fiinţa umană!

– Neprevăzut? Asta nu.

– Ba da, sînt. Tocmai cînd te gîndeşti că-i cunoşti mai bine, fac ceva complet neaşteptat.

Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat.

Nu, nu, asta nu-i adevărat. Este foarte rar cînd

cineva face o acţiune care nu-i e „dans son caractère”.

În cele din urmă este monoton.

- 8 -

– Nu sînt de loc de acord cu dumneata! spuse

domnişoara Pamela Lyall. Tăcu aproape un minut şi jumătate, dar apoi atacă

din nou.

– Cum văd oameni încep să mă întreb ce fel sînt, ce

relaţii sînt între ei, ce gîndesc şi ce simt. O, este foarte

palpitant.

– Nu prea. Natura se repetă mai mult decît ţi-ai

putea imagina. Marea, adăugă el gînditor, e de o varietate infinit mai mare. Susan îşi întoarse capul pe o parte şi întrebă:

– Credeţi că fiinţele umane tind să reproducă anumite tipare? Tipare sterentipe?

– „Précisement,” zise Poirot şi făcu un desen cu degetul pe nisip.

– Ce desenaţi? întrebă Pamela curioasă.

Un triunghi, spuse Poirot.

Dar atenţia Pamelei se îndreptase în altă parte.

– Iată familia Chantry, anunţă ea.

O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conştientă de ea şi de trupul ei. Înclină uşor din cap, zîmbi şi se aşeză în apropiere. Şalul roşu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta un costum alb de baie. Pamela oftă.

Nu-i aşa că are o siluetă frumoasă?

Dar Poirot se uita la faţa ei, faţa unei femei de 39 de ani care era celebră de la 16 ani pentru frumuseţea sa. El, precum oricine, ştia totul despre Valentine Chantry. Ajunsese vestită pentru multe lucruri - pentru capriciile ei, pentru bogăţia sa, pentru ochii ei enormi, albaştri ca safirul, pentru întîmplările şi

aventurile sale matrimoniale. Avusese cinci bărbaţi şi nenumăraţi amanţi. Fusese, pe rînd, soţia unui conte

- 9 -

italian, a unui magnat american al oţelului, a unui tenisman profesionist, a unui alergător de curse de maşini; dintre aceştia patru, americanul murise, dar de ceilalţi se despărţise urgent prin divorţ. Cu şase luni în urmă se măritase a şasea oară cu un coman- dant de marină.

El era cel care, cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, întunecat, cu o bărbie proeminentă şi o alură posomorîtă. Avea un aer de maimuţă primitivă. Ea zise:

– Tony, dragă, tabachera mea

El o avea la îndemînă, îi aprinse o ţigară, o ajută să coboare bretelele costumului ei alb de baie de pe umeri. Ea se lungi, cu braţele întinse la soare. El se aşeză lîngă ea, asemeni unui animal sălbatic, care-şi păzeşte prada. Pamela remarcă pe un ton suficient de jos:

El e ca o brută!

Atît de tăcut şi cumva ameninţător. Cred că unei femei de felul ei îi place asta. E ca şi cum ai stăpîni un tigru! Mă întreb cîţ va dura. Ea se plictiseşte de ei foarte repede, cred, în special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă gîndesc că acesta ar putea fi primejdios. Un alt cuplu cobora pe plajă cu paşi şovăitori. Erau noii veniţi, cu o seară înainte. Domnul, doamna Douglas Gold, după cum aflase domnişoara Lyall uitîndu-se în registrul hotelului. Mai ştia, pentru că aşa erau regulamentele italiene, numele lor de -botez şi vîrsta transcrise din paşapoarte. Domnul Douglas Cameron Gold avea 31 de ani şi doamna Marjorie Emmo Gold-35. Hobby-ul domnişoarei Lyall, aşa cum am mai spus, era studierea fiinţelor umane. Spre deosebire de

– Să ştiţi că mă interesează grozav

- 10 -

majoritatea englezilor, ea era în stare să intre de îndată în vorbă cu străinii, în loc să aştepte să treacă între patru zile şi o săptămînă pînă să facă primul avans precaut, aşa cum le stă în obicei britanicilor. Aşa că, observînd uşoara ezitare şi timiditate în avansurile doamnei Gold, ea strigă:

– Bună dimineaţa! Nu-i aşa că e o zi frumoasă?

Doamna Gold era o femeie mititică, ca un şoricel. Nu arăta rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate şi tenul frumos, dar avea un anumit aer de neîncredere în sine şi spălăcit care o făcea să poată fi ignorată. Soţul ei, pe de altă parte, era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr blond, cîrlionţat, ochii albaştri, umeri largi, îngust în şolduri. Arăta mai mult ca un tînăr de pe o scenă decît ca un tînăr de pe stradă, dar în momentul în care deschise gura impresia aceasta se risipi. Era natural şi neafectat, poate chiar puţin prostuţ. Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela şi se

aşeză lîngă ea.

– Ce nuanţă frumoasă de bronz aveţi. Eu mă simt

teribil de prost cum arăt!

– E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă domnişoara Lyall. Făcu o pauză de un minut şi apoi continuă:

– Abia aţi sosit, nu-i aşa?

– Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d'Italia.

– Aţi mai fost la Rhodos?

Nu. E frumos, nu-i aşa?

Soţul ei spuse:

– Păcat că-i drumul aşa de lung.

– Da. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de Anglia

Cu o voce înăbuşită Susan zise:

- 11 -

– Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rînduri şi rînduri

de oameni ar fi stat ca peştii pe o dală. Trupuri peste

tot!

– E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este

un inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te

ruinează, pur şi simplu.

E o deosebire, nu-i aşa?

Conversaţia urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi numită, cîtuşi de puţin, sclipitoare. Puţin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mişcă şi se ridică. Cu o mînă îşi aşeză costumul de

baie la piept. Căscă; un căscaţ mare dar delicat, ca de pisică. Privi, ca din întîmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lîngă Marjorie Gold şi se opriră gînditori pe capul auriu-cîrlionţat al lui Douglas Gold. Îşi mişca umerii în sus şi-n jos. Vorbi şi vocea era mai tare decît s-ar fi cuvenit.

– Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să

mă fi închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi? Soţul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de ceilalţi. Valentine Chantry continuă pe tonuj[ acela tare, tărăgănat şi afectat:

– Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă.

Îşi dădu multă osteneală să-şi reaşeze frumosul ei trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer interesaţi. Doamna Gold ciripi fericită pe un ton scăzut către domnişoara Lyall:

– O femeie frumoasă.

Pamela, la fel de încîntată să dea, dar să şi primească informaţii, răspunse pe un ton coborît:

Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine Dacres.

- 12 -

– E într-adevăr minunată, nu-i aşa? Se vede că el e nebun după ea, n-o scapă din ochi! Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi zise:

– Ce frumoasă e marea, aşa albastră! Cred că putem intra acum, ce zici Douglas?

El încă o mai privea pe Valentine Chantry şi îi luă un minut sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent:

– Să intrăm? Da, bine, într-o clipă.

Marjorie Gold se ridică şi se îndreptă spre marginea

apei. Valentine Chantry se răsuci uşor pe o parte. Ochii ei erau îndreptaţi spre Douglas Gold. Buzele ei roşii schiţară un zîmbet imperceptibil. Douglas Gold se înroşi. Valentine Chantry spuse:

– Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuţa cu cremă

de faţă, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine.

Te rog, fi atît de drăguţ şi adu-mi-o. Comandantul vasului se ridică ascultător. Păşi cu aroganţă spre hotel. Marjorie Gold se aruncă în apă, strigînd:

– E grozavă, Douglas, e caldă. Hai, vino! Pamela Lyall i se adresă:

– Nu intraţi?

El îi răspunse nehotărît:

– Oh! Aş vrea mai întîi să mă jncălzesc bine.

Valentine Chantry se mişcă. Îşi ridică capul ca şi cum ar fi vrut să-l strige pe soţul ei, dar el tocmai trecea de zidul grădinii hotelului. – Îmi place să intru la urmă în mare, adăugă

domnul Gold.

- 13 -

Doamna Chantry se ridică din nou. Apucă o sticluţă cu ulei de dat pe corp ca să te bronzezi. N-o scotea la capăt - capacul părea că nu vrea să cedeze. Vorbi tare, iritată:

– Of, doamne, nu pot să deschid chestia asta!

Se uită spre celălalt grup.

– Nu ştiu dacă

Întotdeauna galant, Poirot se ridică în picioare, dar

Douglas Gold avea avantajul tinereţii şi supleţii. El fu, într-o clipă, lîngă ea.

– Pot să vi-l desfac?

– O, mulţumesc. Din nou acelaşi ton tărăgănat şi afectat, dulceag. Sînteţi drăguţ. Nu mă pricep să

desfac lucruri, cred că întotdeauna le închid greşit. O! L-aţi desfăcut! Vă mulţumesc foarte mult! Hercule Poirot zîmbi ca pentru el.

O luă pe plajă în direcţia opusă. Nu se duse prea

departe, căci păşea alene. În timp ce se întorcea, doamna Gold ieşi din apă lîngă el. Înotase. Faţa ei se

arăta radioasă de sub o cască ce nu-i venea absolut de loc bine. Spuse cu răsuflarea întretăiată: ador marea, e aşa de cald şi frumos aici.

El îşi dădu seama că era o înotătoare pasionată.

Ea zise: Douglas şi cu mine ne dăm în vînt după înot. El poate sta în apă cu orele. La această remarcă, ochii lui Hercule Poirot trecură peste umerii ei în direcţia în care pe ţărm, acel entuziast înotător, domnul Douglas Gold, stătea de vorbă cu Valentine Chantry. Soţia acestuia zise:

– Nu înţeleg de ce nu vine.

În vocea ei se desluşea un fel de uimire copilărească.

- 14 -

Ochii lui Poirot rămaseră aţintiţi asupra doamnei Valentine Chantry. Se gîndi că şi alte femei, la vremea lor, făcuseră aceeaşi remarcă. Lîngă el, o auzi pe doamna Gold trăgîndu-şi sufletul din greu. Vorbi pe un ton rece:

– Cred că se spune că e foarte atractivă. Dar lui Douglas nu-i place tipul ăsta de femeie. Hercule Poirot nu răspunse. Doamna Gold se aruncă din nou în apă. Se îndepărta de ţărm cu bătăi rare, sigure ale braţelor. Iţi puteai da seama că-i place să înoate. Poirot îşi îndreptă paşii spre grupul de pe plajă. Acesta se mărise odată cu sosirea bătrînului general Barnes, un veteran pe care îl găseai întotdeauna în compania tinerilor. Stătea între Pamela şi Susan şi se angajase împreună cu Pamela în trecerea în revistă a diferitelor scandaluri cu înflorituri corespunzătoare. Comandantul Chantry se întorsese din misiunea sa. El şi Douglas Gold stăteau de o parte şi de alta a Valentinei.

Aceasta şedea dreaptă între cei doi bărbaţi şi vorbea. Vorbea fără să se oprească, uşor şi fluent, pe tonul ei dulce, tărăgănat şi afectat, întorcîndu- şi capul cînd spre un bărbat, cînd spre celălalt. Tocmai era pe punctul de a termina o anecdotă. –

ce credeţi că spunea nebunul ăla? „V-am văzut

doar un minut, dar am să-mi amintesc toată viaţa, domniţă!” Nu-i aşa, Tony? Şi ştiţi, m-am gîndit că a fost foarte frumos din partea lui. Cred că lumea e atît de bună - vreau să zic, toată lumea e atît de grozav de bună cu mine întotdeauna, nu ştiu de ce, pur şi

simplu aşa simt. Şi i-am spus lui Tony, îţi aminteşti, dragă, „Tony, dacă vrei să fii, cumva vreun pic gelos,

şi

- 15 -

poţi fi gelos pe acel comisionar”. Pentru că el a fost într-adevăr adorabil Urmă o pauză şi Douglas Gold zise:

– Grozavi tipi, unii dintre aceşti comisionari.

– O, da, dar el şi-a dat atîta osteneală, cu adevărat

imens de multă, şi părea doar încîntat că poate să mă

ajute. Douglas Gold interveni:

Nu-i nimic ciudat în asta. Oricine ar face-o pentru dumneavoastră, sînt sigur. Ea strigă, cu încîntare:

– Ce drăguţ! Tony, ai auzit?

Comandantul Chantry îngăimă ceva. Soţia lui oftă:

– Tony nu ţine niciodată discursuri frumoase, nu-i

aşa, puiule? Mîna ei albă cu unghii lungi, roşii, îi ciufuli părul negru. El îi aruncă, deodată, o privire, oblică. Ea murmură:

– Nu ştiu, zău, cum mă suportă. E atît de înfricoşător de inteligent.

O minte absolut uriaşă - şi eu o ţin tot timpul într-o pălăvrăgeală fără sens, dar lui nu pare să-i pese. Nimănui nu-i pasă ce fac sau ce zic - toată lumea mă alintă. Sînt sigură că-i groaznic de greu pentru tine. Comandantul Chantry se adresă celuilalt bărbat:

– Aceea din apă, e doamna dumneavoastră?

– Da. Cred că a venit vremea să mă duc la ea.

Valentine murmură:

– Dar e atît de frumos aici la soare. Nu trebuie să vă duceţi încă în mare. Tony, dragă, nu cred că am să

fac deloc baie astăzi. Nu în prima zi. Aş putea să

răcesc sau ştiu eu

Dar de ce nu intri acum, Tony,

- 16 -

dragă? Domnul

ţine companie cît timp tu eşti în apă. Chantry spuse tăios:

– Nu, mulţumesc. Nu mă duc încă. Soţia dumi- tale

pare să-ţi facă semn, Gold. Valentine zise:

– Ce bine înoată soţia dumitale! Sînt sigură că ea

este una dintre acele femei teribil de eficiente, care fac

totul bine. Ele întotdeauna mă sperie pentru că simt că mă dispreţuiesc. Eu sînt groaznic de nepricepută la toate - o ageamie totală, nu-i aşa, Tony, dragă? Dar, din nou, comandantul Chantry mormăi doar. Soţia sa murmură plină de afecţiune:

– Tu eşti prea dulce s-o recunoşti. Bărbaţii sînt atît

de minunat de loiali - asta-mi place la ei. Cred cu toată puterea că bărbaţii sînt mult mai loiali decît femeile şi că ei nu spun niciodată lucruri urîte. Femeile, cred, sînt cam meschine. Susan Blake se răsuci pe o parte înspre Poirot. Murmură printre dinţi:

– Exemplu de meschinărie, să sugerezi că draga doamnă Chantry nu este în vreun fel perfecţiunea absolută. Ce complet idioată e femeia asta! Pe cuvînt, cred că Valentine Chantry e aproape cea mai idioată

domnul Gold va rămîne şi-mi va

femeie pe care am întîlnit-o. Nu poate face nimic altceva decît să spună “Tony, dragă” şi să-şi dea ochii peste cap. Îmi imaginez că are în cap cîlţi în loc de creier. Poirot îşi ridică sprîncenele sale expresive:

– „Un peu sévère”.

– O, da. Să-i spunem doar „pisică” dacă vă place. Ea

are, desigur, metodele ei! Nu poate să lase nici un

bărbat în pace? Bărbatul ei arată ca turbat. Privind spre mare, Poirot remarcă:

- 17 -

– Doamna Gold înoată bine.

Da, ea nu-i ca noi care credem că-i o pacoste să te uzi. Mă întreb dacă doamna Chantry va intra vreodată în apă cît timp stă aici.

– Ea nu, zise generalul Barnes răguşit. Nu va risca

să i se strice machiajul. E o femeie frumoasă, nici vorbă, deşi, poate, are colţii cam lungi.

– Ai dreptate în privinţa ei, generale, spuse Susan cu

răutate, dar greşeşti în privinţa machiajului. Sîntem cu toate la fel în zilele noastre.

– Doamna Gold iese din apă, anunţă Pamela.

Venim să ne strîngem bunurile, zumzăi Susan. Ii vine soţia să-l ia, să-l ia, să-l ia,

Doamna Gold veni direct pe plajă. Ea avea o siluetă destul de drăguţă, dar casca ei simplă de baie era prea obişnuită pentru a o face atractivă.

– Nu vii, Douglas? întrebă ea nerăbdătoare. Marea e frumoasă şi caldă.

– Zău!

Douglas Gold se ridică grăbit în picioare. Se opri o clipă, timp în care Valentine Chantry se uită în sus înspre el, cu un zîmbet dulce.

– „Au revoir, zise ea.

Gold şi soţia coborîră pe plajă. De îndată ce n-ar mai fi putut-o auzi, Pamela spuse pe un ton critic:

– Ştiţi, nu cred că asta a fost înţelept. Să-ţi smulgi

bărbatul de lîngă o altă femeie, este, întotdeauna, o

politică proastă. Te face să pari atît de posesivă! Şi soţii urăsc acest lucru.

Se pare că ştii o mulţime despre soţi, domnişoară Pamela, a spus generalul Barnes.

Ai altora, nu al meu!

– Ah! Deci aici este diferenţa.

- 18 -

– Da, dar generale, pînă atunci voi învăţa multe din ce nu trebuie să fac.

– Bine, dragă, spuse Susan. Eu n-aş purta o cască

de baie ca aia pentru nimic în lume.

– Mi se pare o chestie de bun simţ, spuse generalul.

Pare totuşi o cuconiţă drăguţă, de bun simţ. – Ai nimerit-o, generale, spuse Susan. Dar ştii, există o limită pentru bunul simţ la femeile de bun

simţ. Am sentimentul că ea nu va avea atîta bun simţ într-un caz ca cel al Valentinei Chantry. Întoarse capul şi exclamă în şoaptă, plină de emoţie:

– Uitaţi-vă la el, acum. Exact ca un tunet. Omul ăla pare a avea firea cea mai înfricoşătoare. Comandantul Chantry se uita, într-adevăr, ameninţător, într-un mod cu totul neplăcut, după cuplul care plecase. Susan se uită întrebătoare la Poirot.

– Ei, bine, ce părere aveţi despre toate acestea?

Hercule Poirot nu a răspuns în cuvinte, ci încă o dată arătătorul său desenă ceva pe nisip. Acelaşi desen - un triunghi. Eternul Triunghi”, căzu pe gînduri Susan. Poate aveţi dreptate. Dacă e aşa, ne vom distra de minune în viitoarele săptămîni.

- 19 -

II

DOMNUL Hercule Poirot era dezamăgit de Rhodos. Venise aici pentru odihnă şi vacanţă, în special o vacanţă fără crime. La sfirşitul lui octombrie, după cum i se spusese, Rhodos urma să fie aproape părăsit. Un loc liniştit, singuratic. Într-un fel, lucrul ăsta era destul de adevărat. Familia Chantry, familia Gold, Pamela şi Susan, generalul şi el însuşi, precum şi două cupluri de italieni erau singurii oaspeţi. Din acest cerc restrîns, mintea inteligentă a domnului Poirot sesiza conturul inevitabil al evenimentelor ce aveau să vină. „Aceasta deoarece am o minte modulată pe crime”, şi-a spus cu reproş. „M-am intoxicat! îmi imaginez lucruri”. Şi totuşi era îngrijorat. Intr-o dimineaţă coborî şi o găsi pe doamna Gojd stînd pe terasă brodînd. În timp ce se apropia avu impresia că un colţ de batistă dispăru repede. Ochii doamnei Gold nu erau umezi, dar erau ciudat de strălucitori. Totodată, purtarea ei l-a izbit ca fiind cu totul prea veselă. Vioiciunea ei avea umbra a ceva contrafăcut. Ea spuse cu un entuziasm care-i trezi suspiciuni:

– Bună dimineaţa, domnule Poirot! El simţi că ea nu putea fi deloc atît de încîntată să-l vadă, după cum pretindea. Pentru că, de fapt, nu-l cunoştea prea bine. Şi, deşi Hercule Poirot era un omuleţ plin de el în ceea ce privea profesiunea, era destul de modest cînd venea vorba de farmecul său personal. – Bună dimineaţa, doamnă, încă o zi frumoasă, răspunse el.

- 20 -

– Da, e un adevărat noroc. Douglas şi cu mine avem

întotdeauna noroc de vreme frumoasă.

– Zău?

– Da. Serios, sîntem foarte norocoşi. Ştiţi, domnule

Poirot, cînd vezi atîta frămîntare şi nefericire şi atît de

multe cupluri divorţînd şi tot felul de chestii de astea, ei bine, te simţi foarte recunoscător pentru propria-ţi fericire.

– E o plăcere să vă aud vorbind aşa, doamnă.

– Douglas şi cu mine sîntem extraordinar de fericiţi

împreună. Sîntem căsătoriţi de cinci ani şi, ştiţi, de

fapt, cinci ani e un timp destul de mare în zilele noastre

N-am nici o îndoială că în unele cazuri poate părea o eternitate, doamnă, spuse Poirot sec. –

dar cred, într-adevăr, că sîntem mai fericiţi

acum, decît la începutul căsniciei. Ştiţi, ne potrivim perfect.

– Asta, într-adevăr, reprezintă totul.

– De aceea îmi pare atît de rău pentru oamenii care nu sînt fericiţi.

– Vreţi să spuneţi

– Oh! Vorbeam în general, domnule Poirot.

– Înţeleg, înţeleg.

Doamna Gold ridică o fişie de mătase, o studie în lumină, o aprecie şi continuă:

Doamna Chantry, de exemplu

Doamna Chantry?

– Nu cred de loc că ea e o femeie drăguţă.

Nu. Nu, poate nu.

– De fapt, sînt sigură că nu e deloc o femeie drăguţă.

Dar, într-un fel, îţi pare rău pentru ea. Deoarece în

Degetele doamnei Gold

tremurau şi nu prea era în stare să brodeze

Ea nu e

ciuda banilor şi a frumuseţii

- 21 -

tipul de femeie de care bărbaţii să se ataşeze. Cred că este tipul de femeie de care bărbaţii se plictisesc foarte repede. Nu credeţi?

Eu, sigur, m-aş plictisi foarte repede de conver-

saţia ei, spuse Poirot prudent.

– Da, exact ce vreau să zic. Ea exercită, desigur, un

fel de atracţie

Doamna Gold ezită, buzele îi

tremurau, împungea la întîmplare în broderia ei. Un

observator mai puţin perspicace decît Hercule Poirot tot ar fi observat amărăciunea ei. Ea continuă nesigură:

– Bărbaţii sînt precum copiii! Ei cred orice

Se aplecă peste lucrul ei. Micul ghemotoc de pînză

se ivi din nou pe furiş. Hercule Poirot se gîndi că poate-i mai bine să schimbe subiectul. Zise:

– Nu faceţi baie în dimineaţa asta? Şi domnul, soţul

dumneavoastră, e pe plajă?, Doamna Gold se uită la el, clipi şi îşi reluă purtarea entuziastă, aproape

sfidătoare şi răspunse:

– Nu, în dimineaţa asta, nu. Am aranjat să vizităm zidurile vechiului oraş. Dar nu ştiu cum ne-am ne-am pierdut. Ei au plecat fără mine. Pronumele spunea totul, dar înainte ca Poirot să

poată spune ceva, generalul Barnes veni de pe plajă şi se aruncă într-un scaun lîngă ei.

– Bună dimineaţa, doamnă Gold. Bună dimineaţa

Poirot. Amîndoi dezertori în dimineaţa asta. O mulţime de absenţi. Voi doi şi soţul dumi- tale,

doamnă Gold

– Şi comandantul Chantry? întrebă Poirot ca din

întîmplare.

Oh, nu, el e jos. Domnişoara Pamela a pus mîna

pe el. Generalul chicoti. Ea îl consideră puţin dificil!

,

doamna Chantry.

- 22 -

Unul dintre bărbaţii puternici şi tăcuţi despre care citeşti în cărţi. Marjorie Gold spuse cu un uşor tremurat:

el pare,

cîteodată, atît de întunecat. Ca şi cum ar putea face

Orice!

– Omul acela mă înfricoşează puţin. El

Un tremur o apucă din nou.

– Cred că de vină este indigestia, zise generalul vesel. Dispepsia provoacă multe stări de melancolie romantică şi furii necontrolate. Marjorie Gold zîmbi uşor, cu politeţe.

– Şi unde este bunul dumitale soţ? întrebă generalul. Răspunsul ei veni fără ezitare, pe o voce naturală, veselă:

– Douglas? Oh, el şi doamna Chantry au plecat în

oraş. Cred că s-au dus să viziteze zidurile oraşului cel

vechi.

Ha, da, foarte interesant. Vremea cavalerilor şi

toate chestiile astea

dumneavoastră, micuţă doamnă. Doamna Gold zise:

Ar

fi

trebuit să vă duceţi şi

– Mă tem că am coborît prea tîrziu.

Se ridică brusc, murmură o scuză şi intră în hotel.

Generalul Barnes se uită după ea cu o expresie îngrijorată şi dădu încet din cap.

– Drăguţă, această micuţă doamnă. Valorează cît o

duzină de amazoane vopsite, ca cineva al cărei nume n-am vrea să-l pronunţăm. Ha! Bărbat-su e un prost! Nu ştie ce comoară are.

Dădu din cap din nou. Apoi ridicîndu-se, intră în hotel. Susan Blake tocmai venea de pe plajă şi auzise ultimele cuvinte ale generalului.

- 23 -

Făcînd o grimasă în spatele războinicului care pleca, remarcă, în timp ce se aruncă într-un scaun:

– Mica doamnă drăguţă, mica doamnă drăguţă!

Bărbaţii acceptă întotdeauna femei îmbrăcate fără gust, dar, cînd vine vorba de faptele esenţiale, amazoanele elegante cîştigă fără greutate! Trist, dar asta este.

– Mademoiselle, spuse Poirot, şi vocea sa era

sacadată, nu-mi plac treburile astea!

– Nu? Nici mie. Hai să fim sinceri, cred că totuşi- îmi place treaba asta. Există o parte oribilă în fiecare individ care se bucură de accidente, calamităţi publice şi lucrurile neplăcute ce se întîmplă prietenilor. Poirot întrebă:

Unde este comandantul Chantry?

– Pe plajă, disecat de Pamela (ea se distrează, dacă

vă place!) şi dispoziţia nu i se schimbă de ceea ce i se

întîmplă. Arăta ca un nor înaintea furtunii, cînd am plecat. Credeţi-mă, ne aşteaptă o „vijelie. Poirot murmură:

– E ceva ce nu înţeleg

– E destul de uşor de înţeles. Dar ce se va întîmplă? asta-i întrebarea, zise Susan. Poirot clătină din cap şi murmură:

– După cum spuneţi, mademoiselle, viitorul e cel

care ne aduce neliniştea.

– Ce frumos fel de a te exprima, spuse Susan şi intjă

în hotel. În prag aproape că se ciocni cu Douglas Gold. Tînărul ieşea arătînd destul de mulţumit de sine, dar, în acelaşi timp, uşor vinovat. Spuse:

- 24 -

– Bună, domnule Poirot şi adăugă ca de la sine, i-am

arătat doamnei Chantry zidurile cruciaţilor. Marjorie

n-a avut chef să vină.

Sprîncenele lui Poirot se ridicară, dar chiar dacă ar fi dorit să aibă timp pentru vreun comentariu, Valentine Chantry veni ţanţoşă, strigînd cu vocea ei înaltă:

– Douglas, un gin roşu, vreau neapărat un gin roşu.

Douglas Gold se duse să comande băutura. Valentine se afundă într-un scaun lîngă Poirot. Arăta radioasă în dimineaţa aceasta. Ea îl zări pe soţul ei şi pe Pamela venind înspre ei şi le făcu semn cu mîna, strigînd:

– Ai făcut o baie bună, Tony dragă? Nu este o dimineaţă divină? Comandantul Chantry nu răspunse. Urcă în zbor treptele, trecu pe lîngă ea fără să spună un cuvînt şi fără s-o privească şi dispăru în bar. Braţele îi erau lipite de trup şi acea uşoară

asemănare cu o gorilă se accentuă. Gura frumoasă a Valentinei Chantry, cu care spunea mai mult banalităţi, rămase căscată. Ea zise doar: Oh! Faţa Pamelei Lyall exprima o încîntare curioasă

vis-à-vis de situaţie. Mascîndu-şi-o cît putea de bine printr-una din dispoziţiile ei ingenue, se aşeză lîngă Valentine Chantry şi întrebă:

– Aţi avut o dimineaţă plăcută?

Cînd Valentine începu: „Pur şi simplu minunată.

Poirot se ridică şi, la rîndul său, se îndreptă

încet spre bar. Îl găsi pe tînărul Gold aşteptînd ginul roşu, cu o faţă îmbujorată. Arăta tulburat şi supărat.

Noi

”,

- 25 -

Îi spuse lui Poirot: Omul ăla e o brută! Şi arătă cu capul în direcţia siluetei comandantului Chantry care dispărea.

E posibil, spuse Poirot. Da, e foarte posibil. Dar

les femmes”, lor le plac brutele, ţine minte asta!

Douglas murmură:

Nu m-ar surprinde faptul dacă se poartă urît cu ea!

– Probabil că ei îi place şi asta.

Douglas Gold se uită la el într-un chip ciudat, luă paharul cu gin roşu şi ieşi. Hercule Poirot se aşeză pe un taburet şi comandă „un sirop de cassis. În timp ce îl sorbea cu lungi pauze de încîntare,

Chantry intră şi dădu repede peste cap cîteva ginuri roşii. Spuse deodată, violent, adresîndu-se mai mult celor prezenţi decît lui Poirot:

– Dacă Valentine crede că poate să scape de mine

cum a scăpat de o mulţime de alţi idioţi, greşeşte! E a

mea şi vreau s-o păstrez. Nici un tip n-o să mi-o ia decît peste cadavrul meu. Aruncă nişte bani, se întoarse pe călcîie şi ieşi.

- 26 -

III

ABIA trei zile mai tîrziu, Hercule Poirot se duse la muntele Profetului. Conduse pe un timp răcoros, plăcut, printre copacii de un verde-auriu, pe ser- pentina care urca tot mai sus, mult deasupra mes- chinelor certuri şi ciorovăieli ale fiinţelor omeneşti. Maşina se opri la restaurant. Poirot coborî şi hoinări

prin pădure. În cele din urmă ajunse într-un loc care părea a se afla, cu adevărat, deasupra lumii. Foarte jos, de un albastru intens şi un luciu orbitor era marea. În sfirşit aici era liniştit - lipsit de griji - deasupra omenirii. Punîndu-şi cu grijă pardesiul îndoit pe un butuc, Hercule Poirot se aşeză. Fără îndoială, „le bon Dieu” ştie ce face. Dar e ciudat cum a putut să-şi permită să modeleze anumite fiinţe umane. Eh bien, cel puţin, aici, pentru o clipă, sînt departe de aceste probleme paradoxale. Se uită într-o parte cu o tresărire. O femeie de statură mică, cu o haină şi o fustă maronii, se îndrepta în fugă spre el. Era Marjorie Gold şi, de data aceasta, nu se mai prefăcea. Faţa îi era plină de lacrimi. Poirot nu putea să-i scape. Ea se repezi la el.

– Domnule Poirot! Trebuie să mă ajutaţi. Sînt atît de nenorocită, nu ştiu ce să fac! Oh, ce să fac? Ce trebuie să fac? Se uita la el cu o faţă tulburată. Degetele ei îi

strîngeau mîneca hainei. Apoi, ca şi cum văzuse ceva pe faţa lui care o sperie, se retrase puţin.

– Ce, ce este? bîigui ea.

– Doriţi sfatul meu, madam? Asta doriţi?

- 27 -

Ea se bîlbîi: da

– Eh bien, iată. Vorbi scurt, tranşant. Părăsiţi locul

da

acesta de îndată, înainte de a fi prea tîrziu.

– Ce? se holbă ea.

M-aţi auzit. Părăsiţi insula asta.

– Să părăsesc insula? Se holba la el stupefiată.

Asta am zis.

Dar de ce, de ce?

– Ăsta-i sfatul pe care vi-l dau - dacă ţineţi la viaţa dumneavoastră. Ea rămase cu gura căscată.

– Oh! Ce vreţi să spuneţi? Mă speriaţi, mă speriaţi.

– Da, asta e şi intenţia mea, spuse Poirot pe un ton grav. Ea se aşeză jos cu faţa în mîini.

Dar nu pot! El n-o să vină! Douglas n-os-o facă,

vreau să zic. Ea n-o să-l lase. Ea a pus stăpînire pe el - trup şi suflet. El n-o să asculte nimic ce-i împotriva

ei

bărbatul ei se poartă urît cu ea - că ea este o inocentă

ofensată - că nimeni n-a înţeles-o niciodată

nu se mai gîndeşte la mine, eu nu mai contez, eu nu

mai reprezint nimic pentru el. Vrea să-i redau

libertatea - să divorţez de el. Crede că ea va divorţa de

Chantry n-o să renunţe la ea. El nu e tipul ăsta de om. Aseară ea i-a arătat lui Douglas zgîrieturi pe braţ şi i-a spus că bărbatul ei i le-a făcut. Asta l-a înfuriat

Oh! Mi-e teamă!

pe Douglas. El este atît de cavaler

soţul ei şi se va căsători cu el. Dar mi-e teamă

El nici

E nebun după ea. Crede tot ce-i spune -

Ce-o să iasă din toate astea? Spune-mi ce să fac! Hercule Poirot se uita drept în faţă peste apă spre

linia albastă a dealurilor de pe continent. Zise:

- 28 -

V-am spus. Părăsiţi insula înainte de a fi prea tîrziu Ea dădu din cap în semn că nu. – Nu pot, nu pot, dacă Douglas nu Poirot oftă. El ridică din umeri.

- 29 -

IV

HERCULE POIROT stătea cu Pamela Lyall pe plajă. Ea spuse cu o anumită satisfacţie: „Triunghiulmerge tare! Ei au stat de-o parte şi de alta a ei seara trecută, privindu-se ameninţător! Chantry băuse prea mult. El îl insulta, pur şi simplu, pe Douglas Gold. Gold s-a purtat foarte bine. Şi-a ţinut firea. Femeii, Valentinei, i-a plăcut, desigur. Torcea ca o tigroaică care mănîncă oameni. Ce credeţi că se va întîmplă? Poirot dădu din cap nemulţumit.

Mi-e teamă. Mi-e foarte teamă

– Oh, tuturora ne este, spuse domnişoara Lyall, cu

ipocrizie. Ea adăugă: treaba asta cam intră în domeniul domneavoastră, sau va fi; nu puteţi face

nimic?

– Am făcut tot ce-am putut.

Domnişoara Lyall se aplecă în faţă, nerăbdătoare.

Ce aţi făcut? întrebă ea cu o încîntare plină de plăcere.

– Am sfătuit-o pe doamna Gold să părăsească insula înainte de a fi prea tîrziu.

– O, o, o, aşadar credeţi

Da, mademoiselle.

se opri.

– Asta credeţi că are să se întîmple! spuse încet

Pamela. Dar el n-ar putea, n-ar face niciodată un

e, de fapt, atît de drăguţ. Totul e din

cauza femeii aceleia, Chantry. El n- ar face-o, n-ar face-o Ea se opri, apoi spuse încet:

lucru ca ăsta

El

– O crimă? Asta, ăsta e de fapt cuvîntul care vă trece prin cap?

- 30 -

Este în capul altcuiva, mademoiselle. Vă asigur de asta. Pe Pamela o trecu deodată un fior.

– Nu cred, declară ea.

- 31 -

V

SUCCESIUNEA evenimentelor din seara zilei de 29 octombrie a fost extrem de clară. Ca să începem, a fost o scenă între cei doi bărbaţi - Gold şi Chantry. Vocea lui Chantry se înălţă tot mai puternic, încît ultimele lui cuvinte au fost auzite de patru persoane - casierul, directorul, generalul Barnes şi Pamela Lyall. Fire-ai al dracului de porc! Dacă tu şi soţia mea credeţi că puteţi să-mi faceţi asta mie, greşiţi! Cît timp voi trăi, Valentine va rămîne soţia mea. Apoi se repezi afară din hotel cu faţa lividă de furie. Asta s-a întîmplat înainte de masa de seară. După masă (cum s-a aranjat, nimeni nu a aflat) o împăcare a avut loc. Valentine a invitat-o pe Marjorie Gold să meargă să se plimbe cu maşina pe clar de lună. Pamela şi Susan s-au dus cu ele.

Gold şi Chantry au jucat împreună biliard. Apoi i-au găsit pe Hercule Poirot şi pe generalul Barnes în salon. Aproape pentru prima dată, Chantry zîmbea şi era bine dispus.

– Jocul a fost bun? a întrebat generalul.

Comandantul zise:

– Băiatul ăsta e prea bun pentru mine! Am pierdut la o diferenţă de 46.

Douglas Gold dezaprobă cu modestie.

– Simplă baftă. Vă asigur că asta a fost. Ce serviţi? Mă duc să aduc un ospătar.

– Gin roşu pentru mine, mulţumesc.

Bine. Generale?

– Mulţumesc. Pentru mine, un whisky cu sifon.

– La fel şi eu. Dumneavoastră, domnule Poirot?

- 32 -

– Sînteţi foarte amabil. Aş vrea “un sirop de cassis.

– Un sirop, cum, mă scuzaţi.

– „Sirop de cassis”. Sirop de coacăze negre.

– Oh, un lichior! înţeleg. Cred că au aici! N-am auzit niciodată de asta.

Da, au. Dar nu e lichior.

Douglas Gold spuse rîzînd:

– După mine trebuie să aibă un gust nostim, dar

fiecare om cu otrava lui. Mă duc să-l comand. Comandantul Chantry se aşeză. Deşi prin natură nu era nici vorbăreţ, nici sociabil, era clar că-şi dădea silinţa să fie amabil.

– Ciudat, cum te obişnuieşti cu lucrurile aşa,

deodată, remarcă el. Generalul mormăi:

– Nu pot să zic că „Continental Daily Mailde acum

patru zile îmi foloseşte la ceva. Desigur, mi se trimit „Times” şi „Punch” în fiecare săptămînă, dar le ia al dracului de mult timp să-mi parvină.

– Mă întreb dacă vom avea alegeri generale în

legătură cu problema palestiniană.

– Toată afacerea a fost prost condusă, declară

generalul, exact cînd Douglas Gold reapăru, urmat de un ospătar cu băuturile. Generalul tocmai începuse o anecdotă din timpul carierei sale militare în India, din anul 1905. Cei doi englezi ascultau din politeţe, chiar dacă nu din prea mare interes. Hercule Poirot sorbea siropul său de cassis. Generalul ajunse la poanta anecdotei şi toţi au rîs de complezenţă. Atunci femeile apărură în uşa holului. Toate patru păreau în cea mai bună dispoziţie, vorbeau şi rîdeau.

- 33 -

Tony, dragă, a fost divin, strigă Valentine, de cum

se

aruncă

într-un

scaun

de

lîngă

el. Cea mai

minunată idee de-a doamnei Gold. Ar fi trebuit să fi

venit! Soţul ei zise:

Ce bei?

El se uită întrebător la celelalte.

– Gin roşu pentru mine, dragă, zise Valentine.

– Gin şi bere, spuse Pamela.

Un aperitiv, spuse Susan.

E-n regulă. Chantry se ridică. El împinse propriul

său gin roşu neatins spre soţia lui: ia asta; o să-mi comand altul pentru mine; ce doriţi, doamnă Gold? Doamna Gold îşi scotea haina fiind ajutată de soţul ei. Ea se întoarse zîmbind.

– Pot să iau o oranjadă?

E-n regulă. Oranjadă.

Se duse spre uşă. Doamna Gold îi zîmbi soţului ei.

– A fost aşa de frumos, Douglas. Aş fi vrut să fi venit.

– Şi eu aş fi vrut. Vom merge într-o altă seară, da?

Şi-au zîmbit unul altuia. Valentine Chantry apucă ginul roşu şi-l dădu peste cap. – O, o! Simţeam nevoia, suspină ea. Douglas Gold

luă haina Marjoriei şi o aşeză pe canapea. În timp ce se întorcea spre ceilalţi, spuse strident:

– Hei, ce se întîmplă?

Valentine Chantry zăcea pe spate în scaunul ei. Buzele îi erau albastre şi-şi dusese o mînă la inimă.

Mă simt

Îşi trăgea sufletul, luptînd să respire. Chantry se întoarse în cameră. Grăbi pasul.

Hei, Val, ce s-a întîmplat?

– Nu

cam ciudat

nu ştiu

Băutura

avea un gust ciudat

- 34 -

– Ginul roşu?

Chantry se răsuci cu faţa schimonosită. Îl prinse pe

Douglas Gold de umăr. – Era băutura mea

Douglas Gold se holba la faţa convulsionată a femeii

din scaun. Se făcuse alb ca varul.

ce dracu ai pus în ea?

Gold;

Eu eu niciodată

– Valentine Chantry alunecă în scaun.

– Generalul Barnes strigă:

– Aduceţi un doctor, repede

Cinci minute mai tîrziu Valentine Chantry a murit

- 35 -

VI

NIMENI nu mai făcu baie a doua zi dimineaţa. Pamela Lyall, palidă, îmbrăcată într-o rochie simplă, neagră, îl apucă pe Hercule Poirot în hol şi-l trase în birou.

– E oribil! zise ea. Oribil! Aţi spus-o! Aţi prevăzut-o! Crima! El îşi aplecă capul cu gravitate. Oh! strigă ea. Bătu cu piciorul în duşumea. Ar fi trebuit s-o opriţi! Cumva! Putea fi oprită!

– Cum? întrebă Hercule Poirot.

Asta o opri pentru o clipă.

– Nu puteaţi să vă duceţi la cineva, la poliţie

?

– Şi ce să spun? Ce era de spus, înajnte de

eveniment? Că cineva ticluieşte o crimă? îţi spun „mon enfant”, dacă o fiinţă umană este decisă să ucidă o altă fiinţă umană

– Puteaţi să avertizaţi victima, insistă Pamela.

– Cîteodată, avertismentele sînt inutile, aprecie Hercule Poirot.

Pamela adăugă încet:

– Puteaţi să-l avertizaţi pe criminal - -i arătaţi că ştiaţi ce intenţiona să facă Poirot dădu din cap aprobator.

– Da, ăsta e un plan mai bun. Dar chiar şi atunci

trebuie să calculezi viciul principal al criminalului.

Care-i acesta?

– Îngîmfarea! Un criminal nu crede niciodată că nu-i

va reuşi crima.

Dar asta-i absurd, stupid, strigă Pamela. Întreaga

crimă e o copilărie! Păi, poliţia l-a arestat pe Douglas Gold de îndată aseară.

- 36 -

– Da. Adăugă el pe gînduri: Douglas Gold este un

tînăr foarte stupid.

– Incredibil de stupid! Aud că i-au găsit restul de

otravă, oare ce era ?

– O formă de stropantină. Otravă care atacă inima.

– Ei au găsit, într-adevăr, restul acesteia în buzunarul hainei lui de seară?

– Foarte adevărat.

– Incredibil de stupid! repetă Pamela. Poate a vrut să

se descotorosească de ea şi şocul otrăvirii altei persoane l-a paralizat. Ce scenă ar fi fost la teatru!

Iubitul punînd stropantină în paharul soţului şi apoi, tocmai cînd atenţia îi era în altă parte, soţia îl bea în

locul acestuia

cînd Douglas Gold s-a întors şi şi-a dat seama c-o ucisese pe femeia pe care o iubea O apucă un uşor tremur.

Gîndiţi-vă la momentul înfiorător

Triunghiul dumitale. Eternul Triunghi!Cine s-ar fi gîndit că se va termina aşa?

M-am temut de asta, murmură Poirot. Pamela se întoarse spre el.

– Aţi avertizat-o pe ea, pe doamna Gold. Atunci de ce nu l-aţi avertizat şi pe el?

– Vrei să spui, de ce nu l-am avertizat pe Douglas

Gold?

– Nu. Mă refer la comandantul Chantry. Aţi fi putut

-i spuneţi că era în pericol; de fapt el era obstacolul real! N-am nici o îndoială că Douglas Gold se baza pe faptul că putea să-şi forţeze soţia să-i acorde divorţul;

ea este o femeie măruntă, redusă spiritual şi grozav de ataşată de el. Pe cînd Chantry este un catîr dat naibii. El era hotărît să nu-i acorde Valentinei libertatea. Poirot ridică din umeri.

- 37 -

N-ar fi avut nici un rost să vorbesc cu Chantry, conchise el.

– Poate că nu, admise Pamela. Probabil că v-ar fi

spus că poate să aibă singur grijă de el şi v-ar fi trimis la dracu.Totuşi, simt că cineva ar fi trebuit să facă ceva. – M-am gîndit, zise Poirot încet, să încerc s-o conving pe Valentine Chantry să părăsească insula, dar ea nu ar fi crezut ceea ce aveam să-i spun. Ea era o femeie mult prea proastă să înţeleagă un lucru ca ăsta. „Pauvre femme”, prostia ei a omorît-o.

Nu cred c-ar fi folosit la ceva, dacă ea ar fi părăsit insula. El pur şi simplu s-ar fi dus după ea, zise Pamela.

El?

Douglas Gold.

– Credeţi că Douglas Gold s-ar fi dus după ea? Oh,

nu, mademoiselle, greşiţi, greşiţi complet. Nu aţi ajuns la adevărul problemei. Dacă Valentine Chantry

ar fi plecat de pe insulă, soţul ei s-ar fi dus cu ea. Pamela îl privea uimită.

Bine, normal.

– Şi atunci, vedeţi, crima ar fi avut loc, pur şi simplu, în altă parte.

– Nu vă înţeleg.

– Vă spun că aceeaşi crimă s-ar fi întîmplat în altă

parte - crima fiind uciderea Valentinei Chantry de către soţul său. Pamela tresări.

– Vreţi să spuneţi că Tony Chantry - comandantul

Chantry a ucis-o pe Valentine?

Da. L-aţi văzut făcînd-o! Douglas Gold i-a adus

băutura. A stat cu ea în faţa lui. Cînd femeile au intrat, ne-am uitat cu toţii înspre ele, el însă avea

- 38 -

stropantina pregătită, a turnat-o în ginul roşu şi imediat, din curtuoazie, i-a oferit-o soţiei lui care a băut-o.

– Dar restul de stropantină a fost găsit în buzunarul lui Douglas Gold! O chestie foarte simplă de a i-o strecura în

buzunar cînd noi ne înghesuiam în jurul muribundei. Abia după două minute Pamela îşi reveni.

– Dar nu înţeleg un cuvînt! Triunghiul - aţi spus- o chiar dumneavoastră Hercule Poirot dădu aprobator din cap.

Am spus că era un triunghi. Dar dumneata ţi-ai

imaginat unul greşit. Aţi fost înşelată de o înscenare foarte inteligentă! Aţi crezut, aşa cum aţi fost înclinată să credeţi, că atît Tony Chantry, cît şi Douglas Gold erau îndrăgostiţi de Valentine Chantry. Aţi crezut, aşa cum eraţi înclinată să credeţi, că Douglas Gold, fiind îndrăgostit de Valentine Chantry (al cărei soţ refuza să divorţeze de ea), a luat hotărîrea

disperată de a-i administra o puternică otravă pentru inimă lui Chantry şi că, printr-o greşeală fatală, Valentine Chantry a băut în locul lui otrava. Toate astea sînt imaginaţii. Chantry intenţiona să scape de nevasta lui de mai mult timp. El era plictisit de

moarte de ea, mi-am putut da seama de asta de la început. S-a însurat cu ea pentru banii ei. Acum doreşte să se căsătorească cu altă femeie - aşa că a plănuit să scape de Valentine şi să-şi păstreze banii. Asta presupunea crimă.

– O altă femeie?

Poirot spuse încet:

– Da, da micuţa Marjorie Gold. Era exact eternul triunghi! Dar l-aţi văzut într-un mod greşit. Nici unuia dintre cei doi bărbaţi nu le păsa, cîtuşi de

- 39 -

puţin, de Valentine Chantry. Vanitatea ei şi foarte inteligenta înscenare a Marjoriei Gold v-au făcut să vă gîndiţi c-o iubeau! Foarte inteligentă femeie, doamna Gold şi uimitor de atractivă în ţinuta ei de madonă, biata mititică! Am cunoscut patru criminale de acelaşi tip. Doamna Adams, care a fost achitată de uciderea soţului ei, dar toată lumea ştie că ea a făcut-o. Mary Parker şi-a omorît o mătuşă, un iubit şi doi fraţi, înainte de a deveni puţin neglijentă şi de a fi prinsă. Apoi a fost doamna Rowden, care a fost spînzurată. Doamna Lecray a scăpat prin urechile acului. Această femeie este exact de acelaşi tip. Am recunoscut-o de îndată ce am văzut-o. Acest tip comite o crimă fără nici o strîngere de inimă! Şi a fost o înscenare foarte îngrijit aranjată. Spune-mi, ce dovadă aţi avut vreodată că Douglas Gold era îndrăgostit de Valentine Chantry? Cînd începi să analizezi, îţi dai seama că au fost numai confidenţele doamnei Gold şi izbucnirile de gelozie ale lui Chantry. Da? Vedeţi?

– E oribil, strigă Pamela, - Erau o pereche inteligentă, adăugă Poirot cu detaşare profesională. Ei au pus la

cale „să se întîlnească” aici şi au pus în scenă crima lor. Această Marjorie Gold este un drac cu sînge rece. Ea şi-ar fi trimis pe bietul ei prost de bărbat nevinovat la eşafod, fără cea mai mică remuşcare. Pamela strigă:

– Dar el a fost arestat şi luat de poliţie aseară.

– Ah, zise Hercule Poirot, dar după aceea eu am schimbat cîteva cuvinte cu poliţiştii. E adevărat că nu

l-am văzut pe Chantry punînd stropantina în pahar. Eu, ca toţi ceilalţi, m-am uitat la doamne cînd au venit. Dar, în momentul în care mi-am dat seama că Valentine Chantry fusese otrăvită, l-am urmărit pe soţul ei fără să-mi iau ochii de la el. Şi aşa, vedeţi,

- 40 -

l-am văzut cum a strecurat stropantina în buzunarul hainei lui Douglas Gold Adăugă cu o expresie modestă a feţei:

– cunoscut. În momentul în care poliţia a auzit varianta mea şi-a dat seama că fusese pe o pistă cu totul greşită.

Sînt un martor bun. Numele meu este bine

– Şi apoi? întrebă Pamela fascinată.

– “Eh bien, apoi i-au pus comandantului Chantry o

serie de întrebări. El a încercat să nege totul, dar nu e destul de inteligent, aşa că a cedat curînd.

Deci, Douglas Gold a fost eliberat?

Da.

– Marjorie Gold?

Faţa lui Poirot deveni sobră.

Am avertizat-o, zise el. Da, am avertizat-o

Şi

Sus pe

A fost singura şansă de a evita

crima. Am făcut tot ce-am putut să-i spun c-o

suspectam. Ea a înţeles. Dar s-a crezut prea

deşteaptă

la viaţa ei. Ea a ales

I-am spus să părăsească insula dacă ţine

Muntele Profetului

să rămînă

- 41 -

Contents

I

7

II

20

III

27

IV

30

V

32

VI

36

- 42 -