Sunteți pe pagina 1din 7

I

S

T

O

R

I

A

A

R

T

E

I

E

U

R

O

P

E

N

E

Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu

UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

RENAŞTEREA ITALIANĂ. MANIERISMUL

sec. XV-XVI

I. Conceptul de „Renaștere”; periodizare

două „Renașteri”: meridională (Italia) și nordică (Țările de Jos); diferența dintre ele, sau dintre RENAȘTERE (sec. XV-XVI) şi diferitele „renaşteri” (Renașterea carolingiană din sec. IX-X, „renașterea” din sec. XII-XIII) – comparabilă cu raportul dintre o modificare „mutațională” şi una „evolutivă”; cf. Erwin Panofsky, Renaștere și renașteri în arta Occidentului, Meridiane, București, 1974

contrastul dintre cele două tipuri de „Renaștere” ține de limita la care se oprește fenomenul de recuperare: în Europa nordică (și în Evul Mediu) resuscitarea se opreşte la limita romanicului (sec. X-XII), în timp ce recuperarea operată în Quattrocento (1400) vizează Antichitatea clasică

o problemă fundamentală pentru raportul Evului Mediu cu Antichitatea clasică (latină) – starea fragmentară (ruinată) în care ea se prezenta; în viziunea estetico-teologică medievală fragmentul / ruina – de neconceput – frumusețea derivă din (și depinde de) totalitate / integralitate / completitudine

cronologia Renașterii italiene – c. 1400-1490 (Renașterea timpurie – Florența, Padova); c. 1490-1520/1530 (Renașterea matură – Roma); c. 1520/1530-1580 (Renașterea târzie – Manierismul – Roma, Bologna, Veneția, Florența)

II. Perspectiva ca fundamentare/articulare a spațiului pictural

Leon Battista ALBERTI, Della pittura, 1435 – primul text teoretic despre pictură – deosebire radicală de tratatele de tip medieval (rețetare tehnice – erminii)

L. B. Alberti – vorbește despre importanța matematicii și studiului Naturii în

derularea meșteșugului picturii; prin recursul la matematică (mathesis – știință), pictura este „înnobilată”, devine din meșteșug (techne) artă liberală (ars):

un om desăvârșit în toate și mai ales cult; să fie

pictorul trebuie să fie „[

]

învățat în toate artele liberale și mai ales geometria.”

L. B. Alberti – despre razele vizuale: „Noi ne închipuim aceste raze ca pe niște fire extrem de subțiri, care apar la un capăt ca o fâșie foarte fină, strâns legată în interiorul ochiului unde-și are sediul simțul vederii; acolo alcătuiesc un fel de mănunchi al tuturor razelor; din acest nod se extind apoi firișoare extrem de

1

I

S

T

O

R

I

A

A

R

T

E

I

E

U

R

O

P

E

N

E

Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu

UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

drepte și subțiri până la suprafața opusă.” – planul pictural este definit ca o suprafață ce intersectează / secționează piramida vizuală alcătuite din raze (fereastra albertiană)

(re)inventarea perspectivei centrale (la un punct de fugă) – Filippo Brunelleschi (c. 1400); înainte (Țările de Jos, dar și Italia) – spațiul era fie eludat (spațialitate și temporalitate simbolice – fundalul aurit), fie redat de o manieră convențională, aleatorie

formularea legilor perspectivei (în teorie) și aplicarea lor în pictură – o contribuție crucială a Renașterii italiene: de aici rezultă coerența spațiului pictural, prin redarea celor trei dimensiuni (reprezentarea profunzimii)

III. Recuperarea Antichității clasice

recursul la Antichitatea clasică – „coloana vertebrală” a Renașterii; secolul al XV- lea este perceput ca epocă a reînvierii culturii antice (literatură, arhitectură, sculptură, pictură, muzică, filozofie – neoplatonismul etc.)

o problemă – „puritatea” Antichității – diferitele „filtre” prin care patrimoniul antic este trecut: adaptarea culturii grecești la cadrul latin, interpretarea medievală (între blamare și elogiere), filtrul bizantin (exodul cărturarilor bizantini – greaca veche) sau arab (transmiterea filozofiei aristotelice) și chiar filtrul italian (în răspândirea Renașterii în Europa)

mai multe niveluri:

a)

inventarului vizual – reprezentarea, în pictură, a unui „cadru antic” (forme și detalii arhitecturale, sculptură etc.) ex: Sandro Botticelli, Calomnia lui Apelles, Pallas și Centaurul, Nașterea lui Venus, Andrea Mantegna, Sf. Sebastian, Rafael Sanzio, Școala din Atena etc.

b)

subiectul pictural – scena mitologică – recursul la texte antice (ex:

Metamorfozele lui Ovidiu, Imnurile homerice, Eneida lui Vergiliu etc.)

c)

coerența ansamblului (presupus „antică”) – invocarea figurilor mitice ale picturii antice (grecești), precum Zeuxis, Apelles, Protogenes – naturalismul, reprezentarea iluzorie a realității

2

I

S

T

O

R

I

A

A

R

T

E

I

E

U

R

O

P

E

N

E

Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu

UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

MANIERISMUL

Terminologie, fenomen istoric, receptare

termenul „manierism” – inventat în 1792 de Luigi Lanzi, cu sens peiorativ

maniera – termen folosit în secolul al XVI-lea; mai întâi în literatură (Baldassare Castiglione, Il Cortegiano,1529) apoi în artă (Giorgio Vasari, Le vite dei piu eccelenti pittori, scultori ed architetti, 1550, 1568)

alți termeni împrumutați din literatură: grazia (grație), sprezzatura (dezinvoltură); aceştia definesc în mare măsură arta manieristă, dar şi calitatea ideală a pictorului şi întăresc o terminologie deja constituită: disegno (desen, cu sensul de concept) invenzione (invențiune, cu sensul de subiect), dolcezza (catifelare, „îndulcire” a imaginii), licenzia (licență, abatere de la reguli) etc.

două origini ale fenomenului manierist: pictorul Jacoppo Pontormo (spiritul maladiv, saturnian, melancolic) şi umanistul Baldassare Castiglione (curteanul elegant, măsurat în gesturi şi vorbă, cu excelențe în multiple domenii – literatură, filozofie, pictură, muzică, artele războiului etc); cele două „surse” indică două dimensiuni majore ale manierismului: grația (stilul, imaginea, convențiile artistice) şi bizareria (ermetismul, melancolia, filosofia naturii de tip magic, ocultismul, cabinetele de curiozități etc.)

cronologia manierismului: ca fenomen artistic italian – aproximativ 1520-1570, jalonată de evenimente istorice, precum Jaful Romei (1527) şi Conciliul din Trento (1545-1563); aceste limite sunt depăşite, însă, prin unele lucrări ale lui Jacopo Pontormo, Rosso Fiorentino, la Florența – în primii ani ai sec. XVI, şi pictorii venețieni (Tintoretto, Veronese etc) după anii ’70

„geografia” manierismului: centrele italiene (Florența, Roma, Mantova, Bologna, Veneția); Franța (Şcoala de la Fontainbleau); Țările de Jos (Haarlem, Anvers); Spania (Toledo – El Greco); Viena (curtea lui Maximilian II) şi Praga (curtea lui Rudolf II)

apogeul culturii manieriste: Praga, curtea lui Rudolf al II-lea (1576-1612), şcoala de la Utrecht

arta manieristă – nedreptățită de istorie; încă din secolul al XVII-lea – văzută ca o artă decăzută, ca un moment de declin, încadrat de două „epoci clasice”: pictura lui Rafael, la începutul sec. XVI şi pictura fraților Carraci, la începutul sec. XVII

3

I

S

T

O

R

I

A

A

R

T

E

I

E

U

R

O

P

E

N

E

Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu

UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

pierdută cu timpul din vedere de istoricul de artă (în secolele XVIII-XIX); la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX – efortul analitic de a „decupa” intervalul manierismului, ca epocă autonomă între Renaştere şi Baroc

o tendință a interpretării manierismului – fenomen cultural recurent, cu aceleaşi trăsături de fond, localizabil nu doar în secolul XVI, ci şi în alte epoci (ex: arta modernă, expresionismul, suprarealismul etc.)

abia în anii ’60 ai sec. XX a fost făcut un efort de reabilitare a culturii figurative manieriste; din acest moment, ea a fost analizată lucid, deopotrivă ca epocă istorică şi fenomen cultural constant

Grazie, maniera. „Anatomia” manierismului

arta manieristă (pictura mai ales) – blamată ca expresie a declinului; trei cauze ale acestuia: 1. imitarea – lipsa de înțelegere a unui stil anterior (Michelangelo, Rafael); 2. dexteritatea – rutina – superficialitatea, insuficienta tratare a unei imagini; 3. extravaganța şi capriciul

Giorgio Vasari – principiul licenței în interiorul unui set de reguli („nella regola una licenzia”); maniera – principiul guvernant al artei; normă fundamentală a constituirii unei imagini sau forme

Convenții de reprezentare în pictura manieristă:

1. tendința aplatizării personajelor (în planul imaginii)

2. poziții contorsionate în două-trei direcții – forma serpentinata

3. lumina egală – uniformizare

4. amplasarea figurilor tangente una alteia

5. alungirea – nu este o convenție importantă

6. angularitatea – plasarea elementelor angulare în compoziție

7. compozițiile cu foarte multe personaje – ratarea focalizării, abundența figurilor secundare

8. rigiditatea (în secolul al XVII-lea, istoriograful Marco Boschini afirma despre pictorii florentini că transformă figurile vii în statui)

9. insistența pe ornament, forme capricioase

4

I

S

T

O

R

I

A

A

R

T

E

I

E

U

R

O

P

E

N

E

Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu

UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

ARHITECTURA RENASTERII

Raportarea la moştenirea antică – receptarea ruinei

- intuiția „renaşterii”, prezentă în filigran de-a lungul secolului al XIV-lea, este strâns legată de presupunerea unei rupturi, a unei catastrofe care ar fi survenit în Antichitate, şi de pe urma căreia ruina a rămas unica mărturie

- ruina începe să fie dotată cu o dublă semnificație: 1. amprentă a timpului care a trecut, devenind în acest fel un receptacol de cunoaştere; 2. „relicvă” – devine un obiect susceptibil de o apreciere estetică; eventualitatea unei relații cauzale: ruina devine estetizabilă tocmai pentru că este un receptacul de cunoaştere, cunoaşterea istorică fiind astfel o sursă de plăcere estetică

- atracția pentru ruine – se dezvoltă începând din secolul al XIV-lea; ea este efectul unei problematici mai ample şi acute în epoca respectivă, în care intră raportul cu trecutul (antic), responsabilitatea şi libertatea umană, relațiile dintre istorie şi natură etc.

- estetizarea ruinei – suscitarea interesului arheologic – transformarea ei în monument (lat. monere – a aminti; monumentum – acel obiect care se adresează memoriei)

- treptat – vestigiile Antichității încep să fie frecventate şi înregistrate grafic [desene, reprezentări picturale în fundalul unor scene religioase, precum Nașterea lui Christos (aluzie la legea nouă care o va „ruina” pe cea veche)]

- în intervalul 1417–1447 (la curtea pontificală a lui Martin V și Eugen IV, prin eforturile unor umanişti precum Poggio Bracciolini, Antonio Loschi, Flavio Biondo, Leon Battista Alberti, Niccolò Niccoli) – abordarea vestigiilor Antichității într-un mod „ştiințific”, obiectiv; tocmai în această epocă se naşte arheologia – Cyriaco da Ancona

Cele două direcții:

textul lui Vitruviu & exemplele in situ

- elementul (citatul) antic – devine arareori explicit vizual; mai degrabă – un compendiu al ideilor asupra naturii „arhitecturii bune”, pe care arhitecții din secolul al XV-lea o descifrează în parte direct de la sursă – vestigiile – în parte din

5

I

S

T

O

R

I

A

A

R

T

E

I

E

U

R

O

P

E

N

E

Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu

UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

ceea ce înțeleg sau interpretează (nu o dată greşit) din cartea lui Vitruviu (De Architectura Libri Decem)

- Leon Battista ALBERTI (1404-1472), în De re aedificatoria (publicată postum) atinge detaşarea necesară unei evaluări coerente şi valabile, pornind deopotrivă de la

analiza arhitecturii antice păstrată in situ şi de la textul lui Vitruviu

- foarte important – „înfățișarea” în care se prezenta lumea romană în secolul al XV- lea; nu doar repertoriul formal era „alterat” (interpretări medievale – ex:

romanicul, încorporarea unor spolii antice în edificii recente), ci şi interpretarea însăşi a elementului antic; ceea ce înseamnă pentru noi „antic” este posibil să nu fie totuna cu reprezentarea unui om din secolul al XV-lea; un artizan / arhitect din Quattrocento ar fi putut crede că imită Antichitatea clasică și, în realitate, să creeze ceva pur medieval

- imitațiea logocentrică – imitarea unui edificiu antic potrivit unei descrieri:

o

ediculul Sfântului Mormânt din biserica San Pancrazio din Florența (construit probabil de L. B. Alberti în perioada 1456-1467) – templu ideal, cu pilaştri „italici” – aparține unui imaginar care îmbină „clasicismul universal” și sugestiile orientale (Ierusalim, Bizanț, cuceririle arabe etc.

o

Antonio Filarete – o mare admirație pentru cultura greacă pe care, însă, nu o disociază prea clar de „Grecia” bizantină; inspirat probabil de relatările umanistului Francesco da Tolentino (maestrul său de la curtea milaneză a lui Francesco Sforza), el îşi reprezintă biserica Sf. Sofia din Constantinopol (desen din Trattato di Architettura) ca pe echivalentul unui autentic templu grec, însă într-o manieră confuză, asociind coloane, frontoane, antablamente cu elemente extrase din arhitectura medievală;

Constituirea limbajului clasic

- clasicitatea arhitecturii – codificată începând de la 1500, în ambianța romană a atelierului lui Donato Bramante; totuși, înainte de 1500, arhitectura italiană nu este lipsită de elemente antichizante, însă ele sunt manevrate de o manieră liberă, personală; de asemenea, după anul 1500 recursul la ele nu este neapărat sistematic şi riguros; cu toate acestea, în secolul al XVI-lea este evidentă coerența sporită a întrebuințării regulilor şi morfologiei arhitecturii clasice

- în secolul al XV-lea (Filippo Brunelleschi) - anumite soluții formale, spațiale sau chiar detalii – capela Pazzi (mănăstirea Santa Croce, Florența), sacristia veche

6

I

S

T

O

R

I

A

A

R

T

E

I

E

U

R

O

P

E

N

E

Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu

UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

(biserica San Lorenzo, Florența), biserica Santa Maria degli Angeli, ediculele bisericii Santa Maria del Fiore etc. par a indica o sursă antică; în ciuda acestei aparențe, nu se poate susține că el ar fi citat direct elemente antice, ci mai degrabă că şi-a orientat stilul arhitectural după principii generice all’antica

- stilul în care construiește/proiectează un arhitect din Quattrocento nu poate fi considerat ca derivând în mod cert din exemple anterioare (antice sau medievale), întrucât, în multe cazuri, este probabil să nu le fi cunoscut şi nici să fi vrut să le imite; repertoriul din care el îşi selecta „motivele” era mult mai vast – pictură de altar, fresce, mozaicuri, chiar simple descrieri – un imaginar arheologic justificat nu doar de referința la cultura umanistă

- configurarea unui stil arhitectural clasic (presupus antic) în secolul al XV-lea cel puțin două direcții:

1. reluarea unui mod de a construi pierdut în „epoca întunecată”:

tehnicile constructive antice – descrise în textele lui Vitruviu, Pliniu cel Bătrân, Cato etc.; interpretarea, în sec. XV – paramentul palatului Rucellai, de pildă, este o replică fidelă a paramentului mausoleului Ceciliei Metella din Roma; acesta este un caz explicit de demostrare a „ştiinței” de a construi all’antica; (în De re aedificatoria, L. B. Alberti consideră tehnica opus quadratum ca fiind nu doar cea mai eficientă, ci şi romană prin excelență)

2. repertorierea elementelor (presupus) antice – alcătuirea unui corpus de „citate”:

ex: palatul Pitti disimulează în structura fațadei sugestia un apeduct roman generic (apeductul lui Claudiu sau oricare altul); pilaştrii de pe fațada palatului Rucellai – posibil reluați, ca sugestie de ritmare a suprafeței zidului, din exemplul Colosseum-ului; de asemenea, bolțile bisericii Sant’ Andrea din Mantova reiau tipologia boltirii în casetoane a termelor sau pe cea a Pantheonului

7